Prima sarcină vs. a doua sarcină (articol amuzanto-serios)

Acum 5 ani

– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?

Acum 3 ani

– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…

Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.

diferente sarcini

 

diferente prima sarcina de a doua

Prima sarcină

Acum 5 ani m-am trezit însărcinată pentru prima oară. N-o să uit niciodată panica aia cu care am văzut că apare a doua liniuță pe test. Îmi întârziase ceva (habar n-aveam cât, pentru că nu țineam evidența asta) și aveam de ceva vreme ceva simptome dubioase. Mi-era tare greață, eram foarte amețită și parcă n-aveam stare. Era sâmbătă dimineață, la ora 9. Domnul V. încă dormea, pentru că pe vremea aia încă își mai permitea să o facă. Eu îmi luasem un test cu o zi înainte și îmi făceam curaj să-l fac. L-am făcut. Stăteam pe marginea căzii, aruncasem cât colo testul pe marginea chiuvetei și nici nu-mi venea să mă mai uit la el. Cum adică sunt însărcinată? Dar eu nu am plănuit asta! Dar eu nu știu ce cărucior să cumpăr la copil! Dar geamurile de la noi din dormitor trebuie schimbate! Vă jur că astea au fost primele mele gânduri. Că n-am plănuit, că nu mă pricep să cumpăr un cărucior și că nu-s bune geamurile de la dormitor și o să moară copilul de frig. Aaaa, da. Și că o să fiu gravidă la nuntă. Când l-am anunțat și pe V, s-a depus o mare liniște în casă. Nu știu ce gânduri avea și el, dar sigur avea dubiile și temerile lui.

El s-a obișnuit mai ușor cu ideea. Țin minte că îmi trimitea linkuri cu evoluția sarcinii pe săptămâni și știa cât de mare e copilul din burtă, ce i-a mai crescut săptămâna asta, ce a mai învățat. Eu nu mă uitam pe ele. Efectiv nu puteam. Apoi, ușor-ușor am început să mă bucur și eu de sarcină. Urmăream ce se întâmplă cu bebelușul din burta mea, mă bucuram să spun lumii că-s însărcinată, m-am apucat să mă pregătesc pentru naștere, visam toată ziua la bebeluș.

Plus că devenisem oul Fabergé cu surprize al familiei. Toată lumea mă menaja, avea grijă de mine, mă muta de la umbră la soare și de la soare la umbră. Era chiar obositoare atâta atenție. Când mergeam la bunicii viitoarei cetățence a lumii, mi se gătea separat, mi se aduceau perne ca să șed mai bine, mi se făcea cald sau răcoare, după dorințe, nu eram lăsată nici să-mi torn un pahar cu apă.

Acasă nu mai găteam, pentru că nu suportam mirosurile. Stăteam mult tăvălită pe canapea, pentru că mă durea spatele. Dormeam mult, pentru că mă simțeam atât de obosită, că nu mai puteam ține ochii deschiși. Făceam curat și eram certată că nu mă odihnesc. Făceam cumpărături și eram trimisă la zona de relaxare. Orice făceam era răsplătit cu odihnă.

La medic mergeam împreună. Domnul V. nu a ratat nicio ecografie din cele importante. Am trăit împreună, de mână, toate momentele asta emoționante din perioada dinaintea nașterii. Cu ce emoții așteptam amândoi la ușa cabinetului…

Și a doua sarcină…

Acum 3 ani am rămas iar însărcinată. De data asta n-a mai fost pe neașteptate. Pentru că supraviețuiserăm unui copil, am vrut să-l facem și pe al doilea. Am făcut testul într-o dimineață, cu o zi înainte să-mi întârzie menstruația. Aveam deja simptomele. Le știam, pentru că mai trecusem de două ori prin ele (prima sarcină și o a doua, pierdută). Mi s-a lipit pe față un mare zâmbet când am văzut a doua linie. Am așteptat seara, ca să-l pot anunța și pe V. Ne-am bucurat amândoi, la subsol la mall Promenada. Nu mai eram speriați de cărucior, iar geamurile le reparaserăm.

