Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Acum că știți deja mai multe despre crizele de furie ale copiilor și despre comportamentele lor dificile (de aici și de aici), putem discuta despre cum și ce putem face pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive.

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

Dar există câteva strategii eficiente pe termen lung care să îl poată ajuta pe copil să gestioneze emoțiile dificile, prea greu de dus și să fie mai conștient de sine, alegând astfel comportamente constructive, și nu distructive.

  • Acceptă emoția copilului

    Cea mai eficientă strategie (pe termen lung) este acceptarea emoției. Și când spun ”pe termen lung”, mă refer la copilul devenit adult. Atât de ”pe termen lung”

    Să ne gândim puțin la noi înșine și la cât de tare ne sperie pe noi emoțiile grele. Cât de greu acceptăm tristețea cuiva, cât de mult ne afectează furia cuiva, cât de tare ne sperie furia noastră.

    Toate astea vin din modelele pe care le-am văzut pe parcursul vieții noastre. Atunci când iubești pe cineva, trebuie să te asiguri că nu plânge niciodată, pentru că plânsul e ceva… dramatic.

    ”Nu are de ce să-ți fie frică, trebuie să fii curajos” sau ”Nu ai de ce să fii tristă, ia uite ce viață frumoasă ai”

    Toate aceste mesaje ne-au transmis ideea că anumite emoții nu trebuie simțite. Doar că dacă noi nu vrem să le arătăm/simțim, asta nu înseamnă că ele dispar, ci că se ascund în noi și ies la suprafață atunci când ne așteptăm mai puțin.

    E foarte mult de discutat pe tema emoțiilor neacceptate și ascunse…

  • Pune emoția în cuvinte

    Experiența de viață limitată a copilului îl împiedică să recunoască și să definească fiecare emoție în parte în fiecare situație de viață în care le întâlnește. Dar noi putem să-i ajutăm, dând un nume emoției pe care o simte. Odată ce emoția are un nume, ea poate fi mai ușor depășită, pentru că este mai puțin înfricoșătoare. E ca atunci când te lupți cu un monstru care nu știi ce e. ”Ah, da… Furie… Parcă am mai auzit de asta… Și sigur am mai simțit-o.”

  • Subliniază comportamentele constructive/pozitive

    Atunci când copilul reușește să depășească în mod constructiv anumite momente dificile, l-ar ajuta mult dacă am sublinia aceste comportamente.

    ”Am observat că te-ai înfuriat tare și ai vrut să lovești, dar te-ai oprit.”

    Apoi putem adăuga și o întrebare care să invite la puțină introspecție.

    ”Cum ai reușit să faci asta?”

    Odată descoperită strategia folosită de copil, ea poate fi refolosită și cu alte ocazii…

    ”Am reușit să mă opresc pentru că… m-am gândit că îl doare/am numărat până la 5/am ales să plec/am folosit repirația de dragon”

    Pe măsură ce copilul găsește tot mai multe strategii pentru rezolvarea unor astfel de situații, noi, adulții, le putem nota pe un panou pe care să îl afișăm la nivelul copiilor și către care să se îndrepte atunci când caută soluții de gestionare a situațiilor de criză.

Ai nevoie de consiliere de parenting?

 

 

 

Dacă da, programează-te direct în calendarul meu pentru o ședință de consiliere de parenting sau dezvoltare personală.

  •  Denumește comportamentele negative și subliniază efectele lor

Cât de tare îl doare pe copilul lovit? Cât de mult l-au întristat cuvintele urâte? Ce se întâmplă atunci când cineva este rănit? Cum afectează asta relația de prietenie?Apoi, odată explorate consecințele negative ale comportamentului, esențial este și să descoperim împreună soluții de a repara aceste consecințe.
”Ce ai putea să faci să repari situația/relația/să-l ajuți pe celălalt copil să se simtă mai bine?”

  • Oferă opțiuni

    Câteodată copiii devin mai recalcitranți atunci când simt că pierd controlul vieții lor. Și, ca să fim foarte corecți și cinstiți, prea mult control oricum nu au ei.

    Problema se acutizează atunci când intervin schimbări serioase în viața lor, schimbări pe care nu le pot controla. Părinții decid că e momentul pentru grădiniță, pentru renunțat la suzetă sau la scutec, pentru sandale (în loc de cizme), să vină sau să plece bunica, să doarmă singuri, să etc.

