Mami, mai ții minte când?

– Mami, mai ții minte când eram eu mică și ziceam ”Pipicu” și ”Papacu” în loc de ”Piticul” și ”Capacul”?
– Mami, mai ții minte când eram eu mic și ziceam mereu ”Vaca”?
– Mami, mai ții minte când eram eu mică și mâncam mult iaurt și mă murdăream peste tot?
– Mami, mai ții minte când eram eu mic și nu știam să merg în picioare și mergeam de-a bușilea prin casă?
– Mami, mai ții minte când eram eu mică și locuiam la apartament?
– Mami, mai ții minte când eram eu mic și dormeam la tine în brațe?

Da. Le mai țin minte pe toate. Zilele astea ne-au năpădit amintirile.

Au trecut deja 7 ani și 4 luni de la primul meu test de sarcină care a ieșit pozitiv.
7 ani și 4 luni de la grijile mele legate de cum aleg eu un cărucior și ce ne facem noi că eu îs gravidă și geamurile noastre de la dormitor sunt montate prost și o să ne congelăm toți 3 la iarnă, după ce-oi naște.
7 ani și o lună de când am aflat că vom aduce pe lume o Ema și nu un Cezar.
7 ani de când am început să mă îngrijorez că n-o să știu să nasc și să alăptez.
6 ani și 11 luni de când mi-am luat la revedere de la jobul meu din corporație, într-o zi de vineri, când 3 sferturi din echipă lucra oricum de-acasă, așa că am plecat de-acolo amărâtă și cu ouăle de ciocolată Kinder nemâncate și laptele nebăut (da, m-am gândit să fiu simpatică și să-i servesc cu așa ceva în ultima mea zi de lucru :))
6 ani și 10 luni de când mi-am făcut, emoționată, bagajul de maternitate (cam la fel de emoționată cum o să-și facă Ema bagajul pentru școală peste 2 săptămâni).
6 ani și 9 luni de când m-am internat în spital într-o dimineață friguroasă de decembrie, la fel de înfrigurată și eu, că habar n-aveam ce mă așteaptă.
6 ani și 8 luni de când mi-am dat seama că nu-i așa important un cărucior și că vom supraviețui cu geamurile pe care le aveam. Și că mă descurc foarte bine să alăptez copilul, pe care nu-l voi uita nemâncat, așa cum visam când eram gravidă.
6 ani și 6 luni de când mi-am dat seama că mă descurc bine în noul meu rol de mamă, că vom supraviețui cu toții, că va fi greu, dar că vom fi fericiți.
6 ani și 5 luni de când am început să mă interesez despre cum funcționează treaba asta cu diversificarea bebelușului.

Apoi, pe măsură ce au trecut lunile, am aflat mai multe.
Am aflat despre cum îți poți continua viața de om adult, chiar dacă ai copil, dacă ai un wrap sau un sling și poți face o mare parte din lucrurile pe care le făceai înainte chiar și cu copilul mic după tine.
Am aflat despre cât sunt de responsabilă și puternică și … adultă.
Am aflat despre cum învață un copil să cunoască lumea prin ochi curioși, prin mânuțe răbdătoare, prin piciorușe fericite, despre cum miroase un cap de copil de vanilie și feromoni și câtă fericire-ți aduce în suflet doar să-l tragi așa pe nas, mic cum e el și cu părul de puf.
Despre cum se ridică mânuțele corpulețului care vrea în brațe.
Despre cât de oameni sunt copiii, despre cum au ei dorințe și preferințe și despre cum să le respecți.
Despre cum să tratezi un copil cu același respect și aceeași considerație cu care ai trata un adult.
Despre cum poți lăsa un copil mic să ia decizii, inclusiv legate de cât vrea să mănânce, câte straturi de haine să-și ia.
Despre logica simplă și imbatabilă a unui copil.
Despre a trăi în aici și acum.
Despre a te bucura de frunze, nori și vânt.
Despre a te înfuria și a vrea să te apropii de oameni atunci când ești furios.
Despre greșeli și iertare.
Despre greutăți și cât sunt ele de normale.
Despre simbioză și-apoi autonomie.
Despre lipire și dezlipire.
Despre cum să știi tot despre copilul tău, apoi să-l lași pe mâna altor adulți și să-ți lipsească piese din puzzle-ul zilei lui.
Despre cum să-ți fie dor.
Despre prietenia dintre copii.
Despre cum e să afli că ești mamă a doua oară.
Despre bucurie și despre pierdere.
Despre doliu.
Despre speranța pe care o aduce un nou test de sarcină pozitiv.
Despre frică, despre anxietate și despre tristețe.
Apoi, despre naștere și re-naștere, despre a vindeca răni.
Despre a învăța din greșeli.
Despre a aduce acasă un nou cetățean al lumii.
Despre a reconfigura familia.
Despre a te împărți.
Despre echilibru.
Despre a iubi de două ori mai mult.
Despre a avea inima plină.
Despre oboseală și greutăți.
Despre vină.
Despre speranță.
Despre un nou cap de puf.
Despre noi mânuțe curioase.
Despre alte piciorușe hotărâte.
Despre de două ori mai multe îmbrățișări, pupici din ce în ce mai puțin băloși.
Despre iubire. Necondiționată.

Au trecut toate ca o clipire. Am doi copii mari acum, care nu mai au cap de puf, care au o viață separată de a mea. Care vor încă în brațe, dar le lipsește răbdarea de a  se uita de ei între mâinile și inima mea. Doi copii mari, porniți pe drumul autonomiei lor. Doi copii pe care îi iubesc și care mă iubesc și ei la fel. Necondiționat.

Mâine poimâine o să-mi pună alte întrebări…

– Mami, mai ții minte când mi-ați cumpărat primul penar?
– Mami, mai ții minte când mi-ați cumpărat biroul, înainte să încep clasa pregătitoare?
– Mami, mai ții minte când încă locuiam cu voi?

Mă scuzați. Mă duc să plâng deja de dorul lor…