Când am întâlniri în mall sunt cea mai fericită. În primul rând că reușesc să-mi eficientizez foarte bine timpul. Pe timpul întâlnirii mașina poate sta la spălătorie iar după întâlnire pot să fac cumpărăturile de la supermarket. A, da… Și înainte de întâlnire găsesc foarte ușor loc de parcare.
În al doilea rând, că văd magazine, oameni, mai o doamnă, mai o cizmă, mai un portofel, mai o reclamă.
Azi, spre prânz, bântuiam prin mall după ce avusesem puțină treabă. În drumul meu spre mașină (care era curată pentru că avusesem și ieri treabă în mall) văd o reclamă la un parfum. O doamnă foarte diafana era îmbrăcată într-o rochie cu flori și franjuri. Era tare frumușică și tare delicată. Genul ăla de îți vine să iei acasă și s-o pui pe televizor, pe mileu, în locul bibeloului cu pescar. Doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, ședea într-un mod foarte nenatural pe un scaun. Sub poza cu doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, care ședea într-un mod foarte nenatural pe-un scaun, era scris un mesaj:
”Tu ce ai face pentru iubire?”
Și-am stat și m-am gândit. Eu ce aș face pentru iubire?
Întâi și întâi m-a iritat. M-am dus cu gândul la sacrificiile care se cer în numele dragostei. Să mor pentru tine, să prind o grenadă pentru tine, să mă calce tramvaiul dacă nu. Și la toate sacrificiile pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului în numele ”iubirii”. Cum am renunțat la ”mine” pentru ”noi” și cum am dat apoi tot vina pe partener pentru imaturitatea mea emoțională, pentru traumele cu care venisem în relație și pe care le tot puneam în scenă, pentru că nu știam altfel. Ah, stați, nu încerc să-l (să-i) scot basma curată. Vreau doar să spun că telecomanda era la mine… Eu aș fi putut avea controlul propriei vieți… Dacă aș fi știut cum.
Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.
Nu știu despre voi dar eu am crescut cu imaginea asta că partenerul meu trebuie să-mi citească gândurile, trebuie să mă ia de soție, trebuie să-mi facă și vreo doi-trei copii, trebuie să ducă gunoiul, trebuie să-mi cumpere cadouri, să-mi aducă flori, să se bată în trafic pentru mine, să mă venereze. Dacă nu se-ntâmplă astea, sau una dintre astea, înseamnă că nu mă iubește.
De la filme la muzică, de la familie la societate, toată lumea leagă iubirea de sacrificiu. Când lumina ochilor mei vine să mă ia de acasă, de la mama, cu autobuzul și crede și el, la fel ca și mine, în egalitatea dintre sexe, așa că nu mă tratează ca pe un fulg de nea gata să se topească oricând, când și dacă relația noastră iese din tiparele astea pe care le vedem peste tot ajungem să ne întrebăm, chiar și atunci când simțim că iubirea este imensă, oare mă iubește? Oare e potrivit pentru mine?
De asta mi-a sărit țandăra când am văzut întrebarea. Tu ce ai face pentru iubire? Apoi m-am calmat și am stat și m-am gândit. Sigur că aș face și eu ceva pentru iubire. Sigur că investesc și eu în relația în care sunt. Sigur că depun eforturi.
Am fost acum câteva săptămâni la o prelegere la ISTT care avea în prim-plan cuplul. A fost foarte interesant pentru că a pus punctul pe niște i-uri de bun simț iar în ultima zi discuție chiar a fost despre cum păstrăm o relație funcțională după ce avem un copil. Cu alte cuvinte tu ce ai face pentru iubire? Am primit multe răspunsuri interesante și sper că prelegerea se va repeta pentru că este foarte nevoie de așa o abordare realistă asupra iubirii și relațiilor de cuplu.
Doar că acum să revenim la mine și să vă spun ce-am făcut eu pentru iubire…
Am renunțat la fantasme. Sigur că ar fi frumos ca soțul meu să-mi citească permanent gândurile, să știe în orice clipă din viața mea dacă vreau cafea sau ceai în momentul ăla, să închidă ușile la dulapuri, să-și strângă șosetele de pe jos, să-mi facă surprize în momentele în care simțeam nevoia, să graviteze în jurul meu. Ca să fiu sinceră pe măsură ce am enumerat lucrurile de mai sus mi-am dat seama că ar fi foarte enervant să fie așa. În fine, cert e că am renunțat la vise nerealiste și m-am concentrat pe realitate.
Un alt lucru foarte important pentru mine a fost că am încercat să păstrăm un echilibru în relație. Se întâmpla adesea ca unul dintre parteneri să devină dominant, să devină un soi de părinte în relația de cuplu. Astfel se nasc frustrări. ”Părintele” nu vrea să fie părinte și să aibă toată responsabilitatea în cuplu, sau ”copilul” nu vrea să fie copil și să fie lipsit de autonomie. Adesea mi-a fost greu, pentru că aveam tendința să-mi asum rolul de copil în cuplu, iar asta n-ar fi făcut decât să ne țină pe amândoi nefericiți. Dar, cu mult efort voluntar și cu multă atenție la momentul prezent, am reușit să ies din episoadele în care intram. Și să readuc echilibrul în cuplul nostru. Și știu că trebuie să fiu mereu atentă să nu alunec iar pe panta aia, mai ales în perioadele mai dificile din viața mea, când simt că pierd controlul.
Am renunțat la orgolii. Nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să am dreptate mereu, nu e musai ca lucrurile care nu plac și pe care le face partenerul să fie intenționate. De fapt am pornit de la premiza că niciunul dintre lucrurile pe care le face partenerul și mie nu-mi plac nu sunt făcute cu intenție rea.
Nu m-am pierdut pe mine pe parcurs și am înțeles cât de important e ca noi să nu fim două jumătăți care se contopesc într-un tot, ci doi indivizi puternici, de sine stătători, autonomi, care pot funcționa împreună, care se pot face fericiți unul pe celălalt, dar și pe ei înșiși, în primul rând. Pentru că asta a fost cheia care a deschis toate ușile. Am înțeles că nu el trebuie să mă facă pe mine fericită, ci eu trebuie să mă fac pe mine fericită… Doar că și el trebuie să mă susțină în demersul ăsta. Pentru că aici e diferența. Responsabilitatea fericirii mele e la mine. Dar am nevoie de susținere să mi-o pot împlini, pentru că de-asta formăm un cuplu și nu sunt singură pe lume. Valabil și viceversa.
În viața noastră tumultoasă am încercat să nu uit că suntem o echipă și nu doi adversari. Am încercat să ofer timp, dar am încercat să ofer și spațiu. Am greșit, am iertat, a greșit l-am iertat. Cam asta am făcut eu pentru iubire. Și nu m-am temut să arăt.
Tu? Tu ce ai făcut pentru iubire?
(PS: urmează să încarc mâine și fișierul audio al articolului, așa că o să-l puteți asculta atunci.)
Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?
– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.
În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.
3 lucruri care nu existau în copilăria mea
Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut?
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei.
Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă.
Camera copilului care crește <3
Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode
Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața
… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”
… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”
… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”
Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken
Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online
De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (deși, da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală). Cum și de ce? Iată:
Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra
La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.