Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?

Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu: Wow, voi chiar ați mâncat toată zmeura… Bine că mai am un pahar. Cine să se certe?
Fip: Daaaaa, e buuuuun meula. Ema, nu mânți tu meula! Eu mânc meula!
Ema: Tu și tati. Fip, mâncăm amândoi.
Eu: Mai bine nu mai mâncați niciunul. N-o să mai rămână pentru tort. Ce-ți veni?
Ema: Păi am văzut eu așa că voi nu vă certați și nu știu cum faceți. Fip, hai să nu mai mâncăm zmeură… zise ea în timp ce băga pe ascuns niște zmeură în gură.
Fip: Nu viau!

Vrei să primești postările mele pe email?

Stau și mă gândesc. Da, cred că are dreptate. Nu prea ne certăm. Cum facem să avem așa o relație de succes?

Eu: Hmm… Cel mai important e că pornesc mereu de la premiza că tati are intenții bune. De fapt, că toți oamenii au intenții bune. Și că atunci când face ceva ce nu-mi place, ori nu a știut că nu-mi place, ori nu s-a gândit că nu-mi place.

Ema e gânditoare. Fip e plin de zmeură.

Eu: Așa că îi spun că nu mi-a plăcut și îl rog să nu mai facă. Și el îmi explică de ce a făcut și data viitoare iese mai bine.
Ema: Mda, e foarte bine așa… Știi ce mă gândesc eu?
Fip: Mai viau meulă!
Ema: Taci, Fip, vorbesc cu mami!
Fip: Nu taci, Fip! Taci tu, taci Ema! Io vobec cu mami. Spun că mai viau meulă să mânc! În gulăăăăă! Rooooooaaaaar!
Ema: Mami, Fip nu mă lasă să vorbesc! Fip, lasă-mă să vorbesc.

Plânsete timp de 30 de secunde, cât mi-a luat să-i mai dau copilului mic zmeură. Am parat și vreo două lovituri, dacă tot eram acolo. Lejere, cu palma moale.

Ema: Așa… Știi ce mă gândesc eu?
Eu: Ce?
Ema: Că ai putea să vii și la noi la grădiniță și să le explici colegilor mei cum să facă. Ei nu știu. Ei nu fac așa când îi supără ceva…
Eu: Dar ei cum fac?
Ema: Ei se ceartă, țipă și se lovesc. Nu cred că știu să facă așa cum faci tu…
Eu: Ahammm… Deci EI nu știu…

Rețeta de tort într-un episod viitor…

Despre relații de succes am mai scris eu. Aici

Iar dacă vreți să aflați și mai multe, am uploadat un document de 9 pagini în Shop.
Îl găsiți aici:

Secretele unei relații de succes [pdf]

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.

Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

– Păi cum ai reușit? Chiar sunt curioasă.

Și chiar eram curioasă, pentru că presimțeam ceva măreț. A mai vrut ea să lovească și alți copii și (câteodată) a reușit să se oprească. De obicei, strategia aleasă era să se îndepărteze. Dar rânjetul ei de pe față îmi zicea că astăzi a fost ceva diferit. Grandios. Ceva ce va face ca nimic să nu mai fie cum fusese.

– Mi-am amintit ce mi-ai zis tu.

Nu mă ajută deloc asta. Eu zic multe, prea multe câteodată. Câteodată mai spun chiar și tâmpenii, dacă e să fiu cinstită…

– Ce-am zis eu?

– Mi-am amintit ce îmi povestești tu, cum pot să lucrez cu creierul meu și cum să-mi gestionez furia. Și după aia am folosit neuronii oglindă să o calmez și pe ea.

Da, așa e. Chiar eu i-am zis asta… Pfiu, și e de bine. În mașină a redeschis subiectul.

– Și, mami, crezi că am făcut o potecă mai adâncă?

– Ce potecă? Unde?

– Între neuroni, mami! Ai uitat?

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Așa e. Și asta i-am zis.

 

Acum vreo 2 ani, când eu citeam o carte despre neuroștiință, Ema s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat dacă îmi place cartea, deși nu are poze. Avea câteva poze, pe care i le-am arătat. Erau cu creierul. De atunci am început să vorbim despre cum funcționăm noi, oamenii, la ce ne ajută creierul și la ce ne încurcă.

