Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

familieAm observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Din fericire, internetul nu ne aduce numai timp pierdut, scrollat prin poze cu pisici și filmulețe cu bebeluși simpatici, ci este o cale foarte facilă și validă către informație. E un avantaj pe care generațiile anterioare nu l-au avut și cele mai multe mame profită din plin de asta. Chiar dacă nu au timp să citească  ”romane de parenting”, internetul e o sursa aproape nelimitată de informații despre cum să-ți crești copilul. Nu toate site-urile se îndreaptă către un stil blând de a o face, dar din ce în ce mai multe se merg în direcția aceasta.

Și asta pentru că studiile recente nu mai validează abordări legate de pedepse și alte metode coercitive de a-ți crește copilul, ci înclină către a crește motivația intrinsecă a copilului, a-i arăta acestuia respect și considerație. În plus, e suficient să facem mici introspecții ca să aflăm despre noi că metodele aplicate de cei mai mulți dintre părinții noștri (care nu aveau acces la aceeași informație, după cum spuneam) ne-au pus ceva piedici, ne-au creat ceva complexe și că am fi ajuns și mai departe dacă unele abordări ar fi fost diferite.

Bărbații, în schimb, sunt diferiți. Contextual, ei sunt mai puțin înclinați către empatie și introspecție și au interiorizat foarte bine multe mesaje pe care le-au primit când li s-a spus că băieții nu plâng, că bărbații trebuie să fie puternici, că un băiețel nu se poate juca cu o păpușă, pentru că e rușine șamd. OK, multe dintre noi am ales să ne creștem diferit băieții, dar ce facem cu bărbații pe care îi avem?

O întrebare pe care o primesc adesea este legată de stilurile diferite de parenting în cuplurile care nu împărtășesc aceeași viziune. Mama s-a informat și a înțeles că stilul autoritar de a-ți crește copilul nu aduce beneficii pe termen lung, dar tatăl a rămas blocat în paradigma ”copilul trebuie să știe de frică părinților”, iar mama se întreabă ce poate face pentru a-l aduce în tabăra ei. Poate pentru că așa a crescut și el și i se pare natural, sau poate pentru că părinții lui i-au lăsat mână liberă și știe bine ce ”prostii” a făcut în trecut.

Oricum ar fi, decizia lui de a-și crește copilul în stil autoritar nu îl face un părinte rău, ci un părinte care asta crede că e cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru copilul lui.

Cel mai des, aceste dileme apar în cuplurile care au ele însele probleme la bază. În cupluri în care există ”lupte pentru putere”, în cupluri în care comunicarea nu este eficientă, în cupluri în care nevoile celor doi parteneri sunt neîmplinite.

După cum ați ghicit, primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi la relația ta. Oh, ce simplu e să scrii propoziția asta. Și ce greu e să o faci cu adevărat…

Poți începe de la a asculta cu adevărat ceea ce îți spune partenerul tău. Imboldul știu că e să-i trimiți multă informație, linkuri și cărți, pe care să le citească. Dar dacă vei reveni două paragrafe mai sus, îți vei reaminti că nu aici este problema.

Să revenim, deci. Important e să auzi cu adevărat ce îți transmite partenerul tău. Care e nevoia reală pe care o are și care nu-i este împlinită în cuplu și de ce? Ascultă activ, fără să judeci, fără să iei lucrurile personal și încearcă să vezi adevărata intenție din spatele cuvintelor lui. Privește din perspectiva asta: Tot ce îți spune este despre el și nu despre tine.
Ziceam și de intenție mai devreme. Sunt șanse foarte mari ca intențiile din spatele cuvintelor, poate nu flatante întotdeauna, să fie bune. Dar poate trece printr-o perioadă dificilă, poate are nevoie de mai multă validare în cuplu, de mai multă apreciere, poate este îngrijorat de aspectul financiar al familiei, poate trece printr-o perioadă tumultoasă la serviciu. Sunt multe motive pentru care partenerul tău pare să nu fie deschis către comunicare.

Ieși din cercul vicios al comunicării ineficiente, ascultă-l și vezi unde puteți ajunge de aici.

Dacă nu nevoile neîmplinite sunt problema, ci convingerea că așa este mai bine, pentru că așa l-a învățat experiența, cred că e important să nu-i invalidezi complet perspectiva. Pentru că invalidându-i perspectiva, îi invalidezi rolul de tată și pe el odată cu rol. Ce trebuie să faceți voi, în acest punct, este să negociați efectiv acest aspect. Iar o negociere bună, vine doar într-un proces de comunicare eficient. Atunci când partenerii nu mai comunică deschis și eficient pe o anumită temă, începe blamarea, rușinea, iar negocierea este ratată.

Nu uita ceva. Interlocutorul tău, în orice context, nu îți va spune niciodată DA, atunci când va simți că nu ești interesată de persoana lui. Dacă ceea ce îi transmiți lui nu este deloc și despre el, poți să fii sigură că nu va zice DA. Sau va zice DA, dar va continua să acționeze ca până atunci. Încercați să ajungeți la un compromis, validându-vă unul altuia emoțiile și concentrându-vă pe nevoile voastre.

Dar mai reține ceva. Un compromis sănătos nu este acela în care fiecare partener de negociere renunță la ceva, apoi se întâlnesc la jumătatea drumului, iar ambii sunt puțin nemulțumiți, dar funcționează pe principiul ”mai bine așa, decât deloc”. Nu ăsta e scopul vostru. Un compromis sănătos este acela în care ambii parteneri sunt mulțumiți de rezultat. Încercați să ajungeți aici.

O altă tactică pe care o poți folosi, este ”experimentul”. Poate că îl sperie gândul că vrei să faci doar ca tine, poate că îl nemulțumește și îl neliniștește. Propune-i să aplicați metoda ta doar pentru o perioadă. Ca un experiment. S-ar putea ca perioada definită de timp în care va trebui să empatizeze cu criza de furie a copilului să-l readucă în zona de confort. Una e să știi când se va termina ceva ce nu ți se pare ok și să știi că decizia e reversibilă și nu pe perioadă indefinită și alta e să intri într-o horă de la care te aștepți să dureze toată viața. O să ți se tocească pantofii.

Pe 13 mai 2017 revine Laura Markham într-o conferință organizată de Totul Despre Mame, la RIN GRAND Hotel. Eu am fost data trecută și mi-a plăcut tare mult de ea și voi merge și acum. Mi se pare un eveniment greu de ratat pentru un părinte. Tare mult aș vrea să aflu ideile și sfaturile ei pe acest subiect, care mi se pare din cale afară de sensibil.
Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face încă la preț redus, de EarlyBird. Dar trebuie să vă grăbiți, pentru că prețul redus mai este valabil 2 zile doar.

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Fericire, o, tu… Fericirea mea

fericireaCe înseamnă fericirea pentru mine. M-am tot gândit la asta. Mi-am tot pus întrebarea asta. De multe ori venea la pachet cu întrebarea mai concretă ”Oare sunt eu fericită?”

Na, fericirea înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Pentru unii fericirea se traduce într-o familie numeroasă, pentru alții în a călători, într-un job bun, în bani mulți, mașini scumpe, prietenii sincere, copii sănătoși, relații bune cu ceilalți.

Suntem oameni diferiți, cu nevoi diferite, cu trecuturi diferite. Ceea ce mă face fericită pe mine, poate pe alții îi face să se simtă nefericiți. Eu aș fi în culmea fericirii ca sâmbătă dimineață să dorm la ora 11. Alții poate plănuiseră ca la ora aia să fie direct pe pârtie, iar faptul că sunt acasă în pat și dorm e o sursă de nemulțumire pentru ei.

Eram nefericită când aveam așteptări. De la viață sau de la alții. Chiar și de la mine. Lucrurile ar fi trebuit să fie așa și pe dincolo, ceilalți ar fi trebuit să reacționeze așa și nu așa, eu ar fi trebuit să fiu mereu perfectă, în tot și toate.

Dacă eu te respect pe tine, și tu ar trebui să mă respecți pe mine, iar dacă eu te ajut, să știi că o fac necondiționat. Și să nu pui niciodată în dubiu intențiile mele bune. La fel nu o voi face nici eu, pentru că toți oamenii sunt bine intenționați.

E greu să aștepți mereu de la alții, ba e greu și să aștepți mereu de la tine. E multă presiune să vezi mereu binele în ceilalți și să le arăți mereu doar bunul din tine. Devii tare ușor de dezamăgit, ușor de pus la pământ, ușor de demotivat.

