Tu ce ai face pentru iubire?

Când am întâlniri în mall sunt cea mai fericită. În primul rând că reușesc să-mi eficientizez foarte bine timpul. Pe timpul întâlnirii mașina poate sta la spălătorie iar după întâlnire pot să fac cumpărăturile de la supermarket. A, da… Și înainte de întâlnire găsesc foarte ușor loc de parcare.

În al doilea rând, că văd magazine, oameni, mai o doamnă, mai o cizmă, mai un portofel, mai o reclamă.

Azi, spre prânz, bântuiam prin mall după ce avusesem puțină treabă. În drumul meu spre mașină (care era curată pentru că avusesem și ieri treabă în mall) văd o reclamă la un parfum. O doamnă foarte diafana era îmbrăcată într-o rochie cu flori și franjuri. Era tare frumușică și tare delicată. Genul ăla de îți vine să iei acasă și s-o pui pe televizor, pe mileu, în locul bibeloului cu pescar. Doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, ședea într-un mod foarte nenatural pe un scaun. Sub poza cu doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, care ședea într-un mod foarte nenatural pe-un scaun, era scris un mesaj:

”Tu ce ai face pentru iubire?”

Și-am stat și m-am gândit. Eu ce aș face pentru iubire?

 

Întâi și întâi m-a iritat. M-am dus cu gândul la sacrificiile care se cer în numele dragostei. Să mor pentru tine, să prind o grenadă pentru tine, să mă calce tramvaiul dacă nu. Și la toate sacrificiile pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului în numele ”iubirii”. Cum am renunțat la ”mine” pentru ”noi” și cum am dat apoi tot vina pe partener pentru imaturitatea mea emoțională, pentru traumele cu care venisem în relație și pe care le tot puneam în scenă, pentru că nu știam altfel. Ah, stați, nu încerc să-l (să-i) scot basma curată. Vreau doar să spun că telecomanda era la mine… Eu aș fi putut avea controlul propriei vieți… Dacă aș fi știut cum.

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Nu știu despre voi dar eu am crescut cu imaginea asta că partenerul meu trebuie să-mi citească gândurile, trebuie să mă ia de soție, trebuie să-mi facă și vreo doi-trei copii, trebuie să ducă gunoiul, trebuie să-mi cumpere cadouri, să-mi aducă flori, să se bată în trafic pentru mine, să mă venereze. Dacă nu se-ntâmplă astea, sau una dintre astea, înseamnă că nu mă iubește.

De la filme la muzică, de la familie la societate, toată lumea leagă iubirea de sacrificiu. Când lumina ochilor mei vine să mă ia de acasă, de la mama, cu autobuzul și crede și el, la fel ca și mine, în egalitatea dintre sexe, așa că nu mă tratează ca pe un fulg de nea gata să se topească oricând, când și dacă relația noastră iese din tiparele astea pe care le vedem peste tot ajungem să ne întrebăm, chiar și atunci când simțim că iubirea este imensă, oare mă iubește? Oare e potrivit pentru mine?

De asta mi-a sărit țandăra când am văzut întrebarea. Tu ce ai face pentru iubire? Apoi m-am calmat și am stat și m-am gândit. Sigur că aș face și eu ceva pentru iubire. Sigur că investesc și eu în relația în care sunt. Sigur că depun eforturi.

Am fost acum câteva săptămâni la o prelegere la ISTT care avea în prim-plan cuplul. A fost foarte interesant pentru că a pus punctul pe niște i-uri de bun simț iar în ultima zi discuție chiar a fost despre cum păstrăm o relație funcțională după ce avem un copil. Cu alte cuvinte tu ce ai face pentru iubire? Am primit multe răspunsuri interesante și sper că prelegerea se va repeta pentru că este foarte nevoie de așa o abordare realistă asupra iubirii și relațiilor de cuplu.

Doar că acum să revenim la mine și să vă spun ce-am făcut eu pentru iubire…

 

Am renunțat la fantasme. Sigur că ar fi frumos ca soțul meu să-mi citească permanent gândurile, să știe în orice clipă din viața mea dacă vreau cafea sau ceai în momentul ăla, să închidă ușile la dulapuri, să-și strângă șosetele de pe jos, să-mi facă surprize în momentele în care simțeam nevoia, să graviteze în jurul meu. Ca să fiu sinceră pe măsură ce am enumerat lucrurile de mai sus mi-am dat seama că ar fi foarte enervant să fie așa. În fine, cert e că am renunțat la vise nerealiste și m-am concentrat pe realitate.

