Voiam să scriu astăzi despre cum și ce să facem ca să ne eliberăm de relațiile toxice cu părinții noștri (lunea trecută scrisesem despre părinții toxici), dar nu mai pot scrie despre asta. Evenimentele din ultimele zile nu mă lasă.

Nu știu dacă ați urmărit știrile și nu vreau să intru prea mult cu bocancii în viețile unor oameni așa că o să rezum. O femeie româncă are un soț care e abuziv, de care vrea să se elibereze. La un moment dat al vieții lor, el o bate. Rău. Ceea ce nu e deloc anormal pentru o femeie româncă, având în vedere că 1 din 4 femei a fost agresată fizic sau sexual măcar o dată în viață de partenerul ei, dar doar 25% din aceste 25% și raportează violența. Pentru că, nu-i așa, 6,4% dintre români consideră că bărbatul care nu-și bate femeia n-o iubește, iar 7,3% susțin că femeia e proprietatea bărbatului. România anului 2017, căci de atunci sunt datele.

În fine… Ea reușește să primească un ordin de restricție, ceea ce este surprinzător în România anilor 2017, unde doar 41% dintre cererile pentru emiterea ordinelor de restricție sunt admise (90% din toate ordinele de restricție sunt solicitate de femei, asta apropos că am tot citit păreri că ce avem cu bărbații, că și femeile sunt violente și că există și cazuri pe dos, în care ea îl abuzează pe el.)
Cu toate astea, familia insistă să-l ierte pe om și să-l lase să-și vadă copiii, pentru că tată e și el și o mai fi și greșit. Nimeni nu-i perfect. Oricum, 30% dintre români cred că femeile sunt bătute și din vina lor, așa că cine știe ce o fi făcut ea de și-o fi cerut-o. Femeia cedează și îi permite să-și vadă copiii. El intră în grădinița ei, o înjunghie de 2 ori și gata-i povestea. Înmormântarea va fi săptămâna asta, copiii au rămas fără mamă și cu un tată criminal, noi ne oripilăm nițel, apoi revenim la treburile noastre.

În această realitate, relațiile toxice par să fie doar o bucățică din realitatea de zi cu zi, la fel ca mersul la pâine și berea la pet. Nimic ieșit din comun. Poate doar puțin scandalos, ca berea la pet de 3l. Dar în rest, nimic anormal.

Ce sunt relațiile toxice?

Relațiile toxice sunt relațiile acelea care te distrug încet, dar sigur. De fapt, chiar dacă între parteneri reiese o relație de subordonare, relațiile toxice sunt distructive pentru ambii, nu doar pentru cel supus și abuzat. Pentru că abuzul e cheia relațiilor toxice. Există relații în care partenerii nu mai sunt mulțumiți. Și există relații în care partenerii duc o viață grea împreună. Nu se mai iubesc, poate nici nu se mai plac. Dar nu ajung la abuz. Găsesc alte mecanisme pentru a funcționa în relația care nu mai funcționează, fără a o face disfuncțională. Acelea nu sunt toxice, doar triste și care aduc nefericire.

Posesivitatea, gelozia, manipularea, devalorizarea, umilirea, toate sunt atributele unei relații toxice. De multe ori, nivelul de la care pornesc e unul destul de jos, dar, pe măsură ce relația crește, crește și intensitatea lor, până când partenerul supus ajunge să experimenteze viața ca pe o traumă, să intre în depresie sau să aibă stări anxioase recurente sau permanente.

Relația se transformă într-o situație continuă de abuz fizic, psihic și/sau emoțional.

E imposibil să nu cunoașteți măcar o astfel de poveste de viață.

El, care pare extrem de îndrăgostit de ea și ea, care se topește în ochii lui. Doar că, într-o seară, el bea cu o bere prea mult și i se pare că taximetristul s-a uitat cam nu știu cum la ea. Ajung acasă și apare primul scandal, eventual și prima palmă. E o curvă. A văzut el cum se uita la taximetrist. Ea plânge și adoarme cu rimelul întins pe pernă, umilită, batjocorită și rănită. Fizic și emoțional. Iubirea infinită, unde e ea? Toate promisiunile? Toate așteptările? E dezamăgită și furioasă.

