Plec într-o zi cu copiii de la grădinița. Mă rog… de fapt, plec în fiecare zi de luni până vineri cu copiii de la gradință. Nu asta e ieșit din comun.
Ce era ieșit din comun în ziua asta despre care vă povestesc, era că eu eram liniștită în mașină. De obicei, nu-s. Nici eu și nici copiii. Cântăm, râdem, povestim. E o mare hărmălaie. Dar în ziua asta, mintea mea era puțin plecată, pentru că mă gândeam ce o să spun la un eveniment la care urma să vorbesc. Nu că n-aș fi avut ce să zic, pentru că de vorbit îmi place să vorbesc. Doar că îmi era greu să mă hotărăsc ce parte mică din toată partea mare să aleg.
Nu i-a fost greu Emei să observe că ceva e diferit. Așa că m-a întrebat:
– Mami, de ce ești așa?
Nu știam că sunt cumva. Nu-mi dădeam seama.
– Așa cum?
– Așa, ca și cum ai fi supărată… Ești supărată?
– Nu, nu-s supărată. Mă gândesc.
– Și-așa supărată arăți tu când gândești?
Hait, oare copilul ăsta nu m-o mai fi văzut niciodată gândind? Adică… face 5 ani în decembrie. În 5 ani n-am mai gândit niciodată de față cu ea? Am început să-mi pun întrebări :))
Vrei să primești postările mele pe email?
Desigur, următoarea întrebare a fost ”la ce te gândești?”, întrebare la care i-am răspuns cu lux de amănunte. După ce am terminat eu ce aveam de povestit, de lămurit și de explicat, m-am gândit că poate am uitat ceva. Și cum Ema e o fetiță cu multe păreri, i-am cerut una dintre ele.
– Cum ți se pare? Oare aș putea să mai spun ceva? E ceva foarte important ce am uitat? Ai vrea să transmit ceva în mod special oamenilor de acolo?
A stat ea așa, o perioadă, în contemplare. Cu ochii mijiți, cu mâna la bărbie, privind în zare ca un mare înțelept, care caută în străfundurile creierului său, printre autostrăzi de mielină, sensul vieții… Timp de câteva secunde a fost liniște în mașină. Iar mamele de copii vorbăreți știu ce mare binecuvântare e asta. De exemplu, nu știu cum sunt copiii voștri, dar ai mei (mai ales Ema) vorbesc încontinuu. Și dacă nu mă credeți, aș vrea să vă spun că până și atunci când își epuizează cuvintele și ideile (extrem de rar, poate de trei ori în viață, și nu mai mult), începe să numere de la 1 la 4 fără oprire. ”Unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru” și tot așa până la următoarea idee.
Dar, să revenim. Deci, pauză de câteva secunde, apoi vine cu ideea salvatoare:
– Poți să le zici că ai o fetiță, dar neapărat să le spui că are 4 ani și 9 luni și că e la grupa mare, da?
– Da.
– Și să le spui că, într-o zi, când fetița ta care are 4 ani și 9 luni și e la grupa mare, dar atunci era la grupa mijlocie și avea tot colegii ăia și pe aceeași profesoară, că știi, că tot pe Adriana o aveam. Și eram prietenă tot cu fetele, dar nu eram așa prietenă cu băieții. Acum sunt foarte prietenă cu băieții și vreau să-ți spun că pe Alex îl iubesc mult și am adormit săptămâna trecută, știi tu, când eram la grădiniță, că eu acum dorm la grădiniță, deși înainte, când eram la grupa mijlocie, sau chiar mică, știi că nu prea dormeam… Deranjam colegii și după aia mă duceam să mă joc și seara adormeam devreme și n-aveam timp să fac tot ce facem acum. Uite, mâine putem să mergem chiar și la Q Dani în vizită și să stăm până târziu, pentru că și eu dorm la prânz și doarme chiar și Fip. Mereu mă trezesc ultima, când deja ceilalți copii se schimbă și câteodată chiar… Dar voiam să-ți spun că am adormit cu Alex de mână și…
Știu că e greu să urmăriți tot ce am scris mai sus, deși am mai scos din detaliile pe care le-am primit de la Ema. Dar dacă și voi sunteți părinți, probabil că știți cu ce se mănâncă vorbăraia asta și cât de important e pentru copil tot ce vă explică, așa că ce să faceți… ascultați în liniște, sperați să ajungă totuși să termine povestirea, ca să puteți răsufla ușurați că ați ajuns la final. Nu știu cum e la voi, dar la noi se mai întâmplă să uite de la ce a pornit. Și să uit și eu. Atunci e dramă…
– … așa… da… Și, într-o zi, când eram eu cu colegii mei și cu profesoara mea în pădure și era zăpadă pe jos, am văzut o urmă în zăpadă. De vulpe sau de câine. Mai știi?