 

– Cum adică? Putem să controlăm noi creierul? Dar asta nu e adevărat, mami. Creierul ne controlează pe noi!

 

Am reușit să o conving, până la urmă, cum creierul nostru e împărțit în două părți. O parte care ne controlează pe noi și o parte pe care o putem controla noi. Partea creierului care ne controlează pe noi se activează atunci când ne sperie ceva.

 

 

– Uite, Ema, dacă acum apare un urs în fața ta, ce faci?

– Un urs simpatic, cum e ăla din Masha?

– Ăăă, nu. Un urs mare și fioros, care vrea să te mănânce. 

– Păăăi… Încep să plâng și fug repede

– Uite, ăsta e creierul care te controlează pe tine. El face ce știe mai bine ca să te apere. El îți spune să fugi, nu tu îi spui lui. Când te sperii, nu mai ai timp să te gândești ce faci. Așa se întâmplă și când lovești pe cineva. Când lovești pe cineva îi spui creierului să lovească?

– Nu… Nici nu știu când am lovit, așa repede se întâmplă. 

– OK. Dar atunci când înveți să citești cum e?

– Câteodată e greu, câteodată e ușor. Depinde ce litere sunt. 

– Atunci cine controlează creierul?

– Eu…

– Exact. Cu creierul cu care înveți să citești poți să controlezi creierul care lovește.

– Uau…

– Știi ce ajută creierul cu care citești sau creierul cu care lovești să reacționeze?

– Nu

– Niște poteci. În creierul tău, care e compus din părțile astea două, există multe punctulițe mici, care se numesc neuroni. Atunci când tu faci ceva, un neuron se leagă de celălalt cu un fel de ață. Se face ca o potecă între ele. De fiecare dată când reacționezi într-un fel într-o situație, poteca aia devine din ce în ce mai adâncă. Adică, de fiecare dată când lovești pe cineva, adâncește poteca aia care te face să lovești. 

– Aoleu…

– Da… Dar, dacă încerci să-ți folosești creierul cu care citești și te oprești atunci când îți vine să lovești, formezi o altă potecă. Una care îți zice să NU lovești atunci când te înfurii. Și după ce se întâmplă asta de suficient de multe ori, o să-ți vină mai ușor să NU lovești decât să lovești. Doar că e greu până atunci.

– Mda…

 Urmărește-mă pe facebook

Săptămâna trecută am fost la munte cu o prietenă și fetița ei. Ema și C. se cunosc de când erau mici. Între ele a fost întotdeauna o relație tumultoasă, de multă iubire și multă ceartă. Nu s-au dezis nici de data asta, ocazie cu care am reluat discuția despre creier în mașină. De data asta am plusat și am adăugat și neuronii oglindă.

 

– Când s-a enervat C, m-am enervat și eu. Când a țipat ea la mine, am țipat și eu la ea. N-am putut să mă abțin.

– Apoi ați plâns amândouă.

– Da…

– Mai știi când vorbeam despre punctulețele alea mici din creier? Despre neuroni?

– Da, mai știu.

– Ei, fiecare dintre noi are câte un set special de neuroni, care sunt ca niște oglinzi. Ei oglindesc ce fac neuronii persoanei de lângă noi. De-asta te calmezi mai ușor atunci când ai lângă tine o persoană calmă…

– Și de-asta țipi când țipă cineva la tine?

– Da…

 

A urmat apoi o serie de copiat orice gest, orice cuvânt, pe motiv de ”nu eu mami, neuronii mei te copiază”. Când am căscat la unison, a pus verdictul:

 

– Da, mami, ai dreptate. Avem amândouă neuroni din ăștia din oglindă. Că eu nu-s obosită, de fapt, doar te-au copiat pe tine…

 

Concluzie: nu e niciodată prea devreme de unele discuții. Ema are 4 ani și jumătate. Și da, probabil că a făcut o potecă mai adâncă…

 

Cum ne pregătim ca să nu răcim?

Mai sunt câteva săptămâni și începe iar școala sau grădinița. Apoi urmează anotimpurile mai reci și, după cum probabil știți deja, vor începe mucii (pardon, nu-i frumos să le zic așa), răceala, tusea, febra, bronșiolitele și cine mai știe ce....

