De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

De fapt, cea mai mare parte din viața mea, nici măcar nu am știut că am o problemă cu asta. Era o mare virtute pentru mine să nu plâng niciodată de față cu alții, era o mare virtute că nu mi-e niciodată frică și era o mare virtute că nu mă certam niciodată cu nimeni. Apoi, în altă perioadă din viața mea mi-am dat seama că e o mare virtute să exprim furia și că așa fac toți oamenii: țipă, urlă și apoi se simt mai bine. Vă zic acum, cu mintea de om de aproape 31 de ani, că nu era bine nici așa, nici așa.

Din fericire, maternitatea m-a schimbat și m-a făcut să fiu mult mai conștientă de mine. Am pus mâna pe cărți, am făcut cursuri și am vorbit cu specialiști și am reușit să aflu, teoretic, ce-i cu emoțiile astea. Am vrut ca pentru ei să fie mai ușor să trăiască ce au de trăit. Am vrut ca pe ei să nu-i sperie ceea ce simt, să nu mai ascundă, să nu mai reprime. Să nu se mai simtă împovărați de ele.

Apoi, am început și eu să experimentez cu ele. A fost greu la început. Au fost momente în care mi s-a părut penibil ce se întâmplă. Am fost și furioasă pe mine că trebuie să plâng și mi-am dat seama că a simți frică nu ține de slăbiciune, ci, mai degrabă de a fi puternic. Mi-am dat voie să fiu vulnerabilă, mi-am dat voie să simt chiar și furia pe care știam că nu am voie să o simt. Și m-am simțit mult mai bine.

Să vă spun ce i-am învățat și pe copii, pentru că poate vă ajută.

Despre tristețe le-am spus așa:

Atunci când pierdem ceva, suntem triști. E normal să fie așa, e normal să plângem. Am plâns când a murit cineva, dar am plâns și când mi-am scăpat telefonul în wc. Ema a plâns când i s-a uscat plastilina, iar Filip a plâns când s-a rupt coada de la cal. Inițial, reacția reflex era ”Lasă, luăm altul”. Apoi m-am mai cizelat și am trecut la ”Văd că ești tristă pentru că s-a rupt rochița ta preferată. Vrei să plângi la mine în brațe?”

Despre frică le-am spus așa:

E normal să simțim frică. De fapt, e de dorit să o simțim. Pentru că dacă nu simțim frica, atunci vom face lucruri periculoase și ne putem răni, sau chiar muri. Dacă n-aș simți frica, m-aș duce să mângâi crocodilii pe limbă. N-ar fi deloc o idee bună. Așa că nu e nicio ”rușine” să te temi să sari de la 1 metru. Ba chiar e bine, dacă simți că nu poți să o faci. Altfel, ai putea să-ți rupi un picior.
Partea bună e că atunci când simți frică, poți să-ți faci un plan, pentru că frica e prietena noastră. Ne trage un semnal de alarmă, iar noi trebuie să acționăm atunci. Deci, nu pot sări de la 1m, pentru că mă tem să nu mă lovesc. Dacă aș sări de la 60 cm ar fi mai bine? Sau dacă aș pune o saltea sub mine, aș reuși?

Despre furie le-am spus așa:

Când ni se întâmplă lucruri cu care nu suntem de acord, ne înfuriem. Ne înfuriem când cineva ne ia ceva care este al nostru, ne înfuriem atunci când cineva ne trezește dimineața, atunci când noi am vrea să mai dormim, ne înfuriem chiar și când ne este foame. Și e bine, iar furia asta trebuie să o scoatem din noi. Câteodată putem să o controlăm, câteodată încercăm, dar nu ne iese. Eu vreau să aud furia voastră, dar ar fi mai ușor pentru noi să o exprimați productiv. Dacă te înfurii și țipi, dai din picioare și te tăvălești pe jos, eu accept emoția, te iubesc în continuare, dar nu te pot ajuta, pentru că nu înțeleg despre ce e vorba. La fel cum dacă mă înfurii pe tati că a chemat oameni să demoleze baia, dar eu nu am știut înainte, ca să pot strânge tot ce era pe dulapuri, iar acum toate sunt pline de praf, dar nu îi spun nimic, ci doar sunt îmbufnată și îi vorbesc în doi peri, data viitoare el n-o să știe că mie nu mi-a plăcut și va face la fel.

