Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?
Întrebările apar pentru că toată lumea știe cât de important e să citim. Sau, în cazul copiilor, să ni se citească. Cititul îmbunătățește limbajul, invită la imaginație și creativitate, ține creierul în priză, ne dezvoltă cognitiv, ne ajută să depășim blocaje emoționale. Nu e de mirare că mulți părinți își doresc să își îndrume copiii către citit.
Iar copiii, cel puțin la vârsta asta, se împart în două categorii. Avem categoria copilului care doarme noaptea cu o carte în brațe și categoria copilului pentru care cartea e, cel mult, un frisbee interesant.
Am doi copii diferiți
Și, ca să nu vorbim, vorba aceea, din cărți, eu am câte un copil din fiecare categorie.
Ema a descoperit cărțile pe la 6 luni. De la 6 luni până în prezent, a ”devorat” (la figurat) sute de cărți. M-aș hazarda să spun ”peste o mie”. Doar în casă am avut în decursul timpului multe sute de cărți de copii. I-am citit cărți de povești mai mult sau mai puțin clasice, enciclopedii pentru copii, povești moderne, povești cu prințese, cu zâne, cu mașini, cu tractoare, alte cărți pentru copii. I-am citit Mircea Eliade. I-am citit istoria Egiptului. I-am citit în română, în engleză, în germană. I s-au citit cărți pentru copii și în spaniolă. I-am citit din cărțile mele de psihologie. Am citit meniuri, etichete, adrese, flyere. Am citit orice text, oriunde. Și da. Ea a confirmat. Cu atâta citit, puțin după un an și jumătate vorbea cursiv, fluent, corect gramatical, în fraze complexe. Are o minte extrem de ascuțită, prinde repede, învață repede. E curioasă și dornică să afle de toate. Pe la 4 ani și jumătate a învățat să citească majuscule. De o lună știe să citească și literele mici, cuvinte, povestioare scurte.
Fip n-a fost pasionat de citit. Interesul lui a fost minim de la bun început. Dacă Ema devora cărțile la figurat, singura plăcere a lui Fip legată de cărți, era să le devoreze la propriu. El avea alte înclinații și alte interese. Dacă Ema era orientată către dezvoltarea cognitivă, Fip era maestru pe motricitatea grosieră. Fip mergea pe trotinetă la un an și jumătate mai bine decât merge Ema acum, la 5 ani. El preferă mișcarea, alergatul, sportul, bicicletele. Și da, s-a confirmat și la el. A început să vorbească mai târziu, mai stâlcit, mai greoi. Desigur, poate să fie și o coincidență, dar dacă vorbim de statistică, ai mei copii o confirmă.
I-am încurajat întotdeauna, pe amândoi, să-și urmeze interesele. Dar, în același timp, am încercat să le prezint, în mod cât mai interesant pentru ei și activități din alte sfere. Adică, mai pe românește, că parcă prea pretențios am scris, m-am gândit că și unui copil care ar citi toată ziua îi trebuie să alerge bezmetic pe câmpii, dar și unui copil care face flic-flacuri cu bicicleta i-ar trebui să vadă o carte la față.
Așa că, Ema a început să facă ”sport” la balet. Iar pe Fip am încercat să-l împrietenesc cu cărțile. Spoiler alert: am reușit. Să vă spun cum.
1. Am ales cărți de copii din zona lui de interes
Degeaba luam eu cărți cu povești sau cu anotimpuri, sau cine știe ce alte cărți pentru copii, dacă el nici nu se uita la ele. Așa că am urmărit copilul și am început să-mi notez. Cu ce se joacă el cel mai mult? Ce-l pasionează? Păi, în perioada în care am început să introduc eu cărțile în viața lui de gogoașă simpatică, era interesat de animale.
Am scos de la naftalină o carte mai veche a Emei, cu animale și sunetele pe care le scot ele. Nu a avut răbdare să o citim cap coadă (între noi fie vorba, nici textele din ea nu erau prea răsărite), dar am răsfoit-o, ne-am uitat pe pozele cu animale și am apăsat butoanele cu sunete. Succes total. Cartea îi era mereu la îndemână. O lua din proprie inițiativă doar ca să apese butoanele, dar nu protesta să o răsfoim împreună.
L-am urmărit și în continuare și am văzut că era interesat și de avioane (tocmai zburaserăm cu avionul și fusese foarte impresionat).
Așa că, prima carte pe care i-am cumpărat-o special lui Fip a fost o carte scurtă cu o povestioară despre avionul unui băiețel. A fost prima carte pe care a avut răbdare să o citim până la final.
A doua carte care l-a captivat a fost Mașina de poliție a lui Darius. Pentru mine era fantastic să văd că un băiețel care n-avea până atunci deloc treabă cu cititul, pe asta o lua din raft și venea cu ea la mine.
Am continuat așa cu o carte cu magneți și un tren, o carte cu un elicopter și o carte despre dinozauri. Alte cărți pentru copii nu-l interesau.
Încă nu le lua din proprie inițiativă, dar nici nu mai fugea mâncând pământul când îl invitam să citim. Și aveam grijă să-l invit la citit cel puțin o dată pe zi.