Doar că a doua sarcină a fost foarte diferită de prima, din simplul motiv că acum nu mai aveam datoria de a mă îngriji doar de mine și de bebelușul din burtică, ci mai aveam în grijă încă un bebeluș mai mare, în afara burticii. Acum Ema era oul Fabergé al familiei, pentru că încercam să o pregătim cât mai bine pentru venirea frățiorului ei. Toată atenția mea mergea către ea. Știam vag în ce lună de sarcină sunt, dar n-aveam prea mult timp să mă gândesc la asta. Aveam o aplicație pe telefon unde mai citeam, din când în când, cum evoluează bebelușul din burtă. Doar că, nu știu cum se făcea, că acum era săptămâna 19 și imediat constatam că e săptămâna 24.

 

Când mi-era somn, nu mai dormeam, pentru că trebuia să am grijă de celălalt copil. Când oboseam, trebuia să merg în continuare. Iar copilul meu cel mare, dar încă mic, avea nevoie de mult ”înbrațe” de la mine. Ceea ce îi și ofeream. Aveam zile când nu apucam să stau mai mult de 10 minute adunate pe scaun. Iar din poziția orizontală mă ridicam dimineața și o mai vedeam seara. Noaptea era tot întreruptă, pentru că Ema se trezea de multe ori. De gătit trebuia să gătesc, ca să am cu ce hrăni copilul (bine că n-am mai avut cine știe ce grețuri cauzate de mirosuri).

Pregătirile pentru naștere erau minime. Mă și simțeam vinovată câteodată. De exemplu, hăinuțele lui Fip le-am pregătit târziu, cu puțin timp înainte de naștere. Făceam curat și cumpărături cu burta mare și copilul mare, dar mic, mereu cu mine. Totul era foarte diferit de prima dată.

Chiar și vizitele la medic erau diferite. Nu mai erau relaxante și reconectante, ca pe vremuri. Era o furtună, în care eu încercam să plec, împreună cu Ema, la timp de acasă, iar V. la timp de la birou. Dar nu ca să ne ținem de mână ca doi porumbei, ci pentru ca el să distreze copilul exterior, în timp ce eu sunt la medic și încercăm să aflăm câte ceva despre copilul interior.

Și nașterea a fost extrem de diferită. Dacă prima dată, zilele dinainte de naștere au fost despre mine, despre reconectarea mea la mine însămi, la a doua naștere ea a venit cu regrete și cu temeri. Cu regretul că poate n-am pregătit copilul mare suficient și cu temerile legate tot de copil. N-o să uit ultima seara dinainte de nașterea lui Fip. Eram în bucătărie cu Ema și mă uitam la ea, în ochii ei. Îmi dădeam seama că eu știu că nimic nu va mai fi la fel în viața ei. Dar că ea încă nu știe asta și că n-are niciun fel de control, niciun fel de putere de a face ceva să schimbe asta dacă nu i-o plăcea. Am plâns. Am plâns și în salon, înainte să nasc. De dorul ei, de teama că se simte abandonată.

Ne-a luat câteva luni să ne găsim un echilibru. Și câțiva ani să fim cu toții ok în noua formulă.

Cu toate astea, mă întreb câteodată dacă aș face lucrurile diferit? Dar îmi dau imediat răspunsul. Nu, n-aș face lucrurile diferit.

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Ghid de interactiune cu fratele/sora mai mare

Citește tot

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

Citește tot

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

Citește tot

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Citește tot

Noapte în 4

Citește tot

Când ai o soră mai mare

Citește tot

Aducerea acasă a fratelui mai mic

Citește tot

Mușcatul

Citește tot

Prima sarcină vs. a doua sarcină (articol amuzanto-serios)

Acum 5 ani
– Cred că am stat prea mult în picioare în astea 5 minute. Plec acasă!
– Vai, dar stai jos… Întinde-te. Să-ți fac un masaj? Să-mi iau liber de la birou ca să te duc acasă?
Acum 3 ani
– Wow, e ora 20:00 și eu încă nu m-am așezat pe scaun de azi, de la ora 15.00…
– Te cred…
Oare știți despre ce vorbesc eu aici? Ce face diferența între ce era acum 5 ani și ce era acum 3 ani? Vă dau un indiciu: în ambele situații eram gravidă.