    În astfel de perioade e foarte util să îi oferim copilului mai multe opțiuni în restul vieții lui de zi cu zi. Nu alegeri mărețe, ci nimicuri, dar care să îi ofere puțin din hățurile propriei vieți.

    E minunat să poată alege copilul cu ce tricou vrea să se îmbrace, ce vrea să facă după grădiniță, ce vrea să mănânce la felul doi. Nu uitați, însă, că atunci când au prea multe opțiuni, se vor simți copleșiți de multe ori. Ca și noi, adulții, de altfel. Limitați numărul opțiunilor, ca să îi ajutați.

  • Evită luptele pentru putere

    Din luptele pentru putere, nimeni nu iese câștigător. Atunci când copilul își pune ambiția, dar și părintele își pune ambiția, se strică relația, nu mai există încredere, nu mai există cooperare.

    Deci, dragi părinți, nu vă mai puneți ambiția cu copii, ci găsiți metode mai eficiente de a gestiona situația. Le găsiți chiar în articolul de față.

  • Oferă structură și consecvență

    Pe cât posibil, pentru că uneori e dificil rău (mai ales când în familie sunt mai mulți copii mici, care au multe nevoi imediate). În general, structura și consecvența îi oferă copilului sentimentul de predictibilitate, iar prin acesta, de siguranță.

    Dar și aici încercați să aveți o abordare echilibrată. Pe lângă predictibilitate, copilul are nevoie și de flexibilitate (și va avea tot mai mult pe măsură ce va crește și va deveni adult în ”lumea de mâine” 🙂 )

  • Schimbă mediul

    Scriam și în articolele anterioare că, de multe ori, cauza comportamentului dificil al copilului este mediul în care crește. Poate la grădiniță îi este greu, iar mediul nu e chiar propice dezvoltării. Sau poate că acasă există certuri și tensiuni, poate bona e o persoană mai dificilă sau cine știe ce alte lucruri se regăsesc în mediul copilului.

    Cea mai bună abordare în această situație (dar și cea mai dificilă, de multe ori) este să scoți copilul din mediul cu pricina.

  • Ține un jurnal

    Atunci când nu reușești nicicum să găsești motivul pentru comportamentul dificil al copilului și nu știi cum să-l ajuți să gestioneze mai bine momentele dificile, observă-l. Observă-l și ia-ți notițe, în mod absolut obiectiv, fără judecăți și fără idei preconcepute. Observă când îi este greu și când reușește să aplice strategii potrivite, ce îl ajută, ce îl împiedică, ce declanșează un comportament și ce îl oprește.

    După o vreme, vei observa (cu siguranță) tipare și strategii pe care nu le-ai observat până acum.

Să fii părinte e o muncă tare dificilă, așa că sper să vă fie de folos instrumentele pe care vi le-am oferit în aceste 3 articole.

Cu drag,

Diana 🙂

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Iată și cel de-al doilea episod din seria articolelor pe tema comportamentelor dificile și crizelor de furie ale copiilor. Luni a apărut primul articol din serie, pe care îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o deja: http://gangblog.ro/2017/06/12/crizele-de-furie-ale-copiilor-i-ce-s-a-intamplat-inainte-de-criza/

 

Astăzi aș vrea să ne gândim puțin la ce se întâmplă după ce începe criza de furie, dar și după ce se termină.

Odată începută criza de furie, creierul copilului nu este receptiv la explicații

 

O criză de furie a copilului are ca primă caracteristică faptul că ea se întâmplă independent de voința copilului. Un stimul extern declanșează un sistem de alarmă din creierul copilului, care primește mesajul că se află într-un mare pericol. Sigur, faptul că un alt copil i-a luat jucăria din mână nu reprezintă un pericol real, cel puțin nu în lumea adulților.

 

Dar așa este percepută situația de către creier. Vedeți voi, noi, adulții, înțelegem că situația nu este de un real pericol pentru că trecem situația respectivă prin filtrul rațiunii. Creierul uman, creierul rațional calmează creierul panicat de pericol, spunându-i că totul e în regulă și că suntem în siguranță. Dar, după cum spun studiile, creierul ăsta uman, rațional, neocortexul, este dezvoltat complet în jurul vârstei de 25 de ani. Deci, nici gând ca el să fie 100% funcțional la un copil de 2-3-5-6-8-14 ani.