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

  Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai...

Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria.

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Mama Mariei era mereu acolo pentru ea și o iubea, o îngrijea și o proteja, o hrănea atunci când îi era foame și o ținea la pieptul ei atunci când îi era greu. O liniștea cu atingerea ei, cu cântecul ei, cu mirosul ei, iar Maria era îndrăgostită de mama. Orice moment greu, orice emoție neplăcută, primeau răspuns din partea mamei, iar Maria se simțea mereu în siguranță, se simțea iubită și știa că poate avea încredere în mama ei.

Atunci când plângea, mama ei se apropia blând, o atingea pe umărul drept cu degetele ei de mătase, îi spunea numele, apoi o lua în brațe și o legăna ușor. Maria simțea freamătul corpului mamei ei, căldura pielii, mirosul de lapte din pielea ei, respirația călduță și o cuprindea o liniște interioară, ca și cum s-ar fi scufundat în ape de mătase roz, cu valuri blânde și calde. Nici Maria și nici mama ei nu știau că în acele momente pun bazele empatiei viitorului adult, dar totul li se părea atât de natural, că nici gând să facă altfel.

Apoi Maria a mai crescut.

Când avea 10 luni adora să se joace ”cucu-bau” cu fratele ei mai mare, David. Știa că de fiecare dată când va apărea din spatele păturicii cu bufnițe colorate, David se va bucura să o vadă și va râde. Deci, ceva din ce făcea ea trezea un râset pe fața lui David… Ce descoperire interesantă!

Dar câteodată și David se întrista și plângea. Maria încă nu înțelegea ce se întâmpla cu el, dar lacrimile lui o făceau și pe ea să plângă. Nici Maria, nici David, nici mama lor nu știau despre neuronii oglindă, niște omuleți mici din creierul Mariei, care oglindeau omuleții mici din creierul lui David, care plângeau când ceilalți plângeau și se linișteau atunci când ceilalți erau liniștiți. Dar simțeau că natural este ca mama să vină și să-i ajute pe amândoi să revină în starea de bine, în apele roz de mătase. Discutând cu David despre ce s-a întâmplat și despre ce simte, dar explicându-i și Mariei de ce plânge David, mama se asigura că o însoțește pe Maria în călătoria empatiei. Erau la început acum. Maria abia începea să înțeleagă că și ceilalți au emoții.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Empatia prin imitație

 

Pe la un an și jumătate Maria a început să imite comportamentul mamei atunci când îl vedea pe David (sau pe oricare alt copil) că plânge. Se apropia de el cu aceeași blândețe ca mama ei și îi punea mâna întâi pe umărul drept. Apoi îi spunea numele și îl mângâia pe spate. Era primul pas… Empatia prin imitație.

 

La 2 ani, Maria încă nu putea înțelege pe deplin perspectivele celorlalți, dar cuvintele mamei o ajutau mereu. Cuvintele ”David plânge pentru că și-a pierdut mașinuța în canal” îi spuneau Mariei că plânsul este legat de o tristețe, de o pierdere, de o emoție dificilă. Iar când Maria l-a ajutat pe David să se simtă mai bine, aducându-i cealaltă mașinuță preferată, mama s-a bucurat și i-a spus ”Uite, l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine”, iar David i-a mulțumit. Maria a zâmbit larg, iar ceva din interiorul ei a luat emoția asta și a pus-o într-o cutiuță, pe care a lipit o etichetă: ”Maria, nu uita: atunci când l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine, te-ai simțit mai bine și tu”. De fiecare dată când Maria îl făcea pe David să zâmbească în momentele lui grele, cutiuța mai creștea puțin și iar puțin și tot puțin și tot așa, până când a devenit o cutie mare, care plutea în ape de mătase roz. Ce putere minunată e în noi, aceea de a oferi zâmbete și de a șterge lacrimi cu o batistă curcubeu! Ce emoție puternică!

 

Maria și observarea emoțiilor

 

Când a împlinit 4 ani, Maria a observat: ”Mami, David e trist că n-a suflat și el în lumânare”.

