Cu ce încalți picioare suferinde?

neuromul morton

Sper că citiți acest articol din pură curiozitate și nu pentru că suferiți și voi de neuromul morton, ca subsemnata. Dacă îl citiți din curiozitate, trebuie să vă spun întâi cum am aflat că îl am și cu ce mă deranjează.

De acum vreo doi ani am constatat că nu mai pot purta tocuri. Oricât de mici ar fi fost ele, după ce le purtam o perioadă scurtă de timp, simțeam că îmi ia foc talpa, în dreptul oaselor metatarsiene (adică exact zona aia pe care te sprijini atunci când ai pantofi cu toc) și începeau să mă doară degetul mijlociu și cel de lângă el. Am trecut asta cu vederea și am decis că n-o să mai port tocuri. Doar că, într-o iarnă, când eram cu Fip în luna și cu Ema în tricicletă și ne întorceam acasă, am simțit că nu mai pot să merg dacă mai stau încălțată. Purtam niște adidași moi și confortabili. Ne-am întors acasă din parc cu mine pe jumătate încălțată și pe jumătate desculță. Adică, aveam un adidas într-un picior și o șosetă în celălalt.

Atunci am zis că nu-i ok. Vorba aia, de picioare o să am nevoie toată viața și ar fi bine să am grijă de ele. M-am programat la medic și i-am explicat tot ce simțeam (cu mențiunea că din reflexul de a vorbi mai mult cu copiii cu degete mici, decât cu adulți, i-am zis medicului că mă doare un ”degețel” :)))

 

Vrei să primești postările mele pe email?

M-a întrebat, investigat, pipăit. I-am povestit că dacă port încălțăminte mai strâmtă (adică normală pentru oamenii care nu au picioarele așa late ca mine) sau puțin toc, începe să mă doară zona oaselor metatarsiene, apoi simt o arsură în toată talpa, mă jenează și degetele și dacă nu mă descalț în secunda doi, simt că îmi ia foc piciorul. La dreptul e mai serioasă treaba. Radiografii aveam deja de când îmi rupsesem degetul. Durerea era mai veche, doar că acum se acutizase. Dacă stau bine să-mi amintesc, am avut mereu disconfortul ăsta, dar nu la cote așa alarmante. După ce a terminat anamneza mi-a explicat ce se întâmplă cu mine și picioarele mele.

Sufăr de neurom morton. Mai pe lung, nervul interdigital a fost iritat cronic, așa că s-a îngroșat și a dezvoltat cicatrici. Ce l-a iritat? Păi, încălțămintea neadecvată, compresia pe care o fac oasele metatarsiene pe el, și poate și altele.

neuromul morton

Ok, bun. Am aflat ce e. E neurom morton. Și ce fac eu acum cu neuromul ăsta? Cum scap de el? Am primit câteva recomandări de la medic:

Încălțăminte lată

Recomandarea principală a fost: fără încălțăminte îngustă. Asta e tare greu atunci când ai picioarele late și orice încălțăminte normală devine îngustă… Așa că, pentru mine s-a terminat cu comandatul pantofilor de pe net. Trebuie mereu să-i probez ca să-i simt cât sunt de lați. Cum am stabilit că citiți articolul doar de curiozitate, bucurați-vă că nu mai trebuie să pierdeți atâtea ore prin magazine, probând fel și fel de pantofi. Era o vreme când cu șase clickuri aveam 5 perechi de pantofi la ușă a doua zi.
Nici măcar genul ăsta de cizme de damă nu mă încumet să mai cumpăr de pe net, deși, teoretic, sunt comode, fără toc, se mulează pe picior. Nu… Mi-e frică.