Într-o zi cu soare am decis să schimb macazul. De ce să stau mereu în așteptare? De ce să nu cer atunci când vreau? De ce să nu-i accept pe ceilalți așa cum sunt? De ce să nu iau situațiile de viață ca atare? Cu ce mă ajută că mă frustrez că V. nu-mi observă o nevoie bine ascunsă în mine, pe care mă lupt să nu i-o arăt, dar pe care aș vrea să o cunoască? De ce să nu accept că omul X e în Y fel și că scopul meu în viață nu e să-l schimb pe el. Să-mi asum că nici măcar nu am eu răspunsurile și că poate omul X e foarte bine așa cum este el. Că universul nu se învârte (și nici nu ar trebui) în jurul meu. Că lucrurile vin și pleacă și că e OK așa. Că sunt bune planurile, dar și mai bună e flexibilitatea. Că dacă nu-mi mai place un om sau un loc, pot să-mi iau elegant tălpășița și să plec. În esență, că nu depind de alții, de bani, de carieră pentru a fi fericită. Că pot fi fericită și în absența lor, dacă reușesc să le iau ca atare și să mă regrupez rapid. Că dezamăgirea care vine după așteptări e aia care mă pune la pământ mai ușor decât orice altceva.

Am aflat, cu ocazia asta, că ajută să-i asculți pe cei din jur, să le auzi durerile și să le oferi o vorbă bună. Că e ușor tare să judeci (și o făceam tare mult într-o vreme când aveam nevoie să mă validez eu pe mine, în comparație cu alții care erau ”imperfecți”, nu ”perfecți” cum eram eu). Că mai greu e să te pui în cizmele găurite de cauciuc ale celui de lângă tine și să umbli prin noroi alături de el. Că și mai greu e să-i dai cizmele tale, mai puțin găurite decât ale lui și să pleci desculț acasă.

Am trecut dintr-o extremă în alta, și presupun că e normal. E un drum greu, care duce către echilibru. Cred că trebuie să poți călca pe alții în picioare, apoi să te lași călcat de ceilalți, ca să ajungi la momentul în care decizi, conștient sau nu, că nu e bine nici așa și nici așa.

Să ajungi în momentul ăla în care să privești cu indulgență către tine, să te înțelegi, să te accepți și să te iubești. Asta e fericirea pentru mine.

Asta și o după amiază caldă de primăvară, cu un ceai bun și un zâmbet pe buze, copiii jucându-se în jurul meu, iar eu contemplând nemurirea. Sau o mare caldă. Stai, iar am așteptări…

 

Despre empatie

Ce este empatia?

Empatia este conștientizarea emoțiilor celorlalți, componentă esențială a inteligenței emoționale. Asta spus pe scurt.

Pe lung, empatia înseamnă mai multe, doar că dacă citești 3 cărți diferite, vei găsi 3 perspective diferite.

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Toate acestea sunt exemple de empatie.

Empatie

Tipuri de empatie

Empatia este, grosso modo, de două feluri. Citește mai departe

Despre comunicare

nu-pot-4
Unul din lucrurile pe care nu doar că nu știam că nu îl am, dar nici nu știam că îmi lipsește, erau aptitudinile de comunicare. Țin minte că acum vreo 9 ani, când eram corporatistă și voiam să mă înscriu la un training de soft skills, a trebuit să mă uit în dicționar ca să aflu ce înseamnă aia ”asertiv”.

Culmea e că nici trainingul de atunci nu m-a ajutat prea tare. Funcționam în continuare pe pilot automat, pe modelul pe care îl văzusem în jurul meu, model pe care îl perpetuam și eu. Îmi amintesc acum (vag) cum la trainingul cu pricina am aflat despre creierul reptilian și probabil și despre ceilalți creieri pe care îi avem și, încerc acum să fac legătura, probabil ni se povestise despre cum blochează emoțiile comunicarea. Nu știu daca asta o fi fost, dar acum îmi pare că ar fi avut sens. Ideea e că atunci nu eram pregătită să primesc aceste mesaje. Nu eram eu bine în mine și atunci, ce rost avea să mă intereseze să fiu bine cu ceilalți.

Între timp am mai născut, am mai crescut copii, am început să mă caut. Am regăsit bucăți din mine și am început să mă interesez despre cum aș putea face să-mi pot exprima durerile, nevoile, pentru că îmi dădusem seama că atunci când nu îmi place ceva, nu trebuie să tac și să îndur ca o martiră. Și nici să isc un iureș și să scot din gură reproșuri pe bandă rulantă.

Am început să evit generalizările, am început să ascult mai bine, am reluat unele cursuri, am citit unele cărți, am aplicat ce mi-au recomandat specialiștii… Și am văzut că funcționează. Și ce a fost cu adevărat revelator a fost că această comunicare pozitivă, cum îmi place mie să-i spun, e contagioasă. Poate nu din prima, pentru că oamenii sunt reticenți la nou, iar unii poate chiar nu sunt pregătiți să primească astfel de mesaje, cum nu fusesem nici eu cu 9 ani în urmă. Dar până la urmă se transmite mai departe.

Azi eu, mâine și tu, poimâine și vecina de la 2, răspoimâine colega de la muncă, apoi soții, profesorii și uite așa se declanșează avalanșa comunicării pozitive.

Despre asta aș vrea să discutăm joi, la webinar. Despre ce ne trebuie ca să fim pregătiți să comunicăm pozitiv. Despre cum să o facem, despre ce strategii putem aplica, despre situații în care nu reușim, despre multe multe multe de tot.

De înscris puteți să vă înscrieți aici. Aici aveți și eventul pe facebook.

Haideți să ne mobilizăm și să-i mobilizăm și pe ceilalți. Părerea mea e că dacă oamenii ar putea comunica pozitiv/eficient/asertiv, 75% din problemele omenirii ar fi rezolvate.

Am mai scris despre asta ceva mai pe scurt, aici.

Despre cum e să fii femeie

emancipation-155792_1280Ai momente când te crezi defectă. Inutilă și parcă nimic din ce ai face nu e suficient de bun, suficient de mult, suficient de suficient. Ești prea femeie, sau prea puțin femeie, prea soție, sau prea puțin soție, prea mamă, sau prea puțin mamă. Ești prea slabă, prea puternică, prea emotivă, prea plângăcioasă, prea de tot.

Te uiți în jur și vezi că nu-i ok cum arăți. Că ești prea grasă, ai picioarele prea strâmbe, gura prea mare, sau părul prea fin. Talia nu e suficient de mică, iar fundul nu e suficient de bombat.

 

Măi, și asta pentru că societatea îți vinde tot felul de baliverne. Te vrea să fii în fel și chip. Te uiți în reviste, în filme, citești în cărți și vezi idealul ăla feminin… Care, de multe ori, nu-i nici pe departe nici ideal și nici măcar feminin.

De mică ți se transmite că ai nevoie de un bărbat care să te salveze. Că femeile gătesc și spală pe jos. Nu vezi prin cărți prinți care să dea cu mopul sau care să facă tarte cu mere acompaniați de vrăbiuțe și căprioare. Îți asumi bine de tot rolul ăsta și te trezești la 30 de ani că îi mulțumești soțului că a dat cu aspiratorul în livingul în care locuiți împreună.

Mai crești și citești în revistele lucioase despre cum și în ce condiții trebuie să oferi bărbatului din viața ta sex, că doar sexul e monedă de schimb și sexualitatea la asta îți folosește. Să i-o dai bărbatului atunci când trebuie, din varii motive. În caz de viol, oricum femeia e de vină. Că circulă prea dezmățată, că de ce era pe stradă la ora aia, că o fată cuminte n-ar păți asta în veci. Ce reconfortant e gândul ăsta…

Ajungem la vârsta de adult și ne simțim fără niciun fel de valoare. Suntem un accesoriu al bărbatului nostru și trebuie să dăm bine. Aici, fiecare după posibilități și cerințe… Trebuie să fim un accesoriu frumos, zvelt și bine împopoțonat, pentru ca alți masculi să saliveze la avuția masculului nostru, sau trebuie să fim un accesoriu util, care gătește bine, are casa lună, spală, calcă și are grijă de familie.

Sunt niște roluri pe care le primim. O replică dintr-un basm de când eram mici, o replică dintr-un serial cu adolescente, o replică dintr-un film de la televizor, o replică dintr-o revistă, o replică dintr-o carte de duzină. Așa, replică după replică, ajungem să ne intrăm în rol. Și-l jucăm atât de bine, încât ajungem să ne vedem așa și în oglindă.

