E greu sa n-o iei personal
Câteva mituri despre periuțele electrice de dinți

iulia si cristi atentia

Era la doi pași de ea și simțea că privirea lui o îmbracă. Era peste tot privirea asta călduță care îi creștea încrederea în ea. Posesorul privirii sunase ceva mai devreme și o întrebase dacă are program. Așa aflase că ea plănuia să iasă în seara aia la restaurant cu o prietenă. Ce întâmplare că și el alesese să mănânce în același loc, la două mese de ea! Ce coincidență grozavă!

Nici nu o salutase. Se făcuse că nu o vede, apoi îi răspunse scurt la salut și la întrebarea ”Vai, dar ce cauți aici?”. Venise să se vadă cu o veche prietenă. Iulia nu îl crezuse la început, dar în timp ce lua o înghițitură din cocktailul ei virgin, o văzu pe vechea prietenă că se așază la masa lui. Era înaltă și slabă, cu buze pronunțate și sânii mari. Păr lung și blond, întins perfect cu placa.

O veche prietenă… Parcă o înțepa puțin prezența ei, cu postura ei perfectă pe canapeaua de vis-a-vis de el.

Pe Cristi îl cunoscuse întâmplător, într-o după-amiază foarte călduroasă de vară, când nu reușea să-și parcheze mașina. Cristi aștepta în spatele ei să elibereze banda, iar ea tot nu nimerea parcarea aia laterală, care i se părea imposibilă. Până la urmă, amuzat, Cristi se dădu jos din mașină și îi propuse să-i parcheze el mașina. Ce bine că venise cu ideea asta! Iulia era deja transpirată fleașcă și pierdută în spațiu total. N-ar mai fi nimerit nici să arunce un bob de mazăre într-un lighean, ce să mai zicem de parcat.

Atunci o întrebă și dacă are cont de facebook. Avea.

Într-o seară friguroasă de iarnă îi scrise să o întrebe dacă locuia acolo unde parcase mașina. Și dacă era acasă. Cum răspunsul la ambele întrebări fu afirmativ, o rugă să coboare în 20 de minute. Venise cu o ciocolată caldă și o căciulă de iarnă. Citise pe facebook la Iulia că se plângea de frig.

Stătură în mașină și discutară vrute și nevrute, poate mai bine de o oră. Apoi îi spuse că trebuie să plece și plecă.

Și tot așa, periodic, Cristi o surprindea pe Iulia cu câte un gest. Poate un mesaj în miez de noapte să o întrebe despre substanța activă dintr-un medicament (aflase de la Iulia că era farmacistă), poate o supă caldă atunci când era bolnavă. Ba chiar, într-o seară, veni s-o ia de la serviciu și s-o ducă acasă, pentru că ploua prea tare.

Cristi nu voia nimic la schimb. Nu încercase să o sărute sau să o seducă. Dar atenția… Oh, toată atenția… Îi plăcea. O făcea să se simtă importantă; poate pentru prima dată în viața ei.

Iulia crescuse într-o familie în care manifestările emoționale, toate ”prostiile astea” – cum zicea mama ei, nu erau privite prea bine. I se spunea că e rușine să plângă, că a spune „te iubesc” e o fandoseală, că toate astea sunt alintături de oameni slabi. Lipsită de atenția părinților atunci când ar fi avut cea mai mare nevoie de ea, atunci când era un bebeluș vulnerabil, Iulia a crescut și a început să caute aceeași atenție la maturitate. O căutase toată viața, de fapt, dar întotdeauna de la părinți. Acum, după două decenii și ceva în care nu reușise să o găsească, începuse să o caute în exterior.

Sigur că Iulia nu-și aducea aminte exact cum plângea cu zecile de minute singură în pătuț ca să ”nu se-nvețe în brațe”, nici cum tânjea după apropierea mamei, după pielea ei și după mirosul ei, singurul loc în care s-ar fi simțit cu adevărat în siguranță. Nu-și amintea groaza din nopțile în care se trezea singură în pătuț și nu reușea să adoarmă singură la loc, dar nu venea nimeni să o aline. Era înfricoșător întunericul și era înfricoșătoare singurătatea. De-ar fi știut ea atunci că mama e la câțiva metri de ea, că există și că e în siguranță, totul ar fi fost în regulă. Dar Iulia era micuță, avea câteva luni abia. Nu știa asta…

Așa că acolo, în restaurantul ăla, la două mese de un străin care o privea insistent în timp ce era la masă cu ”o veche prietenă”, Iulia simțea că e importantă. Că primește atenție…

 

… va urma

 

E greu sa n-o iei personal
Câteva mituri despre periuțele electrice de dinți