Eu n-am să mai cresc ghiocei

ghiocelPe măsură ce trece timpul, iar copiii se apropie de vârsta școlii, mă cuprinde frica. La fel mă cuprinsese și când trebuia să caut grădiniță. Din fericire, momentan suntem acoperiți, pentru că grădinița unde merg copiii se continuă și cu școala primară, dar apoi nu știu cum o să facem.

De fapt, nu caut mare lucru. Dar e ca atunci când îți cauți blugi drepți, simpli și oricât ai căuta, nu îi găsești.

Caut un loc în care copiii să fie tratați ca și cum ar fi… OAMENI

Nu caut să învețe tabla înmulțirii de la 2 ani, nici să fie o grădiniță sau o școală înfășurată în spumă moale, de protecție. Nu vreau să mi-i pupe nimeni în dos, nici să aibă jucăriile anului 2020. Nu vreau să se dezinfecteze de 3 ori pe oră și nici nu caut o grădiniță cu mâncare raw vegan, amestecată cu o lingură de lemn de nuc tânăr. Nu vreau camere de filmat, nu vreau să sclavagesc pe nimeni. Nu-s genul de ”client”.

Dar ce caut? Caut pur și simplu un loc în care copiii mei să fie tratați ca și cum ar fi… OAMENI. Adică să li se vorbească respectuos, să le fie respectate dorințele și preferințele în măsura posibilităților, să nu fie văzuți ca niște animăluțe fără creier. Pare simplu, așa-i? Adică, în loc să fie pedepsiți că au făcut ceva greșit, să li se explice și atât, la fel cum li s-ar explica oricărui adult. Iar în loc să primească o bulină pentru că au desenat nu știu ce în contur, să se plece de la prezumția că dacă pot, vor colora așa (deci n-au nevoie de buline), iar dacă nu pot încă, aia e… vor învăța. Iar dacă nu vor, e treaba lor. Nu definește pe nimeni desenatul în contur. Își pot exersa motricitatea fină și concentrarea, coordonarea mână-ochi și altfel; cumva cum le place.

Vreau ca școala sau grădinița să fie pentru ei un spațiu prietenos, unde să se ducă din plăcere și nu din frică. Să respecte cadrul didactic pentru că acesta merită să primească respectul și nu pentru că se tem.

Dacă sunt în starea de teamă, creierul lor nu poate fi receptiv la a învăța

Un copil – orice copil – nu își va atinge niciodată potențialul atunci când trebuie să învețe în/de frică. Știm foarte bine că dacă sunt în starea de teamă, creierul lor nu poate fi receptiv la a învăța sau la a aprofunda. Sau, în fine, ar trebui să știm. Și ar trebui să știe și cadrele didactice.

Citeam zilele trecute niște comentarii de pe un grup de facebook pentru cadre didactice. Inițial am fost siderată de ce am văzut acolo. Apoi m-a apucat disperarea. Apoi mi s-a părut nedrept.

Nu vreau să pun printscreenuri, dar aș vrea să vă faceți o idee, ca să înțelegeți de unde amărăciunea mea și teama mea vis-a-vis de sistemul de învățământ.

Iată ce spun cadrele didactice

Căutaţi tot felul de motive să vă luaţi de noi, nimic nu vă convine, ba că ţipăm la copii, ba că nu îi strigăm pe numele mic şi asta înseamnă că suntem reci cu ei, ba că îi lovim/atingem/ pocnim (cu toate că astea sunt cazuri izolate), ba că vă cerem bani mulţi la şcoală, ba că facem diferenţe între copii (vă anunţ că ei chiar sunt diferiţi) şi tot aşa.

”ar trebui sa inchidem grupul , tocmai pt a nu mai avea acces bolovanii” (”bolovanii” fiind părinții)

”Ceea ce ma surprinde este faptul ca traiti intr-o lume in care nimeni nu are voie sa ridice nici macar tonul la copilul dumneavoastra. Si culmea mai sunteti si invatatoare pe deasupra, conform profilului dumneavoastra. Ce ar trebui sa inteleg?”

”Inca un psiholog si aici?!? Mai am eu o mamica ce se crede Sfanta Diva de psiholog! Vaaai mie! Mor si la psiholog nu ma duc!”