 

Bărbaților li se iartă multe. Știți cum e, ”bea, mă bate, se duce cu altele, da barem vine acasă”. Sau, mai puțin dramatic, ”da barem al meu știe unde sunt șosetele copiilor în dulap”. Femeilor nu li se iartă nimic. Bărbatul ieșit din casă cu cămașa boțită? Vina femeii. Copiii n-au mâncare la prânz? Vina femeii. Câinele a făcut pipi pe covor? Vina femeii.

Ca să nu mai zic de presiunea maternității. ”Când faci un copil?”, ”Când faci al doilea copil?”
Oricâți copii ai avea, că e unul, că sunt trei sau că nu e niciunul, oamenii din jurul tău nu vor fi mulțumiți. Și nu doar atât, dar li se va părea suficient de potrivit să te ia la întrebări despre ce ai tu de gând să faci cu uterul, vaginul și vulva ta. E rușine să discuți despre sex, dar să întrebi femei aleatoriu dacă au de gând să-și fecundeze ovulele sau nu, se pare că e în regulă.

Trăim într-un patriarhat și ne e tare dificil să ne ridicăm la standardele care ni se impun. E dificil să jonglezi cu toate, să fii o soție bună, conform cu standardele impuse acum 60 de ani, să fii o femeie de afaceri, conform cu standardele impuse pentru următorii 60 de ani, să fii prezentă ca mamă și, mai ales, să nu neglijezi nici măcar unul din aceste roluri. Și-așa le-ai primit cu mare greutate, respectând regulile patriarhatului. Acum nu se cuvine să te lași mai prejos.

Păi de-aia și suntem atât de invidioase și intrigatoare și bârfitoare. Cu atât de multă presiune pe noi să fim accesoriile perfecte, nu ratăm nici măcar o ocazie să arătăm că suntem mai bune, mai frumoase, mai slabe, mai deștepte, mai știu eu cum, decât colega, vecina sau prietena.

Neconditionat

neconditionat

Oh, ce subiect greu pentru ziua de astăzi. Necondiționat. Ce-o fi necondiționatul ăsta? Că mulți dintre noi habar n-avem.

Mai țineți minte când erați adolescenți în focurile iubirii, cum vă întrebați partenerii ”Da tu de ce mă iubești?”
Pentru că ai ochii albaștri, pentru că ești inteligentă, pentru că ai fundul bombat și mergi bine pe tocuri, pentru că citim aceleași cărți, pentru că mă simt bine cu tine… Și de multe ori parcă nici nu știați ce să răspundeți, nu? Și inventați pe loc ceva, că parcă nu era ok să vă uitați ca un schnauzer la ecuații cu trei necunoscute, nu dădea bine.

Ei… fix ăsta e necondiționatul. E te iubesc ăla fără un motiv anume. E te ajut ăla, fără să cer ceva la schimb. E atunci când vecina te roagă să-i schimbi roata, iar tu o faci fără să-i ceri la schimb numărul de telefon. E un gest frumos pe care îl faci dezinteresat.

Necondiționat. Nu prea știm noi ce-i asta, că n-am prea avut tangențe cu el. ”Dacă mai plângi așa, nu te mai iubesc.”, ”Dacă nu mă ajuți cu plasele, nu mai ieși la joacă”, ”Dacă nu mă pupi acum, mă supăr”. Sau… ”Dacă mă ajuți să spăl pe jos, îți dau 10 lei”, ”Dacă iei 10 la teză, poți să pleci în tabără”, ”Dacă faci ce te-am rugat, să știi că te iubesc”.

Când am auzit toată viața propozițiile de mai sus, de unde Buddha-iartă-mă să mai știm ce-i ăla necondiționatul? Cum să iubim noi omul de lângă noi fără să ne așteptăm să primim flori și bomboane de la el? Cum să-i mai arătăm că-l iubim când suntem supărate pe el, când iar și-a lăsat chiloții lângă coșul de rufe și șosetele sub pernă? Cum să muncim și pentru altceva în afară de bani?

Aia e… Suntem condiționați și NE condiționăm la tot pasul. Ce liberă ar fi viața noastră fără condițiile astea. Atunci ar fi totul doar despre noi, așteptări puține de la cei din jur, dezamăgiri puține, mai multă bucurie în viețile noastre.

Dacă eu te iubesc pe tine, asta e tot ce contează. Te voi iubi și în momentele tale bune și în cele mai puțin bune. Iubirea pe care eu o dau pleacă din mine și ajunge la tine. Ăsta e traseul. Totul pornește din mine. Și atunci, de ce să mă înfrânez? De ce să-mi pun piedici? De ce să aștept totul din exterior?

Eu am ales să introduc Necondiționatul ăsta în viața mea și tare bine îmi mai e… Iubesc necondiționat, ajut necondiționat, nu mă mai încarc de energie negativă și dau tot ce pot mai bun. Cred că singura condiționare e că îmi doresc să văd un zâmbet sau că primesc o îmbrățișare.

Și nu știu dacă trăiesc eu într-o bulă, dar văd Necondiționatul ăsta din ce în ce mai mult în jurul meu. Oameni care se ajută și se susțin, care nu așteaptă nimic în schimb, care își dau silința să fie mai buni, mai empatici, mai deschiși.

Dar știți ce e cel mai și cel mai greu? Să ne iubim pe noi necondiționat. Să ne iubim și atunci când suntem mândri de noi, dar și atunci când greșim. Când țipăm sau urlăm, când nu ne putem abține și vorbim urât, când ne certăm cu cei din jur, când ne este greu să fim așa cum ne-am dori să fim. Aici mai am de lucrat puțin… Dar hei, nimeni nu-i perfect.

Unde comunicare nu e, nimic nu e – Comunicarea asertiva

comunicare asertivaNu știu dacă știți melodia aia care zice la un moment dat că ”unde dragoste nu e, nimic nu e” (nu mă refer neapărat la pornoșagul Deliei filmat parcă în ghena unui ospiciu, dar merge și ăla). E old news deja, pentru că între timp oamenii au început să înțeleagă că degeaba e dragoste, dacă nu-i comunicare. Așa că dacă aș avea voce și oameni dispuși să mă asculte cântând (din proprie inițiativă adică), aș compune și eu o melodie care să se numească ”Unde comunicare nu e, nimic nu e”.

Da, degeaba îl iubesc eu pe V, dacă nu știu să comunic cu el. Pentru că ”a vorbi” nu e echivalentul lui ”a comunica”. Și, din păcate, cei mai mulți dintre noi nu prea știu (știm) să comunicăm. Nu am fost învățați, nu am primit un exemplu de acasă (pentru că nici cei de acasă nu știau să comunice) și nu vedem prea des în jurul nostru oameni care să știe să comunice. Dacă ar fi după mine, una din materiile cele mai importante pe care le-aș introduce în școli și grădinițe ar fi despre comunicare. Comunicare asertivă.

În relațiile de cuplu, comunicarea e esențială. Așa văd eu lucrurile. Fără comunicare nu vom reuși să transmitem cu adevărat ceea ce este în noi. Nu vom reuși să ne deschidem, iar partenerul nu ne va cunoaște niciodată în totalitate. Va lipsi intimitatea, atât de importantă între doi oameni ce se iubesc. Și nu mă refer aici la intimitatea aia, deși comunicarea e la fel de importantă și când vine vorba despre sexualitate.

Barbati vs. femei

Din păcate circulă peste tot un mit care pune mereu bețe în roate comunicării. Că bărbații nu știu să comunice, nu-i interesează, că ei sunt mai pragmatici, nu vor să-și exprime emoțiile și că trebuie să-i acceptăm așa. În schimb, că femeile sunt mai sensibile și comunică mai bine.

Mi se pare foarte greșită abordarea asta. Eu cred că, bărbați și femei, deopotrivă, sunt capabili să-și comunice nevoile. Că bărbații nu sunt o specie handicapată din punct de vedere emoțional, ci doar că societatea le-a pus eticheta asta în frunte. Că-i învățăm de mici că ”băieții nu plâng”, ”ce bâzâi așa ca o fată”, că băieții nu se joacă niciodată cu păpuși și cărucioare, că există un standard suprem al bărbăției, pe care trebuie să-l atingă. Un băiat trebuie să devină puternic. De parcă ”a fi puternic” nu ar putea conviețui cu comunicarea.