 

Pe lângă faptul că nefiind dezvoltat suficient, creierul rațional nu poate interveni pentru a readuce copilul în stare de echilibru, mai e ceva. Atunci când ne aflăm (sau atunci când creierul percepe că ne aflăm) într-o situație de pericol, receptivitatea noastră la orice informație nerelevantă pentru context se reduce la 0. Atunci când vedem ursul că vrea să vină să ne mănânce, nu mai avem timp să planificăm și să analizăm mai multe soluții, să facem calcule legate de fizică, de viteză, forța de frecare, etc. Ci reacționăm instinctual, pentru a ne scăpa pielea. Fugim, ne luptăm cu el sau ne prefacem că suntem morți, ca să ne lase în pace.

 

Ce înseamnă asta tradus în situații legate de copii și de ”mi-a dărâmat turnul” sau ”m-am blocat la teză și n-am mai știut să scriu nimic”?

Înseamnă că în momentele alea nicio explicație nu mai funcționează, pentru că zona din creier care ar putea ”asculta” explicația a predat controlului zonelor care reacționează mai rapid decât el.

 

 

Validăm emoția, nu neapărat și comportamentul

 

 

Drept urmare, primul pas atunci când începe o criză de furie este să ascultăm copilul, să-i validăm emoțiile și să-l liniștim, transmițându-i mesajul că este în siguranță. Indiferent cât de neimportant ar părea motivul pentru noi, oricât de ilar sau de irelevant, emoția există în copil, el o trăiește și trebuie să o acceptăm.

 

 

 

Ce nu trebuie să acceptăm este să primim lovituri (noi sau cei din jur), nu trebuie să acceptăm nici comportamentul autodistructiv al copilului, sau distrugere de bunuri.

 

 

 

”Înțeleg că ești furios, dar nu te las să mă lovești/te lovești/distrugi” e un mesaj simplu și suficient pentru momentele de criză. Știu că suntem tentați să venim cu mai multe explicații în continuarea acestui mesaj, dar, după cum spuneam mai sus, nu acum este momentul, pentru că ele nu vor fi auzite de copil.

 

 

 

Îi stăm copilului alături, transmițându-i mesajul că este în siguranță, că nu este singur și, foarte important, că emoțiile lui puternice nu ne sperie. Atunci când emoțiile lui sunt înfricoșătoare pentru noi, ele vor deveni înfricoșătoare și pentru copil și se va teme de ele toată viața. Nu, emoția nu e greșită, nu trebuie schimbată, e normală, e normal să ne și înfuriem, să ne și întristăm, să ne fie greu. Unii specialiști spun că o emoție durează 90 de secunde, apoi trece, dacă nu e amplificată de vină sau rușine și dacă nu a fost blocată în trecutul nostru.

 

Abia  atunci când copilul s-a liniștit, putem discuta despre ce s-a întâmplat

 

 

Când iese din modul de alarmă, din situația de criză, creierul copilului redevine receptiv. Abia acum este momentul să discutăm despre cele întâmplate, neuitând, desigur, să validăm emoția, dar nu și comportamentul, dacă el a fost distructiv.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.

Da, mă înregistrez

 

Înlocuim întrebările cu observații

 

Poate ați observat și voi la copiii voștri (sau poate și la voi) că atunci când sunt întrebați ”de ce” au făcut un anume lucru, se pun într-o poziție mai puțin confortabilă. Evită răspunsul, evită contactul vizual, spun că nu știu, sau, dimpotrivă, devin ”sfidători”, răspund în doi peri.

 

De multe ori, nici ei nu știu de ce s-au comportat ca atare sau ce emoție au simțit. Vă amintiți că spuneam cum creierul rațional nu mai este în stare receptivă, da? Ei bine, de-asta nu știu ce s-a întâmplat.

 

Rolul nostru aici este să-i ajutăm să descopere ce emoție au simțit, unde și cum au simțit-o, cum s-a manifestat ea, ce comportamente a provocat, dacă au fost potrivite sau nu aceste comportamente, ce s-ar putea întâmpla data viitoare, pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

 

O situație dificilă, o criză de furie, e o minunată oportunitate de învățare și dezvoltare pentru copil, dar trebuie să i se ofere spațiul și contextul să o facă. Suntem tentați să le oferim noi mereu răspunsurile, dar cel mai mare bine putem să-l facem învățându-i să le găsească singuri.