”Ma bucur ca sunteti la curent cu noua “psihologie” si cu SF-urile din educatie scornite de cei ca dumneavoastra”

”Parintii nu pot judeca dupa bunul plac prestanta unui cadru didactic! Toata lumea se da mai desteapta decat e cazul.Dragilor, noi nu suntem animale expuse la targ iar voi, parintii, veniti sa ne evaluati.”

Psihologia este SF

Mă îngrijorează foarte tare, în primul rând, atitudinea cadrelor didactice vis-a-vis de psihologie, pentru că mie mi se pare esențial ca un cadru didactic să aibă cunoștințe din domeniul acesta. Și cred că nu doar mie. Profesorii trebuie să știe care sunt etapele de dezvoltare ale copiilor, trebuie să știe ce să ceară copilului, astfel încât cerințele să fie în concordanță cu nivelul copilului (pe alt grup citeam astăzi o dispută referitoare la o fetiță care a plecat din clasa ei, în timp ce educatoarele nu erau acolo. Am aflat astfel că există grădinițe unde cadrele didactice pleaca în pauză la țigară! Și am mai descoperit comentariul unei educatoare care acuza mama că nu și-a educat bine copilul. La 3 ani și 7 luni, fetița ar trebui să știe să nu iasă din clasă. Halucinant!).

Cadrele didactice trebuie să știe cum să ajute copiii să se dezvolte emoțional, nu doar cognitiv. Studiile astea noi, SF, de care zic doamnele de mai sus, tocmai asta relevă. Că nu e suficient să ai un IQ de atins norii, dacă nu ești dezvoltat pe parte emoțională. Că, de multe ori, succesul în viață de acolo vine. Mi-a rămas în minte și îmi rulează pe repeat ”mor și la psiholog nu mă duc”…

Respectul necondiționat

Un alt lucru care mă îngrijorează la fel de tare, e pretenția profesorilor de a fi respectați doar pentru diplomele pe care le au, doar pentru că au ”ceva mai multă școală” (așa scrisese o doamna profesoară, dar eu mă întreb ”mai multă școală decât cine?”. Poți să ai în clasă copii ai unor părinți cu 3 masterate. Asta dă cuiva vreo autoritate?) și lipsa lor de respect față de orice tip de feedback.

Copiii nu îi pot critica, pentru că ar fi ”nesimțiți” (am încheiat citatul). Părinții nu îi pot critica, pentru că sunt niște bolovani. Practic, doar superiorii ierarhici îi pot critica. Adică, eu dacă mă duc la Carrefour și văd pe bon două pâini în loc de una, pe care am plătit-0, nu am dreptul să-i atrag doamnei de la casă atenția că a greșit. Doar superiorul ierarhic o poate face.

Culmea e că mulți părinți le aprobă pe aceste doamne. Mulți părinți care vor crește încă o generație de ghiocei, care vor respecta din frică, o altă generație de oameni care trec cu vederea abuzurile medicilor, pentru că sunt medici, o altă generație de oameni cum a fost Cristina noastră, care a murit din incompetența unui astfel de medic, pe care nu îl poate critica nimeni, pentru că el este zeu. Va mai crește o generație de oameni cu stimă de sine scăzută, care nu vor cunoaște ce e ăla respectul adevărat.

Pentru că, newsflash, respectul real nu vine din frică! Nu respect pe nimeni pentru că mă tem, ci doar mă tem și tac mâlc. Cu adevărat respect oamenii care mi-au câștigat respectul, care simt eu că merită.

De exemplu, toți educatorii și profesorii de la grădinița copiilor mei merită respectul meu cu vârf și îndesat. Și copiii mei îi respectă și îi iubesc, și eu îi respect. Copiii mei nu sunt niște sălbatici la grădiniță pentru că nu-s pedepsiți și certați. Nu-s niște sălbatici, în ciuda faptului că nu le e frică de educatorii lor. Sunt copii care dau bună dimineața, care spun mulțumesc, care mai fac și boacăne, care mai fac și lucruri bune, ca toți copiii.

În antiteză, doamnele pe care le-am citat mai sus nu vor primi niciun pic de respect din partea mea. Rațional înțeleg de ce gândesc astfel, dar nu sunt de acord cu ele, mi se pare strigător la cer și nu-s dispusă să le ofer respectul meu pentru nimic altceva decât pentru că sunt oameni.