 

Adevărat, David se simțea trist pentru că toată petrecerea se învârtea în jurul surorii lui. Mama i-a dat dreptate Mariei, dar, pentru că nu știa cum să-l ajute pe David, i-a cerut ajutorul fetiței.

 

Maria, ce putem face să-l ajutăm pe David să nu mai fie atât de trist?

 

Maria a stat și s-a gândit, a căutat în toate cutiuțele din mintea ei și a găsit o strategie. A luat una din jucăriile din mormanul de jucării pe care le primise și l-a invitat pe David la joc. Seara s-a jucat de-a tortul cu David, iar David a suflat de câteva ori în lumânările de lemn. Mama îi privea zâmbitoare dintr-un colț. Amândoi păreau că plutesc în ape blânde, de mătase roz.

 

Câteodată le era și greu, cu ape tulburi din postav aspru, gri închis

 

Bineînțeles că erau și multe momente în care Maria nu era atât de blândă, cum văzuse la mama ei. Emoțiile ei foarte puternice preluau controlul, iar Maria nu mai reușea să le țină frâu. Dar îi avea alături pe mama ei și pe David, care îi răspundeau, cu empatie și blândețe. Iar când nici David nu o putea face, mama lor intervenea și cu grația unei zâne reușea să îi asculte și să îi valorizeze pe amândoi.

Existau momente când până și zâna de mami se transforma într-un monstruleț obosit, tracasat și furios. Planul pentru momente ca acelea era ca Maria și David să îi reamintească mamei despre ”vocea mică și blândă” și despre ”atingerea de mătase roz”. Mama îi învățase că indiferent ce se întâmplă, nimeni nu are voie să le vorbească urât sau să-i agreseze în vreun fel. Nici măcar ea. Cuvintele copiilor o aduceau mereu cu picioarele pe pământ, în ape de mătase roz.

 

Maria la 5 ani și jumătate

 

Când avea Maria 5 ani și jumătate, prietenul cel mai bun al lui David s-a mutat în altă țară. David s-a înfuriat, apoi s-a întristat, a plâns mult, a aruncat cu penarul și cu rucsacul prin cameră. Maria l-a privit cu atenție, apoi i-a spus ”Cred că e tare înfricoșător pentru tine ce se întâmplă acum…”

David și-a recunoscut frica, și-a plâns tristețea și a lăsat furia să curgă din el. Maria i-a mai oferit atunci și o îmbrățișare și o atingere de mătase pe umărul drept.

 

***

 

Călătoria Mariei nu e încheiată. Împreună cu familia ei, Maria navighează în continuare în ape de mătase roz și învață strategii pentru momentele de furtună, când vasul ei se îndreaptă către derivă. Maria își scrie harta acum și știe că nu o poate face singură…

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată...

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii

Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit. Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două...

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată? Fip: Da, nu vă sitați nisiodată? Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta? Eu: Wow, voi chiar ați mâncat...

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.

Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Sau, mă rog, te puteai uita, dar eram sceptică. Simțeam nevoia sa îmi arăt într-un fel superioritatea, așa că nimeni nu putea interacționa cu copiii mei la fel de “perfect” cum o făceam eu.

Acum să nu fiu nasoală. E adevărat că de la mulți părinți sau bunici cu care interacționam primeau mesaje care erau diferite de mesajele pe care le transmiteam eu. Și mai e adevărat și că unele mesaje nu erau foarte potrivite, iar unele chiar pe dos de ceea ce încercam eu să fac. Dar, hai să fim serioși, niciunul dintre mesajele astea nu i-ar fi dus pe copii în terapie pentru toată viața lor, nu i-ar fi marcat iremediabil

Mi-am dat seama, ulterior, după ce am mai redus din aroganța cu care mă autoinvestisem odată cu rolul de mamă, că:

Nu contează cum interacționează ceilalți cu copiii mei, atâta timp cât știu eu să o fac

Ar fi ideal ca toți adulții să respecte toți copiii. Ar fi ideal să știe sa comunice cu ei, așa cum ar comunica și cu alți adulți. Ar fi ideal să nu le pună etichete, nici bune, nici rele, să nu îi mai compare între ei, sa le acorde încredere și să le accepte limitele. Dar nu trăim într-o lume perfectă. Nici măcar eu nu sunt perfectă față de copiii mei, ce să mai spun de ceilalți care nu îi cunosc.