Fără tocuri

Aici e suferința mea. Femeie cochetă, fostă, actuală și viitoare divă… Să nu mai am eu voie să port pantofi cu toc? Mă rog, ca să fiu mai explicită, să nu mai pot eu să port pantofi cu toc? Nici la petreceri, nici la sindrofii, nici la un costum mai office? Nope, s-a terminat cu ei. Să știți că e tare greu să încropești o ținută decentă și elegantă fără pantofi cu toc. Și trist…

Plantare pentru neuromul morton

Deci, pe lângă faptul că pantofii trebuie să fie lați, trebuie să mai încapă în ei și un plantar specific, ce se face pe comandă, la recomandarea medicului. Nu am încă astfel de plantare, pentru că încă sunt ok doar cu încălțăminte lată, deși a început să mă deranjeze și asta câte puțin. De exemplu, conduc mereu desculță, ca să-mi fie mai ușor. Problema e că am auzit că rolul plantarelor nu e să te facă să te simți confortabil și e destul de dureros să le porți. Nu mă pronunț, e doar ceva auzit de la un medic în care am încredere.

 

Kinetoterapie, masaj pentru neuromul morton

E adevărat că după o sesiune sănătoasă de masaj al zonei ăleia, masaj făcut de o doamnă foarte pricepută din Thailanda, n-am mai avut probleme o vreme cu piciorul. Bine că mi-am amintit. Să mai fac o programare…

Tratament  pentru neuromul morton

Dacă nici cu pantofii lați și nici cu plantarele sau cu masajul nu merge, se recurge la tratament. Corticosteroizi injectați împreună cu anestezic.

Operație pentru neuromul morton

În ultimă instanță, dacă nimic și nimic nu te ajută, recurgi până la urmă la intervenție chirurgicală. Prin intervenția asta, se curăță nervul și ar trebui să fii ok după aia. Problema e că am citit că are o rată de succes de 80%. Întrebarea mea e ce se întâmplă în cele 20% din cazuri, când operația nu reușește. Rămâi la fel ca înainte sau…? Astea sunt niște riscuri pe care trebuie să le discut cu un medic.

Ceva îmi spune că tot la operație o să ajung. Și cum piciorul ăla îl am deja operat de două ori, ce mai contează o a treia? Ca să nu mai spun că la spital o să pot să dorm cât vreau eu. Hmmm… Mă mai gândesc 😀

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

A fost odata un cizmar care n-avea cizme. Si un frizer care nu era tuns. O make-up artista care nu se machia. Si un medic mereu bolnav.

Pe acelasi principiu, a mai fost odata, si inca mai e, ca daca n-ar fi, n-ar avea cine sa va povesteasca, o doamna, consilier pentru dezvoltare personala, care le explica doamnelor cu care lucreaza despre importanta rolurilor pe care le avem in viata, dar care n-avea decat doua: de mama si de om.

Asa se face ca de 5 ani de zile, doamna asta despre care va povestesc, care … aham aham… nu-s eu, ci e o … prietena, n-a mai reusit sa intre in rolul de sotie decat cand rolul de mama se ducea la culcare, seara, dupa o zi de alergat dupa copii mici cu energie multa. S-ar mai fi gasit timp si pe parcursul zilei, dar pe parcursul zilei, sotul dansei avea [citește mai departe aici]

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum am construit noi un cort pentru copii (și poze cu alte lucruri pe care le-am mai meșterit)

Baton cu nuci si fructe pentru copii

Calendarul Emei

Drumul către somn cu copiii, în 19 pași simpli

somn cu copiii

Vrei să primești postările mele pe email?

Oricât de mult ne-am iubi copiii, soții, joburile și viețile, avem unele zile în care trăim doar ca să vină noaptea și să ne culcăm. Mai trece cineva prin asta? Ăăă, nu? Doar eu? OK, atunci doar mie mi se întâmplă asta. Șșșșș, vă rog să nu mai șușotiți acolo în spate. Știu și eu că-s anormală. Voi sunteți OK.

Deci, da. Vine seara și wow, abia aștept să fac un duș fierbinte, să mă schimb în pijamale curate (sau, pentru acelea dintre voi care, asemeni mie, nu aveți pijamale, în haine pufoase de casă în care veți și dormi) și să mă pun pe canapea sau în pat cu ceva bun de băut sau mâncat, pe care să le țin în brațe până când adorm cu capul atârnându-mi într-o parte, extrem de sexy și de provocator.

