Momentul când trebuie să devii părinte

baletDe un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta.

Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din cursuri, am înscris-o și am decis să mergem (nu o să vă spun unde mergem, pentru că încă îmi formez o opinie despre ei și n-aș vrea să fac recomandări în necunoștință de cauză, deși până acum suntem foarte mulțumiți).

Ema, extrem de entuziasmată, aștepta momentul de duminică dimineață ca ploaia în deșert. A venit dimineața, a plecat la balet, a intrat în sală și… n-a vrut să facă nimic. Duminica următoare la fel. A treia duminică la fel.

Desigur că am vorbit cu ea. La suprafață motivul părea să fie că se aștepta ca lucrurile să fie altfel. Așa mi-a și spus inițial. Că făceau exerciții pe salteluță, de parcă ar fi fost la yoga. Și că nu dansau cum dansează balerinele pe scenă. N-am insistat prea mult pe ideea ”așa învață balerinele să danseze”, pentru că nu asta era problema.

Problema era (și mi-a confirmat ulterior) era că nu e ”obișnuită cu locul și cu oamenii”. Și că îi e ”rușine”. Na, că aici m-a încuiat, pentru că noi ne ferim de rușinea asta în familia noastră. Mă gândeam de unde o fi scos-o? Am mai întrebat și eu în stânga și în dreapta cum e cu rușinea asta ce pornește dintr-un copil neexplus la conceptul de ”e rușine”, am intervievat copilul și am ajuns la concluzia că nu-i rușine, ci e frică. Și, de fapt, nici măcar frică nu e, că e entuziasm, pe care nu știe să-l gestioneze. Și teama că nu se va descurca la fel de bine ca ceilalți.

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Din exterior probabil păream mama aia care și-a dorit toata viața să fie balerină, dar și-a ratat menirea, iar acum pune tot în spatele copilului. Pentru că Ema plângea că nu vrea să mai intre, iar eu îi dădeam brânci înăuntru. Metaforic, desigur. Să vă explic.

Când Ema a ieșit afară, plângând, instinctul meu de mamă protectoare a fost să iau copilul pe sus și să mergem acasă instant. Dar m-am oprit. Nu de asta avea ea nevoie. Își dorește să vină la balet de atâta timp. A tras tare mult de mine să venim. S-a bucurat enorm când a auzit că mergem la balet, iar când îmbracă tutu-ul, îi sclipesc ochii.

Am luat-o în brațe și am ținut-o până s-a calmat puțin. Apoi, încet-încet ne-am apropiat de ușă. Dar chiar încet. Când simțeam că opune rezistență, ne mai opream, mai stăteam pe loc, mai schimbam 3 vorbe. Apoi, când o simțeam că se înmoaie, că nu mai e atât de tensionată, mai făceam un pas până la ușă.

La ușă i-am spus pe ton blând și ferm. ”Uite ce e, Ema, nu o să plecăm astăzi acasă. Mai ții minte că azi dimineață ți-ai propus să faci cunoștință cu fetițele de la balet? Și să te obișnuiești cu locul? Ei bine, n-o să poți face asta dacă noi plecăm acum. E ok să-ți fie frică. E normal să-ți fie frică. Doar oamenii nebuni nu simt frica. Și după aia se duc și fac prostii. E ok să simți frica, iar acum e momentul să pui în aplicare planul pe care ți l-ai făcut de dimineață (își făcuse un plan despre cum să facă ea cunoștință cu ceilalți).”

S-a oprit. A tras aer în piept. ”Ce vrei să faci acum?”, am întrebat-o eu. ”Vreau să mă duc la fetițe”, mi-a răspuns ea printre lacrimi. Mi s-a rupt sufletul, dar fix de asta avea nevoie. Am împins-o înăuntru și am asigurat-o că rămân acolo, în camera de așteptare. Și că poate veni la mine oricând vrea. Am lăsat ușa deschisă și m-am așezat pe scaun. Mă simțeam tare nasol… Aș fi vrut să pot să fac eu toate lucrurile astea pentru ea, doar să nu mai fie supărată și amărâtă și speriată.

Între timp ușa se închisese. Din exterior nu auzeam decât muzica frumoasă și vocea blândă a profesoarei. Mă tot întrebam ce se întâmplă înăuntru.

În 10 minute a venit pauza pentru apă. Toate fetițele au ieșit din sală și au venit să se hidrateze. A ieșit și Ema mea, cu un zâmbet enorm pe față. Făcuse piruete și nu mai știu ce. A dansat până la finalul cursului și a început să vorbească cu toate colegele ei. La final, am luat-o din brațele profesoarei de balet, de care se lipise ca timbrul.