A doua zi îl anunță că vrea să plece. El plânge și cere să fie iertat. A fost o scăpare de moment, din prea multă iubire. Știe doar și ea cât e de pasional. N-a mai reușit să se controleze și a simțit că ia foc atunci când a văzut privirea. A devenit un animal, din prea multă iubire. Bine, că și ea… Parcă prea era decoltată. Normal că a atras priviri. Poate ar fi bine să poarte malete. Nu foarte mulate. Așa se poate evita toată situația asta. Plânge o dunăre de lacrimi sărate și amare. Ea îl iartă.

Se împacă. Se iubesc. Sunt fericiți. Prietenele îi spun că e minunat că e gelos și că și-ar dori și ele să aibă parteneri cărora le pasă. Totul e fantastic. Poate el îi aduce și un buchet de flori la birou, să moară colegele de ciudă.

Între timp, parcă și prietenele ei sunt cam curve. Și parcă prea se bagă în viața ei. Pe Cristina n-o place, pe Ioana n-o înghite. Mihaela e un exemplu prost, pentru că iese în club sâmbătă seara. Începe teroarea psihică, până când ea se ceartă cu Cristina, o evită pe Ioana și îi spune Mihaelei s-o lase în pace. Încetul cu încetul, se trezește singură cu el, fără prietene, fără prieteni. Și cu maică-sa aia parcă vorbește cam des… Dar, în rest, e bine. El o iubește și e pasional. Sânge de latin. Ea se simte flatată, atunci când nu se simte singură. Sau când nu o acuză că-l minte de te miri ce. Dar relația înflorește.

Până când îi zâmbește un chelner. Sau o sună Teo, despre care el presupune că e un Teodor și nu o Teodora. Primește și a doua palmă, și a treia, o bate și cu o coadă de mătură, apoi cu pompa de umflat bicicilete. Ea ajunge să nu mai iasă pe stradă fără ochelari de soare și mereu cu mânecă lungă. Ca să nu se vadă vânătăile, de care tot ea se simte vinovată. Vede în privirile celorlalți: ”O face ea ceva de o tot bate ăla. Că doar n-o bate la ea de nebun”…

De la el, care își cerea scuze în genunchi pentru prima, a doua și a treia palmă, rolurile s-au schimbat. Acum ea își cere iertare și pentru că respiră, pentru că face umbră și pentru că există alți bărbați pe lumea asta…

De ce nu plecăm din relațiile toxice?

Recunoașteți și voi povestea? Eu o recunosc. Am scris-o pe nerăsuflate, fără să clipesc, fără să respir. E îngrozitor s-o citești pe hârtie și stai mereu și te întrebi: de ce rămân femeile într-o astfel de relație? De ce nu pleacă unde văd cu ochii? De ce nu cer ajutor? De ce nu se salvează? Eu aș pleca. Eu m-aș duce învârtindu-mă. Eu n-aș accepta niciodată așa ceva.

Mda… Așa or fi zis și ele despre altele. Așa am zis și eu, și uite-mă pe mine fără prietene, cu malete negre, nemulate, să nu supăr nebunul, cu program de vorbit la telefon și cu libertate 0. Din fericire, bătaie n-am luat, cum n-am luat nici acasă când eram mică. În schimb, abuzul psihic îl trăiam minut cu minut. Teroarea că poate i se pare, că poate crede, că poate îi spune cineva vreo gogomănie… E groaznic să trăiești în stres constant, în frică, în așteptarea circului, scandalului, acuzelor, criticilor, etc. Oh wait, what a familiar pattern…

Deci? De ce nu plecăm din relațiile toxice? Din mai multe motive.