Doar că înainte să ajung acolo, trebuie să culc un popor de oameni mici, oameni mici care, spre deosebire de mine, nu trăiesc ca să doarmă, ci dorm ca să trăiască. Pe mine mă fascinează și m-a fascinat întotdeauna entuziasmul cu care se trezesc de dimineață. Într-o secundă au deschis ochii, pentru ca o milisecundă mai târziu să fie deja în mijlocul camerei, cântând tare și dansând. De mi-aș mai aminti și eu cum se face asta…

Așa că începem procedura.

Pasul 1: Anunță copiii cu 30 de minute înainte că se apropie ora de baie și somn

Cu aproximativ 30 de minute înainte începe anunțul. ”Copiii, în 30 de minute urcăm la baie și la somn, bine?”. Nu e bine. ”Nu vreau, e prea devreme, dar eu am dormit la prânz”. Ascultăm plângerile, suntem de acord cu faptul că viața e nedreaptă și că ”mai bine ar fi dacă n-ar mai fi noapte niciodată”.

Pasul 2: Reamintește copiilor că se apropie ora de baie și somn

Din 5 în 5 minute le mai reamintesc. ”Mai avem 15 minute”, ”Mai avem 10 minute”, ”Mai avem 5 minute”. Știu că pare enervant (și probabil și e), dar dacă nu facem asta, copiii vor fi complet luați prin surprindere că a venit ora de somn și se vor răzvrăti. Concluzionasem mai sus că eu nu vreau decât somn, așa că răzmerițele nu sunt chiar de dorit la ora asta…

Pasul 3: Insistă că trebuie să urcăm la ora de baie și somn

Chiar dacă am anunțat cu 30 de minute înainte, chiar dacă le-am reamintit că se apropie termenul limită, chiar dacă și dacă, la ora X vor începe negocierile. ”Stai că mai am puțin de lucru la masca asta”. ”Stai că vreau să mă mai joc puțin cu mașina de pompieri”. ”Stai că…” Sau clasicul… ”Stai că mi-e foame”.

 

Pasul 4: Împotriva voinței mele, vom merge la bucătărie, să mănânce

Rațional vorbind, ȘTIU că nu le e foame. Că n-are cum, pentru că abia au mâncat. Dar cum să le spun copiilor că nu mergem să mâncăm atunci când ei se plâng de foame? Așa că mergem la bucătărie, facem mâncare rapidă (sendviș, iaurt cu ceva, chestii simple), ei gustă, apoi declară că s-au săturat.

Pasul 5. Urcăm la baie și somn

În sfârșit și-au dat seama că nu mai pot amâna momentul. Urcăm să-i spălăm, pentru ca apoi să-i culcăm. V îi spală, timp în care eu pregătesc lucrurile de somn.

Pasul 6: Magie, aici era camera copiilor!

În timp ce V spală copiii, eu mă duc să strâng în zona aia din casa noastră, în care nu mai ai pe unde să calci. Nu pot să-i spun cameră. Câteodată strâng și ei, câteodată strângem împreună de mai multe ori pe timpul zilei. Dar dacă le vin prieteni în vizită, lucrurile sunt dramatice. Așa că intervin. Îmi amintesc mereu cum strânge Alexa piesele de lego cu lopata și mereu îmi spun că aș avea și eu nevoie de așa ceva ca să termin mai repede strânsul jucăriilor, ca să se vadă mai repede podeaua de sub mașinuțe, patul de sub haine, masa de sub elastice de păr și covorul de sub piesele minuscule de la Playmobil.

Pasul 7: Pregătesc pijamalele

După ce am dat o față camerei copiilor și avem pe unde călca și unde ne așeza, pregătesc copiilor pijamalele. Adică, le caut prin toată casa, până le găsesc prin bucătărie sau prin birou, în funcție de locul în care s-au dezbrăcat de dimineață. Câteodată sunt sub canapeaua din sufragerie. Nu mă întrebați de ce. Nici eu nu pun întrebări. Le pun la spălat și iau altele, curate, din dulap.

