Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria.

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Mama Mariei era mereu acolo pentru ea și o iubea, o îngrijea și o proteja, o hrănea atunci când îi era foame și o ținea la pieptul ei atunci când îi era greu. O liniștea cu atingerea ei, cu cântecul ei, cu mirosul ei, iar Maria era îndrăgostită de mama. Orice moment greu, orice emoție neplăcută, primeau răspuns din partea mamei, iar Maria se simțea mereu în siguranță, se simțea iubită și știa că poate avea încredere în mama ei.

Atunci când plângea, mama ei se apropia blând, o atingea pe umărul drept cu degetele ei de mătase, îi spunea numele, apoi o lua în brațe și o legăna ușor. Maria simțea freamătul corpului mamei ei, căldura pielii, mirosul de lapte din pielea ei, respirația călduță și o cuprindea o liniște interioară, ca și cum s-ar fi scufundat în ape de mătase roz, cu valuri blânde și calde. Nici Maria și nici mama ei nu știau că în acele momente pun bazele empatiei viitorului adult, dar totul li se părea atât de natural, că nici gând să facă altfel.

Apoi Maria a mai crescut.

Când avea 10 luni adora să se joace ”cucu-bau” cu fratele ei mai mare, David. Știa că de fiecare dată când va apărea din spatele păturicii cu bufnițe colorate, David se va bucura să o vadă și va râde. Deci, ceva din ce făcea ea trezea un râset pe fața lui David… Ce descoperire interesantă!

Dar câteodată și David se întrista și plângea. Maria încă nu înțelegea ce se întâmpla cu el, dar lacrimile lui o făceau și pe ea să plângă. Nici Maria, nici David, nici mama lor nu știau despre neuronii oglindă, niște omuleți mici din creierul Mariei, care oglindeau omuleții mici din creierul lui David, care plângeau când ceilalți plângeau și se linișteau atunci când ceilalți erau liniștiți. Dar simțeau că natural este ca mama să vină și să-i ajute pe amândoi să revină în starea de bine, în apele roz de mătase. Discutând cu David despre ce s-a întâmplat și despre ce simte, dar explicându-i și Mariei de ce plânge David, mama se asigura că o însoțește pe Maria în călătoria empatiei. Erau la început acum. Maria abia începea să înțeleagă că și ceilalți au emoții.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Empatia prin imitație

 

Pe la un an și jumătate Maria a început să imite comportamentul mamei atunci când îl vedea pe David (sau pe oricare alt copil) că plânge. Se apropia de el cu aceeași blândețe ca mama ei și îi punea mâna întâi pe umărul drept. Apoi îi spunea numele și îl mângâia pe spate. Era primul pas… Empatia prin imitație.

 

La 2 ani, Maria încă nu putea înțelege pe deplin perspectivele celorlalți, dar cuvintele mamei o ajutau mereu. Cuvintele ”David plânge pentru că și-a pierdut mașinuța în canal” îi spuneau Mariei că plânsul este legat de o tristețe, de o pierdere, de o emoție dificilă. Iar când Maria l-a ajutat pe David să se simtă mai bine, aducându-i cealaltă mașinuță preferată, mama s-a bucurat și i-a spus ”Uite, l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine”, iar David i-a mulțumit. Maria a zâmbit larg, iar ceva din interiorul ei a luat emoția asta și a pus-o într-o cutiuță, pe care a lipit o etichetă: ”Maria, nu uita: atunci când l-ai ajutat pe David să se simtă mai bine, te-ai simțit mai bine și tu”. De fiecare dată când Maria îl făcea pe David să zâmbească în momentele lui grele, cutiuța mai creștea puțin și iar puțin și tot puțin și tot așa, până când a devenit o cutie mare, care plutea în ape de mătase roz. Ce putere minunată e în noi, aceea de a oferi zâmbete și de a șterge lacrimi cu o batistă curcubeu! Ce emoție puternică!

 

Maria și observarea emoțiilor

 

Când a împlinit 4 ani, Maria a observat: ”Mami, David e trist că n-a suflat și el în lumânare”.

 

Adevărat, David se simțea trist pentru că toată petrecerea se învârtea în jurul surorii lui. Mama i-a dat dreptate Mariei, dar, pentru că nu știa cum să-l ajute pe David, i-a cerut ajutorul fetiței.