Despre fericire nu le-am mai spus nimic, pentru că despre asta mă învață ei pe mine.

Sunt curioasă ce o să ne spună Laura Markham despre emoții. Conferința ei, organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel, o să fie pe 13 mai (adică peste 2 săptămâni). De înscris vă puteți înscrie aici, iar dacă nu reușiți să ajungeți, o să puteți urmări live-bloggingul pe care o să-l fac eu de acolo (din rațiuni tehnice, liveblogging voi face pe site-ul meu și nu aici, pe blog).

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

familieAm observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Din fericire, internetul nu ne aduce numai timp pierdut, scrollat prin poze cu pisici și filmulețe cu bebeluși simpatici, ci este o cale foarte facilă și validă către informație. E un avantaj pe care generațiile anterioare nu l-au avut și cele mai multe mame profită din plin de asta. Chiar dacă nu au timp să citească  ”romane de parenting”, internetul e o sursa aproape nelimitată de informații despre cum să-ți crești copilul. Nu toate site-urile se îndreaptă către un stil blând de a o face, dar din ce în ce mai multe se merg în direcția aceasta.

Și asta pentru că studiile recente nu mai validează abordări legate de pedepse și alte metode coercitive de a-ți crește copilul, ci înclină către a crește motivația intrinsecă a copilului, a-i arăta acestuia respect și considerație. În plus, e suficient să facem mici introspecții ca să aflăm despre noi că metodele aplicate de cei mai mulți dintre părinții noștri (care nu aveau acces la aceeași informație, după cum spuneam) ne-au pus ceva piedici, ne-au creat ceva complexe și că am fi ajuns și mai departe dacă unele abordări ar fi fost diferite.

Bărbații, în schimb, sunt diferiți. Contextual, ei sunt mai puțin înclinați către empatie și introspecție și au interiorizat foarte bine multe mesaje pe care le-au primit când li s-a spus că băieții nu plâng, că bărbații trebuie să fie puternici, că un băiețel nu se poate juca cu o păpușă, pentru că e rușine șamd. OK, multe dintre noi am ales să ne creștem diferit băieții, dar ce facem cu bărbații pe care îi avem?

O întrebare pe care o primesc adesea este legată de stilurile diferite de parenting în cuplurile care nu împărtășesc aceeași viziune. Mama s-a informat și a înțeles că stilul autoritar de a-ți crește copilul nu aduce beneficii pe termen lung, dar tatăl a rămas blocat în paradigma ”copilul trebuie să știe de frică părinților”, iar mama se întreabă ce poate face pentru a-l aduce în tabăra ei. Poate pentru că așa a crescut și el și i se pare natural, sau poate pentru că părinții lui i-au lăsat mână liberă și știe bine ce ”prostii” a făcut în trecut.

Oricum ar fi, decizia lui de a-și crește copilul în stil autoritar nu îl face un părinte rău, ci un părinte care asta crede că e cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru copilul lui.

Cel mai des, aceste dileme apar în cuplurile care au ele însele probleme la bază. În cupluri în care există ”lupte pentru putere”, în cupluri în care comunicarea nu este eficientă, în cupluri în care nevoile celor doi parteneri sunt neîmplinite.

După cum ați ghicit, primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi la relația ta. Oh, ce simplu e să scrii propoziția asta. Și ce greu e să o faci cu adevărat…

Poți începe de la a asculta cu adevărat ceea ce îți spune partenerul tău. Imboldul știu că e să-i trimiți multă informație, linkuri și cărți, pe care să le citească. Dar dacă vei reveni două paragrafe mai sus, îți vei reaminti că nu aici este problema.