Pasul 8. Încerc să îmbrac un copil

Între timp, un copil e gata. Este adus, sub formă de sărmăluță, și amplasat așa pe patul din dormitorul matrimonial, așa zisul ”pat pufos”. Copilul se va târî ca o râmă prin patul pufos până când se va fi eliberat de sub prosop. Atunci va începe Marea Săritură În Patul Pufos, activitate care mie îmi face să-mi stea inima în loc. În tot timpul ăsta, în care copilul sare în pat, se urcă pe grilajul patului ca să sară pe perne, sare iar în pat și tot așa, eu îl rog să stea la îmbrăcat.

Pasul 9. Reușesc să îmbrac un copil

Prind copilul cu mâna și încerc să-i pun hainele pe el. Desigur, e împotriva voinței lui, pentru că ce poate fi mai fantastic decât să sari într-un pat în costumul în care te-ai născut, fără elastice care să te strângă și fără nasturi care să te împungă. Mă rog, mă uit disperată la ceas. Dușul ăla fierbinte al meu pare extrem de departe, intangibil. Devin mai fermă în mișcări și îmbrac copilul, până la urmă. Pfiu!

 

Pasul 10. Încerc să îmbrac și celălalt copil

Primesc a doua sărmăluță la îmbrăcat. Știu deja de la primul copil care este procesul și îi las să sară amândoi în pat. Privesc a pagubă în zare și mă visez în dușul ăla fierbinte. Ce departe e…

Pasul 11. Reușesc să mai îmbrac un copil

Până la urmă, aplic aceeași strategie și îmbrac și al doilea copil. Mă simt bine cu mine…

Pasul 12. Aducem băuturile

Ritualic, avem întotdeauna la somn un pahar cu apă cu bule. Chiar dacă se bea sau nu din el, paharul există, e acolo, martor al strofocărilor noastre recurente, de fiecare seară.

Pasul 13. Să mai citim o pagină

Pentru că amândoi știu că deja au tras mult de timp și au întins nu o coardă, ci o infinitate de corzi (sau coarde?), se cere o singură pagină. Copilul mare va alege din bibliotecă din nou una din aceleași 5 cărți pe care le știm cu toții pe dinafară. V le citește în timp ce eu aștept momentul în care stingem lumina, ochii și ziua. Nici nu mai vreau duș.

Pasul 14. Stingem lumina!

Gata, cartea e închisă, pe dulapul de lângă pat. Se dă stingerea. Dacă n-aveți copii, sigur o să vă imaginați că acum ne culcăm. Ăăă… Nu.

Pasul 15. Vreau apă. Vreau și eu apă. Mai vreau apă.

Copilul mare bea o gură de apă și se bagă înapoi în pat. Copilul mic pare să fie foarte deshiratat, pentru că îl văd că bea 2942 de guri de apă. După fiecare dintre aeste 2942 de guri de apă se bagă înapoi în pat, dându-ne speranța că ne culcăm. După cea de-a 2939 gură de apă:

Pasul 16. Vreau la mami

Copilul mic se dă jos din patul copilului mare (care mormăie că e deranjat/trezit/călcat) și se urcă în patul propriu unde îl așteaptă subsemnata. Închidem ochii și ne culcăm, da? Naivilor!

Pasul 17. Vreau Leulu’

Nu mai stau acum să explic de ce are un tigru pe care îl cheamă Leulu’, dar îl vrea la somn. Se dă jos din pat să-l caute. Adaugă la colecția de somn și un cal și autobuzul. Ar mai lua ceva, dar are mâinile mici, iar Leulu’ e mare. Se urcă înapoi în pat, ne îmbrățișăm toți (el, eu, Leulu’, autobuzul și calul) și ne culcăm? Naivi în continuare.

Pasul 18. Vreau apă

Urmează celelalte 3 guri de apă, intercalate cu momente în care aș putea crede, dacă aș fi naivă, că ne culcăm.