Un alt lucru foarte important pentru mine a fost că am încercat să păstrăm un echilibru în relație. Se întâmpla adesea ca unul dintre parteneri să devină dominant, să devină un soi de părinte în relația de cuplu. Astfel se nasc frustrări. ”Părintele” nu vrea să fie părinte și să aibă toată responsabilitatea în cuplu, sau ”copilul” nu vrea să fie copil și să fie lipsit de autonomie. Adesea mi-a fost greu, pentru că aveam tendința să-mi asum rolul de copil în cuplu, iar asta n-ar fi făcut decât să ne țină pe amândoi nefericiți. Dar, cu mult efort voluntar și cu multă atenție la momentul prezent, am reușit să ies din episoadele în care intram. Și să readuc echilibrul în cuplul nostru. Și știu că trebuie să fiu mereu atentă să nu alunec iar pe panta aia, mai ales în perioadele mai dificile din viața mea, când simt că pierd controlul.

Am renunțat la orgolii. Nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să am dreptate mereu, nu e musai ca lucrurile care nu plac și pe care le face partenerul să fie intenționate. De fapt am pornit de la premiza că niciunul dintre lucrurile pe care le face partenerul și mie nu-mi plac nu sunt făcute cu intenție rea.

Nu m-am pierdut pe mine pe parcurs și am înțeles cât de important e ca noi să nu fim două jumătăți care se contopesc într-un tot, ci doi indivizi puternici, de sine stătători, autonomi, care pot funcționa împreună, care se pot face fericiți unul pe celălalt, dar și pe ei înșiși, în primul rând. Pentru că asta a fost cheia care a deschis toate ușile. Am înțeles că nu el trebuie să mă facă pe mine fericită, ci eu trebuie să mă fac pe mine fericită… Doar că și el trebuie să mă susțină în demersul ăsta. Pentru că aici e diferența. Responsabilitatea fericirii mele e la mine. Dar am nevoie de susținere să mi-o pot împlini, pentru că de-asta formăm un cuplu și nu sunt singură pe lume. Valabil și viceversa.

În viața noastră tumultoasă am încercat să nu uit că suntem o echipă și nu doi adversari. Am încercat să ofer timp, dar am încercat să ofer și spațiu. Am greșit, am iertat, a greșit l-am iertat. Cam asta am făcut eu pentru iubire. Și nu m-am temut să arăt.

Tu? Tu ce ai făcut pentru iubire?

 

(PS: urmează să încarc mâine și fișierul audio al articolului, așa că o să-l puteți asculta atunci.)

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

 Urmărește-mă pe facebook

Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o treabă pe care să o invățăm împreună cu Ema sau, mai bine zis, asta era o treabă pe care o învățam de la Ema.

Era una din serile alea lungi, în care V. urma să vină târziu. Una din serile alea în care îmi puneam o mie de întrebări și îmi făceam o mie de gânduri. Una din serile alea pe care abia o așteptam să treacă, pentru că știam că a doua zi voi vedea lucrurile altfel.

În orice caz, eram grasă, urâtă, necoafată, nemachiată, în haine de casă, ciufulită, cu lapte peste tot pe bluză, cu absorbante în sutien, cu casa vraiște. Copilul mic mai plângea, se mai supăra, iar pentru mine astea erau niște noutăți de nedescris. Tot auzeam pe la alte mame cum copiii lor nu prea plângeau, cum dormeau, cum nu se trezeau noaptea. Copilul meu nu era așa. Copilul meu dormea puțin ziua (și asta oricum cu chin), dormea cu multe întreruperi noaptea, iar eu eram o epavă. Oare ce-oi face eu greșit de n-am un copil ca toți copiii, mă gândeam eu. Nu văzusem nicăieri, nici pe la prieteni, nici prin filme, nici prin cărți nu citisem, de copii cu care să fie atât de greu.

Și în seara aia mă sună o prietenă, care tocmai se despărțise cam urât de prietenul ei. Și mă întreabă dacă poate trece pe la mine să-i dau nu mai știu ce. I-am zis că sunt acasă (oricum nu plecam nicăieri :))) și că o aștept. M-am asigurat că măcar nu-s murdară și am continuat să plimb copilul prin casă, copil care parcă înghițise un ceas și seară de seară, cu precizie elvețiană, își începea supărările fix la orele 19:00 și singurul lucru care o ajuta era să o plimb prin casă în brațe. Minute în șir, zeci de minute în șir, decenii, sute de ani.