Dimpotrivă, o persoană (fie că-i bărbat sau femeie) mi se pare cu atât mai puternică cu cât își recunoaște emoțiile și le poate exprima. Poate spune deschis ce o supăra, cum se simte într-o anumită situație, de ce nu-și dorește să mai experimenteze X lucru și așa mai departe. Comunicarea asertivă merge mână în mână cu inteligența emoțională.

Dar cum putem comunica mai bine?

E atât de simplu, dar necesită exercițiu. Atât, doar exercițiu. E vorba doar de schimbarea perspectivei.

Atunci când transmit un mesaj, în loc să-l fac despre interlocutor, îl fac despre mine. Asta e tot. Asta e cheia.

În loc de ”TU niciodată nu duci gunoiul”, spui ”EU îmi doresc să duci gunoiul”.

Din start interlocutorul nu se mai simte pus la zid, dispare reproșul din ecuație, totul se transformă în aici și acum. Aici și acum gunoiul nu e dus, iar eu îmi rog partenerul să-l ducă.

Comunicarea si emotiile

Următorul pas este să-i transmit partenerului cum mă face să mă simt faptul că gunoiul nu e dus. Mă supără, mă înfurie, mă enervează? Rețineți, faptul că gunoiul nu e dus mă supără, mă înfurie și mă enervează. Nu partenerul. De ce se întâmplă asta? De ce mă supără, mă înfurie și mă enervează? Ce trezește în mine gunoiul ăla nedus? Că mă simt neimportantă? Că am nevoie de ajutor? Că-s copleșită de responsabilități? Că iubirea, în perspectiva mea, se traduce în atenția partenerului? Pot să fie o mie de motive. Doar eu le pot identifica.

Comunicarea si nevoile mele

Ok. Deci, mesajul este despre mine, nu despre partener. Despre cum ma simt EU atunci când el face sau nu face ceva. Următoarea întrebare pe care aș putea să mi-o pun ar fi ”Ce nevoie neîmplinită am eu acum”? Până la urmă, ce cerință am eu de la partener? Concret. Am nevoie de ajutor în casă? Am nevoie de mai multă atenție în cuplu? Am nevoie să știu că dacă a preluat el responsabilitatea gunoiului, pot avea încredere în el?

Și cam asta e tot. Din ecuația asta aș scoate generalizările. Nu, nu cred că partenerul nu a dus ”niciodată” gunoiul și nici că ”mereu” face așa. A fost cel puțin o situație până acum când a dus gunoiul fără să-i amintesc eu și cel puțin o dată în viață nu a făcut ”așa”.

Deci, iată un mesaj lipsit de reproșuri, în care eu transmit concret ce mă supără în clipa asta și cum aș vrea ca lucrurile să se schimbe.

”Ah, nu ai dus gunoiul. Îl poți duce, te rog? Am nevoie de ajutor în bucătărie, pentru că nu mai fac față cu toate lucrurile pe care le am de făcut și aș vrea să te ocupi tu de asta. Crezi că poți?”

Ei, cum sună? Cum ați percepe voi mesajul ăsta, dacă ați fi voi destinatarul?

Respect, ascultare, comunicare

De multe ori uităm să acordăm partenerului respectul pe care îl acordăm altor interlocutori. Poate unei prietene nu ne-am permite să-i reproșăm verzi și uscate, dar partenerului da.

Ne scapă din vedere faptul că intențiile sunt bune, că partenerul nu are un scop în viață din a ne scoate pe noi din sărite. Câteodată chiar trecem cu vederea lucrurile „bune” pe care le face. Iar asta, alături de reproșuri constante, este, din punctul meu de vedere, cheia către erodarea oricărei relații.

Și să mai reținem ceva. Comunicarea nu este doar despre ”a vorbi”. Cel mai des este despre ”a asculta”. Cu sufletul deschis, lipsit de prejudecăți…

Mecanisme de aparare

”De maine schimb ceva la mine”.

Iar mâine: ”Dar azi nu pot. Sunt obosit/eu oricum nu reușesc niciodată/las că merge și așa/toți pot, mai puțin eu/dar oricum nu e nimic greșit la comportamentul meu”. Și ați renunțat.

De câte ori nu ați pățit așa? Sau ați început, ați încercat, dar nu ați reușit, de parcă v-ar fi pus cineva, tot voi, bețe în roate?

Astea nu-s altceva decât mecanismele voastre de apărare.

Pentru că e greu să încerci să te schimbi fundamental, să ieși din confortul situației în care ești în clipa asta; oricât de inconfortabil ar fi confortul în care te scalzi, el îți oferă siguranță și predictibilitate. Stabilitate. O schimbare te destabilizează, fie ea și o schimbare în bine. Așa ne place nouă, oamenilor, să stăm în zona noastră de confort. E cioara din mână, pe care nu o dăm pe vrabia de pe gard.

Mintea noastră se teme de schimbări. Schimbările, necunoscutul, pot să vină la pachet cu pericole, așa că mintea trebuie să iasă din starea ei de relaxare, cum ar veni, să se ridice de pe canapeaua ei pufoasă și plină cu perne și să se pună în alertă. Decât să avem sentimente și emoții noi, neplăcute, mai bine lâncezim în cele vechi, poate neplăcute și ele. Așa că scoatem la înaintare mecanismele de apărare și mintea noastră se așază înapoi pe canapeaua aia dintr-o poza de pe pinterest. Iată homeostazia! Fie ea și falsă, e totuși homeostazie…

Și există atâtea mecanisme de apărare. Mintea noastră are o întreagă colecție de soluții ușoare, pe care le aruncă în fața bulei de homeostazie aparentă în care ne ține, ca să nu intre nimic la noi, să nu ne miște nici măcar un fir de păr de pe cap. Cât de confortabilă situație… Sau nu?

Negarea

”Sunt bine așa cum sunt, nu e nimic greșit, nu am ce corecta”. Nu vedem evidentul. Nu e o problemă că țipăm la copil, nici că îi dăm una la fund. Soțul nu e abuzator, doar ne mai scapă câte o înjurătură sau o palmă când e obosit. Nu, copilăria noastră nu a fost traumatizantă, meritam bătăile cu furtunul de la mașina de spălat pentru că eram răi.

Cum ar fi să acceptăm realitatea? Să ne punem în alertă? Să conștientizăm că suntem ”de vină”, că suntem abuzatori la rândul nostru, că soțul trebuie lăsat cu ochii în soare, că realitatea părinților nu corespunde cu imaginea noastră asupra lor? Toată existența noastră din clipa asta, imaginea noastră despre noi, despre persoanele dragi, despre toată viața noastră s-ar destabiliza și s-ar dărâma la fel ca un castel de cărți de joc.

Așa că ne e mai simplu să ne menajăm, să nu căutăm resurse de putere ca să trecem prin realitate ca printr-un foc deschis, ci stăm ascunși, sub focul mocnit.

Proiectia

Ne-am format o imagine despre noi. O imagine fixă și inflexibilă. De multe ori, o imagine ”morală”. Suntem buni, empatici, nu facem rău nimănui, suntem și inteligenți și harnici, pricepuți. Dar nimeni nu e așa 100% din timp. Toți tindem spre asta, dar drumul e greu.

Ei bine, atunci când observăm gânduri și trăsături diferite de ce credem noi despre noi, încercăm să scăpăm de ele. Le proiectăm pe alții. Noi suntem buni și morali, dar uite, X cum e… Fură, minte. Negăm, noi nu suntem așa, ignorăm gândurile și acțiunile care ne fac să fim așa, doar alții sunt. Și ne înfurie peste măsură trăsăturile astea, pe care le vedem la alții.

E mai ușor să te înfurii pe alții decât pe tine. E mai ușor să crezi că X spune despre tine că ești neinteresant, neimportant, prost, urât, decât să-ți dai seama că, de fapt, asta crezi tu despre X. Sau, și mai greu, despre tine.

Așa că, de fiecare dată când ne înfuriem peste măsură într-o situație, e bine să verificăm în noi dacă nu cumva e o proiecție acolo…

Rationalizarea

Avem scuze pentru tot. Reale sau inventate, scuza e acolo. Nu mă pot abține să mănânc o tonă de înghețată, dar nu e vina mea, ci e vina soțului că mi-a cumpărat-o, când știa că-s la dietă. Am picat un examen pentru că profesorul a fost tot semestrul dezinteresat. Nu ne plătim impozitele, pentru că oricum politicienii fură. Facem CIO/Ferber cu copilul pentru binele lui.