Pasul 19. Ne culcăm

… doar că mie mi-a sărit somnul. Și cheful de duș…

Iar dimineața… Dimineața ne trezim ca în poza articolului, doar că noi n-avem pisică și câinele încă își mai petrece nopțile pe afară. Când s-o face frig și o dormi în casă, o să fim ca în poză, cu un câine în lod de pisică… (îmi place că mama din poză chiar pare să doarmă. Și eu cred că aș adormi dacă ar fi să facem așa o sesiune foto :)))

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Noapte în 4

Read More

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Read More

Aducerea acasă a fratelui mai mic

Read More

Mușcatul

Read More

Ghid de interactiune cu fratele/sora mai mare

Read More

Weekenduri in familia noastra

Read More

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Read More

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

Read More

7 jocuri între frați (și activități pentru bebeluși)

Read More

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

Read More

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Dacă stai să citești cărți, articole, oameni (chiar și pe mine) care vorbesc despre cum e să fii mamă, o să ajungi la concluzia că e ceva înălțător. Că există un motiv superior nouă pentru care fix copilul ăsta (sau copiii ăștia) au ajuns să crească în noi, să le fim mame/tați/părinți, să îi creștem noi pe ei și ei pe noi. Că au venit pentru că ei au ales familia asta ca să-și învețe o lecție de viață sau că au venit pentru că ne-au ales pe noi, să ne vindecăm răni adânci. Oricum ar fi, să fii mamă (sau chiar și tată, dar parcă nu la fel) e ceva fantastic, magic, indescriptibil.

Și e ȘI așa. Adică nu mi-aș fi imaginat la 20 de ani că o să ajung să am 30, să nu mai fi dormit de câteva secole, dar să aleg ca după ce am culcat copiii, să stau să le miros părul (între noi fie vorba, spălatul pe cap nu e chiar activitatea lor favorită) și să zâmbesc tâmp, în loc să mă bag în pat și să sforăi. E un motiv pentru care fac(em) asta. Și e, probabil, tocmai acel motiv înălțător și fantastic de care auzim peste tot.

Când devii mamă, pe lângă faptul că devii o ființă de poveste, de basm, că simți de multe ori că nu mai ești reală (poate fiindcă experiența asta e atât de fantastică sau poate pentru că nu-ți mai simți creierul de atâta oboseala… Nu vom cunoaște niciodată adevărul…), începi și să-ți pui întrebări. Citeam articolul ăsta, intitulat ”Cele 10 întrebări pe care să ți le pui în fiecare seară” și mi-am dat seama că nu-s întrebări pentru mame. Că întrebările pentru mame sunt mult mai punctuale, că cine are timp de altceva? Și-s multe și repetitive și oricât ți s-ar părea că ai găsit răspunsul la întrebarea ta, ea va reveni, într-o formă sau alta, la un moment dat înapoi în viața ta. Iar întrebările astea pot fi la fel de înălțătoare ca menirea de mamă, sau pot fi de aici, de pe pământ, pentru acelea dintre noi care sunt mai puțin spirituale.

De exemplu, dacă e să mă iau după întrebările din articol,

1. În loc de ”Cum mă simt?”, mă întreb ”Unde e focuța?”

Focuța este jucăria de suflet a Emei. Nu știu de unde a apărut în viața noastră, dar e partenerul ei de somn, de masă și de joacă. Focuța are și ea un pătuț, deși doarme cu mama ei adoptivă (hei, la fel ca Ema, care are și ea un pătuț, dar doarme cu mama ei adevărată :)), are ustensile pe dimensiunea ei, are cărți și șezlonguri (tot pe dimensiunea ei), are mult mai multe decât și-ar dori o focuță. Și dacă tot am discutat despre dimensiunea ei, să vă spun și cât este de mare. Are vreo 5-6 cm lungime. Casa noastră are 100 mp.
Așa că vă puteți imagina că răspunsul la întrebarea ”unde este focuța?” nu este întotdeauna simplu. Iar dacă focuța nu e, nu mă simt bine. De fapt, dacă focuța nu e, nu se simte nimeni bine. E simplu…

2. În loc de ”Ce am învățat astăzi de la mine și de la alții?”, mă întreb ”Ce-am învățat eu copiii ăștia azi?”

