Bună dimineața, domnișoară blondă! Nu știți cumva pe unde e bebelușa mea împănată? Parcă ieri alerga pe aici prin casă pocind cuvintele. Parcă ieri am văzut-o țopăind veselă și nudă în trambulină, cu niște aripi de îngeraș prinse cu elastic de spate și cu fizicul burtos sărind în sus și în jos, râzând ca un clopoțel de cristal. N-am mai văzut-o pe bebelușa asta de ceva vreme. Bebelușă care te punea la masa părinților și te trăgea la răspundere. În stilu-i bebelușesc îți spunea ce are nevoie și aștepta răbdătoare să-i oferi. Joacă. Informație. Iubire. Toate, pe rând, să nu le amestecăm.
S-o fi pitit prin vreun dulap, sau după draperie, așa cum făcea mai zilele trecute, de trebuia să constat mirată că, ”uite! pantalonii de pijama sunt goi! Nu-i niciun copil în ei! Unde or fi dispărut picioarele din pantaloni?!”. Apoi începeam să o caut îngrijorată prin casă pe posesoarea picioarelor ce ar fi trebuit să-și găsească locul în mai sus menționații pantaloni de pijama, crezând naiv că ”a dispărut Ema! S-a evaporat! Ce mă fac eu acum?!”, în ciuda chicotelilor pe care le auzeam pe după perdea.
Nu. Nu cred că-i acolo, că acum nu chicotește nimeni din spatele lor. Poate că a dispărut cât eu am fost ocupată cu celălalt bebeluș al casei, când nu mai aveam decât inimă pentru amândoi, nu și timp. Când, la început ochii mi se împărțiseră. Câte unul pentru fiecare copil, deși ochiul mai mare era al fratelui ei, îl rezervasem pentru el. Sigur, ca orice mamă de mai mult de un copil, între timp mi-au mai crescut și niște ochi și niște mâini, pentru ca fiecare pui de om ce-l născusem să primească din mine câte o bucățică să-i fie suficientă. Dar până mi-au crescut mie ochi noi de mamă, bebelușa dispăruse.
Offf, domnișoară blondă. Ce prostii mai zic. Uite, am rămas în urmă. Caut bebeluși când tu, domnișoară lungă și blondă, ești aici, plină de viață și de frumos. Ești mare, îți poți purta de grijă. Fricile bebelușești ți-au dispărut. Mai ții minte când ți-era frică să urci dealul cu bicicleta? Mai ții minte când ți-era frică să intri în sala de balet, pentru că era prea multă lume acolo? Mai ții minte când ți-era teamă să stai singură într-o cameră? Mai ții minte de toate astea? Acum ești curajoasă. Acum urci cu bicicleta orice deal, cobori orice vale și nici nu mai ții minte cum era să nu poți s-o faci. Acum pleci în tabere, pleci la bunici, dormi la prietene. Acum ai înțeles că să fii curajos nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să o simți și să-ți aduni curajul care s-o țină pe frica asta în brațe, până când se simte mai bine.
Te văd, domnișoară blondă. Te văd. Îți văd fremătările, îți văd încercările. Văd cum încerci să te construiești și să te cunoști. Să vezi cine ești și ce-ți place. Să vezi ce funcționează și ce nu. Sunt aici și te văd. Și îmi doresc să te văd mereu așa cum ești. Să văd mereu domnișoara blondă mică, apoi domnișoara blondă mare. Vreau să văd mereu ce e în sufletul tău, să simt când e prea mult. De-asta îți spun mereu că vreau să fim sincere una cu cealaltă. De-asta, seara trecută, când ai încercat marea cu degetul, să vezi dacă impresionează plânsul la comandă, ți-am explicat că nu funcționăm așa. Vreau să te văd mereu așa cum ești, cu lacrimi adevărate și cu furii sincere. Vreau să te văd pe tine, nu să caut bebeluși care au crescut și pe care îi regăsim în poze sau atunci când îți e greu și mai scot capul la suprafață, spunând, parcă: ”Ia-mă în brațe și protejează-mă. Învață-mă cum s-o fac și eu, atunci când voi simți că lumea e prea mare, că cerul e prea aproape, că pașii îmi sunt grei!”
Și vreau să mă vezi și tu așa cum sunt. Așa bună și rea, într-o bucată. Cu perfecțiunile și defectele mele, cu fricile și siguranțele mele, cu vulnerabilitatea mea pe-alocuri. Mi-e greu câteodată să-ți arăt cine sunt. Na, când eram ca tine am învățat că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cine ar vrea ei să fii. Și-acum, 30 de ani mai târziu, îmi dau lumea cu fundul în sus ca să nu crezi și tu asta. Vreau să mă vezi așa cum sunt ca să poți să te iubești așa cum ești.
Bună dimineața!
Ah, drag cititor, nu uita de webinarul gratuit despre furie. Detalii: aici.
În pandemie ne puteam proteja copiii cu ușurință – Ceva ce nu credeam că voi spune
În fine, deși eram tare curioasă ce se întâmplă cu ea și îmi doream foarte mult să o ajut, am depus toate eforturile de ”mama anului” ca să nu fiu intruzivă și îngrozitoare și să-i respect spațiul personal al gândurilor și al emoțiilor.
Spre seară, s-a deschis ca o floare. Nu era obosită, ci era tristă.
3 moduri în care să porți un tulle ca o neprințesă
Ehei, știți ce-mi place mie? Îmi plac multe. Serile, să joc Monopoly cu copiii, muzica, florile, ordinea, cărțile, o casă curată (dacă ar fi a mea, ar fi și mai bine :))), bocancii, verdele și fustele de balerine.
Și-mi mai place și că, de când lucrez de-acasă, sunt mai flexibilă în felul în care îmi dau voie să mă îmbrac, mai ales pentru că de la talie în jos nu se vede cum arăt. Și nu, nu stau în pantaloni de pijama, așa cum poate că vă așteptați să spun, ci astăzi vreau să vă povestesc despre fusta mea preferată de … tulle. Și cum o potrivesc eu, ca să nu fiu prea Cenușăreasa mahmură după bal.
Jurnal de lucrat de-acasă
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin
În fine, cum-necum, e 8.30 dimineața și o tele-școală urmează să înceapă în 30 de minute. La fel și un tele-birou. Tele-biroul meu e programat să înceapă mai târziu puțin.
Pentru voi cum e? Și voi lucrați din dulap/baie/de pe masa de călcat?