2. Am mers în ritmul lui
Odată ce l-am împrietenit cât de cât cu cărțile, am mers în ritmul lui cu ”cititul”. Câteodată citeam textele din carte. Dar, câteodată, nu avea răbdare să audă mai mult de o propoziție per pagină. Sau, voia să ne uităm doar la poze. Sau, voia să citesc la infinit o pagină anume. Sau, voia să-mi pună la infinit aceleași întrebări. Sau, voia să povestească el. Am făcut întotdeauna cum a preferat el. Oricare din variantele astea făceau ce ar fi făcut și cititul propriu zis.
Iar când n-a mai avut răbdare, am pus frumușel cartea la loc și ne-am jucat cu altceva
3. I-a citit Ema cărți pentru copii
De fapt, ca să fiu foarte sinceră, așa am început apropierea lui Fip de cărți: ascultându-le de la Ema. Sigur, când avea el 6 luni și ea doi ani și jumătate, nu știa să-i citească propriu zis. Dar, pentru că citiserăm cărțile alea de atât de multe ori, pe cele mai multe Ema le știa pe dinafară (cuvânt cu cuvânt). Așa că îi ”citea” în felul ei.
Erau adorabili. Ea cum îi citea, cu maaaaare importanță, iar el, cum o privea ca pe o zeiță, cu o admirație și o fascinație de nedescris.
Cursuri dezvoltare personală și de parenting
4. Am ascultat povești audio în mașină
Pentru că drumurile cu mașina nu erau o fericire atunci când erau copiii mai mici (nu le plăcea pe vremea aia să călătorească), m-am gândit că ar fi de ajutor să asculte ceva care să le placă. Așa că am cumpărat cărți pentru copii cu cd-uri audio. Dacă acasă nu avea răbdare să-i citesc eu poveștile respective, să le asculte citite de altcineva, în timp ce mergeam cu mașina, accepta bucuros.
Din aceeași categorie, am avut și un ursuleț de pluș care spunea povești atunci când apăsai pe niște butoane și care îi plăcea.
Și astea i-au cultivat răbdarea de a asculta o poveste cap-coadă și de a sta să citim împreună.
5. Avem casa plină de cărți
Dacă veniți la noi în casă, o să găsiți cărți în fiecare cameră. În sufragerie am biblioteca mea cu cărți de toate felurile. În bucătărie mai găsești câte o carte rătăcită (citesc mult în paralel, așa că am cărți peste tot). Sau, dacă nu, măcar niște cărți de bucate. În dormitorul copiilor e biblioteca lor. În dormitorul nostru am noptierele pline cu cărți. În birou am cealaltă bibliotecă a mea.
Pe rafturile montate peste canapea mai am cărți și acolo. Și pe o măsuță mică mai sunt niște cărți. Cam oriunde te uiți, sunt cărți.
Deci, cărțile sunt parte din viața mea. Din viața noastră.
6. Eu citesc
Degeaba visăm să avem copii care să iubească cititul și cărțile și îi încurajăm verbal să o facă, dacă noi nu citim. Mai țineți voi minte că mai ziceam asta: copiii învață văzând ce facem noi, nu ascultând ce le zicem noi să facă.
Pe mine copiii mă văd citind mai mereu. Cât se joacă ei pe lângă mine, pot sta cu o carte în mână, de exemplu. Astă vară, când eram la mare cu ei, mă lăsau să citesc mult. Ei se jucau pe plajă și eu stăteam și citeam (oh, veni-mi-ar vara înapoi!).
Atunci Ema a tras concluzia că de ziua mea trebuie să-mi cumpere o carte 🙂
Alte metode la care m-am gândit, dar pe care nu am apucat să le aplic încă (în special pentru că sunt cam mici – copiii, nu metodele) sunt:
6. Să le fac abonament la o bibliotecă
7. Să încurajez schimbul de cărți între ei și prietenii lor
8. Să le explic ce este un club de carte și să-i încurajez să-și organizeze unul, împreună cu prietenii
Voi ce ați mai încercat și a mers? Scrieți-mi în comentarii și le adaug în text.
Multumesc pentru idei. Imi poti enumera, te rog, cateva CD-uri cu povesti mai „light”, adica fara violentele din basmele obisnuite? Multumesc
Avem multe cd-uri din colectia disney (ma refer la cartile cu Plusica, mickey si minnie, etc… sunt destul de educative, nimic de speriat, cu mesaje ok catre copii, cunostinte generale, etc)
Dar, am descoperit acum ceva vreme teatrul radiofonic pentru copii. Am început cu alice in tara minunilor, apoi am trecut la altele. Am ascultat chiar și Cireșarii… Cippolino e altă poveste pe care o ascultă ai mei cu drag.
Bună Diana! Poți să-mi spui, te rog, care sunt cărțile (denumire&autor/editura) pe care le-ai introdus prima dată lui Filip? Mă refer la cea “despre avionul unui băiețel”, “cea cu magneți…” etc și aș vrea să știu și despre ursulețul care spune povești (?) Mulțumesc mult! Se pare că băiețelul meu seamănă cu Filip din perspectiva preferințelor de citit 🙂
Bună. Cartea cu avionul e aceasta, dar n-am pus link pentru că atunci n-o mai găseam pe nicăieri: https://www.libris.ro/micul-aventurier-avionul-lui-bogdan-LIT978-606-21-0045-2–p598202.html
Cea cu magneți am cumpărat-o de pe amazon și nici pe aceea n-o mai găsesc acum
Ursulețul e acesta: https://www.bestkids.ro/p-6776-povestitorul-winnie-the-pooh.aspx