 

Maria, ce putem face să-l ajutăm pe David să nu mai fie atât de trist?

 

Maria a stat și s-a gândit, a căutat în toate cutiuțele din mintea ei și a găsit o strategie. A luat una din jucăriile din mormanul de jucării pe care le primise și l-a invitat pe David la joc. Seara s-a jucat de-a tortul cu David, iar David a suflat de câteva ori în lumânările de lemn. Mama îi privea zâmbitoare dintr-un colț. Amândoi păreau că plutesc în ape blânde, de mătase roz.

 

Câteodată le era și greu, cu ape tulburi din postav aspru, gri închis

 

Bineînțeles că erau și multe momente în care Maria nu era atât de blândă, cum văzuse la mama ei. Emoțiile ei foarte puternice preluau controlul, iar Maria nu mai reușea să le țină frâu. Dar îi avea alături pe mama ei și pe David, care îi răspundeau, cu empatie și blândețe. Iar când nici David nu o putea face, mama lor intervenea și cu grația unei zâne reușea să îi asculte și să îi valorizeze pe amândoi.

Existau momente când până și zâna de mami se transforma într-un monstruleț obosit, tracasat și furios. Planul pentru momente ca acelea era ca Maria și David să îi reamintească mamei despre ”vocea mică și blândă” și despre ”atingerea de mătase roz”. Mama îi învățase că indiferent ce se întâmplă, nimeni nu are voie să le vorbească urât sau să-i agreseze în vreun fel. Nici măcar ea. Cuvintele copiilor o aduceau mereu cu picioarele pe pământ, în ape de mătase roz.

 

Maria la 5 ani și jumătate

 

Când avea Maria 5 ani și jumătate, prietenul cel mai bun al lui David s-a mutat în altă țară. David s-a înfuriat, apoi s-a întristat, a plâns mult, a aruncat cu penarul și cu rucsacul prin cameră. Maria l-a privit cu atenție, apoi i-a spus ”Cred că e tare înfricoșător pentru tine ce se întâmplă acum…”

David și-a recunoscut frica, și-a plâns tristețea și a lăsat furia să curgă din el. Maria i-a mai oferit atunci și o îmbrățișare și o atingere de mătase pe umărul drept.

 

***

 

Călătoria Mariei nu e încheiată. Împreună cu familia ei, Maria navighează în continuare în ape de mătase roz și învață strategii pentru momentele de furtună, când vasul ei se îndreaptă către derivă. Maria își scrie harta acum și știe că nu o poate face singură…

Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria. Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e...

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

- Da' pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul... Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au...

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.

Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Sau, mă rog, te puteai uita, dar eram sceptică. Simțeam nevoia sa îmi arăt într-un fel superioritatea, așa că nimeni nu putea interacționa cu copiii mei la fel de “perfect” cum o făceam eu.

Acum să nu fiu nasoală. E adevărat că de la mulți părinți sau bunici cu care interacționam primeau mesaje care erau diferite de mesajele pe care le transmiteam eu. Și mai e adevărat și că unele mesaje nu erau foarte potrivite, iar unele chiar pe dos de ceea ce încercam eu să fac. Dar, hai să fim serioși, niciunul dintre mesajele astea nu i-ar fi dus pe copii în terapie pentru toată viața lor, nu i-ar fi marcat iremediabil

Mi-am dat seama, ulterior, după ce am mai redus din aroganța cu care mă autoinvestisem odată cu rolul de mamă, că:

Nu contează cum interacționează ceilalți cu copiii mei, atâta timp cât știu eu să o fac

Ar fi ideal ca toți adulții să respecte toți copiii. Ar fi ideal să știe sa comunice cu ei, așa cum ar comunica și cu alți adulți. Ar fi ideal să nu le pună etichete, nici bune, nici rele, să nu îi mai compare între ei, sa le acorde încredere și să le accepte limitele. Dar nu trăim într-o lume perfectă. Nici măcar eu nu sunt perfectă față de copiii mei, ce să mai spun de ceilalți care nu îi cunosc.

Toți ducem cu noi niște bagaje emoționale, niște convingeri despre viață, niște așteptări. Unii dintre noi știm teoria, dar nu ne iese practica, alții dintre noi nu știm teoria, dar ne pricepem la practică, iar alții nu ne descurcăm nici cu una și nici cu alta.