Unul din cele mai grele lucruri pe care trebuie să le faci atunci când ești părinte e să fii un model în viață. Pentru că toți vrem să avem copii perfecți, deși niciunul dintre noi nu este perfect. Așa că mă întreb ce au învățat de la mine în ziua aia… Știu bine că ei învață mai mult din ce văd la noi decât din ce le spunem noi să facă, așa că presiunea e imensă. Au învățat ce trebuie? Au învățat să fie politicoși și decenți și respectuoși cu ei și cu ceilalți? Sau au învățat să fie egocentrici, să fie nepăsători și obraznici? Greu tare câteodată să fii o zână pentru ei. Greu tare să nu-l înjuri pe nenea ăla care ți-a tăiat fața, ci să le explici copiilor că probabil se grăbea undeva pentru că avea o urgență. Greu de tot să nu bodogăni pe cineva care te împinge pe scări la metrou. Sau să rămâi politicoasă cu doamna de la casă, deși știi bine că nu-ți răspunde niciodată la salut și la ”mulțumesc”.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

3. În loc de ”Ce s-a schimbat azi înauntrul sau în exteriorul meu?”, mă întreb ”Oare pot să plec la grădiniță după copii în pijama, sau trebuie să mă schimb?”

OK, atunci când lucrezi de acasă, sunt zile când chiar lucrezi de acasă și sunt zile în care petreci mult timp pe drum, zile în care te vezi cu oameni, zile în care trebuie să arăți într-un anumit fel. Dar dacă într-o zi în care lucrez de acasă n-am contact fizic (sau virtual) cu nicio altă ființă umană, evident că voi petrece ziua în pijamale.
Nu știu dacă și voi lucrați de acasă, dar dacă o faceți, știți foarte bine ce înseamnă asta. Un mail, o tură de rufe la spălat, un articol, strânse jucăriile de pe jos, un contract, șters un geam. Și tot așa, munca se dublează. La final de zi de lucru, când ar trebui să fiu super-fresh pentru copii, bag repede o cafea și întrebarea de mai sus. Reușesc să mă reculeg până la urmă, să mă schimb și să arăt uman. Dar sunt zile în care e aproape imposibil.

4. În loc de ”Cum am reusit să îmi gestionez conflictele?”, mă întreb ”Să mă mai bag sau să îi las să-și scoată ochii?”

Când ai mai mult de un copil, s-ar putea să treci des prin situații în care te transformi în arbitru și/sau mediator. Unele teorii spun că-i bine să intervii, altele spun că-i bine să-i lași în pace, să-și gestioneze treburile. Eu mă implicam până de curând în scandalurile lor. În principal pentru că sunt mici și pentru că se pot lovi tare unul pe celălalt. Dar, când am fost la mare cu ei, singură vreo două săptămâni, mi-a cam ajuns. Am declarat atunci că nu mă mai bag. Pot să facă ce vor. N-a fost chiar așa, dar i-am mai lăsat în pace.
Doar că mereu mă întreb dacă fac bine sau nu. Dacă sunt și conflictele mele, sau doar ale lor? Cred că nu voi afla niciodată răspunsul la întrebarea asta, deși ea apare și o să tot apară în viața mea. Frustrant, știu…

5. În loc de ”Care este emoția predominantă pe care am încercat-o astăzi?”, mă întreb ”Unde aș fi ajuns eu astăzi, dacă aș fi avut măcar la 24 de ani echilibrul emoțional pe care fie-mea îl are la 4?”