Mi-aș dori tare mult să se schimbe lucrurile. Văd cum se face prin alte părți, văd cum se fac lucrurile și la grădinița copiilor mei (nu știu cât am voie să zic din interior, dar vă spun că toate cadrele didactice de acolo mănâncă scornelile astea SF de psihologie pe pâine, studiază constant, află și aplică mereu lucruri noi). Dar văd apoi atitudinea asta din vremea comunistă, când drepturi erau puține și datorii erau toate.

Noi, ca părinți avem datoria față de copiii noștri (și nu față de cadrele didactice!) să le oferim instrumentele necesare pentru a se ghida în viață, trebuie să le fim exemplu de integritate, trebuie să le acordăm timpul nostru și atenția noastră.

Dar, în același timp, cadrele didactice nu trebuie să se exonereze de orice responsabilitate. Și ele trebuie să ne respecte copiii, dar și pe noi. Trebuie să înțeleagă că, până la urmă copiii și părinții acestora sunt niște clienți. Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că roșiile mi le pot cumpăra de la altă tarabă dacă nu-mi place ceva la ele, dar să muți copiii din grădiniță în grădiniță și din școală în școală, e mai greu.

Și tare, dar tare de tot îmi doresc să înțeleagă că educația, asemeni și altor domenii, nu e locul în care să poți ține pasul având informațiile de acum x-șpe ani. Să înțeleagă că domeniul psihologiei, de exemplu, e în plină expansiune acum, că se fac studii și se află lucruri noi, sau se confirmă lucruri mai vechi. Și că, iar asta e extrem de important pentru mine, grădinița și școala nu există doar ca să ofere copiilor informație la nivel cognitiv.

Pedagogii, dascălii (văd că e un privilegiu să numești pe cineva astfel) nu trebuie să se limiteze la a preda tabla înmulțirii și alfabetul. Copiii pot și trebuie să învețe de la ei lucruri mult mai utile pe termen lung. Copiii vor învăța de la ei despre comunicare, despre gestionarea conflictelor, despre dezbateri, despre autonomie, despre multe concepte de care au nevoie pentru a deveni niște adulți ”de succes”. Tabla înmulțirii o pot învăța papagalicește și privind într-o tabletă. Nu au nevoie de contact uman. Dar pentru toate soft-skillurile de care ziceam mai sus, au nevoie de contact uman.

Mie îmi tremură chiloții când mă gândesc la ai mei copii cum vor învăța ei gestionarea conflictelor de la astfel de doamne, cum vor învăța să comunice pasiv-agresiv de la ele, cum vor învăța de la astfel de ”dascăli” cum e cu ”bolovanii”.

În fine, ideea e că trebuie să ne respectăm unii pe ceilalți, dar ca să știți așa, eu nu voi respecta pe nimeni din frică. Și nu îmi voi învăța nici copiii să-i respecte pe cei care cer respectul prin intimidare. Îi voi învăța să-și cunoască adevărata valoare și să ceară respect la rândul lor, indiferent față de cine.

Nu voi mai crește doi ghiocei, așa cum am fost eu. La noi ciclul s-a întrerupt.

Dragi părinți, se poate întrerupe și la voi!

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

De fapt, cea mai mare parte din viața mea, nici măcar nu am știut că am o problemă cu asta. Era o mare virtute pentru mine să nu plâng niciodată de față cu alții, era o mare virtute că nu mi-e niciodată frică și era o mare virtute că nu mă certam niciodată cu nimeni. Apoi, în altă perioadă din viața mea mi-am dat seama că e o mare virtute să exprim furia și că așa fac toți oamenii: țipă, urlă și apoi se simt mai bine. Vă zic acum, cu mintea de om de aproape 31 de ani, că nu era bine nici așa, nici așa.

Din fericire, maternitatea m-a schimbat și m-a făcut să fiu mult mai conștientă de mine. Am pus mâna pe cărți, am făcut cursuri și am vorbit cu specialiști și am reușit să aflu, teoretic, ce-i cu emoțiile astea. Am vrut ca pentru ei să fie mai ușor să trăiască ce au de trăit. Am vrut ca pe ei să nu-i sperie ceea ce simt, să nu mai ascundă, să nu mai reprime. Să nu se mai simtă împovărați de ele.