 

E greu să nu cedezi

 

Odată ce copilul face o criză de furie pentru că nu a primit acadeaua, suntem tentați să-i dăm acadeaua, doar-doar s-o potoli. Ne e greu să ducem crizele lor de furie, ne temem să nu reacționăm mai rău sau credem că rolul nostru e să ne asigurăm că avem un copil fericit 101% din timp.

 

Ei bine, eu v-aș sfătui să vă gândiți dacă motivul crizei de furie este, într-adevăr acadeaua cu pricina sau nu. De obicei nu este. Un copil echilibrat emoțional, cu nevoile de bază împlinite, nu se va tăvăli pe jos în magazin după o acadea. Dar da, un copil înfometat, care e obosit, căruia îi lipsește conectarea cu părinții, care trece prin situații de dezechilibru în restul existenței sale, care are părinți care se ceartă adesea (chiar dacă nu în prezența lui), care este pedepsit, lovit, rușinat, etc. e posibil să reacționeze astfel.

 

Acum gândiți-vă în beneficiul cui acționați atunci când îi dați bomboana după care se tăvălește pe jos… Și mai gândiți-vă ce tehnici de negociere îi învățați în momentul în care cedați.

 

Sigur, sunt situații în care o criză de furie pentru o bomboană nu e în beneficiul copilului. Dacă e obosit sau înfometat, o limită fermă nu se transformă într-o lecție de viață… Așa că e important să cântăriți bine când trebuie să cedați și când nu. Și apoi să analizați cu ce frecvență o faceți și cum ați putea acționa preventiv, ca să nu mai întâmpinați probleme de genul acesta (să evitați să plecați cu copilul obosit la hipermarket, să aveți gustări în geantă pentru când îi este foame, etc.).

 

VA URMA

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

Drept urmare, pentru că ziceam că mi se pare insuficient ceea ce scriu și ceea ce vorbesc cu mamele pe subiectul acesta, iată un nou articol, despre ce ne facem atunci când copilul are un comportament care este ”necorespunzător”.

Comportamentul este un limbaj al nevoilor

Atât la adulți, cât și la copii, comportamentul este un limbaj prin care semnalăm nevoi împlinite sau neîmplinite pe care le avem. Un comportament ”pozitiv” arată nevoi împlinite, o persoană echilibrată emoțional, ceea ce am numi ”o persoană fericită”. Pe când, un comportament dificil, distructiv, vine pe baza unor nevoi neîmplinite.

De multe ori uităm asta și încercăm punctual să schimbăm anumite comportamente. Ale noastre sau ale copiilor noștri. Doar că e un proces foarte dificil, pentru că omitem cauza și ne concentrăm doar pe efect. E ca atunci când ți-ai rupt degetul de la un picior și te tratezi cu analgezice. Durerea trece după doza luată, dar revine imediat ce analgezicul nu-și mai face efectul. Iar degetul se poate reface, dar în lipsa tratamentului corespunzător, oasele se pot suda strâmb, iar durerea poate persista toată viața pacientului.

M-am gândit, deci, să public o ”trilogie” în care să abordez acest subiect, cel legat de comportamentele copiilor noștri, pe care nu mai știm cum să le abordăm.

Astăzi veți citi despre întrebările pe care să le punem despre ce s-a întâmplat în viața copilului ÎNAINTE de comportamentul dificil. 

Miercuri veți putea citi a doua parte, în care vom dezbate întrebarea ”Ce se întâmplă DUPĂ ce trece criza de furie?”

Iar vineri va fi ultimul episod, legat de ce strategii putem aborda pe termen lung pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

Întrebări pe care să le pui atunci când copilul trece printr-o perioadă dificilă.

Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie?

Concret, atunci când copilul are o perioadă mai dificilă, cu comportamente dificile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să descoperim motivul. Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie? Imediat înainte, sau cu mult timp înainte. Poate e un eveniment singular sau poate e ceva constant în viața copilului. Motive pot fi multe, iar ele pot fi împărțite în următoarele categorii

  1. Copilul trece printr-un puseu de dezvoltare

    Că vorbim despre un salt cognitiv sau emoțional, asta contează mai puțin. Ce contează mai mult este că în astfel de perioade, creierul este suprasolicitat și greu de controlat de câtre copil.

    Adesea putem observa că după o perioadă marcată de puzderii de crize de personalitate, după o perioadă în care ne plângem mereu că ne-a schimbat cineva copilul și că nu ne mai putem înțelege cu el, copilul înflorește. Fie emoțional, fie cognitiv, fie motric. Ori începe să meargă, ori să vorbească, ori învață să citească, ori îl simțim mai empatic, mai iubitor.