Eram, deci după câteva milenii de plimbat copilul prin casă, când sună amica mea la ușă. Îi deschid. Era frumoasă. Frumoasă foc. Curată (bine, asta convenisem că sunt și eu), pieptănată, cu părul lung și mătăsos, întins cu placa, vopsit la timp într-o culoare care parcă o învăluia cu totul, îmbrăcată într-o fusta mulată, crem, lungă până la genunchi, din care se vedeau toate formele ei de clepsidră de aur. În partea de sus avea o cămașă călcată perfect, care îi venea ca turnată. Îar în picioare purta niște pantofi cu tocuri subțiri ca firul de ață. Ce să mai, era ca scoasă din filmele americane cu doamne realizate în viața lor de corporatiste.

Intră, se așază cu dificultate pe fotoliu (atât de strâmtă era fusta) și stă dreaptă și frumoasă în fața mea. Vai, fusesem și eu așa. Fusesem așa într-o altă viață, în care avusesem și eu, parcă, tocuri și fuste mulate până la genunchi, în care purtam cămăși călcate pentru că se potriveau la sacou, nu ca să alăptez din ele, în care și eu mă vopseam la timp, eram aranjată, machiată și parfumată. Cred că asta fusese pe vremea dinozaurilor, cândva. Pentru că nu-mi mai aduceam aminte decât fragmente din toată povestea asta, văzute ca prin abur, de parcă m-aș fi uitat la ele din treningul meu de casă, prin ușa de la dușul fierbinte. Și nu mă uitam la mine, ci la o altă femeie, care semăna puțin cu mine, dar nu eram eu.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am schimbat câteva politețuri, discuții de nimic, despre vreme și politică. Apoi, nu m-am putut abține și i-am zis. I-am zis că e frumoasă, că e minunată, că e ca o zână. Și apoi am gândit, dar nu i-am mai și spus, că am momente în care sunt invidioasă pe femei ca ea. N-aș schimba nimic din viața mea, dar tot am momentele alea.

– Da, mulțumesc. Dar știi ceva? Aș da tot ce am pe o viață ca a ta…

Ne-am îmbrățișat, am strâns-o tare. Va veni și vremea ei, am gândit. N-am zis nimic. N-o ajuta că va veni și vremea ei. În vremea asta, ea suferea și îi era greu. În vremea asta ea voia o familie fericită, nu fuste și tocuri…

Nu știu ce o mai fi cu ea acum, dar sper din tot sufletul că e fericită. Și că se bucură de fericirea ei și nu se uită prin alte ogrăzi, ca mine. Că tot citeam zilele trecute că fericirea nu e altceva decât să te concentrezi pe lucrurile minunate din viața ta și nu pe cele mai urâte sau mai grele…

Despre bătrânețe și responsabilități

Generația părinților noștri e o generație crescută să fie responsabilă pentru generația părinților lor. Iar generația părinților lor a fost o generație responsabilă pentru părinții lor. Și tot așa înainte, copii responsabili pentru părinți, copii responsabili pentru părinți. Antropologic vorbind, cred că asta s-a oprit undeva în istoria noastră. Pentru că, antropologic vorbind, nu e viabil ca cei tineri să aibă ca scop și responsabilitate îngrijirea celor bătrâni.

Și noi suntem o generație de la care se așteaptă asta. ”Am făcut un copil ca să aibă cine să-mi aducă o cană de apă  la bătrânețe” sau ”N-are copii, n-are cine să o îngrijească. Nu s-a gândit la asta toată viața?” sunt niște replici pe care eu le aud foarte des în jurul meu. De parcă a face copii este automat o asigurare de boală și îngrijire pentru bătrânețe, un fel de pilonul 2 de pensii.

Societatea nu îți permite să alegi dacă vrei sau nu să te îngrijești de o altă persoană, fie ea și părintele tău, pe principiul ”e părintele tău, trebuie să-l iubești, indiferent ce ți-a făcut vreodată”. Cunosc foști copii, actual adulți, bătuți cu cruzime în copilărie până li se umpleau hainele de sânge, de la care se așteaptă să-și iubească și să-și respecte părinții, pentru că ”aia e, sunt părinții tăi”. Cunosc copii care asistau constant la episoade crunte de violență domestică și abuz psihic, dar ”măi, bun, rău, e tatăl tău. Nu poți să-l lași așa, singur”. Indiferent ce ar fi făcut părinții, indiferent de nivelul abuzului, ei merită să primească iubire și respect.