Nu sunt scuze pe care să le invocăm voluntar, ci involuntar, inconștient, ca să evităm situații în care să ne simțim inconfortabil, situații în care să ne vedem exact așa cum suntem, și nu prin filtrul imaginii pe care ne-am creat-o despre noi.

Din punctul meu de vedere, catalizatorul aici este ”vina”. Cu cât căutăm mai mult vinovați, cu atât suntem mai înclinați spre raționalizare excesivă. Cu cât vom încerca să găsim, mai degrabă soluții la probleme, în loc de vinovați, cu atât vom fi mai sinceri cu noi.

Identificarea cu agresorul

Dusă în extrem, identificarea cu agresorul se numește sindromul Stockholm. Atunci când ne temem de cineva sau de ceva, cel mai ușor ne e să ne depăsim teama înțelegând acțiunea care ne face să ne temem și identificându-ne cu ea. După cum spuneam mai sus, puține lucruri îi displac subconștientului nostru mai mult decât nesiguranța.

De-asta victimele devin agresori, de-asta copiii batuți de părinți își bat copiii la rândul lor.

Refularea

Asta ne e foarte la îndemână. Refulăm emoții incomode, la care nu considerăm că putem reacționa acceptabil din punct de vedere social, sau la care nu știm cum să reacționăm deloc, emoții care ne sperie sau care ne fac să ne simțim lipsiți de valoare. Ascundem stimulului sub preșul inconștientului și vrem să-l uităm acolo. Apoi, în alt context, emoția e rechemată la apel. Și vine cu toată puterea ei, acumulată din fiecare refulare. Atunci e picătura care a umplut paharul și ne revărsăm.

Mama ne reproșează, poate, că nepotul ei nu mănâncă suficient și se îmbolnăvește. Indirect, ne simțim ”mame rele”, incapabile, invalidate. Nu reacționăm pe moment, pentru că simțim că am zbiera din toți rărunchii și nu vrem. Ne abținem, deci. Ne gândim imediat la altceva, la un câmp cu flori sau schimbăm subiectul.
Două zile mai târziu îl auzim pe soț că ne spune că nu am șters bine la fund copilul, poate chiar ca pe o glumiță. Sau citim un articol pe un blog despre cât de important este să ne ștergem copiii bine la fund. Sau vedem o scenă similară într-un film. Percepem atunci aceeași invalidare, suntem din nou ”mame rele” pentru că nu suntem în stare să ne îngrijim de copil. Și scoatem emoția de sub preș și explodăm.

Și mai sunt și altele. Anna Freud le mai descrie pe următoarele: regresia, represia, formarea reacției adverse, izolarea, disocierea, introiecția, masochismul moral, sublimarea, clivajul, contrainvestirea, intelectualizarea înlăturarea, refugiul în reverie, retragerea apatică, umorul.

Despre mecanismele de coping, adică mecanismele (preventive) de adaptare la stres, într-un număr viitor 🙂

Asta a fost atunci; acum e altfel – Cum sa te bucuri de viata în 5 pasi

Postul ăsta pornește tot de la Cristina. Ca, de altfel, cam toate gândurile mele din perioada asta. Toată lupta asta a ei mi-a deschis parcă niște ochi în plus față de ăștia doi pe care îi am deasupra nasului. Și uite așa, am văzut mult moloz în viața mea, mult nimic, mult surplus. Cam ca dulapul meu de haine, din care am golit peste 50 și ceva de umerașe acum câteva luni. Tot așa vreau să fac și în mintea mea. Tot un soi de declutter, din care să scot tot ce nu-mi mai trebuie și să înlocuiesc ce e vechi, urât și ponosit.

Cristina nu mai e, deși și-ar fi dorit enorm să mai fie, să se mai bucure de viață și de copiii ei minunați, să facă socată și deliciosul cheesecake pe care și eu am învățat să-l fac de la ea. Dar cel mai mult am învățat de la ea să lupt și să mă bucur de viață. Pentru că asta a fost Cristina până în ultimul ei minut de viață, fie ea și artificială.

1. Vreau sa fiu mai implicată în viata copiilor

Stau acasă de 3 ani și jumătate ca să cresc copii. O să ziceți că ce vreau mai mult de atât? Vreau să fiu prezentă mereu atunci când sunt cu ei. Să nu mai stau să dau cu un zar în timp ce mă gândesc la altele, sau să-mi fugă mintea către clienta X sau mailul Y în timp ce stăm pe canapea și citim o carte.

E adevărat, petrec mult timp cu ei, dar nu tot timpul ăsta e de calitate. Și nu mai vreau așa. Oricum, din iarnă, timpul pe care o să-l stăm împreună o să fie din ce în ce mai scurt. Vreau să ne bucurăm de el, să ne conectăm, să îi văd cu adevărat așa cum sunt.

2. Vreau sa petrec mai mult timp cu oameni dragi

Când ai doi copii e atât de ușor să te eschivezi, chiar și involuntar, de la a te întâlni cu oameni pe care îi iubești. Azi ești obosit, mâine e dat peste cap programul de somn al copilului, poimâine e caniculă, răspoimâine ai ceva de lucru și tot așa, până trec săptămâni și chiar și luni de zile de când nu v-ați mai văzut.

Nici asta nu mai vreau. Vreau să petrec timp alături de oamenii pe care îi iubesc, să adun amintiri în cutia cu amintiri din capul meu, să mă bucur de viață și să împărtășesc bucuria asta cu ei.

3. Vreau sa scap de regrete

Unul din regretele care mă bântuie acum a fost că nu am reușit să ajung la întâlnirea cu Cristina înainte să se deterioreze de tot starea ei. Câteva prietene s-au adunat și s-au întâlnit cu ea, dar eu nu am putut, pentru că Fip era bolnav și n-am avut cu cine să-l las (iar cu mine era exclus să-l iau, pentru că pe ea orice mic virus ar fi destabilizat-o de tot). Acum, privind în urmă, nici măcar nu m-am străduit suficient. Puteam face cumva să las copilul cu altcineva măcar jumătate de oră, cât aș fi intrat la ea să o îmbrățișez și să-i spun că sunt lângă ea și că o iubesc. N-am știut că aia era unica șansă. Că alta nu voi mai avea.

Dar nu vreau să mai am regrete. Asta a fost atunci. Acum e altfel. Atât am putut atunci. Atât am știut. Atât am făcut. Am învățat ceva din asta? Sigur. Am învățat să nu iau pe nimeni de bun. Știți cum se zice, ”azi ești, mâine nu mai ești”. Am învățat că de la un minut la altul totul se poate schimba și că omul ăla despre care eu zic ”lasă că ne vedem săptămâna viitoare”, săptămâna viitoare s-ar putea să nu mai fie. Sau s-ar putea să nu mai fiu eu…

Deci nu, nu mai vreau regrete. Învăț din experiențe și merg înainte.

4. Vreau sa traiesc fiecare clipa

… ca și cum ar fi ultima. Da, sună ca ultimul clișeu, dar așa e. Dacă în 3 secunde aș muri, aș fi mulțumită de ce am făcut până acum? Nu? Păi să pun mâna să fac. Să pun mâna să îmbrățișez mai des, să spun mai des cuvinte frumoase, să spun mai des ”te iubesc”, să nu las supărări să mocnească în mine sau în ceilalți, să ajut, să nu mai amân să fac lucruri… pentru că e posibil să nu mai fie timp.

5. Vreau sa-mi analizez relatiile cu ceilalti

Să decid pe cine vreau să păstrez în viața mea și să lucrez la relațiile cu persoanele respective. Să scap de tot balastul emoțional, de persoanele care îmi strică starea de bine, zenul, mă destabilizează și mă dau peste cap. Nu vreau să mai fie nimeni în viața mea doar ca să fie, ci vreau în viața mea doar oameni alături de care mă pot bucura că sunt sănătoasă, oameni frumoși, care știu că vor să rămână alături de mine indiferent de circumstanțe, așa cum și eu voi rămâne alături de ei, indiferent de ce se va întâmpla.

Astea sunt lucrurile pe care vreau să le schimb acum în viața mea. Astea sunt lucrurile care sunt cu adevărat importante acum pentru mine. Pentru că dacă mor în 3 secunde, nu mai contează nimic altceva, decât ce las în urmă. Amintiri, emoții, iubire, încurajare, ajutor, compasiune, vorbe blânde.

