La noi acasă, eu aveam două case. Terapeutul mă întreabă dacă simt că am avut două, sau niciuna. Nu știu cum e în suflet, dar fizic aveam două. O casă unde gătea mama și o casă unde gătea bunica.

Mama gătea românește. Gătește mâncare bună, românească. Scopul mâncărurilor bune românești e să fie delicioase. În funcție de gusturile fiecăruia, ele sunt sau nu delicioase. Mama și acum gătește ”cu gust”, după cum zice ea. Spre deosebire de mine, care gătesc ”fără gust”. Eu nu călesc ceapa, ea călește legumele. Eu nu fac dovlecei pane. Ea îi face, și sunt delicioși. Eu nu (prea) pun sare în mâncare, ea o dozează mereu perfect. Eu nu pun zahăr în supa de roșii, ea pune. Eu adaug uleiul la final, ea îl pune de la început. Gătim, deci, diferit. Cred că oamenii care mănâncă mâncare normală, nu vegan-vegetarian-paleo-ce mai mâncăm noi, preferă mâncarea ei.

Bunica nu gătea așa bine. Drept urmare, pentru că prânzul mă găsea mereu la ea, am mâncat mulți cartofi prăjiți în copilăria mea. Cartofi prăjiți cu Schnitzel și neapărat salată, care nu-mi plăcea deloc, dar îi făceam hatârul și o mâncam. Nici ei nu cred că-i plăcea că mănânc doar cartofi prăjiți și Schnitzel, dar îmi făcea hatârul și-mi făcea mereu. Câteodată îmi mai făcea hamburgeri, cu multă salată și mulți castraveți. Câteodată făcea budinci și sufleuri. Câteodată făcea friptură la cuptor (care îi ieșea bine). Mai mereu făcea prăjituri, care erau delicioase.

Când am mai crescut eu, am decis că nu-i bine să mănânci cartofi prăjiți. Deși-s buni și aș putea mânca săptămânal, nu-s sănătoși. Așa că am scos din dieta noastră cartofii prăjiți. De fapt, ca să mă împung de la spate să mănânc alte legume, nu cumpăr cartofi decât atunci când vreau musai să gătesc ceva cu ei. Cam o dată pe lună, cel mult de două ori.

Atâta am înfierat prăjeala, că nu mai prăjesc nimic în casă. În ultimii 5 ani am cumpărat câte o sticlă de ulei pe an, mai puțin în perioadele în care ne vizitau mamele și găteau ele. Când era absolut necesar să prăjesc, totuși, ceva, îmi făceam 3 cruci și foloseam ghee, sperând că n-o să vină sfârșitul lumii în seara respectivă.

Nu-i bine să exagerezi cu nimic, mi-a zis într-o zi viața la ureche, dar cine a ascultat-o?

Ca să-mi confirme că a avut dreptate, m-a trecut prin mai multe experiențe în ultima vreme. Una dintre ele s-a referit exact la gătit. Am citit, cu stupoare, că nu-i dracul atât de negru să prăjești mâncarea, dacă alegi uleiul corespunzător. Ba chiar că prăjitul are și beneficii, câteodată mai mari decât fierberea. Ptiu, piei din fața mea, nu cred așa ceva! (Vă invit și pe voi să citiți introducerea asta de aici.)

M-am apucat să cercetez mai bine (măcar dacă nu mai exagerez cu gătitul, să exagerez cu cercetatul, nu?) și am compus o listă de beneficii ale prăjirii mâncării.

De ce e bine să prăjim mâncarea:

Mâncarea este gata mai repede atunci când o prăjești, decât când o fierbi (în general). Asta înseamnă că sunt nimicite mai puține vitamine (de exemplu, în cazul cartofilor prăjiți, de care vă ziceam mai sus, nivelul de vitamina C e același ca în cazul cartofilor cruzi). Prăjeala nu are efect asupra proteinelor și mineralelor

În plus, se pare că în timpul prăjirii nu se pierd nutrienții solubili.

Mâncarea prăjită are un bun aport de vitamina E.

Iar, în cazul punctual al cartofilor prăjiți, se pare că prin prăjire crește densitatea fibrelor.

De ce nu e bine să prăjim mâncarea:

Dezavantajele le știm. Mâncarea prăjită e greu de digerat, iar în cantități mari devine greu de gestionat de către organism.

Mâncarea prăjită are mai multe calorii și mai puțini antioxidanți și acizi grași nesaturați.

De unde eu una trag concluzia că nu e chiar așa grav să călești ceapa. Sau să mai bagi, din când în când, câte o porție de cartofi prăjiți cu ou peste ei. Dar! Marele DAR… E extrem de important ce fel de ulei folosim pentru prăjit.

Punctul de ardere al uleiurilor de gătit

Pentru a putea avea parte de cât mai puține dezavantaje atunci când decidem să călim legumele din mâncare, trebuie să ne gândim în ce ulei le prăjim. Avem nevoie de un ulei care nu oxidează prea repede la temperaturi înalte (ca să nu producă tot felul de substanțe toxice pentru noi), ci de un ulei stabil, echilibrat, cu un punct de ardere cât mai ridicat.

Punctul de ardere îl observați imediat. Practic, discutăm despre temperatura la care el începe să scoată fum. Atunci când uleiul scoate fum, reacția chimică ce se întâmplă în tigaie e extrem de nefericită pentru corpul nostru.

Ca să știm despre ce vorbim de la bun început, în general, temperatura din tigaie, atunci când gătim, este undeva pe la 120 de grade Celsius, iar cea din ceaun (atunci când pregătim uleiul pentru cartofi prăjiți sau gogoși) este de 160-180 de grade Celsius.

Ceea ce înseamnă că… pentru a prăji mâncarea în siguranță, avem nevoie de un ulei cu un punct de ardere mai mare de 120 de grade (pentru atunci când gătim la tigaie) sau de 180 de grade, atunci când facem gogoși.

Ce uleiuri folosim la prăjit?

Vă las mai jos o listă de temperaturi de la care uleiurile încep să devină toxice. Asta e și lista după care mă organizez eu, vorba americanului, until further notice. Cel mai des foloseam ghee, dar acum încep să revin la uleiul de cocos pentru gătit, pentru că, zic ei, e cel mai stabil dintre toate (adică, dacă îl lași 8 ore pe foc, tot n-o să devină toxic… vorba bunică-mii: dacă mint ei, mint și eu).
Iar despre alte moduri prin care să pregătiți mâncarea, găsiți informații aici.