Acum e tare încântată și se gândește cum va fi să danseze pe scenă…

A fost greu să fiu părinte, a fost greu să o împing în afara zonei ei de confort. Poate exista și vreo variantă mai blândă. Nu știu. Ce știu e că deși i-a fost tare dificil, a reușit…

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Atelier senzorial în bucătărie

turn

A fost odată ca niciodată o mamă de doi copii. Copii curioși, liberi, dornici de experimentat. De fapt, întâi a fost un singur copil. Curios, liber, dornic de experimentat. Experimentat la baie, când puneam rufele la spălat, experimentat în living cu mopul și mult prea multă apă, atunci când spălam pe jos, experimentat în bucătărie, atunci când găteam, când spălam vasele, când le puneam la loc.

Dar știți voi, copiii au un defect. Sunt mici de înălțime, și de multe ori nu reușesc să ajungă să vadă ce face părintele ăla pe bufet, pe masă, la chiuvetă.

Din cauza asta am gătit multă vreme cu Ema în sistemul de purtare. O puneam în spate sau în față și găteam. Îi plăcea, se uita, analiza cu atenție. Îmi amintesc despre petrecerea ei de 1 an pe care am organizat-o cu ea în spinare. Altfel n-aș fi reușit să fac nimic. Doar că zgâtia mică a crescut și nu i-a mai ajuns să mă vadă. Trebuia să și participe. Așa că i-a făcut V. un learning tower. I-a pus și roți, ca să-l poată muta ea prin casă pe unde își dorește și uite așa am ajuns să gătim împreună.

Când avea un an și jumătate, i-am luat un cuțit circular pentru pizza (arată ca un semicerc de plastic), cu care tăia și ea legumele (moi) pentru mâncare sau salată. Activitatea ei preferată era să spele vasele.

Când avea aproape doi ani, deja știa să ne facă și cafele. Își trăgea turnul unde avea nevoie, lua capsula, scotea sertarul aparatului, punea capsula înăuntru, închidea, pornea aparatul, aștepta să se încălzească, apăsa butonul pentru cafea, îl oprea la timp, lua cana și ne-o dădea. Deci, reținuse toată succesiunea asta de acțiuni și le putea reproduce. Wooooow…

Apoi ne-am reprodus și noi și a apărut și al doilea moștenitor al familiei.

Când avea aproape 3 ani, deja turnul începea să-i rămână mic. Iar frati-su aștepta la rând să-l folosească. Era rândul lui acum să taie cu cuțitul circular, să spele vase și să facă și cafea. (De fapt, doar să spele vase, restul nu-l pasionează. Mă rog, să arunce cu apă prin bucătărie.)

La un moment dat, turnul vechi i-a rămas Emei de tot mic. Intra în el, dar nu mai putea ieși singură. Arăta ca Gulliver, urcat în turnul piticilor. Ar mai fi vrut ea să-l folosească, dar chiar nu mai aveam cum. Așa că își trăgea un scaun. Și uite cum găteam eu cu doi copii cocoțați unul pe turn și unul pe scaun, mai mult deloc, pentru că nu mai aveam loc. Ei ocupau tot spațiul din zona de lucru a blatului, iar eu nu mai aveam unde să mă desfășor. Încercam să mă mai strecor printre ei, dar e tare greu când nu ești de dimensiunea grosimii unei foi de hârtie.

Am încercat să renunțăm la turn și să-l punem pe Fip pe același scaun cu Ema, dar nu a fost o idee bună, pentru că POOOOC, TROOOOSC, AAAAUUUU… Iar Fip e mare maestru la căzături artistice și foarte dureroase.

Na bun, știu că sunt alte probleme mai grave în lume, dar să am și eu loc la bucătărie să gătesc, ei bine, asta era esențial pentru mine.

Și uite așa am ajuns eu la concluzia că ne trebuie un alt turn, în care să încapă amândoi. Știu că o să mă întrebați în comentarii de unde l-am luat, așa că vă zic. Am vorbit cu cei de la Turnul lui Vlăduț (foarte amabili și de treabă), le-am spus ce doresc, cum să fie, m-au consiliat și pe partea de siguranță (vă amintiți de POOOOOC, TROOOOOOSC, AAAAAUUUU, da?) și l-am primit.

Este absolut genial, exact ce ne trebuia, încap perfect amândoi copiii în el. Îl pun pe colțul blatului, are fiecare acces la câte o latură de blat ca să meșterească ce are de meșterit, iar eu mă pot învârti în jurul lor. Ca să nu mai spun cât sunt de încântați că sunt atât de aproape unul de celălalt, și când nu POOOOOC, TROOOOOOSC, AAAAAUUUU, îi mai apucă îmbrățișatul și pupatul între doi biscuiți și trei pahare murdare de lapte.

