Acum ceva vreme, brusc, Ema a vrut bicicletă. Într-o sâmbătă a plecat cu V la bazin, apoi s-au oprit la Decathlon să-mi ia mie scaun pentru bicicletă și s-au întors fără scaun, dar cu o bicicletă roz, cu pedale și două roți. Mai avea acasă o bicicletă de echilibru, pe care o folosise de cel mult 10 ori în aproape un an și jumătate.

Și de atunci ieșim în fiecare zi cu bicicleta. Le alternează, într-o zi merge pe bicicleta ca un fondant roz cu pedale, în ziua următoare o ia la vale pe cea fără pedale. Se descurcă bine pe amândouă și eu mă bucur mult că mai luăm o pauză de la jocurile alea în care ea e un bebeluș care plânge sau linge buretele plin cu detergent… Cu ocazia asta le felicit pe mamele de gemeni. Pentru câteva zeci de minute pe zi îmi dau seama cât de imposibil e să te împarți în două și să păzești un bebeluș care coboară scările fără să-și rupă gâtul, în timp ce pe celălalt îl oprești din a linge cuțitul la care nu-ți dai seama cum a ajuns.

Mă rog. Deci, ieșim cu bicicleta. Pardon… cu bicicletele, pentru că, mai nou, am și eu una. Mda, nu o bicicletă ca tot omul normal. Nu, de frica să nu cad cu tot cu copil de pe ea (am interiorizat perfect mantrele ”impiedicato” și ”o să cazi sigur”), mi-am comandat o tricicletă pentru adulți. Da, există așa ceva. Arată ca o bicicletă normală în partea din față, iar în spate are două roți în loc de una. E distractivă. Pe site-uri scrie în general că e perfectă pentru persoane de vârsta a treia sau cu diferite dizabilități. Oh well…

Și dăm să plecăm. Mândra, încălțată cu cizme de cauciuc (deși nu plouă), propune să luăm adidașii la noi, în caz că vrea să se schimbe. Și apă, în caz de sete. Mâncare în caz de foame. Sticluța cu lichid de baloane. Ochelarii de soare. O agrafă, în caz că îi intră părul în ochi. Sana, că poate îi e foame și sete în același timp. Și o hârtie, pe care scrie ea un mesaj. Ar fi vrut și umbrela, dar nu încăpea în coș.

Să presupunem că vrem să ajungem la magazin. E 1 km până acolo. Până în colțul străzii oprim de 5 ori. Strada e scurtă, dar asta nu înseamnă că nu o putem parcurge în 15 minute. ”Stai că se aude o mașină 3 străzi mai în dreapta și dacăăă vineeee lângăăă noooi? (Sunt cârcotașă. În realitate mă bucur că e atentă la mașini). Stai că am văzut un băț minunat. Stai că aici sunt pietre. Uite, un cățel la geam. Uite, doamna are 5 zambile la geam. Când o să mă fac eu mare o să beau și eu cafea ca domnul ăla de pe terasă. Stai că m-am blocat. Vreau agrafa. Ah, aici e locul perfect să facem 20300 de baloane”. Ce bine că nu ne grăbim niciunde!

Ajungem la colțul străzii, hai să facem dreapta. Nu, nu decid eu pe unde mergem, decide doar ea. Ea vrea stânga. ”Să știi că drumul din stânga e mai lung”. N-are a face. Ea vrea stânga. Ok, stânga să fie. 20 de secunde mai târziu vrea schnitzel. 3 guri sunt suficiente. Pornim. Ne oprim. Vrea adidași. O schimb. Pornim. Ne oprim. Baloane! Să facem baloane. Facem. Pornim. Ne oprim. Vrea apă. Vede doi băieți pe biciclete. Ne oprim. Se aude o mașină. Ne oprim. Mai vrea schnitzel. Ne oprim. Uite un leagăn într-o curte. Uite o căsuță de plastic în altă curte. Uite, narcise! Trandafiri! Fire de iarbă.

Pe drumul spre magazin ne mai oprim de 7 ori ca să mănânce, de 6 ca să bea, încă o dată ca să schimbăm încălțările, de două ori pentru că s-a lovit în tibie cu pedala, o dată ca să-i pun agrafa și încă o dată ca să i-o aranjez din nou, de 3 ori ca să bea sana, de câteva ori ca să-și pună/scoată ochelarii de soare, în funcție de necesități, de două ori ca să le arate prietenilor din vecini bicicleta ei cea nouă, de vreo 9 ori pentru că e greu să urci la deal, de nenumărate ori ca să facem baloane (până varsă din greșeală tot lichidul de baloane pe jos), de câteva ori ca să-mi explice că ea merge în față și îmi strigă să țin prădătorii la distanță.

De multe ori nu mai ajungem la magazin, așa că dau mesaj soțului din dotare să se oprească el și să cumpere ce avem nevoie. Sau dacă ajungem, e deja atât de târziu, ca îl rugăm pe V să vină să ne cu mașina și să ne ducă acasă.

Dar sunt așa frumoase drumurile astea… O fi de la soare, de la endorfine, de la ea care-mi spune că îi place foarte mult să ne plimbăm împreună cu bicicletele, habar n-am de la ce e…

Singură, fără ea, garantat nu aș observa fiecare floricică din cartier. Nici fiecare pietricică sau fiecare animăluț pufos. Farfurii pentru apa vrăbiuțelor sau leagăne și jucării. Pitici de grădină și ghivece cu flori prin curți. Salcii înmugurite și bețe din care se poate face un arc, de exemplu. Două pietre care seamănă cu doi plămâni, o frunză care seamănă cu o inimă sau norul ăla care seamănă cu piure de cartofi…

Fără ea nu aș petrece atâta timp în prezent. Habar n-aveam cum să fac asta.

Parcă ieri nici nu știa să zâmbească și acum deja ne plimbăm cu bicicletele…