Iar cel mai important este că… eu sunt cea mai importantă. Sau, hai să nu fiu narcisistă. Nu doar eu, ci noi, ca familie. Noi, ca familie suntem punctul de referință pentru copil, nu o bunică din parc, nici măcar o armată de bunici.

Și atunci, ce cântărește mai mult? Mesajele mele de acceptare și de empatie (care nu apar nici ele în 100% din situații, dar predomină), sau mesajele de alte tipuri pe care le aude de la străini.

Vă spun eu ce contează. Contează… eu. Contează familia. Contează conectarea dintre noi. Contează valorile noastre, contează exemplul nostru, contează ce simte despre noi și despre el. Contează să lucrăm noi, acasă cu ceea ce se întâmplă prin alte părți, să povestim, să explicăm. Pentru că… și asta mă duce la următorul subiect:

Copiii mei au nevoie să interacționeze și cu alți oameni, alte stiluri de comunicare, alte reacții

Am aflat, între timp, că pentru mine e important ca atât eu, cât și copiii mei, să fim flexibili. Iar asta înseamnă interacțiuni diferite cu oameni diferiți. Da, mi-ar fi mult mai confortabil în poziția mea de mamă atoateapărătoare să știu că toată lumea care interacționează cu copiii mei le arată respect și comunică asertiv cu ei, dar realitatea e diferită. Oamenii nu sunt așa, iar pentru mine a fost important să-i expun treptat pe amândoi și la alte tipuri de discursuri.

Mi s-a părut, pe lângă expunerea controlată la realitate și o bună oportunitate de discuții. O bună oportunitate să dezvoltăm gândirea critică, empatia, compasiunea. Să discutăm despre emoții și despre reacții. Să venim cu sugestii, cu propuneri, cu presupuneri.

Oare de ce ți-a spus doamna asta? Oare de ce a folosit acest ton? Oare ce gândea ea? Oare ce simțea ea? Dar tu ce ai simțit? Ce te-a făcut să simți asta? Cum ți-ar fi plăcut să reacționeze? Ce ai fi vrut să-i spui?

Instrumentele copiilor – Stima de sine

Ce am făcut, însă, a fost să lucrăm în familie la a le oferi instrumente să gestioneze momente de genul acesta. Să înțeleagă că oricât am empatiza cu trăirile cuiva care se comportă urât, un astfel de comportament nu e acceptabil, că nu trebuie să acceptăm cuvintele urâte ale nimănui, nici loviturile, că trebuie să spunem STOP (indiferent ce vârstă are cel care ne vorbește urât sau ne agresează), iar că dacă celălalt ne vorbește la fel de urât, putem să plecăm, oricât de nepoliticos ar părea asta.

Că toți oamenii merită respect, chiar dacă au 2 ani sau 20 și că la fel cum un copil trebuie să fie politicos, și un adult trebuie să facă la fel. De fapt, i-am învățat despre stima de sine. Și mai învățăm împreună, pentru că multe din lecțiile astea sunt și pentru mine…

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

De fapt, cea mai mare parte din viața mea, nici măcar nu am știut că am o problemă cu asta. Era o mare virtute pentru mine să nu plâng niciodată de față cu alții, era o mare virtute că nu mi-e niciodată frică și era o mare virtute că nu mă certam niciodată cu nimeni. Apoi, în altă perioadă din viața mea mi-am dat seama că e o mare virtute să exprim furia și că așa fac toți oamenii: țipă, urlă și apoi se simt mai bine. Vă zic acum, cu mintea de om de aproape 31 de ani, că nu era bine nici așa, nici așa.

Din fericire, maternitatea m-a schimbat și m-a făcut să fiu mult mai conștientă de mine. Am pus mâna pe cărți, am făcut cursuri și am vorbit cu specialiști și am reușit să aflu, teoretic, ce-i cu emoțiile astea. Am vrut ca pentru ei să fie mai ușor să trăiască ce au de trăit. Am vrut ca pe ei să nu-i sperie ceea ce simt, să nu mai ascundă, să nu mai reprime. Să nu se mai simtă împovărați de ele.