Citește tot

Weekenduri in familia noastra

Citește tot

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

mama perfecta

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Bebelușul perfect, care nu plânge noaptea, copilașul perfect, care nu face boacăne, școlarul perfect, care nu ia note proaste, adolescenta perfectă, care se ”ține” de școală.

Și poate mai știți și voi că, pe vremea noastră, teoria asta: ”fă diferența între om și comportament” era din categoria SF-uri.

Citește mai departe

Sa vorbim despre sarcinile pierdute

Citește tot

Episodul 5: La bucatarie

Citește tot

De-ale copilariei

Citește tot

Despre mine

Citește tot

Scrisoare către fetiţa mea

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Citește tot

Albastru pentru fetiţe, roz pentru băieţei

Citește tot

Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Citește tot

Bagaje pentru vacanta

Citește tot

Despre empatie

Citește tot

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați


Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.

Sigur, vreau, ca orice părinte să am niște copiii care să se transforme în adulți sănătoși (fizic și emoțional) și fericiți. Iar, ca să ajung aici, am ales niște metode pe care să le aplic în mod consecvent și consistent.

Și, ca să renunțăm la limbajul de lemn, o să zic în niște cuvinte mai simple și mai de zi cu zi. Adică, m-am gândit eu că e bine să le urmez interesele, să-i susțin să facă ce cred ei că li se potrivește, sa îi învăț cum să-și identifice și să-și gestioneze emoțiile, să-i ajut să-și dezvolte stima de sine, să “promovez” anumite valori, să ne cultivăm (împreună) bunul simț, respectul față de noi și alții și așa mai departe. Printre toate astea, am ales și să-i încurajez să-și dezvolte imaginația. Mi s-a părut mie important.

Ei, acum trag ponoasele… Pentru că, ai mei copii, cu imaginația bogată, văd (și povestesc) lucrurile diferit de cum le văd eu. Dacă o să vorbiți cu ei, o să aflați că:

Citește mai departe

Lista mea de 7 fapte bune pentru decembrie 2017

Acum că vine iarna, oamenii încep să fie mai deschiși la a-i ajuta pe ceilalți. Vine Crăciunul, vine perioada sărbătorilor, vine vremea când încercăm să fim mai buni. Nu că n-ar trebui să fim sau nu că nu suntem pe tot parcursul anului, dar în vremea asta, mai suntem și puțin împinși de la spate. Eu îmi găsesc mereu cauze pentru care să donez, unde să ajut, unde să mă implic. Ele există pe tot parcursul anului. Din fericire, am cum. De multe ori nici măcar nu e nevoie de vreo cheltuială, e nevoie doar de timp. Câteodată trebuie doar să gătești ceva cuiva. Câteodată e nevoie să-ți dai din sângele tău. Câteodată e nevoie de un sms, sau mai multe. Câteodată e suficient și să transmitem mai departe, căci dacă noi nu avem sau nu putem, sigur există altcineva care are sau poate. Important e să nu te uiți în altă parte, ci acolo unde e nevoie. Chiar dacă e greu și dureros…

Despre asta am mai scris eu, inclusiv despre cum putem include copiii în ritualul ăsta al nostru de generozitate, de a da înapoi din bunul și frumosul nostru, am mai scris aici. Dar astăzi n-o să povestesc despre lucruri generale, ci o să vă dau idei punctuale, cu ce am ales eu să fac în luna decembrie pentru a da mai departe din ce am eu, din ce pot eu, din ce e nevoie de la mine.

