
Ce fericire că în anul 2017 nu mai ești un stigmat atunci când descoperi că ai păduchi. Nu știu cum fu copilăria voastră, dar eu am avut păduchi o singură dată. Practic. Teoretic, n-am avut niciodată, pentru că lucrurile astea nu se spuneau. Nici fetița cu care mă jucasem atunci și care a apărut rasă în cap imediat după aia nu avusese păduchi. Pe mine mama nu m-a ras în cap. Aveam părul lung și frumos (după cum spun relatările) și i-a fost milă să mă radă în cap. Bine, și ar mai și aflat lumea că-s păduchioasă. Ptiu, piei, drace!
Așa că, într-un secret total, cu pături în geam și luminile stinse, din vârfurile picioarelor, începea despăducherea, care a durat mai multe zile… Bine, exagerez.
Procedura se întâmpla în baie, cu mine în poziții imposibile, cu capul în jos, în sus, în dreapta și în stânga și cu mama și tata făcând cu rândul și curățându-mă fir cu fir.
Apoi urma adevăratul calvar. După ce-mi îndreptam oasele și mușchii și luam iar poziție de om și nu de atlant cocoșat, venea partea cu gazul. Gazul, această soluție care n-ar avea ce căuta pe cap de copil, era singura soluție anti-păduchi la vremea respectivă. Așa că, ia Diană de suportă gazul de pe cap, care îmi ardea pielea capului ca un foc mocnit. Peste cap, gaz și păr, mama îmi punea o pungă de plastic, iar peste pungă un prosop. Nu mai știu cât trebuia să stau așa, dar știu că la un moment dat plângeam de durere și mă spălau.
Să revenim în anul 2017, vara. Când, în această vară, am simțit că mă mănâncă rău capul. Am zis că o fi scalpul deshidratat, că o fi de la clorul din piscină, că poate ar fi nevoie să mă spăl, poate nu-mi priește șamponul. Dar nu era deloc mai bine, cu orice schimbare făceam. O văd și pe Ema că se scarpină, așa că îi zic lui V, mai mult în glumă decât în serios, să mă caute de păduchi.
Vrei să primești postările mele pe email?
Ar fi trebuit să-mi dau seama din prima că am păduchi. Prima carte pe care am citit-o în vacanță începea așa: ”Am luat din nou păduchi, nici măcar nu mă mai miră, nu mă mai sperie, nu-mi mai provoacă greață. Doar mă mănâncă.” (Solenoid – Mircea Cărtărescu)
Următoarea carte a fost fără păduchi, dar a treia începea așa: ” – Nu te mai fâțâi atâta! spuse mama și înmuie șomoiogul de vată în lichidul gălbui din castron, apoi îi tamponă fetei scalpul cu grijă, separând șuvițe groase de păr cu degetele. Maria stătea nemișcată pe un scaun de bucătărie, ușor aplecată, cu părul lung atârnându-i peste față. Mirosul înțepător de gaz lampant se simțea în toată încăperea” (În spatele blocului – Mara Wagner). Și tot așa înante, primul capitol e fix despre păduchi. Super, nu? Semne. Semne, peste tot. Peste tot, semne…
Așa că V se apucă. Și mă caută. Și găsește. Om serios, în toată firea, am păduchi. Super. Ce ne facem acum? Dau să caut pe site-uri ce soluții minune există. Multe reclame la produsele anti-păduchi, care promiteau marea cu sarea. Articole, advertoriale, poze, de toate. Pe forumuri și în comentariile utilizatorilor… ei, acolo situația stătea altfel. Oamenii ziceau că ar funcționa și nu prea. M-am panicat. Pentru o clipă. Apoi mi-am revenit. Aia e, avem păduchi.
Am fost la farmacie și am luat două tipuri de soluții magice. Ne-am tratat cu ele toți. Adică noi 4 și familia extinsă 😀 Apoi am luat pieptănul cu dinți subțirei și deși și am început marea pieptănare. Am descoperit că Ema era dealerul nostru, la ea fiind petrecere de păduchi. Am întrebat-o dacă nu a mâncat-o rău de tot capul până atunci. Așa și-așa… Wow… Fip și V s-au tuns aproape 0. Ei au scăpat de pieptănat. După o săptămână am folosit și al doilea produs. Aceeași chestie. Soluție, stat cu ea pe păr, apoi spălat părul, pieptănat bine, de câte 10 ori fiecare șuviță. Apoi liber.
Și am trăit noi așa, fericiți, vreo două săptămâni, până într-o zi de joi, când am simțit iar că mă mănâncă pielea capului. Am pus mâna pe pieptăn și m-am pieptănat compulsiv. Am găsit un ou de păduche pe un fir de păr. Departe de tot de rădăcină (semn că fusese depus acum mult timp, probabil de data trecută)… Oh, o luăm de la capăt.
De data asta am renunțat la produsele românești și ne-am bucurat de unul din kiturile anti-păduchi pe care le-am primit din Spania. Care are două sticluțe. Una care omoară păduchii și una care desprinde lindenii de firul de păr.Momentan suntem bine, liberi de păduchi.
Ce mai trebuie făcut atunci când descoperiți (deși eu sper să nu descoperiți) că aveți păduchi?
Să spălați bine toate textilele la 60 de grade Celsius sau mai mult și să aspirați bine orice colț de casă. Ei nu supraviețuiesc mai mult de 48 de ore fără acces la cap și păr de om, așa că vor muri în aspirator.
Obiectele pe care nu le puteți spăla la temperaturi atât de ridicate pot fi băgate în congelator și lăsate acolo peste noapte, pentru că păduchii nu mor doar de căldură, ci și de frig. Dacă aveți -18 grade în congelator, ar trebui să fie suficient.
O dată pe săptămână am decis să-mi fac mască din ulei de ricin (care e mai dens, vâscos și ar sufoca potențialii doritori de cazare în părul meu) și câteva picături de ulei esențial de arbore de ceai (și ăsta s-a dovedit a fi eficient împotriva păduchilor). Sigur o să vrea și Ema…
Noi acum suntem ok, dar mă bucur tare că subiectul se poate aborda acum cu naturalețe. Păduchii nu trag la păr murdar, deci faptul că am avut păduchi nu spune nimic despre noi. De fapt, acela dintre noi care avea părul cel mai murdar (nu spun care dintre copiii mei băieți) a avut și cei mai puțini păduchi. Noi, astea mai curate, am fost mai apreciate… Așa că, vă doresc să n-aveți. Dar și dacă aveți, aia e…