Apoi, am început și eu să experimentez cu ele. A fost greu la început. Au fost momente în care mi s-a părut penibil ce se întâmplă. Am fost și furioasă pe mine că trebuie să plâng și mi-am dat seama că a simți frică nu ține de slăbiciune, ci, mai degrabă de a fi puternic. Mi-am dat voie să fiu vulnerabilă, mi-am dat voie să simt chiar și furia pe care știam că nu am voie să o simt. Și m-am simțit mult mai bine.

Să vă spun ce i-am învățat și pe copii, pentru că poate vă ajută.

Despre tristețe le-am spus așa:

Atunci când pierdem ceva, suntem triști. E normal să fie așa, e normal să plângem. Am plâns când a murit cineva, dar am plâns și când mi-am scăpat telefonul în wc. Ema a plâns când i s-a uscat plastilina, iar Filip a plâns când s-a rupt coada de la cal. Inițial, reacția reflex era ”Lasă, luăm altul”. Apoi m-am mai cizelat și am trecut la ”Văd că ești tristă pentru că s-a rupt rochița ta preferată. Vrei să plângi la mine în brațe?”

Despre frică le-am spus așa:

E normal să simțim frică. De fapt, e de dorit să o simțim. Pentru că dacă nu simțim frica, atunci vom face lucruri periculoase și ne putem răni, sau chiar muri. Dacă n-aș simți frica, m-aș duce să mângâi crocodilii pe limbă. N-ar fi deloc o idee bună. Așa că nu e nicio ”rușine” să te temi să sari de la 1 metru. Ba chiar e bine, dacă simți că nu poți să o faci. Altfel, ai putea să-ți rupi un picior.
Partea bună e că atunci când simți frică, poți să-ți faci un plan, pentru că frica e prietena noastră. Ne trage un semnal de alarmă, iar noi trebuie să acționăm atunci. Deci, nu pot sări de la 1m, pentru că mă tem să nu mă lovesc. Dacă aș sări de la 60 cm ar fi mai bine? Sau dacă aș pune o saltea sub mine, aș reuși?

Despre furie le-am spus așa:

Când ni se întâmplă lucruri cu care nu suntem de acord, ne înfuriem. Ne înfuriem când cineva ne ia ceva care este al nostru, ne înfuriem atunci când cineva ne trezește dimineața, atunci când noi am vrea să mai dormim, ne înfuriem chiar și când ne este foame. Și e bine, iar furia asta trebuie să o scoatem din noi. Câteodată putem să o controlăm, câteodată încercăm, dar nu ne iese. Eu vreau să aud furia voastră, dar ar fi mai ușor pentru noi să o exprimați productiv. Dacă te înfurii și țipi, dai din picioare și te tăvălești pe jos, eu accept emoția, te iubesc în continuare, dar nu te pot ajuta, pentru că nu înțeleg despre ce e vorba. La fel cum dacă mă înfurii pe tati că a chemat oameni să demoleze baia, dar eu nu am știut înainte, ca să pot strânge tot ce era pe dulapuri, iar acum toate sunt pline de praf, dar nu îi spun nimic, ci doar sunt îmbufnată și îi vorbesc în doi peri, data viitoare el n-o să știe că mie nu mi-a plăcut și va face la fel.

Despre fericire nu le-am mai spus nimic, pentru că despre asta mă învață ei pe mine.

Sunt curioasă ce o să ne spună Laura Markham despre emoții. Conferința ei, organizată de Totul despre mame la Rin Grand Hotel, o să fie pe 13 mai (adică peste 2 săptămâni). De înscris vă puteți înscrie aici, iar dacă nu reușiți să ajungeți, o să puteți urmări live-bloggingul pe care o să-l fac eu de acolo (din rațiuni tehnice, liveblogging voi face pe site-ul meu și nu aici, pe blog).

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:

– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e.

– Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș.

Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai spun că în ultimii doi ani și un pic am jucat pe rând o mie de tipuri de jocuri cu bebeluși, în care eram pe rând, când eu, când ea, bebeluși. 

Vreau să aflu mai multe, dar nici nu apuc sa intreb, că îmi spune ea:

– Bebelușii primesc mai multă atenție. Ca Filip. Uite, el primește mai multă atenție decât mine. 

