De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.

Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Sau, mă rog, te puteai uita, dar eram sceptică. Simțeam nevoia sa îmi arăt într-un fel superioritatea, așa că nimeni nu putea interacționa cu copiii mei la fel de „perfect” cum o făceam eu.

Acum să nu fiu nasoală. E adevărat că de la mulți părinți sau bunici cu care interacționam primeau mesaje care erau diferite de mesajele pe care le transmiteam eu. Și mai e adevărat și că unele mesaje nu erau foarte potrivite, iar unele chiar pe dos de ceea ce încercam eu să fac. Dar, hai să fim serioși, niciunul dintre mesajele astea nu i-ar fi dus pe copii în terapie pentru toată viața lor, nu i-ar fi marcat iremediabil

Mi-am dat seama, ulterior, după ce am mai redus din aroganța cu care mă autoinvestisem odată cu rolul de mamă, că:

Nu contează cum interacționează ceilalți cu copiii mei, atâta timp cât știu eu să o fac

Ar fi ideal ca toți adulții să respecte toți copiii. Ar fi ideal să știe sa comunice cu ei, așa cum ar comunica și cu alți adulți. Ar fi ideal să nu le pună etichete, nici bune, nici rele, să nu îi mai compare între ei, sa le acorde încredere și să le accepte limitele. Dar nu trăim într-o lume perfectă. Nici măcar eu nu sunt perfectă față de copiii mei, ce să mai spun de ceilalți care nu îi cunosc.

Toți ducem cu noi niște bagaje emoționale, niște convingeri despre viață, niște așteptări. Unii dintre noi știm teoria, dar nu ne iese practica, alții dintre noi nu știm teoria, dar ne pricepem la practică, iar alții nu ne descurcăm nici cu una și nici cu alta.

Iar cel mai important este că… eu sunt cea mai importantă. Sau, hai să nu fiu narcisistă. Nu doar eu, ci noi, ca familie. Noi, ca familie suntem punctul de referință pentru copil, nu o bunică din parc, nici măcar o armată de bunici.

Și atunci, ce cântărește mai mult? Mesajele mele de acceptare și de empatie (care nu apar nici ele în 100% din situații, dar predomină), sau mesajele de alte tipuri pe care le aude de la străini.

Vă spun eu ce contează. Contează… eu. Contează familia. Contează conectarea dintre noi. Contează valorile noastre, contează exemplul nostru, contează ce simte despre noi și despre el. Contează să lucrăm noi, acasă cu ceea ce se întâmplă prin alte părți, să povestim, să explicăm. Pentru că… și asta mă duce la următorul subiect:

Copiii mei au nevoie să interacționeze și cu alți oameni, alte stiluri de comunicare, alte reacții

Am aflat, între timp, că pentru mine e important ca atât eu, cât și copiii mei, să fim flexibili. Iar asta înseamnă interacțiuni diferite cu oameni diferiți. Da, mi-ar fi mult mai confortabil în poziția mea de mamă atoateapărătoare să știu că toată lumea care interacționează cu copiii mei le arată respect și comunică asertiv cu ei, dar realitatea e diferită. Oamenii nu sunt așa, iar pentru mine a fost important să-i expun treptat pe amândoi și la alte tipuri de discursuri.

Mi s-a părut, pe lângă expunerea controlată la realitate și o bună oportunitate de discuții. O bună oportunitate să dezvoltăm gândirea critică, empatia, compasiunea. Să discutăm despre emoții și despre reacții. Să venim cu sugestii, cu propuneri, cu presupuneri.

Oare de ce ți-a spus doamna asta? Oare de ce a folosit acest ton? Oare ce gândea ea? Oare ce simțea ea? Dar tu ce ai simțit? Ce te-a făcut să simți asta? Cum ți-ar fi plăcut să reacționeze? Ce ai fi vrut să-i spui?

Instrumentele copiilor – Stima de sine

Ce am făcut, însă, a fost să lucrăm în familie la a le oferi instrumente să gestioneze momente de genul acesta. Să înțeleagă că oricât am empatiza cu trăirile cuiva care se comportă urât, un astfel de comportament nu e acceptabil, că nu trebuie să acceptăm cuvintele urâte ale nimănui, nici loviturile, că trebuie să spunem STOP (indiferent ce vârstă are cel care ne vorbește urât sau ne agresează), iar că dacă celălalt ne vorbește la fel de urât, putem să plecăm, oricât de nepoliticos ar părea asta.

Că toți oamenii merită respect, chiar dacă au 2 ani sau 20 și că la fel cum un copil trebuie să fie politicos, și un adult trebuie să facă la fel. De fapt, i-am învățat despre stima de sine. Și mai învățăm împreună, pentru că multe din lecțiile astea sunt și pentru mine…