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Primul ar fi chiar motivul pentru care intrăm în relațiile toxice. Și care se leagă, desigur, ca orice altceva, de copilăria noastră, de relația noastră de atașament cu părinții sau îngrijitorii și cu deciziile de viață pe care le-am luat atunci când ne-a fost greu. Unul din lucrurile pe care le învățăm atunci când suntem agresați fizic sau verbal de părinții noștri (în general, toxici), e că așa arată iubirea. Poate că ați tot auzit prin jurul vostru că ”iubirea doare”. Așa am învățat. Că doare. Pentru că doare al naibii atunci când mama ta te pleznește pentru că n-ai fost cuminte. Doare când te umilește în public pentru că ai făcut pipi în pat. Doare când te face în fel și chip doar pentru că a avut o zi grea sau are o căsnicie nefericită sau îi lipsește puterea din viață. Toate astea dor.

Nu știu dacă știți cum funcționează creierul nostru, dar o să vă spun ceva foarte pe scurt. În general, el funcționează pe bază de asocieri. Pentru a putea funcționa rapid, creierul nostru nu mai gândește de fiecare dată fiecare situație în parte, ci o asociază cu o experiență prin care a mai trăit-o și reacționează pornind de la asta. Asta e cam zona noastră de confort. Zona de confort e, de fapt, ce îi e cunoscut creierului. Pentru că el nu poate face asocieri cu ceva ce nu cunoaște, preferă să evite necunoscutul, chiar dacă necunoscutul ăla e de un miliard de ori mai bun de cât cunoscutul.

E eternul exemplu cu câinele care stătea pe un cui. Și pe care nu-l deranja durerea respectivă, ci îi era teamă de durerea mai mare pe care ar putea s-o simtă atunci când s-ar fi ridicat de pe cui. Faptul că în 3 ore n-ar mai fi simțit nicio durere conta mai puțin. Așa suntem și noi, oamenii.

Din pricina asta, atunci când alegem să intrăm într-o relație sau în alta, o facem prin aceleași asocieri. Căutăm asocierea cu ce a învățat creierul nostru că e iubirea. Iubirea trebuie să doară? Cel care te iubește trebuie să te bată? Să te umilească? Să te controleze? Să fii proprietatea lui?

De cele mai multe ori nu vedem disfuncțiile relației noastre. Nu înțelegem cât de secătuitoare de energie este. Nu putem vedea cu ochii noștri ceea ce alții pot vedea cu ochii lor. Dacă ați fost într-o astfel de relație, poate că ați avut măcar o prietenă, o mamă, o mătușă, care să încerce să vă arate. Să vă spună. Să vă atragă atenția. Dar n-ați văzut și n-ați auzit.

O altă problemă o reprezintă cei din jur. Dacă totuși v-ați iluminat și ați constatat că nu e normal și natural să trăiești cu frica în sân într-o relație și ați decis că vreți să plecați, ce v-au spus ceilalți? Mama, soacra, o prietenă? ”Cum să pleci, măi, mamă… Lași copiii fără tată?” Sau ”Mai taci și tu, poartă-te mai frumos. O fi fost și el obosit, înțelege-l și pe el”. Poate pentru că și ele au trăit aceeași viață abuzivă și nu și-au pus niciodată problema că nu e normal și că e o alegere să rămâi. Și așa ajungi să crezi că e normal, că toți bărbații își bat femeile, că n-ai cum să scapi din roata asta de hamster, că asta ți-e soarta. O să stai cu abuzator pentru copii, o să înduri bătăi și umilințe, o să încerci să fii o soție mai bună, poate-l ajută asta și o să acumulezi frustrare și furie în tine, până când ori te omoară el pe tine, ori îl omori tu pe el, într-un moment de nebunie totală.

Dacă motivele pentru care rămâi nu sunt psihologice, sindromul Stockholm sau altele, poate fi un aspect legat de bani, mai ales dacă sunt și copiii implicați. N-ai cu ce te întreține pe tine, darămite și copiii. N-ai ce le oferi, n-ai unde merge, n-are cine te ajuta.

Sau poate din frică. Din frica, de fapt, teroarea… Că va veni după tine, că-ți va face rău, că le va face rău copiilor, că n-ai cum să scapi din coșmarul ăsta. Că atunci când vei fi fericită, va intra în grădiniță și te va înjunghia de două ori în inimă și gata.