Ce vreau eu să vă zic, de fapt, este că dacă aveți ocazia să includeți copiii în rutinele voastre, în munca voastră prin casă, nu ezitați să o faceți. Cu siguranță e mai simplu să îndrumi copilul către un țarc, unde să stea cu niște jucării, decât să-l lași despletit prin bucătărie, dar beneficiile nu se compară.

Părerea mea e că în bucătărie, copiii își dezvoltă cele mai multe deprinderi. Învață să se organizeze, să se disciplineze, își exersează motricitatea fină, experimentează senzorial cu nenumărate materiale, tactil, olfactiv, gustativ, își îmbunătățesc coordonarea mână ochi, își antrenează răbdarea, învață despre forme, culori, texturi, își îmbogățesc vocabularul și multe multe altele.

Mai pe scurt, în loc să-i duceți la ateliere senzoriale pentru copii, luați mai bine un learning tower, ca să știți copilul în siguranță (de exemplu că nu uită că s-a terminat scaunul în timp ce face 5 pași în dreapta), și pregătiți împreună cina, desertul, spălați vase, ștergeți blatul și ce mai faceți voi pe acolo.

Vine barza din nou. Ce facem?

vine-barza-iar

Eu sunt singură la părinți. Mi-am dorit întotdeauna un frate sau o soră. Îmi amintesc cum eram când venea vărul meu în vizită la noi. Tuturor le spuneam că e fratele meu. Mi se părea ceva incredibil să ai o soră sau un frate.

Așa că, pornind de la experiența asta a mea, am ajuns la concluzia că eu n-o să am un singur copil. Când eram mai mică ziceam că voi avea doi. Apoi mă decisesem la cel puțin doi.

Și am făcut cel puțin doi. Doar că la început m-am simțit pierdută. Eu habar n-aveam cum e să fii mamă de doi copii. Bine, nici cum e să fii mamă de un copil nu știam, dar măcar văzusem acasă cam cum stau lucrurile. Dar cum e cu doi copii, habar n-aveam.

Cum pregătești un copil pentru venirea fratelui? Cum te raportezi la primul tău copil când apare al doilea? Ce simte el? Cum îi e? Ce i se pare greu? Ce ușor? Faci oare ceva ca să-i iubești pe amândoi? Sau vine de la sine? Se împarte la 2 iubirea pe care o ai deja pentru primul? Sau mai apare ceva în plus? Nu știam nimic.

Nu știam, nu știam, dar a trebuit să aflu. Am citit, am întrebat, am discutat cu oameni mai isteți decât mine, mi-am pus mintea la contribuție, am încercat să văd lumea prin ochi de copil mic.

Cine are nevoie de mai multă atenție? Copilul mare, pentru că știe mai bine ce se întâmplă și are nevoie de confirmarea că e iubit în continuare? Sau copilul mic, care e atât de mic încât el nu are dorințe, ci doar nevoi? Și când au ambii câte o nevoie în același timp, cum faci să te împarți la doi? Cum faci să te păstrezi obiectiv? Cum faci să nu-l iubești pe unul mai mult decât pe celălalt? Cum faci ca cel mare să-l accepte pe cel mic? Cum faci ca ei să aibă o relație frumoasă pentru tot restul vieții? Cum faci să nu-i strici? Cum faci să n-o iei razna?

Sunt multe din întrebările pe care mi le-am tot pus în ultimii doi ani și mai bine de jumătate. Și mereu îmi răsuna în urechi ceva ce îmi spusese la un moment dat o altă mamă de doi: ”tratează-i diferit ca să-i tratezi la fel”

Ăsta mi s-a părut cel mai bun sfat. Implică alte sfaturi, implică să îți iei timp ca să-i observi, să fii prezentă, să-i accepți, să nu-i compari. Și asta i-aș spune și eu oricărei mame care mă întreabă cum să facă ea cu ambii copii.

Dacă vreți să mai aflați și alte lucruri interesante, vă invit să participați la Webinariile Părinților (Frații), cu mine și cu Alexandra. O să fie o serie de 3 webinarii, unde o să discutăm despre mai multe aspecte legate de frați: cum pregătim copilul mai mare/copiii mai mari pentru apariția unui nou membru al familiei, cum gestionăm furtuna din familie odată cu marea schimbare și cum reușim să trăim și să ”lucrăm” cu frații.

Primul webinar va fi joi, 27 octombrie și va dura de la ora 16:00 la ora 17:00.

Mai multe detalii despre cele 3 webinarii, puteți găsi aici. Iar de înscris, vă puteți înscrie aici.

Ne auzim joi!