 

1. Mâncare pentru copii bolnavi de leucemie

imparte mancareLa Institutul Clinic Fundeni, secția hematologie-oncologie, sunt internați copii bolnavi de leucemie. Perioada de internare e extrem de lungă. Practic, copiii, împreună cu mamele lor, trăiesc în spital multe luni, timp în care fac tratamente pentru a se vindeca. Pe perioada tratamentului, copiii au o mare poftă de mâncare și trebuie suplimentat, pe lângă mâncarea pe care o primesc din spital. Ca să nu mai spunem că una e o mâncare gătită în casă, iar alta e mâncarea de spital. Regimul alimentar al copiilor e destul de strict, așa că mâncarea trebuie pregătită cu grijă.
O mână de femei minunate organizează inițiativa asta. O altă mână de femei minunate gătesc sau cumpără mâncare pentru copii, obiecte de uz zilnic sau jucării, care să le mai îndulcească puțin viața asta grea, pe care n-ar trebui să o trăiască niciun copil.
Pentru luna decembrie am ales și eu, împreună cu o prietenă, o zi în care să bucurăm puțin papilele gustative ale copiilor ăstora și ale mamelor lor, care stau acolo cu ei, zi și noapte.
Dacă vreți să participați și voi la inițiativa asta frumoasă, găsiți aici mai multe detalii.

2. MagicHome

Poate că ați auzit de MagicHome. In prezent, centrul MagicHOME, localizat în Bucuresti in apropierea unitatilor de tratament ofera gazduire gratuita, suport si alte facilitati familiilor cu copii diagnosticati cu cancer sau alte afectiuni grave. In prima jumatate a anului, aici au fost cazati gratuit 300 de copii si membri ai familiilor acestora, insa nevoile reale sunt mult peste capacitatea acestui centru.
Pentru MagicHome puteți dona 2 Euro/Lună, trimițând un SMS la 8844, cu mesajul MAGIC (număr valabil în rețelele Digi, Orange și Vodafone). Sau, puteți ajuta și altfel.

Părinții copiilor bolnavi de cancer locuiesc luni întregi pe un scaun de spital. Tot pe un scaun stăm și noi, zi de zi, până vom strânge 100.000 de SMS-uri, necesare finalizării MagicHOME, Refugiul Părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România. Ei au fost primii, ascultați-i cu volumul pornit și susțineți și voi cauza, distribuind acest clip, programându-vă pentru a sta pe scaun sau donând 2 euro lunar prin SMS la 8844.

#PentruMagicHOME – stam toți pe scaun, zi de zi, până vom stra…

Părinții copiilor bolnavi de cancer locuiesc luni întregi pe un scaun de spital. Tot pe un scaun stăm și noi, zi de zi, până vom strânge 100.000 de SMS-uri, necesare finalizării MagicHOME, Refugiul Părinților de lângă cel mai mare spital oncologic din România. Ei au fost primii, ascultați-i cu volumul pornit și susțineți și voi cauza, distribuind acest clip, programându-vă pentru a sta pe scaun sau donând 2 euro lunar prin SMS la 8844.#PentruMagicHome -> www.pentrumagichome.ro***Mulțumirile merg către: Oana Pellea, Antonia, Marius Manole, Pavel Bartos, Amalia Enache Oficial, Anca Serea OfficialPage, Mikey Haș, Printesa urbana, Mihai Dobrovolschi, Maria Raducanu, Mircea Tiberian.

Posted by Magichome on 3 Noiembrie 2017

Pe 13 decembrie o să stau și eu pe scaun și o să aștept SMS-urile voastre. Dar ne mai auzim până atunci. Puteți să stați și voi pe scaun. Găsiți aici să vă programați.