    Toate aceste progrese vin după multă muncă obositoare pentru ei (și pentru noi 🙂 )

  2. Copilul are un temperament mai dificil

    Oricât de părinți perfecți am fi noi, oricât de minunat ar fi mediul în care ne creștem copiii, temperamentul copilului poate fi recunocut de la o poștă. Ca idee, citeam niște studii care comparau temperamentul (înnăscut) cu educația (învățată) și încercau să afle ce are cea mai multă influență asupra indivizilor… Studii făcute pe gemeni separați imediat după naștere, care au trăit în familii și culturi diferite, au arătat multe asemănări din punct de vedere al temperamentului la ei, chiar mai multe decât diferențele induse cultural. Vă las pe voi să trageți concluziile, dar încercați să rețineți asta mai ales în momentele în care simțiți că ați eșuat ca părinți, sau că veți eșua ca părinți…

  3. Copilul are un disconfort fizic

    Foame, sete, somn, îl doare burta sau un dinte. Oricare dintre astea îi poate provoca accese de furie. De fapt, ne provoacă și nouă, adulților, astfel de accese, dar noi avem creierul rațional mai bine dezvoltat și le putem controla (nu mereu 🙂 ). Creierul lor rațional e în plin avânt de dezvoltare, așa că orice astfel de amenințare la homeostazie activează toate semnalele de alarmă. De unde, un copil înfometat va face o criză de furie… La fel și un copil obosit, care a ratat somnul de prânz, de exemplu.

  4. Lipsa de conectare

    Ok, știu că unii dintre voi v-ați săturat de ”conectarea” asta permanentă, dar așa e… Conectarea aduce după sine sentimentul de siguranță. Unui copil căruia îi lipsește conectarea, îi lipsește și siguranța. Creierul percepe lipsa de siguranță ca pe un… pericol. Și va acționa ca atare. Un copil furios, cu comportamente dificile, este în cele mai multe cazuri (să nu zic toate 🙂 ) un copil care simte o frică mare și nu știe ce să facă cu ea.

  5. Mediul în care trăiește

    Un copil care trăiește într-un mediu tensionat, cu părinți care se ceartă, cu bunici care îl ceartă, înconjurat de oameni temători, anxioși, va simți, la rândul său teama. Și la fel ca în cazul copiilor care simt o lipsă de conectare, vor reacționa arătând furia care acoperă frica lor.

………………………………………………………………………………………

Atât pentru astăzi. Ne revedem/recitim/reauzim miercuri, cu următorul articol din această serie.

Lăsați în comentarii orice nelămuriri, completări sau gânduri pe care le aveți. Mi-ar plăcea să discutăm pe marginea lor. Vă îmbrățișez pe toți!

Despre tantrumuri

Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.

Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm. >>>

Eu și tantrumurile copilului meu

Pe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii. >>>

Am ascultat un tantrum

De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. >>>

Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria.

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Mama Mariei era mereu acolo pentru ea și o iubea, o îngrijea și o proteja, o hrănea atunci când îi era foame și o ținea la pieptul ei atunci când îi era greu. O liniștea cu atingerea ei, cu cântecul ei, cu mirosul ei, iar Maria era îndrăgostită de mama. Orice moment greu, orice emoție neplăcută, primeau răspuns din partea mamei, iar Maria se simțea mereu în siguranță, se simțea iubită și știa că poate avea încredere în mama ei.

Atunci când plângea, mama ei se apropia blând, o atingea pe umărul drept cu degetele ei de mătase, îi spunea numele, apoi o lua în brațe și o legăna ușor. Maria simțea freamătul corpului mamei ei, căldura pielii, mirosul de lapte din pielea ei, respirația călduță și o cuprindea o liniște interioară, ca și cum s-ar fi scufundat în ape de mătase roz, cu valuri blânde și calde. Nici Maria și nici mama ei nu știau că în acele momente pun bazele empatiei viitorului adult, dar totul li se părea atât de natural, că nici gând să facă altfel.

Apoi Maria a mai crescut.

Când avea 10 luni adora să se joace ”cucu-bau” cu fratele ei mai mare, David. Știa că de fiecare dată când va apărea din spatele păturicii cu bufnițe colorate, David se va bucura să o vadă și va râde. Deci, ceva din ce făcea ea trezea un râset pe fața lui David… Ce descoperire interesantă!

