Suntem bombardați de informații. Cum ne-au crescut pe noi părinții noștri cică nu e bine. Dar, la fel de rău e și cum îi creștem noi pe copii. Unii spun că-i creștem prea liberi, alții spun că le interzicem prea multe. Și totul pleacă de la cum văd adulții copiii. Ce cred despre ei și ce așteptări au de la ei.
Normal că dacă te aștepți de la un copil să nu priceapă nimic pe lumea asta, nici n-o să-i spui prea multe. Iar dacă îl vezi ca pe un mic adult, o să ai așteptări foarte mari de la el. Și o să crezi că poate face lucruri pe care el, de fapt, nu le poate face.
Cum ar fi:
1. Să-și gestioneze singuri emoțiile
Sigur, asta depinde de vârstă. Dar, în esență, indiferent de vârstă, copiilor le e mai greu să-și regleze emoțiile decât ne este nouă, adulților. Și asta dintr-un motiv foarte clar și concret. Să ne imaginăm că avem o bilă (care e creierul nostru) și în bila asta avem alte două biluțe.
Una din biluțe e biluța care se ocupă cu emoțiile și le declanșează în funcție de ceea ce trăiește copilul. Biluța asta e mai mică decât la adulți, dar funcționează, cât de cât, ok. Doar că o mai apucă așa, câteodată, un zel de nedescris, și exagerează mult. Cam ca mine, serile trecute, când am frecat mulți metri pătrați de gresie și rosturi cu periuța de dinți și o soluție care mirosea îngrozitor.
Cealaltă biluță e biluța care se ocupă de controlarea biluței cu emoțiile. Doar că la copii biluța aia e miiiiică, miiiică de tot. Biluța asta se numește cortex prefrontal și îi ia cam 25 de ani să ajungă la maturitate. Acum, dacă stăm să ne gândim că noi, adulți în toată firea, și cu biluța dezvoltată, tot nu ne putem controla emoțiile în toate situațiile, să ne imaginăm cam cum le e copiilor.
Faptul că biluța lor e mică și nu funcționează la fel de bine ca a noastră nu înseamnă să-i păzim de toate relele lumii și de toate emoțiile dificile. Ci doar să le înțelegem și să le acceptăm. Și să ne scriem pe interiorul pleoapelor: ”Orice emoție e OK, nu orice comportament e OK”.
2. Să-și organizeze timpul
Indiferent dacă au sau n-au noțiunea timpului, copiilor le e greu să preia în totalitate rolul de organizator al timpului propriu. Unii dintre ei se descurcă mai bine la capitolul ăsta, dar cei mai mulți își abat ușor atenția către alte activități. Și au nevoie de ajutorul adulților pentru a reveni la traseul definit în prealabil.
Cu alte cuvinte, copiii uită că au promis să se îmbrace în 2 minute, pentru că la minutul 1 și 24 de secunde au descoperit un cub piedut de mult timp, care-i musai să fie folosit acum. Copiii uită și că ordinea logică dimineața e întâi ne îmbrăcăm și apoi ne jucăm, pentru că e mult mai distractiv să te joci decât să te îmbraci. Copiii uită că au promis că în seara asta se vor culca mai devreme pentru că n-au dormit la prânz.
Oricât de frustrant ar fi asta pentru părinți, mai ales că pe măsură ce cresc copiii ne-am aștepta să fie mai organizați, ăsta e unul din lucrurile alea pe care le pot face cu ajutorul nostru și mult mai greu (poate deloc) singuri.
Îi putem ajuta reamintindu-le ce activitate începuseră, îi putem ajuta punând limite, dar îi putem ajuta și în restul timpului, prin activități care să-i ajute să fie mai conectați la ei înșiși, pentru a fi mai greu de deturnat de la planul lor. Activități de mindfulness, de meditație pentru copii, de yoga, activități de echilibru, de respirație (o să revin cu un articol pe tema asta). Cu cât facem mai des astfel de activități cu ei, cu atât le va fi mai ușor să fie concentrați și să-și organizeze timpul.
3. Să se pună în papucii celuilalt
OK, vorbesc aici despre copiii mai mici de 3 ani, 3 ani și jumătate. Nu știu dacă știați, dar copiii mici nu înțeleg conceptul de a se pune în locul celui de lângă el. Dacă aveți un copil de 2 ani care tocmai a lovit un alt copil și îi spuneți ”Mai ții minte când te-a lovit pe tine Xulescu și te-a durut? Așa îl doare și pe copilul pe care l-ai lovit”, el n-o să reușească să facă legătura și să se pună în locul copilului lovit. Nu spun să nu le spuneți povestea asta, doar să vă calibrați corect așteptările.
Atunci când aveți așteptările de mai sus de la copii, reamintiți-vă de articolul meu 🙂
Iar dacă voi le știați deja, sunt convinsă că aveți prieteni care nu le știu, așa că un Share ar fi de ajutor tuturor, să ajungă vorba cât mai departe.
3 lucruri pe care le face un psihoterapeut…
câte altele mai facem.
Însă, pe lângă astea, care par complet neieșite din comun, aș vrea să vă mai aduc în vedere 3 lucruri pe care le fac sau le-am făcut și cu care mi-am bătut nițel capul pe alocuri și la care nu m-aș fi gândit că sunt atât de importante, pe vremuri.
3 lucruri pe care o să le vreau de la noua casă
Îmi doresc tare mult ca anul acesta să ne mutăm. Decizia asta vine și cu entuziasmul noului, și cu frica efortului, dar și cu tristețea faptului că dacă ne iese, vom lăsa în urmă casa în care s-a născut Filip și în care au crescut amândoi. Da, știu. Acasă este acolo unde suntem noi. Și, în același timp, îmi e confortabil și să mă uit la fiecare colțișor de casă și să am amintiri cu fiecare spațiu în parte.
3 lucruri ciudate care mă fascinau în copilărie
Când eram mică, cei mai puternici oameni de pe lume (în afară de părinți și bunici) erau: doamna care cântărea la magazin, doamna farmacistă care ne dădea bonul pentru medicamente, medicul care putea să-ți dea un micuț nimic din cabinetul lui când terminai și controlorii din autobuze.
Toate aceste personaje mă fascinau. Mi se părea că fac ceva ce nu e la îndemâna muritorilor de rând.