Apoi, am început și eu să experimentez cu ele. A fost greu la început. Au fost momente în care mi s-a părut penibil ce se întâmplă. Am fost și furioasă pe mine că trebuie să plâng și mi-am dat seama că a simți frică nu ține de slăbiciune, ci, mai degrabă de a fi puternic. Mi-am dat voie să fiu vulnerabilă, mi-am dat voie să simt chiar și furia pe care știam că nu am voie să o simt. Și m-am simțit mult mai bine.

Să vă spun ce i-am învățat și pe copii, pentru că poate vă ajută.

Despre tristețe le-am spus așa:

Atunci când pierdem ceva, suntem triști. E normal să fie așa, e normal să plângem. Am plâns când a murit cineva, dar am plâns și când mi-am scăpat telefonul în wc. Ema a plâns când i s-a uscat plastilina, iar Filip a plâns când s-a rupt coada de la cal. Inițial, reacția reflex era ”Lasă, luăm altul”. Apoi m-am mai cizelat și am trecut la ”Văd că ești tristă pentru că s-a rupt rochița ta preferată. Vrei să plângi la mine în brațe?”

Despre frică le-am spus așa:

E normal să simțim frică. De fapt, e de dorit să o simțim. Pentru că dacă nu simțim frica, atunci vom face lucruri periculoase și ne putem răni, sau chiar muri. Dacă n-aș simți frica, m-aș duce să mângâi crocodilii pe limbă. N-ar fi deloc o idee bună. Așa că nu e nicio ”rușine” să te temi să sari de la 1 metru. Ba chiar e bine, dacă simți că nu poți să o faci. Altfel, ai putea să-ți rupi un picior.
Partea bună e că atunci când simți frică, poți să-ți faci un plan, pentru că frica e prietena noastră. Ne trage un semnal de alarmă, iar noi trebuie să acționăm atunci. Deci, nu pot sări de la 1m, pentru că mă tem să nu mă lovesc. Dacă aș sări de la 60 cm ar fi mai bine? Sau dacă aș pune o saltea sub mine, aș reuși?

Despre furie le-am spus așa:

Când ni se întâmplă lucruri cu care nu suntem de acord, ne înfuriem. Ne înfuriem când cineva ne ia ceva care este al nostru, ne înfuriem atunci când cineva ne trezește dimineața, atunci când noi am vrea să mai dormim, ne înfuriem chiar și când ne este foame. Și e bine, iar furia asta trebuie să o scoatem din noi. Câteodată putem să o controlăm, câteodată încercăm, dar nu ne iese. Eu vreau să aud furia voastră, dar ar fi mai ușor pentru noi să o exprimați productiv. Dacă te înfurii și țipi, dai din picioare și te tăvălești pe jos, eu accept emoția, te iubesc în continuare, dar nu te pot ajuta, pentru că nu înțeleg despre ce e vorba. La fel cum dacă mă înfurii pe tati că a chemat oameni să demoleze baia, dar eu nu am știut înainte, ca să pot strânge tot ce era pe dulapuri, iar acum toate sunt pline de praf, dar nu îi spun nimic, ci doar sunt îmbufnată și îi vorbesc în doi peri, data viitoare el n-o să știe că mie nu mi-a plăcut și va face la fel.

Despre fericire nu le-am mai spus nimic, pentru că despre asta mă învață ei pe mine.

Sunt curioasă ce o să ne spună Laura Markham despre emoții. Conferința ei, organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel, o să fie pe 13 mai (adică peste 2 săptămâni). De înscris vă puteți înscrie aici, iar dacă nu reușiți să ajungeți, o să puteți urmări live-bloggingul pe care o să-l fac eu de acolo (din rațiuni tehnice, liveblogging voi face pe site-ul meu și nu aici, pe blog).

Momentul când trebuie să devii părinte

baletDe un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta.

Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din cursuri, am înscris-o și am decis să mergem (nu o să vă spun unde mergem, pentru că încă îmi formez o opinie despre ei și n-aș vrea să fac recomandări în necunoștință de cauză, deși până acum suntem foarte mulțumiți).

Ema, extrem de entuziasmată, aștepta momentul de duminică dimineață ca ploaia în deșert. A venit dimineața, a plecat la balet, a intrat în sală și… n-a vrut să facă nimic. Duminica următoare la fel. A treia duminică la fel.