Toți ducem cu noi niște bagaje emoționale, niște convingeri despre viață, niște așteptări. Unii dintre noi știm teoria, dar nu ne iese practica, alții dintre noi nu știm teoria, dar ne pricepem la practică, iar alții nu ne descurcăm nici cu una și nici cu alta.

Iar cel mai important este că… eu sunt cea mai importantă. Sau, hai să nu fiu narcisistă. Nu doar eu, ci noi, ca familie. Noi, ca familie suntem punctul de referință pentru copil, nu o bunică din parc, nici măcar o armată de bunici.

Și atunci, ce cântărește mai mult? Mesajele mele de acceptare și de empatie (care nu apar nici ele în 100% din situații, dar predomină), sau mesajele de alte tipuri pe care le aude de la străini.

Vă spun eu ce contează. Contează… eu. Contează familia. Contează conectarea dintre noi. Contează valorile noastre, contează exemplul nostru, contează ce simte despre noi și despre el. Contează să lucrăm noi, acasă cu ceea ce se întâmplă prin alte părți, să povestim, să explicăm. Pentru că… și asta mă duce la următorul subiect:

Copiii mei au nevoie să interacționeze și cu alți oameni, alte stiluri de comunicare, alte reacții

Am aflat, între timp, că pentru mine e important ca atât eu, cât și copiii mei, să fim flexibili. Iar asta înseamnă interacțiuni diferite cu oameni diferiți. Da, mi-ar fi mult mai confortabil în poziția mea de mamă atoateapărătoare să știu că toată lumea care interacționează cu copiii mei le arată respect și comunică asertiv cu ei, dar realitatea e diferită. Oamenii nu sunt așa, iar pentru mine a fost important să-i expun treptat pe amândoi și la alte tipuri de discursuri.

Mi s-a părut, pe lângă expunerea controlată la realitate și o bună oportunitate de discuții. O bună oportunitate să dezvoltăm gândirea critică, empatia, compasiunea. Să discutăm despre emoții și despre reacții. Să venim cu sugestii, cu propuneri, cu presupuneri.

Oare de ce ți-a spus doamna asta? Oare de ce a folosit acest ton? Oare ce gândea ea? Oare ce simțea ea? Dar tu ce ai simțit? Ce te-a făcut să simți asta? Cum ți-ar fi plăcut să reacționeze? Ce ai fi vrut să-i spui?

Instrumentele copiilor – Stima de sine

Ce am făcut, însă, a fost să lucrăm în familie la a le oferi instrumente să gestioneze momente de genul acesta. Să înțeleagă că oricât am empatiza cu trăirile cuiva care se comportă urât, un astfel de comportament nu e acceptabil, că nu trebuie să acceptăm cuvintele urâte ale nimănui, nici loviturile, că trebuie să spunem STOP (indiferent ce vârstă are cel care ne vorbește urât sau ne agresează), iar că dacă celălalt ne vorbește la fel de urât, putem să plecăm, oricât de nepoliticos ar părea asta.

Că toți oamenii merită respect, chiar dacă au 2 ani sau 20 și că la fel cum un copil trebuie să fie politicos, și un adult trebuie să facă la fel. De fapt, i-am învățat despre stima de sine. Și mai învățăm împreună, pentru că multe din lecțiile astea sunt și pentru mine…

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

De fapt, cea mai mare parte din viața mea, nici măcar nu am știut că am o problemă cu asta. Era o mare virtute pentru mine să nu plâng niciodată de față cu alții, era o mare virtute că nu mi-e niciodată frică și era o mare virtute că nu mă certam niciodată cu nimeni. Apoi, în altă perioadă din viața mea mi-am dat seama că e o mare virtute să exprim furia și că așa fac toți oamenii: țipă, urlă și apoi se simt mai bine. Vă zic acum, cu mintea de om de aproape 31 de ani, că nu era bine nici așa, nici așa.