Dar câteodată și David se întrista și plângea. Maria încă nu înțelegea ce se întâmpla cu el, dar lacrimile lui o făceau și pe ea să plângă. Nici Maria, nici David, nici mama lor nu știau despre neuronii oglindă, niște omuleți mici din creierul Mariei, care oglindeau omuleții mici din creierul lui David, care plângeau când ceilalți plângeau și se linișteau atunci când ceilalți erau liniștiți. Dar simțeau că natural este ca mama să vină și să-i ajute pe amândoi să revină în starea de bine, în apele roz de mătase. Discutând cu David despre ce s-a întâmplat și despre ce simte, dar explicându-i și Mariei de ce plânge David, mama se asigura că o însoțește pe Maria în călătoria empatiei. Erau la început acum. Maria abia începea să înțeleagă că și ceilalți au emoții.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Empatia prin imitație

 

Pe la un an și jumătate Maria a început să imite comportamentul mamei atunci când îl vedea pe David (sau pe oricare alt copil) că plânge. Se apropia de el cu aceeași blândețe ca mama ei și îi punea mâna întâi pe umărul drept. Apoi îi spunea numele și îl mângâia pe spate. Era primul pas… Empatia prin imitație.

 

La 2 ani, Maria încă nu putea înțelege pe deplin perspectivele celorlalți, dar cuvintele mamei o ajutau mereu. Cuvintele ”David plânge pentru că și-a pierdut mașinuța în canal” îi spuneau Mariei că plânsul este legat de o tristețe, de o pierdere, de o emoție dificilă. Iar când Maria l-a ajutat pe David să se simtă mai bine, aducându-i cealaltă mașinuță preferată, mama s-a bucurat și i-a spus ”Uite, l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine”, iar David i-a mulțumit. Maria a zâmbit larg, iar ceva din interiorul ei a luat emoția asta și a pus-o într-o cutiuță, pe care a lipit o etichetă: ”Maria, nu uita: atunci când l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine, te-ai simțit mai bine și tu”. De fiecare dată când Maria îl făcea pe David să zâmbească în momentele lui grele, cutiuța mai creștea puțin și iar puțin și tot puțin și tot așa, până când a devenit o cutie mare, care plutea în ape de mătase roz. Ce putere minunată e în noi, aceea de a oferi zâmbete și de a șterge lacrimi cu o batistă curcubeu! Ce emoție puternică!

 

Maria și observarea emoțiilor

 

Când a împlinit 4 ani, Maria a observat: ”Mami, David e trist că n-a suflat și el în lumânare”.

 

Adevărat, David se simțea trist pentru că toată petrecerea se învârtea în jurul surorii lui. Mama i-a dat dreptate Mariei, dar, pentru că nu știa cum să-l ajute pe David, i-a cerut ajutorul fetiței.

 

Maria, ce putem face să-l ajutăm pe David să nu mai fie atât de trist?

 

Maria a stat și s-a gândit, a căutat în toate cutiuțele din mintea ei și a găsit o strategie. A luat una din jucăriile din mormanul de jucării pe care le primise și l-a invitat pe David la joc. Seara s-a jucat de-a tortul cu David, iar David a suflat de câteva ori în lumânările de lemn. Mama îi privea zâmbitoare dintr-un colț. Amândoi păreau că plutesc în ape blânde, de mătase roz.

 

Câteodată le era și greu, cu ape tulburi din postav aspru, gri închis

 

Bineînțeles că erau și multe momente în care Maria nu era atât de blândă, cum văzuse la mama ei. Emoțiile ei foarte puternice preluau controlul, iar Maria nu mai reușea să le țină frâu. Dar îi avea alături pe mama ei și pe David, care îi răspundeau, cu empatie și blândețe. Iar când nici David nu o putea face, mama lor intervenea și cu grația unei zâne reușea să îi asculte și să îi valorizeze pe amândoi.

Existau momente când până și zâna de mami se transforma într-un monstruleț obosit, tracasat și furios. Planul pentru momente ca acelea era ca Maria și David să îi reamintească mamei despre ”vocea mică și blândă” și despre ”atingerea de mătase roz”. Mama îi învățase că indiferent ce se întâmplă, nimeni nu are voie să le vorbească urât sau să-i agreseze în vreun fel. Nici măcar ea. Cuvintele copiilor o aduceau mereu cu picioarele pe pământ, în ape de mătase roz.