Fac o pauză, trag aer în piept și îmi gândesc răspunsul. Îl gândesc degeaba, că tot o prostie scot pe gură:

– Da, el primește mai multă atenție pentru că e mai mic și are mai multă nevoie de ajutor. Și tu primeai mai multă atenție când erai mai mică. 

Duuuuuuh, sigur că primea. Asta spusese și ea. Că i-ar plăcea să mai fie bebeluș, ca să mai primească atenție. Problema ei nu era câtă atenție primea când era mică, ci câtă atenție primește acum. 

Oricum, plusează:

– Și nu numai atât, dar câteodată mie îmi vorbiți urât, iar lui îi vorbiți frumos. Zi și tu, e cinstit așa? Că nu e…

De data asta îmi înghit cuvintele. 

Diano, acceptă ce simte fata asta a ta. Nu contează ce faci tu sau ce ți se pare ție că faci; ascultă ce-ți zice că simte!

– Îmi pare rău ca te fac să simți asta…

– Nu doar tu. Și tati

Bun, m-am mai liniștit. Măcar suntem consecvenți. Ascult mai departe.

– Câteodată pe mine ma grăbiți și vă rățoiți la mine că nu mă încalț, dar pe Filip îl încălțați voi… Și azi mi-ai vorbit urât în mașină… 

Stau să mă gândesc ce i-am zis azi in mașină… și îmi dau seama. Discutam la un moment dat despre ce au mâncat amândoi la prânz. Ema mă întreabă ce a mâncat Filip, iar eu îi răspund că a mâncat 2 castroane cu supa și 3 cu paste. Ea îmi spune că ea a mâncat 2… paste din castron. Eu mă mir și o întreb: “Atât ai mâncat tu azi la prânz?”

Iaca niște concurență între frați, pe care am încurajat-o fără să-mi dau seama. 

După replica mea, ea s-a supărat și mi-a zis “sper că ești fericită acum”. Eu nici nu știam ce mă lovise. Mi-am dat seama acum. 

Revenind la “aici și acum”, morala continuă:

– Știi, de fapt, ce îmi oferi când îmi vorbești așa?

– Ce?

– Lipsă de respect. Aia îmi oferi…

***

De aici lucrurile s-au legat frumos. I-am povestit despre cum pierdem din vedere câteodată pe drumul comunicării intenția interlocutorului. Eu astăzi nu intenționasem nimic rău, ci mă miram că a mâncat doar doua paste. Iar în altă zi nu voisem să o întristez, dar nu mai știu ce se întâmplase. 

După asta i-am ținut un mic seminar despre furie. Și cum toată lumea se înfurie câteodată, dar că nu reușim mereu să folosim oportunitatea asta ca să facem ceva bun, ci spunem sau facem tâmpenii. A stat ea și s-a gândit, a identificat inclusiv la ea câteva momente din astea. Apoi am continuat. Despre ce este furia, de unde vine, cu ce vine, cum o simțim, unde, care e rolul ei și cum putem sa o folosim în scopuri bune. 

Am rămas prietene. Mi-a zis că mă iubește, i-am zis la fel. Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat. La final, mi-a făcut cadou toate picturile ei cu marea și încă un bonus. 

Dar rămâne problema de fond, cu atenția. Îmi propun să mă concentrez pe asta. 

… și să-i deschid un fond pentru terapie. 

PS: Pentru cine nu ne cunoaște, eu am 31 de ani, iar Ema are 4. Și 4 luni

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

familieAm observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Din fericire, internetul nu ne aduce numai timp pierdut, scrollat prin poze cu pisici și filmulețe cu bebeluși simpatici, ci este o cale foarte facilă și validă către informație. E un avantaj pe care generațiile anterioare nu l-au avut și cele mai multe mame profită din plin de asta. Chiar dacă nu au timp să citească  ”romane de parenting”, internetul e o sursa aproape nelimitată de informații despre cum să-ți crești copilul. Nu toate site-urile se îndreaptă către un stil blând de a o face, dar din ce în ce mai multe se merg în direcția aceasta.

Și asta pentru că studiile recente nu mai validează abordări legate de pedepse și alte metode coercitive de a-ți crește copilul, ci înclină către a crește motivația intrinsecă a copilului, a-i arăta acestuia respect și considerație. În plus, e suficient să facem mici introspecții ca să aflăm despre noi că metodele aplicate de cei mai mulți dintre părinții noștri (care nu aveau acces la aceeași informație, după cum spuneam) ne-au pus ceva piedici, ne-au creat ceva complexe și că am fi ajuns și mai departe dacă unele abordări ar fi fost diferite.