Desigur că am vorbit cu ea. La suprafață motivul părea să fie că se aștepta ca lucrurile să fie altfel. Așa mi-a și spus inițial. Că făceau exerciții pe salteluță, de parcă ar fi fost la yoga. Și că nu dansau cum dansează balerinele pe scenă. N-am insistat prea mult pe ideea ”așa învață balerinele să danseze”, pentru că nu asta era problema.

Problema era (și mi-a confirmat ulterior) era că nu e ”obișnuită cu locul și cu oamenii”. Și că îi e ”rușine”. Na, că aici m-a încuiat, pentru că noi ne ferim de rușinea asta în familia noastră. Mă gândeam de unde o fi scos-o? Am mai întrebat și eu în stânga și în dreapta cum e cu rușinea asta ce pornește dintr-un copil neexplus la conceptul de ”e rușine”, am intervievat copilul și am ajuns la concluzia că nu-i rușine, ci e frică. Și, de fapt, nici măcar frică nu e, că e entuziasm, pe care nu știe să-l gestioneze. Și teama că nu se va descurca la fel de bine ca ceilalți.

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Din exterior probabil păream mama aia care și-a dorit toata viața să fie balerină, dar și-a ratat menirea, iar acum pune tot în spatele copilului. Pentru că Ema plângea că nu vrea să mai intre, iar eu îi dădeam brânci înăuntru. Metaforic, desigur. Să vă explic.

Când Ema a ieșit afară, plângând, instinctul meu de mamă protectoare a fost să iau copilul pe sus și să mergem acasă instant. Dar m-am oprit. Nu de asta avea ea nevoie. Își dorește să vină la balet de atâta timp. A tras tare mult de mine să venim. S-a bucurat enorm când a auzit că mergem la balet, iar când îmbracă tutu-ul, îi sclipesc ochii.

Am luat-o în brațe și am ținut-o până s-a calmat puțin. Apoi, încet-încet ne-am apropiat de ușă. Dar chiar încet. Când simțeam că opune rezistență, ne mai opream, mai stăteam pe loc, mai schimbam 3 vorbe. Apoi, când o simțeam că se înmoaie, că nu mai e atât de tensionată, mai făceam un pas până la ușă.

La ușă i-am spus pe ton blând și ferm. ”Uite ce e, Ema, nu o să plecăm astăzi acasă. Mai ții minte că azi dimineață ți-ai propus să faci cunoștință cu fetițele de la balet? Și să te obișnuiești cu locul? Ei bine, n-o să poți face asta dacă noi plecăm acum. E ok să-ți fie frică. E normal să-ți fie frică. Doar oamenii nebuni nu simt frica. Și după aia se duc și fac prostii. E ok să simți frica, iar acum e momentul să pui în aplicare planul pe care ți l-ai făcut de dimineață (își făcuse un plan despre cum să facă ea cunoștință cu ceilalți).”

S-a oprit. A tras aer în piept. ”Ce vrei să faci acum?”, am întrebat-o eu. ”Vreau să mă duc la fetițe”, mi-a răspuns ea printre lacrimi. Mi s-a rupt sufletul, dar fix de asta avea nevoie. Am împins-o înăuntru și am asigurat-o că rămân acolo, în camera de așteptare. Și că poate veni la mine oricând vrea. Am lăsat ușa deschisă și m-am așezat pe scaun. Mă simțeam tare nasol… Aș fi vrut să pot să fac eu toate lucrurile astea pentru ea, doar să nu mai fie supărată și amărâtă și speriată.

Între timp ușa se închisese. Din exterior nu auzeam decât muzica frumoasă și vocea blândă a profesoarei. Mă tot întrebam ce se întâmplă înăuntru.

În 10 minute a venit pauza pentru apă. Toate fetițele au ieșit din sală și au venit să se hidrateze. A ieșit și Ema mea, cu un zâmbet enorm pe față. Făcuse piruete și nu mai știu ce. A dansat până la finalul cursului și a început să vorbească cu toate colegele ei. La final, am luat-o din brațele profesoarei de balet, de care se lipise ca timbrul.

Acum e tare încântată și se gândește cum va fi să danseze pe scenă…

A fost greu să fiu părinte, a fost greu să o împing în afara zonei ei de confort. Poate exista și vreo variantă mai blândă. Nu știu. Ce știu e că deși i-a fost tare dificil, a reușit…

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.