Părerea mea e diferită și probabil că o să-mi atrag multe antipatii după articolul ăsta. Părerea mea e că respectul nu vine odată cu un spermatozoid și un ovul pe care le-ai dat. Nu vine nici odată cu vârsta, nici sub presiunea familiei sau societății. Eu cred că a-ți îngriji părintele bătrân și bolnav nu e o îndatorire care vine automat, scrisă în certificatul de naștere, ci e o decizie pe care trebuie să o ia fiecare dintre noi. E o întrebare la care trebuie să răspundem, simplu, cu ”da” sau cu ”nu”.

O chestie pe care abia generația noastră începe să o învețe e legată de respect. Din copilărie am prins din zbor ideea că respectul și frica sunt unul și același lucru, plus că respectul vine odată cu vârsta. Oamenii bătrâni trebuie respectați, pentru că sunt bătrâni. Iar din cei tineri, îi respectăm pe cei de care ne temem. Cu siguranță că în alte vremuri, gândirea asta era potrivită. Dar vremurile s-au schimbat, iar oamenii încep să practice un alt fel de respect. Un respect care nu se mai leagă nici de vârstă și nici de putere. De ce? E simplu.

Respectul se câștigă (prin conectare) sau vine odată cu autoritatea. Cu autoritatea ierarhică sau orice alt tip de autoritate. Astfel de respect nu e intrinsec, nu  e un respect pe fond, ci doar de formă. Dar e tot o formă de respect. În generațiile anterioare, vârsta era o formă de autoritate. Lucrurile s-au schimbat, iar acum treaba nu mai stă așa. Într-o generație în care suntem (sau credem că suntem) liberi, în care internetul ne dă o voce care se aude până departe, în care punem mare preț pe dezvoltarea personală, vrem și cerem respect și noi, ăștia tineri. Chiar îl cerem în fața celor mai în vârsta dintre noi. Iar asta nu înseamnă că suntem o generație de nerecunoscători, ci doar că ne cunoaștem valoarea de om, indiferent de vârsta lui.

Și acum că-s și părinte, știu sigur că de la copii nu mă aștept să mă ajute la bătrânețe. Încerc să fac tot posibilul să mă ajut eu pentru atunci, dar nu vreau să se simtă responsabili pentru mine. Din punctul meu de vedere, i-am făcut pentru că mi-am dorit copii, pentru că mi-am dorit ca ei să existe. I-am născut, i-am alăptat și i-am crescut pentru că asta a fost alegerea mea, pentru că i-am iubit necondiționat… până la urmă, pentru că e normal. De m-or iubi și ei pe mine necondiționat și și-or dori să mă ajute, foarte bine. De nu, îmi asum…

Cred că fiecare dintre noi e responsabil pentru el însuși. Desigur, vorbesc despre adulți. Și aici iar poate că o să vă par nesuferită, dar nici sacrificiul suprem al părinților pentru copii nu intră în sistemul meu de valori. Așa că, pentru mine, bătrânețea mea nu o să cadă în responsabilitatea copiilor, dar, în același timp, nici nu voi fi mama-bunica aia care își va dedica fiecare clipă din bătrânețea ei pentru a-și ajuta copiii. Pentru că, adulți fiind, și ei vor fi responsabili pentru viața proprie.

Drept urmare, plănuiesc să am viața mea chiar și la 60 de ani, chiar și la 70, dacă voi mai fi sănătoasă. Sper să mai am prieteni atunci, sper să pot călători, sper să am tabieturile mele și sper să mă pot bucura sănătos de vârsta a treia. Sper să pot rămâne în continuare un adult responsabil, care să poată petrece timp de calitate împreună cu copiii mei adulți și cu copiii lor. Iar ajutorul pe care o să-l ofer copiilor mei va fi tot o alegere, nu o datorie. Așa cum acum, că au mai crescut copiii, nu mă rezum la a fi doar mamă, ci încerc să mai fiu și alte lucruri, să nu uit nici de mine, atunci aș vrea să fiu și altceva, nu doar bunică.

Și de n-o fi să mai fiu prea sănătoasă, sper să mă ajute banii pe care îi economisesc acum pentru atunci să mă îngrijesc de mine. Ce îmi doresc de la ei este să-mi găsească un azil bun, dacă n-oi mai fi eu suficient de lucidă să-mi caut singură.