Cum am ajuns eu să mă iubesc

Ce normală îmi păream eu mie acum câțiva ani… Mi se părea că sunt ok, că așa sunt eu. Neatentă, sau colerică. Le luam pe toate așa cum erau și îmi asumam. Îmi asumam etichetele pe care le primisem și mă comportam ca atare.

Acasă docilă, în afară rebelă. Tatuată, dar să nu mă știe mama. Cu probleme de relaționare față de ceilalți. Cu o nevoie incredibilă de a fi altora pe plac. Perfecționistă. Cu teamă de autoritate. Habar nu aveam câte hibe aveam în comunicarea cu cei din jur. Și câte lucruri aș fi putut schimba la mine, dacă aș fi încercat să o fac, în loc să-mi accept soarta în tăcere și să stau cuminte în banca mea.

Apoi l-am cunoscut pe V. El era altfel, mai relaxat, mai puțin cu morcovul în fund ca mine. El părea că merge pe valul lui și îl priveam din umbră și mi se părea fantastic să poți face asta. Să ai atâta încredere în tine încât să nu-ți pese. Mai încerca el să facă niște coaching cu mine, dar la mine nimic ”nu se putea”. Îmi era greu să accept că se poate, îmi era extrem de greu să ies din hruba mea și să dau ochii cu soarele. Probabil nu aveam motivație suficientă.

Doar când au apărut copiii a apărut și motivația. Învățând despre cum să-i cresc pe ei, am început să-mi înfrunt demonii. Vai… Și câți erau. Vai… Cât încercase creierul meu să mă protejeze de ei. Îi ascunsese prin tot felul de colțuri, pe sub tot felul de preșuri. M-am simțit copleșită la un moment dat, de parcă aș fi intrat într-o cameră cu mulți balauri care voiau să sară la gâtul meu. Am ieșit rapid din cameră și am închis ușa speriată.

Erau acolo. Toți. Toți balaurii mei, care mă făceau să fiu neatentă, lipsită de toleranță de multe ori, plină de prejudecăți, disperată să-i mulțumesc pe cei din jur, fără pic de stimă personală, temătoare și rușinoasă. Toți balaurii ăștia care îmi îngropaseră vocea mea și eu n-o mai auzeam. De fapt, cred că n-o auzisem niciodata.

Și cum stăteam eu așa, pe jos… Și plângeam de frica balaurilor, mi-am dat seama că eu… nu știu cine sunt. Cum aș putea eu să fiu cum ar trebui să fiu, dacă eu nu știu cine sunt. Dacă eu nu știu ale cui voci sunt alea pe care le aud în capul meu (nu la propriu)? Dacă eu nu știu ce gând e al meu și ce gând e preluat de la alții. Cum să dau eu la o parte tot zgomotul din capul meu ca să mă aud pe mine?

Cu asta trebuia să încep. Pentru că de undeva trebuia să o fac. Pierdusem oricum două decenii și ceva într-un soi de carusel în care nu mă întrebase nimeni dacă vreau să mă urc și din care oricum nu mă dădeam jos pentru că nu știam că pot.

Am început să citesc. Să înțeleg mai multe despre mine. Să mă întorc mult în trecut. Am avut zeci de nopți de introspecții, de plânsete cu sughițuri. Momente revelatoare și momente care m-au sfâșiat în bucăți. Am început să fac un puzzle mare, al meu. Să scot din toate cotloanele minții mele emoții, amintiri, senzații și să le simt. Să mă las purtată de ele, să le privesc din perspective diferite și să mă scutur de ele.

A fost groaznic la început. Eram desfigurată mental, ruptă în bucăți, incoerentă și ca o bombă cu ceas. Plângeam din orice, mă plăceam și mai puțin, habar n-aveam cum e să te iubești și nici nu credeam că o să ajung vreodată aici.

Apoi, încetul cu încetul a început să se facă lumină. Să ies eu la lumină, de fapt. Să înțeleg ce vreau, de unde vin, ce vreau să fac. Să mă ascult pe mine, să mă iubesc pe mine. Să simt autoempatie. Să mă accept cu bune și cu rele, chiar și când greșesc. Și să mă scutur de toate etichetele. Merit să fiu iubită, merit să fiu fericită, merit să fiu autonomă.

Pe măsură ce făceam toate astea, mi-am dat seama că e o chestie grozavă că îmi reușește. Că doar așa pot fi o mamă mai bună pentru copiii mei. Pentru că dacă mă înțeleg pe mine, îi pot înțelege real și pe ei. Că orice reacție a lor care îmi apasă mie butoane e despre mine și nu despre ei. Că ei nu sunt Diana Mică și că, dacă vreau să fiu o mamă bună pentru ei, trebuie să fiu o mamă bună pentru… ei… nu pentru mine.

Iar schimbarea mea e evidentă. Cel puțin pentru mine… Mă simt, în sfârșit, bine în pielea mea. Știu cine sunt și ce vreau. Sunt fericită. Mă iubesc și mă accept așa imperfectă cum sunt.

Că mai am mult de lucru la mine? Da. Enorm de mult. Dar fiecare zi mă duce tot mai aproape de persoana aia care ar trebui să fiu.

Ei, despre asta, dar mai pe larg, aș vrea să discutăm duminică la Atelierele Părinților. Despre cum putem ajunge să ne vindecăm răni pe care poate nici nu știam că le avem. Un atelier despre noi, părinții.

Și pentru că subiectul e atât de sensibil, ne-am gândit să facem atelierul ăsta puțin mai restrâns. Cu mai puține înscrieri. Să vedem dacă ne iese. Voi ați apucat să vă înscrieți?

De-clutter în dulap

Cum traducem ”de-clutter” în română? Parcă nimic nu acoperă cuvântul cu totul, așa cum ar trebui… Mă rog, ideea articolului despre de-clutter e, despre ce concluzii am tras eu după ce am reușit, în sfârșit să golesc dulapul de tot trecutul prăfuit, neiubit și nepurtat.

Ani de haine

imageAsta aveam în dulap. Chiar ani de haine. Haine pe care le-am luat cu mine acum 6 ani când m-am mutat prima dată de acasă. Pe care le-am transferat apoi în dulapurile mari, cu șină, în care ne mutaserăm acum 5 ani. Pe care le-am luat iar cu mine când ne-am mutat din nou, acum 4 ani. Și pe care le-am agățat cu grijă în cutii când ne-am mutat pentru ultima data, acum 1 an.

Toate aveau câte o poveste. Câte trei cămăși cu același croi, dar imprimeuri diferite, pentru că avusesem impresia că mă avantajează modelul (și nu mă avantaja), dar le țineam pentru că erau noi și frumoase. Nu le purtam. Că nu-mi plăcea cum veneau pe mine. Haine primite de la oameni dragi, dar care nu-mi veneau cum trebuie și stăteau acolo. Haine care fuseseră frumoase, dar se degradaseră în timp. Haine care nu-mi plăcuseră niciodată, dar niciodată nu știi când o să-ți placă vreodată.

Tot felul de haine, care stăteau claie peste grămadă, într-un mare morman, în dulap. Erau atât de multe și haotice, încât îmi scosesem din marele munte textil două pijamale, 3 cămăși și o pereche de blugi, pe care le țineam în sertarul comodei, pentru că doar asta mai purtam de acolo.

Nu se mai putea. Dacă hainele alea erau la spălat, mă umfla plânsul că n-am cu ce mă îmbrăca. Și plecam, invariabil, să-mi cumpăr un tricou negru. Ieftin. Să-l trag pe mine cu blugii și gata.

Să o luăm de la zero

Asta a fost dorința mea inițială. Inițial am vrut să iau niște saci în care să pun, fără să mă uit, tot ce era în dulap, mai puțin pijamalele alea două, cele 3 cămăși, perechea de blugi și câteva fuste de existența cărora mai știam, dar habar n-aveam pe unde se ascunseseră în maldăr.

N-am putut face asta… Mi-a fost imposibil să dau chiar tot, așa că am schimbat strategia.

Am păstrat doar ce-mi place

De obicei, când îmi mai făceam curat în dulap (mai des înainte, mai rar recent), principiul era ”să dau ce nu-mi mai place/vine”. Greșit. Tare greșit. Pentru că nu au existat niciodată doar 2 categorii. ”Îmi place” și ”Nu-mi place”.