Știu că e o întrebare egoistă, pentru că bate și în regretul ”Da’ io de ce n-am avut asta?”, dar nu pot să nu mă întreb cât de departe ar fi ajuns generația noastră să fi avut și noi acces la informațiile pe care le au copiii noștri. Mi se pare incredibil cât de conștienți sunt de viețile lor emoționale, cât de bine decodează ei emoții și trăiri, înțeleg contexte și situații mult mai bine decât noi, de multe ori. Asta e una din părțile care mă bucură în toată viața asta a mea de părinte. Că văd la ei evoluție, prezență, conștiență și sper să-i ajute mult în viață.

6. În loc de ”Am fost bună cu mine astăzi?”, mă întreb ”Astăzi a fost o zi bună pentru noi?”

Îmi doresc foarte mult să clădim niște amintiri frumoase împreună. Și știu că nu se poate să avem în fiecare zi câte una, așa că măcar neutre să fie, dacă nu frumoase. La final de zi mă întreb mereu prin ce fel de zi am trecut și, mai ales, ce fel de amintire a lăsat ea.
Acum un an și ceva, când eu eram convinsă că nu o cert niciodată pe Ema, am rămas foarte uimită să o aud că spune că, de fapt, o cert. Am fost foarte amărâtă să aud asta și mi-am dat un reset. Am încercat să fac lucrurile diferit și să pricep că s-ar putea ca lucrurile să se vadă diferit din perspectiva ei. Ieri seară, după un an, am cules roadele întrebării ăsteia, pe care mi-am tot pus-o seară de seară. A venit cu o prietenă acasă și se jucau în birou, lângă mine și V. Chiar îi spuneam lui V. ce nasol e să fii un părinte de treabă. Că eu când veneam cu prietene acasă (rar) nu știam unde să ne mai ascundem mai departe de mama și tata, iar ele ne căutau prezența și veneau mereu după noi prin casă :))
În fine. Și le aud vorbind despre mame, mame supărate, pedepse, ceartă.

– Pe tine mama ta te ceartă? Pe mine nu mă ceartă niciodată și nici nu mă pedepsește. Doar discutăm mereu.
– Nu te ceartă niciodată? De ce?
– Nu știu. Cred că pentru că mă iubește.
– Și pe mine mă iubește mama mea, chiar dacă mă ceartă și mă pedepsește.
– Așa e. Mamele noastre ne iubesc orice s-ar întâmpla.

Dacă vă întrebați: da, am bocit când am auzit asta.

 

7. În loc de ”Pot să-mi ofer puțină înțelegere acum?”, mă întreb ”Pot să-mi ofer puțin vin acum?”

Nu-s mare băutoare de alcool, dar câteodată asta e întrebarea pe care mi-o pun la final de zi. Pentru că asta se cere… Și nu vreau să zic mai multe pe tema asta :))

8. În loc de ”Am încercat ceva nou?”, mă întreb ”Cum conving copilul ăsta să mai mănânce și altceva (poate nou) în afară de paste?”

Unii copii sunt tare reticenți la schimbări. De la rutine, la mâncare, haine, prieteni, activități. Eu am astfel de copii. Una dintre ei refuză sau acceptă cu greutate orice o scoate din rutină și zona de confort, oricât de mult și-ar dori să facă lucrul respectiv, iar celălalt nu mănâncă dacă n-a mai mâncat vreodată lucrul ăla. Sau dacă nu-s paste…

9. În loc de ”Ce poate merge mai bine mâine?”, mă întreb ”Cum reușim noi mâine să ne trezim la timp?”

Ziua bună se cunoaște de dimineață. De exemplu, dacă ne trezim devreme, avem timp să facem multe înainte să plecăm. Inclusiv să ne jucăm împreună, să petrecem timp frumos, care să ne țină bateriile încărcate peste zi. Dacă ne trezim la timp, plecăm bucuroși către grădiniță, ajungem la timp acolo, iar copiii își iau la revedere de la mine cu zâmbetul pe buze și toată lumea va avea o zi frumoasă.
În schimb, dacă ne trezim prea târziu, totul se va face în grabă. Nu vom avea timp de joacă, de conectare, vom întârzia, despărțirea va fi grea și pentru ei și pentru mine și nu ne vom putea bucura de zi.