Să revenim, deci. Important e să auzi cu adevărat ce îți transmite partenerul tău. Care e nevoia reală pe care o are și care nu-i este împlinită în cuplu și de ce? Ascultă activ, fără să judeci, fără să iei lucrurile personal și încearcă să vezi adevărata intenție din spatele cuvintelor lui. Privește din perspectiva asta: Tot ce îți spune este despre el și nu despre tine.
Ziceam și de intenție mai devreme. Sunt șanse foarte mari ca intențiile din spatele cuvintelor, poate nu flatante întotdeauna, să fie bune. Dar poate trece printr-o perioadă dificilă, poate are nevoie de mai multă validare în cuplu, de mai multă apreciere, poate este îngrijorat de aspectul financiar al familiei, poate trece printr-o perioadă tumultoasă la serviciu. Sunt multe motive pentru care partenerul tău pare să nu fie deschis către comunicare.

Ieși din cercul vicios al comunicării ineficiente, ascultă-l și vezi unde puteți ajunge de aici.

Dacă nu nevoile neîmplinite sunt problema, ci convingerea că așa este mai bine, pentru că așa l-a învățat experiența, cred că e important să nu-i invalidezi complet perspectiva. Pentru că invalidându-i perspectiva, îi invalidezi rolul de tată și pe el odată cu rol. Ce trebuie să faceți voi, în acest punct, este să negociați efectiv acest aspect. Iar o negociere bună, vine doar într-un proces de comunicare eficient. Atunci când partenerii nu mai comunică deschis și eficient pe o anumită temă, începe blamarea, rușinea, iar negocierea este ratată.

Nu uita ceva. Interlocutorul tău, în orice context, nu îți va spune niciodată DA, atunci când va simți că nu ești interesată de persoana lui. Dacă ceea ce îi transmiți lui nu este deloc și despre el, poți să fii sigură că nu va zice DA. Sau va zice DA, dar va continua să acționeze ca până atunci. Încercați să ajungeți la un compromis, validându-vă unul altuia emoțiile și concentrându-vă pe nevoile voastre.

Dar mai reține ceva. Un compromis sănătos nu este acela în care fiecare partener de negociere renunță la ceva, apoi se întâlnesc la jumătatea drumului, iar ambii sunt puțin nemulțumiți, dar funcționează pe principiul ”mai bine așa, decât deloc”. Nu ăsta e scopul vostru. Un compromis sănătos este acela în care ambii parteneri sunt mulțumiți de rezultat. Încercați să ajungeți aici.

O altă tactică pe care o poți folosi, este ”experimentul”. Poate că îl sperie gândul că vrei să faci doar ca tine, poate că îl nemulțumește și îl neliniștește. Propune-i să aplicați metoda ta doar pentru o perioadă. Ca un experiment. S-ar putea ca perioada definită de timp în care va trebui să empatizeze cu criza de furie a copilului să-l readucă în zona de confort. Una e să știi când se va termina ceva ce nu ți se pare ok și să știi că decizia e reversibilă și nu pe perioadă indefinită și alta e să intri într-o horă de la care te aștepți să dureze toată viața. O să ți se tocească pantofii.

Pe 13 mai 2017 revine Laura Markham într-o conferință organizată de Totul Despre Mame, la RIN GRAND Hotel. Eu am fost data trecută și mi-a plăcut tare mult de ea și voi merge și acum. Mi se pare un eveniment greu de ratat pentru un părinte. Tare mult aș vrea să aflu ideile și sfaturile ei pe acest subiect, care mi se pare din cale afară de sensibil.
Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face încă la preț redus, de EarlyBird. Dar trebuie să vă grăbiți, pentru că prețul redus mai este valabil 2 zile doar.

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Fericire, o, tu… Fericirea mea

fericireaCe înseamnă fericirea pentru mine. M-am tot gândit la asta. Mi-am tot pus întrebarea asta. De multe ori venea la pachet cu întrebarea mai concretă ”Oare sunt eu fericită?”