 

3. Donează alimente pentru bătrâni

Am aflat zilele astea că la Anticafeneaua Seneca se derulează acum o campanie de strângere de alimente pentru bătrâni. Iarna, când afară e frig, mai ales dacă e și alunecos pe jos, bătrânilor le e cel mai greu să iasă chiar și pentru o pâine. Mă uit și la mama, care nu e chiar așa bătrână, cu câtă greutate iese din casă, să-și facă aprovizionarea pe timpul iernii. Ca să nu mai spunem cât sunt de mici pensiile și la câte trebuie să renunți dacă vrei să ai în casă și ceva de mâncat și medicamente pentru bolile de care suferi. Ce să mai, să fii bătrân în România nu e chiar așa plăcut.
Aș vrea tare mult să ajut măcar câteva astfel de persoane, acum că bunici nu mai am… Am hotărât, împreună cu o prietenă, să facem câteva pungi cu alimente de bază, neperisabile, și cu obiecte de uz zilnic, pe care să le ducem la Anticafenea. Pe 12 noiembrie, voluntarii de la Asociația Niciodată Singur le vor duce la ușa celor ce au nevoie de ele.
Găsiți aici mai multe detalii.

4. Reverse Advent Calendar

Am furat ideea asta de pe Facebook. Pe scurt, în loc să facem un calendar de advent cu cadouri pentru copii, vom umple un coș gol pe 1 decembrie cu tot felul de obiecte utile. Adică de pe 1 decembrie până pe 24, vom pune în fiecare zi câte un obiect necesar, iar, la final, când coșul va fi plin, îl voi dona.

reverse advent calendar

5. Copacul cu haine și fapte bune

Nu știu dacă ați auzit despre Copacul cu Haine. Iarna asta, pe 16 decembrie, într-o zi de sâmbătă, de la ora 12 la 15, se adună la copacul cu haine din Cișmigiu, haine groase, de iarnă: geci și paltoane; ghete și cizme; fulare, căciuli, șosete și mănuși; rucsacuri, pături, alimente neperisabille și produse de igienă pentru copiii și adulții fără adăpost.

Apoi, în săptămâna dintre Crăciun și Revelion, ele vor fi împărțite prin București.
Ce rămâne ajunge la Organizatia Umanitară CONCORDIA, un ONG care are grijă de tinerii fără adăpost, adică le oferă mâncare, duș, cazare tuturor celor care la schimb se ocupă de diverse activități (mătură, spală, ajută la bucătărie, etc).

Mai multe detalii găsiți aici.

copacul cu fapte bune

6. Donare de sânge

donare sange

De sânge e mereu nevoie. Cineva are nevoie de sange o data la 3 secunde. In medie, este nevoie de 500.000 de unitati anual, in Romania. In Bucuresti, necesarul zilnic este de 1000 de unitati. Iar anul trecut doar 66% din cerere a fost acoperita. Nu exista substitut pentru sangele uman.

Practic, atunci când donezi sânge, oferi cuiva o șansă să trăiască, să supraviețuiască unei intervenții chirurgicale, să ajungă acasă, la familie, la părinți sau la copii.

Dacă vreți să donați și nu știți cum sau unde, găsiți pe site-ul Centrului de Transfuzie Sanguină toate detaliile de care aveți nevoie.

 

7. Bucură un copil

bucura un copilAtunci când auzim de copii grav bolnavi, am vrea să facem orice să-i ajutăm să supraviețuiască. Toată lumea se concentrează pe aspectele practice. Medicamente, tratamente, mâncare, haine. Dar, uităm că acești copii sunt copii… Și da, au mare nevoie de toate astea, dar au nevoie și de ceva care să le bucure sufletele. Și vine și ziua lor, iar noi nu știm asta, nu o luăm în considerare, ziua vine, ziua trece, iar copilul nu simte nimic special față de celelalte zile… Mă gândesc la asta mereu când e ziua copiilor mei și le-o serbez cu cadouri și prieteni. Pentru ei, ziua lor e o zi specială, în care se simt speciali și importanți, în care totul gravitează în jurul lor.
Dar zilele de naștere ale copiilor din spitale cum sunt? Foarte diferite…
În decembrie vine ziua lui Darius. Pe 13. Cu o zi înainte de ziua Emei. Iar Darius își dorește mult un set Lego. Anul ăsta, pe lângă medicamente și tratamente, Darius va primi și setul Lego, din partea mea.