 

Maria la 5 ani și jumătate

 

Când avea Maria 5 ani și jumătate, prietenul cel mai bun al lui David s-a mutat în altă țară. David s-a înfuriat, apoi s-a întristat, a plâns mult, a aruncat cu penarul și cu rucsacul prin cameră. Maria l-a privit cu atenție, apoi i-a spus ”Cred că e tare înfricoșător pentru tine ce se întâmplă acum…”

David și-a recunoscut frica, și-a plâns tristețea și a lăsat furia să curgă din el. Maria i-a mai oferit atunci și o îmbrățișare și o atingere de mătase pe umărul drept.

 

***

 

Călătoria Mariei nu e încheiată. Împreună cu familia ei, Maria navighează în continuare în ape de mătase roz și învață strategii pentru momentele de furtună, când vasul ei se îndreaptă către derivă. Maria își scrie harta acum și știe că nu o poate face singură…

Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria. Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e...

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

- Da' pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul... Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au...

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

– Da’ pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul… Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au trecut mulți copii prin mână.

Așa mă sfătuia o bunică binevoitoare în parc, după un episod de violență domestică. Fip îi luase din mână un băț Emei, iar ea îi trăsese una sănătoasă peste cap. Apoi îi spusese ”Ți-aș mai trage vreo două, ca să te doară!” și plecase să fie furioasă într-un colț de parc. Mititelul rămăsese pe loc și plângea de mama focului.

Nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună

I-am mulțumit doamnei pentru sfaturi, am asigurat-o că nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună și am plecat, cu Filip în brațe, să vorbim cu Ema.

– Ascultă la mine, așa cum ți-i crești, așa îi ai!

Atât am mai auzit din lecția doamnei, în timp ce mă îndepărtam.

Cum gestionez eu conflictele între frați

Abordarea mea după conflict e standard. Așa cum fac acasă, așa am făcut și atunci în parc. Și așa fac de fiecare dată, mai puțin în  momentele alea în care nu sunt ok eu cu mine. E rețeta clasică, în care empatizez întâi cu victima, apoi cu agresorul, încerc să includ agresorul în reparația situației inițiale, iar apoi, după ce se vor fi calmat puțin spiritele, discutăm despre ce s-a întâmplat.

Rolul meu e de narator și, eventual, de îndrumător către mediere. ”Observ că Fip plânge. Ce s-a întâmplat?” ”Am văzut că ți-a luat bățul din mână și că apoi l-ai lovit. Cum așa?” ”Oare cum ai fi putut proceda dacă nu ai fi fost atât de furioasă și ți-ai fi putut controla tu creierul, și nu furia ta?” etc.

Discuțiile merg mereu pe făgașul bun. Copiii se înțeleg unul pe celălalt, își cer scuze real, pentru că simt nevoia să facă asta, să repare relația și să-l facă pe celălalt să se simtă mai bine, își povestesc intențiile, se îmbrățișează și se pupă, apoi se joacă frumos până la următorul conflict.

Părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze

De m-aș fi apucat să-i povestesc doamnei care este părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze, probabil n-aș fi ajuns nicăieri. Dar aș fi încercat, ca atunci când încerci marea cu degetul, doar că am preferat să mă concentrez atunci pe copii, care aveau nevoie de mine să se reîntoarcă în starea lor de echilibru (cât e el de echilibru la 2 și la 4 ani). I-aș fi spus că nu îmi pun copiii să-și ceară scuze, pentru că nu cred că acțiunea asta ar aduce cuiva vreun bine.

În primul rând că nu transmite o relație corectă cauză-efect. Eu te lovesc pe tine, iar pe tine te doare. Dar eu învăț să spun că-mi pare rău nu pentru că te doare pe tine, ci pentru că trebuie să mă vadă altcineva că-mi cer scuze. Cu siguranță că o să-mi cer și data viitoare, dacă îmi va fi frică de ”altcineva” ăla, dar dacă ”altcineva” ăla dispare din peisaj sau își pierde din autoritate, nu-mi mai cer scuze, că n-am de de. Și învăț și o lecție de viață din asta. Și anume că trebuie să fac lucruri bune pentru că așa vor alții. Nu pentru că așa simt eu.

