Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Nu știu cum am rezistat schimbării. Ne-am adaptat din mers și le-am luat pe toate ca atare. Ne-am gândit că e doar o perioadă, care va trece. Că vom reuși să mai mergem de mână, să mai schimbam 5 minute de vorbe, să mai adormim ținându-ne de degețel. Că vor reveni serile în care vom putea ieși din nou în oraș. Că va veni o vreme când vom fi din nou spontani.

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o treabă pe care să o invățăm împreună cu Ema sau, mai bine zis, asta era o treabă pe care o învățam de la Ema.

Despre bătrânețe și responsabilități

Părerea mea e diferită și probabil că o să-mi atrag multe antipatii după articolul ăsta. Părerea mea e că respectul nu vine odată cu un spermatozoid și un ovul pe care le-ai dat. Nu vine nici odată cu vârsta, nici sub presiunea familiei sau societății. Eu cred că a-ți îngriji părintele bătrân și bolnav nu e o îndatorire care vine automat, scrisă în certificatul de naștere, ci e o decizie pe care trebuie să o ia fiecare dintre noi. E o întrebare la care trebuie să răspundem, simplu, cu ”da” sau cu ”nu”.

Diseară îi culc mai devreme!

Fuck! Cât o fi ceasul? Mă rog, nici nu contează. Oricât ar fi, e prea devreme. Deschid ochii proprii și personali și văd, la câțiva centimetri de ei, ochii proprii și personali ai copilului mic. Sclipesc de energie, desigur. Mă uit și la ceas. E 7 și un pic. Eu sclipesc de nervi că n-am și eu copii care să se trezească așa cum mă trezeam eu când eram mică, vorba alor mei, când se lumina de 12. În dreapta mea, Ema încă pare să doarmă.

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de “circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.
Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.

Arborele genealogic al copiilor mei

În paralel, bunicul meu patern (care, întâmplător, era rudă foarte foarte îndepărtată cu bunicul meu matern) îmi spunea mereu când venea vorba despre cum a descoperit el ceva grade de rudenie cu ceva sânge albastru grecesc. Dar asta părea să fie mai mult o legendă a familiei, decât ceva concret.

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată

Când ajungeam acasă (de oriunde), copiii se puneau călare pe mine. Sau pe V. Sau pe amândoi. Nici gând să se joace cu vreo jucărie sau doar între ei. Poate mai pictam sau mai bucătăream, citeam sau ne alergam prin casă. În toate era musai un adult implicat.

Despre teiubescuri, vulnerabilitate și șoapte

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții, dar un ”te iubesc” sincer, din toată inima și cu toată gura, n-am auzit spus în jurul meu. Și asta nu pentru că oamenii din jurul meu nu s-ar fi iubit, ci pentru că nu o spuneau.

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na… Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e cascador, dar nu unul foarte priceput.