Sunt convinsă că dacă cercetați puțin, o să găsiți o grămadă de copiii ca Darius, pe care i-ar bucura o păpușă, o mașină, Lego sau orice altceva.

Ce mai punem pe listă?

Cum a descoperit Fip o metodă revoluționară de a calcula numărul PI

”Auzi lumina ochilor mei, Fip a mâncat cumva toate pastiluțele cu ulei de pește? Toată cutia, adică?!”

”Nu iubirea vieții mele. A mâncat doar 3 pastiluțe azi. A fost cu mine toată dimineața”

”Sfertul meu mai bun, păi era goală cutia când am coborât eu în bucătărie, imediat înainte să pleci tu. Le-ai mai dat tu din ele aseară?”

”Mărul ochiului meu, nu.”

”Atunci e un mister…”

Asta a fost discuția de azi dimineață dintre mine și V.

Ieri dimineață, când copiii au cerut ”bombonele de pește” (adică gelule de ulei de pește, sau cum s-or numi), cutia era destul de plină. Au voie să ia 5-6 pastiluțe pe zi, pe care le împart în două ture. 3 dimineața și 2-3 după amiaza. Dacă ar fi după ei, le-ar lua pe toate dintr-o înghițitură. Așa că ieri dimineața, când le-am dat eu câte trei pastiluțe de căciulă (by the way, dacă le dați și voi alor voștri, să-i urmăriți să le și mănânce, altfel s-ar putea, doar s-ar putea, să vă treziți cu ele storcoșite pe cearșaful patului. Mirosul și consistența nu-s chiar ce vă doriți pentru clipele alea în care vă întindeți, în sfârșit, oasele bătrâne, în miros de levănțică proaspăt adunată de pe un câmp etern), în cutie mai erau multe.

Aseară le-am mai dat câte 2 și am închis cutia. Nu mai știu câte pastiluțe erau înăuntru , dar mai erau.

În dimineața asta, toată lumea s-a trezit înaintea mea. Am profitat de o migrenă pe care o am de trei zile și n-am auzit copiii când s-au trezit. Nu știu ce s-a întâmplat în jurul meu cât dormeam. E posibil, inclusiv, să fi căzut casa și să se fi apucat copiii împreună cu V să o reconstruiască. E, de asemeni, posibil să nu fi dormit doar o oră sau două de la trezirea lor până la trezirea mea, ci să fi dormit vreo două săptămâni, timp în care toate lucrurile și-au urmat cursul lor firesc, doar eu am vegetat acolo, ca o sardină în suc propriu, până pe la 7 dimineața, când a venit V să mă trezească, pentru că el pleca la birou.

Ei, în acest context, în care eu am dormit în plin sfârșit și reconstrucție de lume, orice s-ar fi putut întâmpla, inclusiv să se volatilizeze gelulele vieții. Doar că… V m-a asigurat și ulterior, la telefon, când l-am sunat pentru că mă măcina problematica gelulelor de pește mai ceva ca încălzirea globală, că n-aveau cum copiii să se învârtă nesupravegheați în preajma gelulelor. Iar modul stealth încă nu știu să și-l activeze.

Deci, și întreb și eu de curiozitate, nu pentru că m-aș fi îngrijorat oribil în dimineața asta că au mâncat copiii prea mult ulei de pește și nici pentru că mi-aș fi zis că la panica pe care o am în mine, dacă mai și citesc pe dr. google ce se poate întâmpla în caz de intoxicație cu ulei de pește, sigur îmi pleznesc două vene: una la gât și una la cap. Așa… ziceam… Întreb:

Ce pot păți copiii ăștia ai mei, doi la număr, dacă au mâncat singuri o cutie de gelule de pește? Devin mai deștepți peste noapte? Să știu la ce fel de întrebări mă aștept zilele următoare. Dacă eternul și clasicul ”de țe să mă încalț cu sosete?” sau ”auzi mami, vrei să-ți explic cum se calculează, de fapt, numărul PI? Am descoperit o metodă revoluționară”.