Cu alte cuvinte, am preferat să lucrez cu interiorul copiilor mei. Le-am transmis și le transmit mereu că e normal să facem greșeli, chiar și să greșim față de alții. Și că atunci când eu îmi recunosc greșeala în fața celuilalt, nu fac altceva decât să repar relația cu el. Da, am stricat relația când am fost furioasă și l-am pocnit. Dar acum sunt calmă, îmi dau seama că nu a fost bine ce s-a întâmplat, chiar dacă încă mai consider că am avut dreptate, iar dacă sunt calmă mă interesează să aflu cum se mai simte celălalt și să-i spun că regret că nu m-am putut controla.

Iar celălalt va avea ocazia să-mi transmită și punctul lui de vedere și să-mi ceară măsuri reparatorii pentru a putea salva relația. De genul ”bine, dar te rog să nu mă mai lovești” sau ”să știi că va trebui să-mi recâștigi încrederea”.

Alternativa

În cazul din parc, m-am dus cu Fip să vorbim cu Ema. Am fugit după ea și ne-am așezat la câțiva pași lângă. L-am ajutat întâi pe Fip să se liniștească, apoi m-am dus la Ema, am luat-o în brațe și am povestit puțin despre ce s-a întâmplat, ce a făcut el, ce a simțit ea, ce a făcut ea. I-am dat dreptate. E adevărat că e neplăcut să vină cineva și să-ți ia din mână lucrul pe care chiar îl foloseai în clipa aia. Și am apreciat și că, deși ar fi vrut să-l mai lovească, s-a abținut și a plecat.

– Asta mi-a confirmat, Ema, că tu știi că nu e ok să ne lovim unii pe ceilalți

– Da, dar prima dată nu am putut să mă abțin. L-am lovit.

– Și a doua oară cum ai reușit? Ce strategie ai aplicat?

– Am ales să plec.

– Minunat. Poate că data viitoare vei face asta din prima.

– Da… Hai să vorbim cu Fip…

Și am vorbit, iar ea i-a povestit tot. S-au îmbrățișat, pupat, Fip i-a returnat bățul, toată lumea fericită.

Copiii învață și cu frumosu’… Sau, mai ales cu frumosu’

Asta a fost atunci. Și, deși funcționa foarte bine abordarea asta, mi-aș fi dorit tare mult să fiu cât mai puțin implicată în conflictele lor. Ar fi fost o confirmare în plus că, uite domnule, nu e nevoie să-i obligi, să-i cerți, să-i pedepsești. Învață și cu frumosu’…

Vineri am avut nevoie să ajung la bancă. Și pentru că aveam o prietenă în vizită, am rugat-o să stea puțin cu copiii, ca să nu-i trambalez după mine. Nu cred că există lucruri mai plictisitoare pentru copii decât să aștepte nici ei nu știu cât timp într-un spațiu în care nu ai unde și cu ce să te joci și în care orice ai face, deranjezi. I-am lăsat, deci, acasă și am plecat.

Când m-am întors, construiseră împreună o fermă. La un moment dat, Ema s-a hotărât să reconstruiască un colț de fermă, Fip s-a înfuriat, pentru că acolo fusese colțul în care lucrase el, iar ea insista să facă altfel, așa că s-a ridicat în picioare și a dărâmat tot ce construiseră. Ema i-a tras una și a fugit pe scări în dormitor, în timp ce el se ridicase în picioare țipând după ea, cu un triunghi în mână: ”Ema, vin sus să te bat!”

M-a mai anunțat și pe mine, ca nu cumva să ratez momentul, ”Mami, mă duc sus s-o bat pe Ema” și a plecat.

Am urcat după ei și m-am oprit la ușă. Discutau pe balcon.

– Fip, de ce ai dărâmat ferma? Pentru că am stricat colțul ăla?

– Nu. A dălâmat felma pentu că ela fulios.

– Și erai furios pentru că am stricat colțul?

– Da, acolo ela colțu’ mia. Ela așa de fulios: Rooooooaaaaaaarrrr!!!

– Bine Fip, îmi pare rău că te-am lovit, să știi. Te mai doare?

– Nu. Nu mai doale.

– Bine. Data viitoare o să încerc să mă controlez mai bine. De fapt, eu nu vreau să te doară… Dar câteodată nu mă pot controla când vine furia.

– Da. Vine fulia. Ute așa: roooooooaaaaaaaaaar!!!

– Da, așa. Mergem să mâncăm căpșune?

– Blațe!

S-au luat în brațe, apoi au coborât, de mână, la căpșune. Sper să aibă dreptate doamna din parc. ”Așa cum ți-i crești, așa îi ai”…