Găzduiește un muzeu de artă în livingul tău: Unde să pui creațiile fantastice ale copiilor tăi?
Ați fost vreodată martorii unei explozii artistice în livingul vostru? Da, vorbesc despre momentele când copiii voștri își transformă în adevărate capodopere fiecare colț al casei, de la frigider până la cutia de pantofi primită recent. Nu-mi răspundeți. Sunt convinsă că da. Sper doar că n-a fost și sclipiciul implicat.
Așa. Șterg din amintiri momente în care am găsit sclipici în locuri în care niciodată nimeni nu ar trebui să găsească sclipici, și trecem mai departe.

Știai asta despre înmatricularea mașinii?
Dacă n-am toate temele astea, mă aștept ca autoritatea să fie imprevizibilă, iar eu să mă blochez și să nu mai știu ce să spun, apoi să ajung acasă cu numărul de înmatriculare IF-nuștiucât-PLM, pe care sigur sigur nu-l voiam așa.

Cum să-ți hrănești copilul blănos, aka câinele
După ce anul trecut câinele nostru, Doni, a trecut printr-o experiență foarte rea cu o căpușă, noi (oamenii lui) am învățat un pic mai multe despre cum să îl hrănim cât mai sănătos. Povesteam aici, pe blog, despre sperietura pe care am tras-o atunci cu el și despre...

Cum învățăm copiii să mănânce echilibrat?
N-am mai scris de mult timp un articol pe tema asta. Cumva, era un subiect mai mult de interes când erau copiii mai mici și pe măsură ce au crescut, și-a mai pierdut din importanța declarată. Chiar dacă în viața noastră de zi cu zi, tot e ceva important pentru mine. Însă e important altfel.

Cum treci de la un copil care n-a plecat o zi de acasă, la un copil care merge în tabără
Modul prin care copilul se dezlipește de familia lui de origine e un proces întreg. Procesul începe la naștere, când copilul devine o entitate separată de mama. Copilul iese din corpul ei, se taie cordonul ombilical și de acum e un omuleț de sine stătător.

Cum să-ți dai seama dacă este aur/argint sau altceva?
Ne-am plimbat pe străzi, am mâncat cele mai bune Fistiki Sarma din viața mea și cea mai delicioasă prăjitură Kunefe, am căscat gura la străduțele mici și colorate, ne-am prostit cu ochelari de soare caraghioși și… ne-am lăsat acostați de o doamnă care vindea bijuterii. Doamna a știut ce face: