Ce-i învățăm pe copii?

 Urmărește-mă pe facebook

respect

Să fii părinte… asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior, aproape 40 de săptămâni. Apoi îl naști așa cum a lăsat natura, fără complicații și fără probleme. Ții copilul aproape de tine, îl alăptezi când are nevoie, îi respecți programul de somn și de joacă, îi ești acolo și pat, și masă, și hartă în viața asta. Când copilul mai crește, vă dezlipiți ușor-ușor unul de celălalt, pe măsură ce el prinde curaj să intre în lumea asta mare. Îi ești în continuare sprijin și ghid, îl lași să experimenteze, să afle, să întrebe, să se mire.

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Înțelegi că nici copilul nu e perfect și că fiecare greșeală e o minunată oportunitate să învețe ceva nou despre el sau despre lume. Mai înțelegi că fetița ta sau băiețelul tău nu sunt, de fapt, ai tăi, ci ai lor, că nu sunt nici o proiecție a ta, că nu poți repara prin ei ceea ce nu a fost bine în viața ta. Înțelegi că fetița ta nu este o imagine, un vis pe care ți-l clădești singură, ci că are dorințe, năzuințe, preferințe și alte -ințe proprii. Pe care le iubești împreună cu copilul ăsta, care nu ești tu.

Crești, astfel, copii care să ajungă adulți care să se iubească. Să se respecte. Să se cunoască. Să-și cunoască vocea, să asculte de ea și să o arate și altora. Copii care să-și cunoască abilitățile și limitările, care să nu se teamă de greșeli, care să învețe mereu ceva bun din orice experiență grea.

Doar că în realitate devine mai greu să faci asta.

Ce auzi în jur?

Vrei să primești postările mele pe email?

Auzi în jur că a crește un copil e un fel de joc, cu reguli stricte, standard, care se potrivesc tuturor jucătorilor.

Auzi că trebuie să crești un copil independent, iar oamenii nu știu cum să facă asta altfel decât încercând să lase copilul în miezul lumii, ca să se descurce. Să se descurce să adoarmă singur, să se descurce singur la grădiniță, să se descurce singur cu străini, pentru ca tu să ai și libertate, să poți fi și ”femeie”, nu doar mamă. Nu auzi că perioada asta în care nu reușești să mai fii femeie nu va dura o eternitate. Și nici nu prea auzi că poți crește un copil independent și altfel, respectându-i nevoile, limitele și fiind acolo, pentru el, ca să și le depășească.

Sau poate auzi că nu trebuie să scoți niciodată copilul din zona lui de confort, nici măcar atunci când el este mare, ci că trebuie să te sacrifici pe altarul maternității pentru binele lui. Că, odată devenită mamă, nu mai poți face nimic altceva decât să fii mamă. Că nu trebuie să dezlipești niciodată copilul de tine, deși el a crescut și ar avea nevoie de mai mult spațiu pe care să-l gestioneze singur. Că nu trebuie să-l scoți din rutina lui niciodată, că nu trebuie să-l lași în contact cu oameni diferiți de tine. Că nu poți avea încredere în el că se descurcă singur sau cu mai puțin ajutor din partea ta. Auzi că trebuie să-l păzești ca pe un glob de cristal… toată viața. Pentru că ăsta e rolul mamelor.

Auzi că trebuie să te știe de frică, auzi că trebuie să-l ”înveți” respectul (prin aceleași metode de frică), auzi că trebuie să decizi tu tot ce ține de el. Auzi că nu trebuie să-l lași să facă mofturi atunci când vrea tricoul roșu și nu pe ăla albastru. Auzi că nu trebuie să plângă, nu trebuie să se supere, că n-are dreptul să fie furios. Auzi că n-ai de ce să-ți ceri tu scuze de la un ”mucos”, auzi că atâta timp cât stă sub acoperișul tău n-are drept la replică. Auzi că un copil care încearcă să negocieze ceva cu tine e un ”manipulator” și un ”obraznic”. Auzi că trebuie să-l pedepsești atunci când greșește. Auzi că degeaba îi explici, pentru că oricum e mic și nu pricepe. Auzi că e ok dacă plânge, pentru că își ”face plămâni”, sau oricum n-o să țină minte.

Auzi multe. Multe lucururi care te pun în dubiu, care îți mută direcția din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, de ajungi să te pierzi și să nu-ți mai cunoști, cu adevărat, copilul.

Dar ce îl înveți?

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Când auzi toate părerile tuturor, gândește-te la ce transmiți copilului atunci când urmezi sfaturile astea. Ce îl înveți tu pe copilul tău? Ce află el despre lume? Ce imagine își creează despre sine și despre ce este în jurul lui?

 

Dacă atunci când el are nevoie de tine, asculți de cei din jur și vrei să-l ajuți să devină independent ignorându-i nevoile, ce-l înveți? Că iubirea vine mână în mână cu respingerea. Va căuta în viața lui relații care să fie pe același model.

 

Același lucru îl înveți și atunci când îl abuzezi fizic (cu neimportanta ”pălmuță”) sau verbal. Că e normal ca cei care te iubesc să te agreseze. Vă întrebați de ce atât de multe femei rămân în relații abuzive și nu pleacă de lângă soții care le bat și le violează? Iată o lecție învățată din copilărie: că iubirea vine la pachet cu durere, cu respingere, cu sentimentul neputinței și, în final, cu resemnare.

 

Dacă atunci când plânge, îi spui să n-o facă, ce învață el? Că anumite emoții nu sunt acceptate. Va învăța, foarte abil, să le ascundă, să le reprime, să le acopere cu altele. Va învăța că nu e acceptat atunci când e furios, sau când e supărat. Va învăța că odată cu emoțiile grele vine și singurătatea.

 

Dacă atunci când se lovește în colțul mesei, cerți masa și îi dai ”na-na”, ce află el despre el însuși? Află că nu e responsabil pentru acțiunile lui, află că nu trebuie să-și asume greșelile, află că alții pot fi pedepsiți pentru ceva ce el a ”greșit”.

 

Dacă atunci când greșește îl cerți și îl pedepsești, ce îi transmiți? În transmiți că o experiență este ratată, atunci când rezultatul nu e corect. Îi transmiți că greșelile trebuie acunse, că greșelile nu trebuie asumate. Îi transmiți că atunci când greșești, e important să găsești alt vinovat, pentru a scăpa tu basma curată.Despre pedepse și recompense am mai scris. Și o să mai tot scriu…

 

Ce vreau să spun este că e important să cântărim toate mesajele pe care le transmitem copiilor. Să ne gândim ce îi învață pe termen lung. Și dacă suntem ok cu asta, să le transmitem mesajul în continuare. Dar dacă simțim că ceva din ceea ce transmitem nu e ok, putem schimba oricând abordarea, indiferent de ce ”auzim” în jurul nostru.

 

Ascultați de voi, mame! Și de copiii voștri!

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Citește tot

Și copiii sunt oameni

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

Citește tot

Nu e suficient

copil imbufnat

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește necondiționat, care are încredere în mine, pentru care sunt farul care îi ghidează viața, universul fără de care nu poate trăi. Nu aș ridica în veci mâna la copiii mei, așa ziceam atunci.

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

… sau așa credeam eu. Pentru că, dacă o întrebați pe Ema, o să aflați cu stupoare (ca și mine, de altfel) că nu intru în procentul ăla de părinți. Că am pleznit-o. Până acum evoca două situații, dar acum văd că a rămas la una singură.

Și anume, acum mai bine de jumătate de an,într-o criză de furie a ei, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, i-am împins mâna și am lovit-o, din greșeală, tot peste picior. Am rămas mască la cum a perceput ea situația și mi-am luat o pauză interioară ca să contemplez. Cum de s-a gândit ea că am bătut-o. Apoi mi-am dat seama. Nu am bătut-o. Nu am avut nici cea mai mică intenție în direcția asta, dar energia mea n-a fost flower power și zen. În clipa aia, nu mai știu de ce (și nici nu contează), n-am aplicat schema clasică de ”ține ferm mânuța copilului care lovește și spune-i cu blândețe și fermitate că nu-l lași să te lovească”. Nu. În clilpa aia s-au activat toate furiile mele și, deși n-am pleznit-o, am împins-o cu cea mai puțină blândețe, cu singurul scop de a mă apăra. Nu de a face educație, nu de a fi blândă cu copilul, nu de a fi empatică și plină de compasiune. Nu știu din ce motive, s-a trezit leoaica autoapărării din mine și m-am… autoapărat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să-i explic, să-i vorbesc, să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Receptivitate minimă din partea ei. Și mi-am dat seama. Nu au contat intențiile mele, pe care încercam cu atât aplomb să i le tot subliniez. Ea, în clipa aia, s-a simțit agresată. Așa că am făcut ce a trebuit până la urmă. Mi-am cerut scuze. Încă nu e pe deplin împăcată cu situația, pentru că încă își mai amintește de ea. Încă mai are nevoie să înțeleagă și să proceseze. Iar eu încă mai am nevoie să-mi cer scuze și să ies din egocentrism.

A doua situație a fost acum o lună, când l-a mușcat pe Fip de obraz. Am intervenit pompieristic atunci, am sărit cu un heirup de pe scaun și i-am împins repede capul, ca să eliberez fălcuța rotundă a fratelui speriat din gura ei. Mi-a zis și atunci că i-am tras una peste față. De data asta am știut mai bine. După ce a trecut momentul de criză și discutam împreună despre toată situația, mi-am cerut scuze că am speriat-o. Poate că am greșit intervenind atât de frenetic, dar e datoria mea de mamă să-mi apăr ambii copii. Când cineva le face rău, nici nu mai clipesc, ci apar ca o furtună. I-am amintit situații când am făcut asta și pentru ea. Apoi i-am explicat cum atunci am intervenit și pentru a-l salva pe el, dar și pentru a o salva pe ea. ”Sunt convinsă că dacă i-ai fi făcut ceva foarte rău lui Fip, pentru că n-am fost acolo să te ajut să te oprești, ai fi fost foarte tristă”. Mi-a dat dreptate, ne-am împăcat cu toții și povestea s-a încheiat. Probabil doar pentru că am acționat eu diferit din prima…

Cât despre țipat… Păi, dacă mă ascultați pe mine, o să auziți că am țipat de cel mult 5 ori la ei de când îi am. Că eu nu țip de felul meu, pentru că nu-mi place și nu pot. Și toți adulții care mă cunosc, ar putea confirma asta. Dar… dacă o întrebați pe Ema, ea o să infirme.

Pentru ea, ”a țipa” înseamnă chiar și un ton mai ferm, pe care îl mai folosesc atunci când e nevoie. Chiar și o privire care îi transmite că ceva nu e ok. Se repliază, ”ascultă”, dar furia și-o exprimă. Îmi reproșează, se supără, îmi spune să nu mai țip (ba chiar să nu mai urlu). Rămân serioasă și îi dau dreptate că ar trebui să fiu mai blândă, dar pentru asta am nevoie și de cooperarea ei. Că dacă îi spun blând de 3 ori să facă un lucru, aș vrea să-l facă, sau să-mi spună de ce nu-l face. A patra oară o să fiu mai fermă. Și pentru că îmi pierd răbdarea, dar și pentru că vreau să știe că vorbesc serios… În sinea mea se întâmplă, însă, două lucruri.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

În primul rând, mă bucur că își exprimă furia. N-are a face că eu cred că n-are dreptate. Emoțiile nu-s greșite. Dacă ea simte furie atunci, păi mă bucur că mi-o zice și că n-o ascunde sub un preș, cum a făcut subsemnata vreo 30 de ani. Că încă lucrăm la a-și exprima constructiv furia asta, e adevărat. Pe de altă parte, ce eu am învățat în ăștia 30 de ani, ea o să știe pe la vreo 7-8… Deci zic eu că suntem bine.

În al doilea rând, mă umflă râsul. Ce știe ea despre ce înseamnă să țipe cineva la tine? Sau să țipe mereu? Să stai acolo, mic și neînsemnat și să asculți țipetele și reproșurile. Păi mulți copiii ar râde și cu fundul să audă că asta înseamnă pentru ea să țipe maică-sa la ea. Când alți copii sunt bruscați, înjurați, când la alți copii se urlă și se rage, când alți copii sunt pedepsiți și manipulați, bătuți cu cureaua, la ea asta înseamnă că am țipat și că am bătut-o? Hahaha!

Observați, vă rog, ce fac eu aici… Mă disculp. Mă urc pe o statuie de părinte minunat, mă compar cu ce n-ar trebui să mă compar, doar ca să rămân o mamă fantastică în ochii mei. Mă dau jos de pe statuie și îmi dau seama. Nu-s o mamă fantastică… Dar fac tot ce pot ca să-i cresc cât mai bine. Încerc să nu fac greșelile mamei mele, la fel cum și ea a încercat să nu facă greșelile mamei ei. Iar dacă Ema o să fie și ea o mamă care să nu facă greșelile mele, iar fetița ei o mamă care să nu facă greșelile ei, mergem pe calea cea bună.

Asta e, sunt Diana, mamă de Ema și de Fip, și nu-s deloc perfectă…

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Citește tot

Și copiii sunt oameni

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

Citește tot

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

cum să speli copilul pe păr

 

Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai spăla cu acid și nu cu apă.
Motivele pot fi multe, de la teama de apă, sau poate că își amintește cum l-a supărat odată, cândva, în viața asta sau în alta, cum i-a intrat săpun în ochi, până la nevoia de a se face auzit, de a-și stabili singur limitele, de a fi acceptat (în ochii lui sau ai părintelui) ca individ separat de restul familiei, cu puteri depline și cu drept de veto.

Sigur că poți să-l obligi, să-l ții cu forța și să nu ții cont de protestele lui. Spălatul se face brutal, mecanic, iar la final copilul e curat și frumos mirositor. Dar de aici lipsește respectul față de el și atitudinea blândă, înțelegătoare, pe care eu una tot încerc să o împrăștii pe unde mă găsesc. Și sigur că poți și să renunți la spălatul pe păr până în momentul în care chiar nu se mai poate altfel, când e obligatoriu, când în capul copilului deja se dezvoltă alte civilizații, cu structuri sociale, construcții proprii, poate chiar mai multe autostrăzi decât are România.

Noi am fost și pe acolo, căci Fip a avut în cap un strat protector consistent compus din pământ, nisip și, probabil, particule cosmice. Cât a fost cu mâna în ghips (adică 3 săptămâni și 2 zile), spălatul pe păr a fost imposibil (încercam să limităm pe cât de mult contactul lui cu apa, pentru că și-așa era frustrant pentru el să nu poată lua parte la activitățile lui preferate: înotul și stropitul cu apă până la dezintegrare), așa că îi făceam zilnic dușuri scurte, rapide, pe care aproape să nu le conștientizeze. Dar, după astea 3 săptămâni, plus încă una în care n-a vrut să se spele și nici eu n-am vrut să-l mai stresez suplimentar, l-am tuns de tot. L-am tuns de tot pentru că am fost o familie de păduchioși (haha, da, puteți să râdeți. Gata? A, mai aveți puțin… Ok, citiți voi mai departe când ați terminat). Avantajul stratului protector a fost că Fip a confirmat teoria cum că păduchii își caută gazde curate. El a avut cel mai puțin păduchios cap din toată familia. În fine, după ce l-am tuns, am văzut capul lui rotund, ca o lună, și la rotunzime, dar și la structura solului. Praf gri, doar că lipsea steagul înfipt în el acum câteva decenii, când eu una nu existam.

Bun, introducere suficientă, iată soluțiile pe care le-am găsit eu, după ce am trecut cu amândoi copiii prin etapa ”Nu mă păl pe păl”.

1. Folosiți șamponul potrivit

Nu știu dacă e nevoie de sugestia asta, pentru că nu știu dacă mai există șampoane pentru copii care să-i usture la ochi, dar asigurați-vă că șamponul pe care îl folosiți nu îi deranjează la ochi. Îl puteți testa pe voi înainte să spălați copilul cu el.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

2. Oferiți explicații

La unii copii funcționează bine explicații. Explicații despre de ce e nevoie să se spele pe păr (știu că pentru noi, adulții, asta este evident, dar pentru ei, cu experiența lor de viață limitată, evidentul ăsta e mai puțin evident), explicații despre cum decurge procesul, poate și ceva filmulețe cu alți copii care se spală pe păr. Îi puteți lua cu voi la duș atunci când vă spălați și voi pe păr, ca să vadă că nu vine sfârșitul existenței lor, că nu se prăbușește universul atunci când pui șampon în cap și, mai ales, atunci când îl clătești.

3. Spălatul în joacă

La alți copii pot funcționa jocurile. Spălat pe cap păpuși sau mașinuțe, spălat pe cap în poziții amuzante, glume caraghioase în care părintele confundă un fund de copil cu un cap de copil, sau un șampon cu o telecomandă. ”Mami, cum să mă speli pe păr cu telecomanda? Haha, hihi.”
Cântecele, tot felul de altfel de joculețe, orice destinde atmosfera și relaxează copilul (și părintele).
La fel de amuzant poate fi și să spălați copilul în locuri mai puțin potrivite, poate în chiuveta de la bucătărie, poate într-o oală, poate într-o tigaie… Fiți creativi!

4. Faceți baie împreună

Pe unii copii îi ajută să facă baie împreună cu părinții. Pe Filip l-am spălat mult timp ținându-l în brațe, sub duș. Bine, asta era și pentru că era cam singura mea opțiune de a face cunoștință cu apa în fiecare zi, pentru că mic (și foarte mic) fiind, nu voia să stea cu nimeni deloc, așa că împușcam doi iepuri dintr-un foc. Mă spălam și eu și-l spălam și pe el.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

5. Încercați o cască pentru protecția ochilor

De multe ori supărarea vine din faptul că atunci când îi spălam pe păr, le ajunge apa pe față și le intră în ochi. Puteți să încercați să-i obișnuiți să accepte apa de pe față, dar unii copii nu reușesc deloc să treacă peste asta. Ai mei fac înot, fac scufundări, sunt mereu cu capul în apă, dar, cu toate astea, la duș nu suportă apa să li se scurgă pe mutrițe. Așa că niște oameni au găsit o soluție, sub forma unui abajur pe care îl pui pe frunte copilului, iar apa se scurge pe abajurul respectiv, ocolind fața. Noi n-am luat, dar înțeleg că-s utile.

6. … sau ochelari de înot

Ce am făcut noi, în loc să folosim casca-abajur, a fost să utilizăm ochelarii de înot. A fost singura metodă 95% eficientă. Ochelarii pe ochi, etanșată zona, toată lumea fericită. Celelalte 5% le suplinim printr-un prosopel mic, pe care îl pun pe fața copilului neprotestatar 🙂
Adică, spălatul se face în felul următor: capul pe spate, ochelarii la ochi și un prosop mic pe față, care absoarbe toată apa.

7. Poate dopuri de urechi

Problema unor copii nu e apa care le intră în ochi sau care le curge pe față, ci apa care le intră în urechi. Așa că puteți proteja zona urechilor cu ajutorul unor dopuri de urechi.

8. Alegeți bine ora de baie

Mult timp l-am spălat pe Fip dimineața, pentru că seara era mereu prea obosit, suprastimulat de la activitățile zilnice, mult mai greu de liniștit și de calmat, mai puțin receptiv la explicații și la orice intervenție.

 

9. Puneți o oglindă

Pe unii copii îi ajută mult să vadă ce se întâmplă. Poate îi va mai și distra să se vadă cu capul plin cu spumă albă, ca de bezea. Dar important e să simtă că au puțin mai mult control, că văd ce li se face, că văd privirea relaxată a părintelui.

10. Acceptați emoțiile

Oricât de tare v-ați strădui, câteodată chiar nu se poate nici fără spălat și nici fără lacrimi. Acceptați supărarea copilului, acceptați că nu le place, că nu-s de acord, că e greu să nu poți face nimic să oprești adultul de lângă tine care îți face lucruri pe care nu le vrei, chiar dacă-s pentru binele tău. Nu le spuneți că nu au de ce să plângă, nu le spuneți că-s răi sau urâți, nu țipați la ei, nu-i pedepsiți pentru că au plâns și au protestat. Spuneți-le că îi înțelegeți că nu le-a plăcut. Și țineți-i în brațe. Iubiți-i și când plâng și când protestează.

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

conflictele între copii

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată ziua. Printre care și să rezolvăm conflictele astea multe între ei.


Acum o să vă povestesc doar unul dintre conflicte, nici primul și, cu siguranță, nici ultimul pe ziua respectivă. Să începem:

Ema își ia cartea și o întreb dacă ar vrea să-i citească lui Fip o poveste.

– Fip, dar să știi că durează. Eu citesc mai încet, pentru că pot să citesc repede doar cuvintele scurte.
– Bine.

Și se așază împreună pe canapea. Profit de liniște, îmi fac repede un capuccino și ies în curte, să-l savurez în liniște.

Când mai aveam o gură de cafea de băut, aud urlete sfâșietoare din casă. Intru ca o leoaică, să văd cine mi-a atacat și sfâșiat de vii puii. Puii mei sunt întregi pe canapea, dar plâng amândoi în hohote. Mă așez și eu lângă ei și încerc să aflu ce urgie a cauzat așa o panică generală. Aflu de la Fip că:

– Ema m-a mâncat pe mine!

Aflu și de la Ema că:

– Fip s-a așezat pe mine și n-a vrut să se dea la o parte, așa că l-am mușcat de ceafă. Apoi m-a pocnit cu bățul și acum plângem amândoi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Stau în continuare între ei și investigăm mai departe de unde a pornit conflictul între ei.

– Cum așa că l-ai mușcat, Ema? Cred că a fost foarte dureros. Fip, te-a durut?
– Da, Ema a dulut pe mine. A mâncat pe mine și a dulut tale tale.
– Da, l-am mușcat, dar nu rău. Hai să vedem dacă are semn.

N-avea semn, deci nu l-a mușcat tare.

– Tot a dulut pe mine, Ema.
– Păi l-am mușcat că știi că el nu înțelege dacă îi spun. Voia să-mi ia cartea și după aia s-a și așezat cu fundul pe burta mea și m-a sufocat. Puteam să mor!
– Și așa a înțeles?
– Nu știu dacă a înțeles, dar s-a dat la o parte…
– Am înțeles. O fi fost bine cum ai procedat?
– Nu…

Trecem la următorul inculpat.

– Fip, tu? Ai lovit-o pe Ema cu bățul. Crezi că a durut-o?
– Da, a dulut-o. Am lovit io cu bățu și a dulut-o
– O fi fost bine?
– Fip, n-a fost bine, că m-ai lovit și m-a durut.
– Mda, Ema… A dulut pe tine.

 

Trecem la soluții pentru a rezolva conflictul între ei, copiii mei:

– Eu văd că nu vă simțiți bine niciunul. Oare ați putea face ceva să vă simțiți mai bine?
– Păi am putea să ne cerem scuze…
– Ați putea, dar doar dacă simțiți că e cazul de cerut scuze. Dacă vă cereți scuze doar ca să audă celălalt, nu are niciun efect.
– Păi eu vreau să-mi cer scuze, că n-a fost bine să-l mușc. Scuze, Fip.
– Scuze, Ema. Scuze că a dulut…
– Vă simțiți mai bine acum?
– Da.
– Da.
– Oare mai e nevoie și de altceva?
– Eu aș avea nevoie de o îmbrățișare și de un pupic.

Se îmbrățișează și se pupă.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Trecem la soluții pentru viitor:

– Data viitoare ce ați putea face diferit, ca să evitați să vă loviți și să vă mușcați?
– Ooo, păi avem multe soluții…
– Ce soluții? I le spui tu și lui Fip? Poate el nu le știe. Sau, dacă le știe, e bine să i le reamintim.
– Păi… Atunci când ne vine să lovim sau să mușcăm, putem să ne oprim și să ne gândim. Sau putem să ne oprim și să respirăm de trei ori. Sau putem să numărăm până la 10… sau până la cât știm noi.
– Sau putem să punem TOP [stop] – Da, cum zice Fip. Putem să spunem STOP. Trebuie să ne controlăm creierul înainte să lovim.
– Cred că sunt niște soluții foarte bune. Oare o să poți să-i reamintești și lui Fip, dacă ți se pare că uită?
– Da, că el e mai mic. Eu mă controlez mai ușor câteodată. Uite, l-am mușcat fără să-i las semn.

Aprob că e o mare reușită. Coboară de pe canapea și își iau amândoi bebelușii să-i îngrijească. Ema îi aduce lui Fip o altă carte și acum, amândoi citesc povești bebelușilor.

Eu îmi mai fac o cafea. Pentru că merit…

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?

Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu: Wow, voi chiar ați mâncat toată zmeura… Bine că mai am un pahar. Cine să se certe?
Fip: Daaaaa, e buuuuun meula. Ema, nu mânți tu meula! Eu mânc meula!
Ema: Tu și tati. Fip, mâncăm amândoi.
Eu: Mai bine nu mai mâncați niciunul. N-o să mai rămână pentru tort. Ce-ți veni?
Ema: Păi am văzut eu așa că voi nu vă certați și nu știu cum faceți. Fip, hai să nu mai mâncăm zmeură… zise ea în timp ce băga pe ascuns niște zmeură în gură.
Fip: Nu viau!

Vrei să primești postările mele pe email?

Stau și mă gândesc. Da, cred că are dreptate. Nu prea ne certăm. Cum facem să avem așa o relație de succes?

Eu: Hmm… Cel mai important e că pornesc mereu de la premiza că tati are intenții bune. De fapt, că toți oamenii au intenții bune. Și că atunci când face ceva ce nu-mi place, ori nu a știut că nu-mi place, ori nu s-a gândit că nu-mi place.

Ema e gânditoare. Fip e plin de zmeură.

Eu: Așa că îi spun că nu mi-a plăcut și îl rog să nu mai facă. Și el îmi explică de ce a făcut și data viitoare iese mai bine.
Ema: Mda, e foarte bine așa… Știi ce mă gândesc eu?
Fip: Mai viau meulă!
Ema: Taci, Fip, vorbesc cu mami!
Fip: Nu taci, Fip! Taci tu, taci Ema! Io vobec cu mami. Spun că mai viau meulă să mânc! În gulăăăăă! Rooooooaaaaar!
Ema: Mami, Fip nu mă lasă să vorbesc! Fip, lasă-mă să vorbesc.

Plânsete timp de 30 de secunde, cât mi-a luat să-i mai dau copilului mic zmeură. Am parat și vreo două lovituri, dacă tot eram acolo. Lejere, cu palma moale.

Ema: Așa… Știi ce mă gândesc eu?
Eu: Ce?
Ema: Că ai putea să vii și la noi la grădiniță și să le explici colegilor mei cum să facă. Ei nu știu. Ei nu fac așa când îi supără ceva…
Eu: Dar ei cum fac?
Ema: Ei se ceartă, țipă și se lovesc. Nu cred că știu să facă așa cum faci tu…
Eu: Ahammm… Deci EI nu știu…

Rețeta de tort într-un episod viitor…

Despre relații de succes am mai scris eu. Aici

Iar dacă vreți să aflați și mai multe, am uploadat un document de 9 pagini în Shop.
Îl găsiți aici:

Secretele unei relații de succes [pdf]