Vrei să primești postările mele pe email?

Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

Citește tot

Cum să ai haine netede fără să calci

Citește tot

Cum și unde montăm centrala termică?

Citește tot

Înapoi pe bicicletă

Citește tot

Tips’n’Tricks pentru mame care n-au timp

Citește tot

Cum să scapi de păduchi

Citește tot

Cum să-ți ții casa ordonată când ai copii (și nițică dezvoltare personală la final)

Citește tot

Cum ne pregătim ca să nu răcim?

Citește tot

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

Citește tot

Cum să-ți alegi frigiderul

Citește tot

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?

Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu: Wow, voi chiar ați mâncat toată zmeura… Bine că mai am un pahar. Cine să se certe?
Fip: Daaaaa, e buuuuun meula. Ema, nu mânți tu meula! Eu mânc meula!
Ema: Tu și tati. Fip, mâncăm amândoi.
Eu: Mai bine nu mai mâncați niciunul. N-o să mai rămână pentru tort. Ce-ți veni?
Ema: Păi am văzut eu așa că voi nu vă certați și nu știu cum faceți. Fip, hai să nu mai mâncăm zmeură… zise ea în timp ce băga pe ascuns niște zmeură în gură.
Fip: Nu viau!

Vrei să primești postările mele pe email?

Stau și mă gândesc. Da, cred că are dreptate. Nu prea ne certăm. Cum facem să avem așa o relație de succes?

Eu: Hmm… Cel mai important e că pornesc mereu de la premiza că tati are intenții bune. De fapt, că toți oamenii au intenții bune. Și că atunci când face ceva ce nu-mi place, ori nu a știut că nu-mi place, ori nu s-a gândit că nu-mi place.

Ema e gânditoare. Fip e plin de zmeură.

Eu: Așa că îi spun că nu mi-a plăcut și îl rog să nu mai facă. Și el îmi explică de ce a făcut și data viitoare iese mai bine.
Ema: Mda, e foarte bine așa… Știi ce mă gândesc eu?
Fip: Mai viau meulă!
Ema: Taci, Fip, vorbesc cu mami!
Fip: Nu taci, Fip! Taci tu, taci Ema! Io vobec cu mami. Spun că mai viau meulă să mânc! În gulăăăăă! Rooooooaaaaar!
Ema: Mami, Fip nu mă lasă să vorbesc! Fip, lasă-mă să vorbesc.

Plânsete timp de 30 de secunde, cât mi-a luat să-i mai dau copilului mic zmeură. Am parat și vreo două lovituri, dacă tot eram acolo. Lejere, cu palma moale.

Ema: Așa… Știi ce mă gândesc eu?
Eu: Ce?
Ema: Că ai putea să vii și la noi la grădiniță și să le explici colegilor mei cum să facă. Ei nu știu. Ei nu fac așa când îi supără ceva…
Eu: Dar ei cum fac?
Ema: Ei se ceartă, țipă și se lovesc. Nu cred că știu să facă așa cum faci tu…
Eu: Ahammm… Deci EI nu știu…

Rețeta de tort într-un episod viitor…

Despre relații de succes am mai scris eu. Aici

Iar dacă vreți să aflați și mai multe, am uploadat un document de 9 pagini în Shop.
Îl găsiți aici:

Secretele unei relații de succes [pdf]

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.

Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

– Păi cum ai reușit? Chiar sunt curioasă.

Și chiar eram curioasă, pentru că presimțeam ceva măreț. A mai vrut ea să lovească și alți copii și (câteodată) a reușit să se oprească. De obicei, strategia aleasă era să se îndepărteze. Dar rânjetul ei de pe față îmi zicea că astăzi a fost ceva diferit. Grandios. Ceva ce va face ca nimic să nu mai fie cum fusese.

– Mi-am amintit ce mi-ai zis tu.

Nu mă ajută deloc asta. Eu zic multe, prea multe câteodată. Câteodată mai spun chiar și tâmpenii, dacă e să fiu cinstită…

– Ce-am zis eu?

– Mi-am amintit ce îmi povestești tu, cum pot să lucrez cu creierul meu și cum să-mi gestionez furia. Și după aia am folosit neuronii oglindă să o calmez și pe ea.

Da, așa e. Chiar eu i-am zis asta… Pfiu, și e de bine. În mașină a redeschis subiectul.