Din fericire, maternitatea m-a schimbat și m-a făcut să fiu mult mai conștientă de mine. Am pus mâna pe cărți, am făcut cursuri și am vorbit cu specialiști și am reușit să aflu, teoretic, ce-i cu emoțiile astea. Am vrut ca pentru ei să fie mai ușor să trăiască ce au de trăit. Am vrut ca pe ei să nu-i sperie ceea ce simt, să nu mai ascundă, să nu mai reprime. Să nu se mai simtă împovărați de ele.

Apoi, am început și eu să experimentez cu ele. A fost greu la început. Au fost momente în care mi s-a părut penibil ce se întâmplă. Am fost și furioasă pe mine că trebuie să plâng și mi-am dat seama că a simți frică nu ține de slăbiciune, ci, mai degrabă de a fi puternic. Mi-am dat voie să fiu vulnerabilă, mi-am dat voie să simt chiar și furia pe care știam că nu am voie să o simt. Și m-am simțit mult mai bine.

Să vă spun ce i-am învățat și pe copii, pentru că poate vă ajută.

Despre tristețe le-am spus așa:

Atunci când pierdem ceva, suntem triști. E normal să fie așa, e normal să plângem. Am plâns când a murit cineva, dar am plâns și când mi-am scăpat telefonul în wc. Ema a plâns când i s-a uscat plastilina, iar Filip a plâns când s-a rupt coada de la cal. Inițial, reacția reflex era ”Lasă, luăm altul”. Apoi m-am mai cizelat și am trecut la ”Văd că ești tristă pentru că s-a rupt rochița ta preferată. Vrei să plângi la mine în brațe?”

Despre frică le-am spus așa:

E normal să simțim frică. De fapt, e de dorit să o simțim. Pentru că dacă nu simțim frica, atunci vom face lucruri periculoase și ne putem răni, sau chiar muri. Dacă n-aș simți frica, m-aș duce să mângâi crocodilii pe limbă. N-ar fi deloc o idee bună. Așa că nu e nicio ”rușine” să te temi să sari de la 1 metru. Ba chiar e bine, dacă simți că nu poți să o faci. Altfel, ai putea să-ți rupi un picior.
Partea bună e că atunci când simți frică, poți să-ți faci un plan, pentru că frica e prietena noastră. Ne trage un semnal de alarmă, iar noi trebuie să acționăm atunci. Deci, nu pot sări de la 1m, pentru că mă tem să nu mă lovesc. Dacă aș sări de la 60 cm ar fi mai bine? Sau dacă aș pune o saltea sub mine, aș reuși?

Despre furie le-am spus așa:

Când ni se întâmplă lucruri cu care nu suntem de acord, ne înfuriem. Ne înfuriem când cineva ne ia ceva care este al nostru, ne înfuriem atunci când cineva ne trezește dimineața, atunci când noi am vrea să mai dormim, ne înfuriem chiar și când ne este foame. Și e bine, iar furia asta trebuie să o scoatem din noi. Câteodată putem să o controlăm, câteodată încercăm, dar nu ne iese. Eu vreau să aud furia voastră, dar ar fi mai ușor pentru noi să o exprimați productiv. Dacă te înfurii și țipi, dai din picioare și te tăvălești pe jos, eu accept emoția, te iubesc în continuare, dar nu te pot ajuta, pentru că nu înțeleg despre ce e vorba. La fel cum dacă mă înfurii pe tati că a chemat oameni să demoleze baia, dar eu nu am știut înainte, ca să pot strânge tot ce era pe dulapuri, iar acum toate sunt pline de praf, dar nu îi spun nimic, ci doar sunt îmbufnată și îi vorbesc în doi peri, data viitoare el n-o să știe că mie nu mi-a plăcut și va face la fel.

Despre fericire nu le-am mai spus nimic, pentru că despre asta mă învață ei pe mine.

Sunt curioasă ce o să ne spună Laura Markham despre emoții. Conferința ei, organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel, o să fie pe 13 mai (adică peste 2 săptămâni). De înscris vă puteți înscrie aici, iar dacă nu reușiți să ajungeți, o să puteți urmări live-bloggingul pe care o să-l fac eu de acolo (din rațiuni tehnice, liveblogging voi face pe site-ul meu și nu aici, pe blog).