Nu, au existat mereu categoriile alea de mai sus. Hainele noi, nepurtate, dar păstrate că poate îmi vor plăcea vreodată. Hainele alterate complet, dar care încă îmi mai plăceau. Hainele care îmi plăceau doar pentru că fuseseră primite de la X sau Y. Multe haine cu povești. Iată de ce cădea dulapul pe mine.

Așa că strategia nouă a fost o revelație.

Am început luni la ora 9 și n-am terminat nici azi

Cu ușile dulapului larg deschise, am început să scot. Am făcut două dealuri de haine. De dat și de păstrat. Am pun în dealul de haine de dat fără milă. Am pus tot ce nu mai purtasem în ultimul an. Tot ce evitam cu grație de fiecare dată când deschideam șifonierul.

Procesul a fost suficient de rapid, deși l-am întrerupt cu somn de Filip, cu mormăieli poate, cu plictiseală venită de la mine.

După ce am trecut prin toate hainele, m-am uitat în mormanul de haine de păstrat. Era încă destul de mare. Așa că l-am luat iar la puricat. Am mai dat din ce păstrasem inițial. A urmat o pauză, apoi încă două ture prin maldăr.

După trei verificări temeinice, am început să pun la loc în dulap. Le-am mai triat și cu ocazia asta o dată. Deși au trecut câteva săptămâni de când am făcut curățenia asta, sunt convinsă că vor mai urma haine de dat din ce mi-am păstrat. Deci procesul continuă.10590707_796354930497393_994545783_o

938639_796354913830728_967295601_o

Am desființat 53 de umerașe și două sertare de haine


Ați putea crede că după ce golești 53 de umerașe și două sertare de haine, prin dulap va bate vântul. Ei bine… NU. După ce am golit 53 de umerașe și două sertare de haine, dulapul meu e încă plin. Nu plin ochi, e chiar aerisit, dar are haine în el. Suficiente.
Cu ocazia asta mi-am dat seama că aveam chiar o problemă. Adică nu mi se pare deloc normal ce se întâmpla la mine în dulap. Cel mai grav era că habar n-aveam că am o problemă. Teancuri teancuri de haine luate ca să mă aflu în treabă, de care eram atașată din cine știe ce motive, cumpărate ca terapie, într-o vrie în care nu mai conta decât să umplu sacoșa de cumpărături. Nu, deloc normal, deloc echilibrat, era fix ca un drog.

Sub muntele de haine pe care le știam, dar pe care nu le purtam, am mai descoperit un munte mai mic, de haine despre care nu mai știam că există. De fapt, ăsta a fost momentul în care mi-am dat seama că am chiar o problemă… Am decis să păstrez o bună parte din ele și să le mai dau o șansă. Cred că am făcut bine.image

Ah da… După ce am terminat eu de aranjat, a venit Filip și a golit un sertar. Pe jos. Am plâns pe interior :))image

Să dispară hainele din cutii

Acum doi ani, când am făcut ultima dată o treabă de genul ăsta, dar mult mai superficial, am pus niște haine ale mele în cutii. Le-am închis bine și le-a dus V. la boxă. Doi ani mai târziu, nu doar că nu mi-a lipsit nimic din tot ce aveam, dar n-am nici cea mai vaga idee despre ce s-ar putea ascunde acolo. Așa că, fix așa cum sunt, vor dispărea. Nu am de gând să le mai deschid ca să încep iar să păstrez din ele pe diferite motive.

Asta e o treabă pe care am învățat-o de la bunica mea și mi se pare că e de mare ajutor ăstora ca mine, care se atașează de fire de bumbac și nasturi colorați.

Și mi-am făcut un plan

După ce am eliberat dulapul, am scos telefonul și m-am uitat pe Pinterest după idei de outfituri. Da, să pornim de la ceva, apoi inventez eu din ce am. Am ales câteva ținute demne de mers și în parc, dar și la un prânz puțin mai serios și m-am pus pe cumpărat.

Mi-am luat câteva perechi de pantaloni (o pereche de blugi mai trashy așa și unii clasici, o pereche de pantaloni lejeri maro și unii bleumarin), un cardigan, o cămașă în carouri, o cămașă de in, un tricou cu dungi de marinar, o cămașă casual, o vestă tricotată și vreo două tricouri simple. De încălțat am adus acasă o pereche de balerini nude și o pereche de adidași. Probabil o să-mi mai cumpăr o pereche de sandale.

Toate cele de mai sus se potrivesc între ele și se potrivesc și cu aproape tot ce mai aveam eu acasă.

Eliberată

Așa mă simt acum. Eliberată pentru că deschid ușa la șifonier și chiar văd ce e acolo. Nu mai am haine care să fie lăbărțate sau decolorate. Am haine în care să arăt decent. Cum zice americanul, ”put together”. Nu mai par adunată de pe gârlă.

Mi-a prins tare bine să fac mișcarea asta. Era păcat să mă simt bine în interior dar să n-am cu ce oglindi asta în exterior…

Urmează să fac asta și în debara, la pantofi. Acolo e mult mai simplu, pentru că după ambele sarcini am rămas cu un număr în plus, iar pantofii vechi efectiv nu-mi mai vin. Deci o să am mai puține remușcări.

Despre plâns – o perspectivă diferită

Dacă aș avea câte un bănuț pentru fiecare articol pe care l-am citit care ridica în slăvi plânsul, pentru fiecare persoană care îmi spunea cât de bine e să plângi, câte beneficii are, că e raiul pe pământ să plângi, mi-ar trebui o pușculiță tare mare. Aș cumpăra haine de iarnă de toți banii pentru copiii care îngheață de frig, mâncare, jucării. Ați înțeles voi. S-ar strânge mulți bani.

Mda… și mie îmi cam dădea cu virgulă. Mă uit la mine. Da, sunt dăți când am nevoie de un plâns bun, care mă răcorește și mă face să mă simt om din nou. Dar rar. Foarte rar. În niciun caz la fiecare colț de stradă cum tot citeam prin diverse articole sau cărți, sau auzeam la tot felul de experți sau persoane cu multă încredere în experții ăștia.

Apoi toată lumea mămicească mă trimitea la Aletha Solter când strâmbam din nas la plânsul copiilor. Da, știu teoria Alethei, am citit-o. Nu m-a prins nici ea, recunosc.

Acum, nu vă imaginați că le-am interzis copiilor plânsul. Nici pe departe. Copiii mei nu au auzit niciodată de la mine ”Nu mai plânge pentru că…” și nici atenția nu le-am distras-o niciodată. Da, plânsul e normal, e natural, dar dacă-l putem evita, eu una îl evit. Profilactic.

 

secom

 

Am fost mereu de părere că energia se poate descărca și prin râs, și prin exerciții fizice, și prin țipat. Nu neapărat doar prin plâns. Seara avem mai mereu tura de hârjoneală, de râs tare, de joacă de conectare, de alergat prin casă, de râs în hohote.

Da, și cum mi se părea mie că nu mi se potrivește treaba asta cu plânsul de descărcare, plânsul terapeutic și alte plânsuri, m-am apucat să mai cercetez. Și e interesant ce am găsit.

Pe site la APA (American Psychological Association) am descoperit că mai sunt și alți oameni care au pus în dubiu beneficiile plânsului. Niște oameni mult mai inteligenți decât mine. Și iacătă ce au aflat:

  1. Acum vreo 30 de ani, un biochimist, pe numele lui Frey, a descoperit că lacrimile emoționale conțin mai multe proteine decât cele non-emoționale. Adică, dacă plângi că te-ai certat cu soțul, elimini niște proteine prin lacrimi, pe care nu le elimini și atunci când tai ceapă.
    Drept urmare, concluzionau pe vremea aia, atunci când plângi, sigur te vindeci emoțional.
    Doar că un alt domn, profesor dr. Ad Vingerhoets, a încercat de vreo două ori să repete experimentul și nu a ajuns la aceleași concluzii. Pam-pam.
  2. O doamnă, cu numele de buletin Lauren Byslma, PhD (aveți aici CV-ul ei de vreo 9 pagini, probabil varianta prescurtată), pune și ea în dubiu teoria asta. Se pare că ea ajunge la concluzia că doar 30% dintre cei care iau parte la experimentul ei (femei) au declarat că s-au simțit efectiv mai bine după o tură de plâns. 60% au zis că se simt la fel. 9% chiar s-au simțit mai rău după ce au plâns.
    Ce e interesant la experimentul ei este că doamnele care au luat parte la el, au povestit imediat despre cum s-au simțit. În timp, amintirile noastre se modifică și e posibil să ni se pară doar că acum x timp, când am plâns în hohote, ne-am simțit mai bine.
  3. Tot ea mai trage niște concluzii. Că în general ne simțim mai bine atunci când plângem singuri sau alături de un prieten și ne simțim mai rău, sau tot la fel, dacă plângem în prezența a mai mulți oameni.
  4. Un alt studiu mai zice ceva interesant. Că nevoia de a plânge și frecvența plânsului au fost asociate unei stări de spirit proaste și înainte și după plâns. Deci și după.