– Și, mami, crezi că am făcut o potecă mai adâncă?

– Ce potecă? Unde?

– Între neuroni, mami! Ai uitat?

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Așa e. Și asta i-am zis.

 

Acum vreo 2 ani, când eu citeam o carte despre neuroștiință, Ema s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat dacă îmi place cartea, deși nu are poze. Avea câteva poze, pe care i le-am arătat. Erau cu creierul. De atunci am început să vorbim despre cum funcționăm noi, oamenii, la ce ne ajută creierul și la ce ne încurcă.

 

– Cum adică? Putem să controlăm noi creierul? Dar asta nu e adevărat, mami. Creierul ne controlează pe noi!

 

Am reușit să o conving, până la urmă, cum creierul nostru e împărțit în două părți. O parte care ne controlează pe noi și o parte pe care o putem controla noi. Partea creierului care ne controlează pe noi se activează atunci când ne sperie ceva.

 

 

– Uite, Ema, dacă acum apare un urs în fața ta, ce faci?

– Un urs simpatic, cum e ăla din Masha?

– Ăăă, nu. Un urs mare și fioros, care vrea să te mănânce. 

– Păăăi… Încep să plâng și fug repede

– Uite, ăsta e creierul care te controlează pe tine. El face ce știe mai bine ca să te apere. El îți spune să fugi, nu tu îi spui lui. Când te sperii, nu mai ai timp să te gândești ce faci. Așa se întâmplă și când lovești pe cineva. Când lovești pe cineva îi spui creierului să lovească?

– Nu… Nici nu știu când am lovit, așa repede se întâmplă. 

– OK. Dar atunci când înveți să citești cum e?

– Câteodată e greu, câteodată e ușor. Depinde ce litere sunt. 

– Atunci cine controlează creierul?

– Eu…

– Exact. Cu creierul cu care înveți să citești poți să controlezi creierul care lovește.

– Uau…

– Știi ce ajută creierul cu care citești sau creierul cu care lovești să reacționeze?

– Nu

– Niște poteci. În creierul tău, care e compus din părțile astea două, există multe punctulițe mici, care se numesc neuroni. Atunci când tu faci ceva, un neuron se leagă de celălalt cu un fel de ață. Se face ca o potecă între ele. De fiecare dată când reacționezi într-un fel într-o situație, poteca aia devine din ce în ce mai adâncă. Adică, de fiecare dată când lovești pe cineva, adâncește poteca aia care te face să lovești. 

– Aoleu…

– Da… Dar, dacă încerci să-ți folosești creierul cu care citești și te oprești atunci când îți vine să lovești, formezi o altă potecă. Una care îți zice să NU lovești atunci când te înfurii. Și după ce se întâmplă asta de suficient de multe ori, o să-ți vină mai ușor să NU lovești decât să lovești. Doar că e greu până atunci.

– Mda…

 Urmărește-mă pe facebook

Săptămâna trecută am fost la munte cu o prietenă și fetița ei. Ema și C. se cunosc de când erau mici. Între ele a fost întotdeauna o relație tumultoasă, de multă iubire și multă ceartă. Nu s-au dezis nici de data asta, ocazie cu care am reluat discuția despre creier în mașină. De data asta am plusat și am adăugat și neuronii oglindă.

 

– Când s-a enervat C, m-am enervat și eu. Când a țipat ea la mine, am țipat și eu la ea. N-am putut să mă abțin.

– Apoi ați plâns amândouă.

– Da…

– Mai știi când vorbeam despre punctulețele alea mici din creier? Despre neuroni?

– Da, mai știu.

– Ei, fiecare dintre noi are câte un set special de neuroni, care sunt ca niște oglinzi. Ei oglindesc ce fac neuronii persoanei de lângă noi. De-asta te calmezi mai ușor atunci când ai lângă tine o persoană calmă…

– Și de-asta țipi când țipă cineva la tine?

– Da…

 

A urmat apoi o serie de copiat orice gest, orice cuvânt, pe motiv de ”nu eu mami, neuronii mei te copiază”. Când am căscat la unison, a pus verdictul:

 

– Da, mami, ai dreptate. Avem amândouă neuroni din ăștia din oglindă. Că eu nu-s obosită, de fapt, doar te-au copiat pe tine…

 

Concluzie: nu e niciodată prea devreme de unele discuții. Ema are 4 ani și jumătate. Și da, probabil că a făcut o potecă mai adâncă…