De-asta, cel mai bine e să nu ajungi aici. Să recunoști o relație toxică, să înțelegi cât rău îți produce înainte ca răul să fie iremediabil. Să te iubești și să te respecți, chiar dacă încă nu știi cum să o faci. Să nu accepți de dragul familiei, de dragul copiilor, de dragul societății.

Cum recunoști la timp o relație toxică?

1. Partenerul tău este excesiv de gelos, deși nu are motive. Controlează felul în care te îmbraci, cu cine vorbești, îți controlează emailurile și telefonul. Trebuie să răspunzi instant la telefon atunci când te sună, la fel și la mesaje.

2. Partenerul tău te critică permanent și este permanent nemulțumit de tine. Critica se transformă adesea în injurii și este foarte apăsătoare, pentru că simți mereu că pășești pe ouă crude, în special când o face de față cu alții.

3. Partenerul tău este pasiv agresiv. Înainte de a deveni cu adevărat agresiv, partenerul tău este mai întâi pasiv agresiv. Apropouri, comentarii nepotrivite, în momente nepotrivite…

4. Partenerul tău încearcă să-ți controleze toată viața. Minut cu minut. Ceea ce este sufocant complet.

5. Partenerul tău te acuză pentru emoțiile sale, pe care nu și le asumă. Tu ești vinovată pentru faptul că el e nemulțumit sau furios. Practic, confirmă ideea conform căreia ”a bătut-o, dar și ea o fi făcut ceva”

6. Partenerul tău îți controlează banii. Știe exact câți bani ai și pe ce i-ai cheltuit. Nu ai niciun pic de libertate nici în zona financiară, indiferent dacă el e cel care susține financiar familia sau dacă o faceți amândoi.

7. După o ceartă îngrozitoare, cu multe țipete și multă energie pierdută, te simți bine, iubită și confortabil în relație. Acesta e unul din semnele asocierilor greșite pe care le face creierul cu ce înseamnă iubirea pentru el.

8. Partenerul tău încearcă să te îndepărteze de prieteni și de rude. Ai senzația că o face pentru că dorește să petreacă mai mult timp cu tine. De fapt, o persoană fără susținere socială și emoțională e mult mai ușor de controlat și de manipulat.

***

Dați să circule articolul cât mai departe. Poate le confirmă femeilor că nu e normal să nu te simți iubită într-o relație, să nu te simți confortabil și, mai ales!!! în siguranță. Că nu e normal ca o relație să te lase fără energie vitală, fără soluții, fără ieșire. Că sunt multe femei în aceeași situație și că nici asta nu e normal. Că a fi femeie nu înseamnă că ești o ființă inferioară, că aparții cuiva, că ești la mâna cuiva.

Iar noi, noi putem să schimbăm lucrurile. Putem să ne creștem diferit băieții și fetele. Putem să-i învățăm pe băieții noștri despre normalitatea egalității dintre sexe și pe fetele noastre să-și ia apărarea. Putem să renunțăm la a mai aclama un baiețel de 2 ani care pupă o fetiță de doi ani ”vai, ce fante o să fii!”. Putem să acceptăm emoțiile copiilor noștri și să-i învățăm să vorbească despre ele. Putem să facem multe lucruri care să schimbe mentalități viitoare, dar cel mai important mi se pare să-i învățăm despre iubirea adevărată și cum ea e caldă și pufoasă, cum te face să te simți în siguranță, cum te ajută să crești și să-ți zâmbească inima. Să le învățăm creierul că asta e asocierea corectă.

Din păcate, pentru toate victimele abuzurilor nu se mai poate face nimic. E nedrept și mie una îmi vine să urlu la stele de frustrare și neputință și nedreptate și durere. Pentru ce li s-a întâmplat victimelor și pentru viața copiilor care au trăit așa, știind că tata o bătea pe mama și că tata a omorât-o pe mama. Nu există suficientă terapie în lumea asta care să poată ajuta… Nu există nimic care să umple golul.

S-au terminat și cuvintele…