Așa că eu una nu mai trag nicio concluzie suplimentară și vă las pe voi să analizați informația.

Ce părere aveți?

Sursa foto

Depresia postpartum

493x335_postpartum_depression_what_happens_ref_guide

Depresia postpartum e o chestiune foarte serioasă în viața unei mame, chiar dacă în România există un tabu al bolilor psihice, depresiilor, etc.

Faptul că treci prin atâtea schimbări te poate afecta extrem de mult. Dacă adăugăm la asta cocktailul hormonal care se perindă prin corpul tău, oboseala și cine știe ce alte griji și probleme, nu-i de blamat nici organismul care începe să dea rateuri. 
Unele mame au șansa să nu treacă prin asta. Altele trec prin babyblues și își revin încet încet. Din păcate, multe dintre mame trec prin depresia postpartum și câteva dintre ele prin psihoza postpartum. Și au nevoie de ajutorul nostru, pentru că puse în astfel de situații, nu mai pot ieși singure din ele.

Depresia postpartum nu o afectează doar pe mamă, ci și copilul. Din păcate, copilul poate fi afectat pe termen lung, deoarece interacțiunea cu mama este trunchiată exact în momentul în care bebelușul începe să-și însușească astfel de deprinderi. Mama depresivă nu inițiază interacțiune verbală cu bebelușul care învață cum se poartă un dialog, nu răspunde bebelușului la zâmbet, lipsește căldura emoțională, prezența psihologică, implicit există perturbări mari în relația dintre mamă și copil. 

Studiile au arătat că unele aspecte ale dezvoltării copilului au consecințe pe termen lung, chiar și dacă depresia a fost tratată rapid și a durat doar câteva luni. Se pare că efectele sunt mai vizibile în cazul băieților, dar ele nu lipsesc nici în cazul fetelor.
Acestea includ:

  • probleme comportamentale
  • atașament nonsecurizant
  • responsivitatea scăzută în relația cu mama
  • incidență mai ridicată a tulburărilor de comportament
  • tendința de a se angaja în joc fizic și nu în activități creative
  • hiperactivitate *

Pentru că e o chestiune pe cât de importantă, pe atât de ignorată, am rugat-o pe Sabina Iordache (psiholog) să ne povestească puțin despre depresia postpartum. 

Urmează un articol scris de ea:

 

Depresia postpartum (DPP) este o problemă gravă de sănătate emoțională caracterizată printr-o perioadă prelungită de tulburări care apar în momentul schimbărilor majore și responsabilităților sporite ce vin odată cu îngrijirea unui copil nou-născut.
Internetul este plin de informații legate de babyblues sau depresia postpartum. Din păcate, majoritatea sunt generale, incomplete… ba chiar se pune egal între cei doi termeni.

Cel mai des, în urma nașterii femeile pot suferi de babyblues. Se manifestă printr-un sentiment de tristețe cu accese de plâns, anxietate, oboseală și nevoia de izolare.

Sunt femei care dezvoltă manifestări mult mai accentuate – depresia post partum.
Spre deosebire de babyblues, depresia postpartum nu trece de la sine. Ea poate apărea la câteva zile și chiar luni de la naștere și poate dura mai multe săptămâni. Chiar luni, dacă nu este tratată.
Poate afecta orice femeie, indiferent dacă a avut o sarcină ușoară sau nu, dacă a născut natural sau prin cezariană, dacă a mai născut sau e primul copil, dacă alăptează sau nu.
Depresia postpartum nu ține cont de starea civilă, de venituri, vârstă, rasă sau etnie, cultură sau educație.

Psihoza postpartum este o boală care poate implica simptome psihotice, cum ar fi iluzii sau halucinații. Este o tulburare diferită și este rară. Nedepistată și netratată poate pune în pericol atât viața mamei cât și a copilului. Ea necesită și intervenția psihiatrului, pe lângă cea a psihoterapeutului.

Principalele simptome ale depresiei postpartum

  • Pierderea plăcerii sau interesului pentru lucrurile sau obiceiurile care până atunci îți făceau plăcere, inclusiv sex
  • Crește/scade cosumul de mâncare
  • Apare anxietatea și, de cele mai multe ori, e asociată cu atacuri de panică
  • Gânduri înfricoșătoare de a-ți face rău sau a-i face rău copilului
  • Apare sentimentul de vinovație sau nereușită
  • Iritabilitate excesivă, furie sau agitație, modificări frecvente ale dispoziției
  • Tristețe, plâns necontrolat pentru perioade foarte lungi de timp
  • Teama de a nu fi o mamă bună
  • Frica de a fi lăsată singură cu copilul
  • Insomnii sau opusul, stări de somnolență excesive
  • Dezinteres față de copil, familie și prieteni
  • Dificultăți de concentrare

Cel mai periculos simptom, care trece adesea neobservat familiei, este legat de intenția mamei de a face rău copilului și / sau ei insăși. Dacă aceste semne sau simptome durează mai mult de 2 săptămâni, este nevoie ca mama să caute ajutor. Indiferent dacă simptomele sunt ușoare sau severe, recuperarea este posibilă.

Cauzele care pot declansa sau agrava depresia postpartum

  • O schimbare a nivelului de hormoni după naștere
  • O suferință anterioară de depresie sau anxietate
  • Istoricul familial de depresie sau boli psihice
  • Stresul îngrijirii unui nou-născut și gestionarea modificărilor din viață
  • Un copil care plânge mult, care este greu de consolat, sau ale cărui nevoi de somn și foame sunt neregulate și greu de prezis
  • Un copil cu nevoi speciale (naștere prematură, complicații medicale, boli)
  • Alți factori de stres emoțional, cum ar fi moartea unei persoane dragi sau probleme în familie
  • Problemele financiare sau ocuparea forței de muncă
  • Izolarea și lipsa de sprijin social

Cat de comuna este depresia postpartum?

  • Se estimează că 9-16 la sută dintre femei au astfel de probleme
  • Pentru jumătate dintre femeile diagnosticate cu DPP, acesta este primul lor episod de depresie
  • Aproximativ jumătate dintre femeile care sunt diagnosticate cu DPP au manifestat simptome în timpul sarcinii, așa că este important să cauți ajutor devreme.
  • Riscul apariției DDP este cu 41 la sută mai mare în cazul femeilor care au suferit de așa ceva în urma unei sarcini anterioare

Cum afecteaza depresia postpartum copilul tău?

Copilul cu o mamă care suferă de DPP poate:
• deveni retras, iritabil, sau neconsolat
• afișa atașament nesigur și probleme de comportament
• se confruntă cu probleme în dezvoltarea cognitivă, socială, emoțională
• prezenta un risc mai mare de tulburări de anxietate și depresie majoră în copilărie și adolescență.

Ce poti sa faci?

  • Nu încerca să înfrunți DPP singură. Solicită ajutor de la un psiholog sau un alt specialist în domeniu
  • Discută deschis despre sentimentele tale cu partenerul tău, alte mame, prieteni sau rude
  • Alătură-te unui grup de sprijin pentru mame
  • Găsește un prieten apropiat sau o rudă, care te poate ajuta să ai grijă de copil
  • Dormi sau odihnește-te cât de mult ai nevoie. Dacă ai probleme cu somnul, contactează medicul
  • De îndată ce medicul îți permite, fă plimbări

Încearcă să nu îți faci griji despre lucruri lipsite de importanță și stabilește-ți sarcini realiste cu privire la ce poți face cu adevărat în timp ce ai grijă de un nou-născut

Tratamentul eficient poate include diferite forme de psihoterapie și medicație antidepresivă.

Depresia postpartum nu este vina ta!

Este o tulburare reală, tratabilă psihologic. Daca prezinți simptome, ia măsuri imediat!

Sursa pentru informațiile medicale

*H. Rudolph Schaffer – Introducing Child Psychology

Sursa foto