10. În loc de ”Ce angajament pot să-mi iau ca ziua de mâine să fie mai bună?”, mă întreb ”De ce nu mă culc acum?”

Mă întreb asta pentru că știu sigur că dacă nu mă culc ACUM, mâine o să fie o zi ratată. Chiar am făcut experimentul ăsta (involuntar), când multe nopți la rând m-am culcat extrem de târziu și multe dimineți la rând m-am trezit extrem de devreme. Am constatat despre mine că eram foarte nervoasă și irascibilă, că eram neplăcută cu copiii, cu soțul, cu mine, cu doamna de la magazin… Pe scurt, că eram neplăcută în general.
Imediat ce am dat un stop și m-am culcat într-o seară de la ora 9 și jumătate, a doua zi am fost alt om (mai bun, să ne înțelegem :)))

Acum că v-am povestit despre mine, întrebările voastre repetitive care sunt?

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

#itiMultumesc

Ieri și astăzi am bolit în pat, cu febră. Am fost foarte activă toată săptămâna, iar vineri îmi propusesem să ajung și eu, în sfârșit, la Webstock, dar m-a lovit ca leuca. Întâi m-am trezit joi cu gâtul în pioneze, apoi m-a luat febra pe sus vineri și sâmbătă.

Sigur, nu e mare lucru. E o amărâtă de răceală, care o să-mi treacă. Nu-i nici prima, nici ultima, nu e incurabilă, atâta doar că e inconfortabil când am febră, pentru că-s legată de pat.

Așa că V. a preluat inițiativa azi și s-a ocupat de tot. A luat copiii la trezire și i-a hrănit, s-a jucat cu ei, i-a spălat și i-a schimbat. A făcut pregătirile să plece la înot, timp în care mi-a făcut și mie un ceai și mi-a adus o pastilă. A stat pe capul meu până am băut ceaiul și până am luat pastila (știe că evit de obicei să mă conformez ideii de medicamente), apoi a tras jaluzelele, a luat copiii și a plecat.

Au venit pe la prânz, când le-a făcut de mâncare, le-a pus masa, a strâns prin bucătărie, a strâns masa, mi-a mai făcut mie un ceai, mi-a mai adus o pastila, a mai stat cu mine să mă păzească să o iau. Apoi m-a trimis pe canapea sau în pat. S-a ocupat de copii în continuare până seara, timp în care eu am legumizat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

L-am întrebat de unde are atâta energie. Era, efectiv, ca un titirez pe lângă mine. De fapt, poate eram eu prea înceată sau creierul meu gândea în slow motion. Nu știu. Mi-a zis că vrea să le facă pe toate și să aibă grijă de mine, pentru că data trecută când am bolit cu febră n-a făcut-o și am tras mult.

Mi s-au înmuiat genunchii. Ce frumos s-a gândit el… Nu prea mă las îngrijită, așa că a fost o senzație destul de nouă. Și de plăcută 🙂 O reconfirmare că mai puțin contează teiubescurile în cuvinte și mai mult contează cele în fapte.

Așa că ce m-am gândit eu… Că trecem cu vederea de multe ori lucruri pe care și ei le fac pentru noi. Le considerăm normale și uităm să mulțumim pentru ele. Și e plăcut să-ți mulțumească cineva atunci când faci ceva frumos. Sau e plăcut măcar să știi că a observat. Și sigur și vouă vi se întâmplă asta, nu doar mie.

Ce-ar fi să începem o campanie mică, dar voinică, prin care să arătăm că vedem și că apreciem micile sau marile gesturi, prin care să mulțumim pentru ele și prin care să consolidăm structura de rezistență a relației noastre (de cuplu).

Hai să începem astăzi. 31 de zile în care să mulțumim zilnic pentru ceva. Eu voi începe pe facebook. Puteți să mă urmăriți aici. Hashtagul va fi #itiMultumesc. Cine e cu mine?

#itimultumesc