Na, fericirea înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Pentru unii fericirea se traduce într-o familie numeroasă, pentru alții în a călători, într-un job bun, în bani mulți, mașini scumpe, prietenii sincere, copii sănătoși, relații bune cu ceilalți.

Suntem oameni diferiți, cu nevoi diferite, cu trecuturi diferite. Ceea ce mă face fericită pe mine, poate pe alții îi face să se simtă nefericiți. Eu aș fi în culmea fericirii ca sâmbătă dimineață să dorm la ora 11. Alții poate plănuiseră ca la ora aia să fie direct pe pârtie, iar faptul că sunt acasă în pat și dorm e o sursă de nemulțumire pentru ei.

Eram nefericită când aveam așteptări. De la viață sau de la alții. Chiar și de la mine. Lucrurile ar fi trebuit să fie așa și pe dincolo, ceilalți ar fi trebuit să reacționeze așa și nu așa, eu ar fi trebuit să fiu mereu perfectă, în tot și toate.

Dacă eu te respect pe tine, și tu ar trebui să mă respecți pe mine, iar dacă eu te ajut, să știi că o fac necondiționat. Și să nu pui niciodată în dubiu intențiile mele bune. La fel nu o voi face nici eu, pentru că toți oamenii sunt bine intenționați.

E greu să aștepți mereu de la alții, ba e greu și să aștepți mereu de la tine. E multă presiune să vezi mereu binele în ceilalți și să le arăți mereu doar bunul din tine. Devii tare ușor de dezamăgit, ușor de pus la pământ, ușor de demotivat.

Într-o zi cu soare am decis să schimb macazul. De ce să stau mereu în așteptare? De ce să nu cer atunci când vreau? De ce să nu-i accept pe ceilalți așa cum sunt? De ce să nu iau situațiile de viață ca atare? Cu ce mă ajută că mă frustrez că V. nu-mi observă o nevoie bine ascunsă în mine, pe care mă lupt să nu i-o arăt, dar pe care aș vrea să o cunoască? De ce să nu accept că omul X e în Y fel și că scopul meu în viață nu e să-l schimb pe el. Să-mi asum că nici măcar nu am eu răspunsurile și că poate omul X e foarte bine așa cum este el. Că universul nu se învârte (și nici nu ar trebui) în jurul meu. Că lucrurile vin și pleacă și că e OK așa. Că sunt bune planurile, dar și mai bună e flexibilitatea. Că dacă nu-mi mai place un om sau un loc, pot să-mi iau elegant tălpășița și să plec. În esență, că nu depind de alții, de bani, de carieră pentru a fi fericită. Că pot fi fericită și în absența lor, dacă reușesc să le iau ca atare și să mă regrupez rapid. Că dezamăgirea care vine după așteptări e aia care mă pune la pământ mai ușor decât orice altceva.

Am aflat, cu ocazia asta, că ajută să-i asculți pe cei din jur, să le auzi durerile și să le oferi o vorbă bună. Că e ușor tare să judeci (și o făceam tare mult într-o vreme când aveam nevoie să mă validez eu pe mine, în comparație cu alții care erau ”imperfecți”, nu ”perfecți” cum eram eu). Că mai greu e să te pui în cizmele găurite de cauciuc ale celui de lângă tine și să umbli prin noroi alături de el. Că și mai greu e să-i dai cizmele tale, mai puțin găurite decât ale lui și să pleci desculț acasă.

Am trecut dintr-o extremă în alta, și presupun că e normal. E un drum greu, care duce către echilibru. Cred că trebuie să poți călca pe alții în picioare, apoi să te lași călcat de ceilalți, ca să ajungi la momentul în care decizi, conștient sau nu, că nu e bine nici așa și nici așa.

Să ajungi în momentul ăla în care să privești cu indulgență către tine, să te înțelegi, să te accepți și să te iubești. Asta e fericirea pentru mine.

Asta și o după amiază caldă de primăvară, cu un ceai bun și un zâmbet pe buze, copiii jucându-se în jurul meu, iar eu contemplând nemurirea. Sau o mare caldă. Stai, iar am așteptări…