– Da, mai știu… Dar nu mi-e clar cum aș putea lega asta de discursul meu… (urma să vorbesc despre relația dintre mame și copii).
– Păi e simplu, măi mami… E chiar simplu. Eu ți-am povestit și tu m-ai crezut. Nici n-a fost nevoie să vezi poze, m-ai crezut din prima.
Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.
Până la urmă e tare bine să ai un copil cu care să lucrezi pe partea asta. Uite cum ți se întoarce investiția 😀 Și ce devreme…
Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești
Amenajarea dormitorului mic al copilului tău
Primul pas este să iei în considerare personalitatea unică a copilului tău. Fiecare copil are preferințe și interese diferite, iar dormitorul lor trebuie să reflecte această individualitate. Întreabă-ți copilul despre culorile și temele preferate (s-ar putea să te surprindă răspunsurile lui) și include-l în procesul de planificare. Nu subestima puterea deciziilor luate în echipă!
Vine, vine primăvara
Primăvara e anotimpul meu preferat, plin de speranță și iubire de viață. Îmi place să arunc din șubele de pe mine și îmi place să observ natura cum reînvie.
De ce am ales un Schnauzer și cum să ai grijă de el
Familia noastră nucleu este compusă din 12 picioare. 8 de oameni (deci suntem 4) și 4 de cățel. Cățelul care trăiește în familia noastră de aproape 7 ani este un Schnauzer negru, foarte iubitor și extrem de energic.În acest articol o să vă povestesc nițel...
Fit over function – Ceva despre mine
PS: Pentru mine scrisul e un soi de terapie. Pe tine, cititor care ai ajuns până aici, te invit să iei parte la această bucățică de autoterapie pe care mi-am făcut-o și-apoi, poate, să te gândești la tine: cum e pentru tine, ce a rezonat cu tine și ce nu? Ce te-a bucurat din ce am scris? Ce te-a scos din sărite? Și de ce? Ce relevanță au emoțiile astea în procesul tău?
Ce-mi mai face Neuromul Morton?
Acum ceva timp am scris un articol denumit ”Cu ce încalți picioare suferinte”, în care povesteam despre problemele mele cu picioarele. Povesteam în articolul respectiv cum m-am trezit într-o seară de iarnă, când eram cu copiii la plimbare, că nu mai pot nicicum să stau încălțată în piciorul drept, pe care îl simțeam că îmi ia foc dacă nu îl eliberez imediat din adidasul altminteri confortabil, în care era încălțat.Țin minte că m-am descălțat și că am mers așa spre casă, ca Cenușăreasa, cu un picior în adidas și cu celălalt în șosetă. Azi revin cu un update, după atâția ani.
3 Feluri în care relația cu mașina e ca orice relație din viața ta
Poate că atunci când auzi cuvântul ”relație”, te gândești la o relație romantică, la relația de cuplu. Și-atunci poate că îți sună ciudat să citești titlul acestui articol și să observi cum eu compar relația asta iubitoare, plină de inimioare și fluturi în stomac cu relația cu o mare bucată de tablă, plină de șuruburi, uleiuri și mecanisme zgomotoase, pufăitoare și unsuroase. Și-s de acord. Nu e atâta poezie din relația cu mașina. Însă există și unele puncte comune. În special ideea că a depune eforturi active pentru a menține o relație este esențialul pentru o relație solidă și de lungă durată. Iar asta e valabil în relația cu partenerul sau partenera, cu copiii, cu prietenii, dar și cu mașina.