Le cumpărăm sau nu le cumpărăm copiilor păpuși Barbie?

Povestea păpușii Barbie începe puțin înaintea anului 1959, când o fetiță se juca în sufragerie cu păpușile ei cu fețe de copil și le atribuia roluri de adult. Mama ei a venit, astfel, cu ideea unei păpuși adult și-așa a apărut Barbie în 1959.

De-a lungul timpului, Barbie a fost un fel de oglindă a societății de pe rafturile căreia o puteai cumpăra. De la forma corpului (nerealist în primii 50 și ceva de ani ai existenței ei), la coafuri, haine, ba chiar și felul în care privea (prima păpușă Barbie nu privește drept înainte, ci ușor în jos și într-o parte și-așa au fost ele prezentate cam în primii 10 ani de Barbie). Pe lângă stilul ”superficial” și ”perfect” pe care îl prezenta, Barbie venea, totuși, și cu un as în mânecă: dacă voiai, Barbie putea fi o femeie de succes, de carieră. Designeriță, creatoare, manageră, astronaută (știu că e incorect din punct de vedere gramatical să folosesc variantele feminine ale acestor cuvinte, însă mi se pare mai grav să n-o fac, căci mi se pare incorect din punct de vedere moral).

Ce-a rămas, însă, problematic în toți acești ani a fost silueta imposibilă a ei și cum această siluetă imposibilă s-a transformat într-un etalon de frumusețe. Și hai, pentru ochii ei mari și albaștri există machiaj și lentile de contact. Pentru părul ei des și perfect există extensii sau peruci. Însă, pentru forma corpului nu există decât chirurgia plastică. Și unele fete au profitat de ea, mutilându-se în fel și chip, pentru a se transforma într-o păpușă Barbie adevărată. Coaste tăiate, pentru a avea o talie mai mică, implanturi pentru augmentarea sânilor, fundului, diete severe pentru a păstra dimensiunile corpului mult mai mici decât cele ale capului. Și tot așa.

După ce Barbie a fost cumpărată cu drag de părinți și oferită copiilor, atunci când au apărut astfel de reportaje, părinții au început să se sperie. Critica față de forma corpului lui Barbie a tot crescut până când Mattel a înțeles mesajul și implicațiile șablonului de frumusețe și uniformizării și a decis să scoată pe piață o diversitate de păpuși. Mai grase, mai slabe, mai înalte, mai scunde. Păpuși care poartă pantofi fără toc. A apărut Frida Kahlo. A apărut Ibtihaj Muhammad cu tot cu hijab. A apărut Amelia Earhart.

Eu salut decizia celor de la Mattel de a accepta schimbările din viața femeilor anilor 2000+. Pentru care mai sunt și alte lucruri importante, nu doar aspectul fizic și lungimea părului. Ba, ca să fiu sinceră, când am văzut o Barbie cu burtică și fără tocuri, i-am cumpărat-o Emei. Și vă sfătuiesc și pe voi, dacă aveți doar păpușa clasică, ”imposibil de perfectă”, să aduceți puțină diversitate în viața copiilor voștri. Există Barbie curvy, Barbie petite, Barbie tall, etc.

Știați că în cadrul unui studiu, fetițele care s-au jucat doar cu clasicele păpuși Barbie (nu și cu cele cu forme diferite) au arătat mai mult interes și temeri legate de propria greutate? Vorbesc despre fetițe de 5 ani și jumătate, deși, se pare că între 6 și 7 ani temerile au fost cele mai ridicate.

Așa că, deși poate acum ceva vreme nu aș fi considerat că o păpușă Barbie poate fi un cadou potrivit pentru o fetiță și poate ajuta în dezvoltarea emoțională a copilului, acum cred că o poate face. Mai ales dacă de la acea păpușă Barbie puteți începe o discuție interesantă despre diversitate, evoluția femeii în societate, role models feminine.

Și, căutând exemple de păpuși pentru articolul ăsta (cu ocazia asta am aflat și despre Barbie Frida Kahlo), l-am găsit și pe Ursul, prietenul Mashei, care i-ar plăcea tare mult ursulețului meu de acasă, prietenului fetiței Ema, care-i tot un fel de Masha, dar cu alt nume și cu alte idei năstrușnice