Bărbații, în schimb, sunt diferiți. Contextual, ei sunt mai puțin înclinați către empatie și introspecție și au interiorizat foarte bine multe mesaje pe care le-au primit când li s-a spus că băieții nu plâng, că bărbații trebuie să fie puternici, că un băiețel nu se poate juca cu o păpușă, pentru că e rușine șamd. OK, multe dintre noi am ales să ne creștem diferit băieții, dar ce facem cu bărbații pe care îi avem?

O întrebare pe care o primesc adesea este legată de stilurile diferite de parenting în cuplurile care nu împărtășesc aceeași viziune. Mama s-a informat și a înțeles că stilul autoritar de a-ți crește copilul nu aduce beneficii pe termen lung, dar tatăl a rămas blocat în paradigma ”copilul trebuie să știe de frică părinților”, iar mama se întreabă ce poate face pentru a-l aduce în tabăra ei. Poate pentru că așa a crescut și el și i se pare natural, sau poate pentru că părinții lui i-au lăsat mână liberă și știe bine ce ”prostii” a făcut în trecut.

Oricum ar fi, decizia lui de a-și crește copilul în stil autoritar nu îl face un părinte rău, ci un părinte care asta crede că e cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru copilul lui.

Cel mai des, aceste dileme apar în cuplurile care au ele însele probleme la bază. În cupluri în care există ”lupte pentru putere”, în cupluri în care comunicarea nu este eficientă, în cupluri în care nevoile celor doi parteneri sunt neîmplinite.

După cum ați ghicit, primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi la relația ta. Oh, ce simplu e să scrii propoziția asta. Și ce greu e să o faci cu adevărat…

Poți începe de la a asculta cu adevărat ceea ce îți spune partenerul tău. Imboldul știu că e să-i trimiți multă informație, linkuri și cărți, pe care să le citească. Dar dacă vei reveni două paragrafe mai sus, îți vei reaminti că nu aici este problema.

Să revenim, deci. Important e să auzi cu adevărat ce îți transmite partenerul tău. Care e nevoia reală pe care o are și care nu-i este împlinită în cuplu și de ce? Ascultă activ, fără să judeci, fără să iei lucrurile personal și încearcă să vezi adevărata intenție din spatele cuvintelor lui. Privește din perspectiva asta: Tot ce îți spune este despre el și nu despre tine.
Ziceam și de intenție mai devreme. Sunt șanse foarte mari ca intențiile din spatele cuvintelor, poate nu flatante întotdeauna, să fie bune. Dar poate trece printr-o perioadă dificilă, poate are nevoie de mai multă validare în cuplu, de mai multă apreciere, poate este îngrijorat de aspectul financiar al familiei, poate trece printr-o perioadă tumultoasă la serviciu. Sunt multe motive pentru care partenerul tău pare să nu fie deschis către comunicare.

Ieși din cercul vicios al comunicării ineficiente, ascultă-l și vezi unde puteți ajunge de aici.

Dacă nu nevoile neîmplinite sunt problema, ci convingerea că așa este mai bine, pentru că așa l-a învățat experiența, cred că e important să nu-i invalidezi complet perspectiva. Pentru că invalidându-i perspectiva, îi invalidezi rolul de tată și pe el odată cu rol. Ce trebuie să faceți voi, în acest punct, este să negociați efectiv acest aspect. Iar o negociere bună, vine doar într-un proces de comunicare eficient. Atunci când partenerii nu mai comunică deschis și eficient pe o anumită temă, începe blamarea, rușinea, iar negocierea este ratată.

Nu uita ceva. Interlocutorul tău, în orice context, nu îți va spune niciodată DA, atunci când va simți că nu ești interesată de persoana lui. Dacă ceea ce îi transmiți lui nu este deloc și despre el, poți să fii sigură că nu va zice DA. Sau va zice DA, dar va continua să acționeze ca până atunci. Încercați să ajungeți la un compromis, validându-vă unul altuia emoțiile și concentrându-vă pe nevoile voastre.

Dar mai reține ceva. Un compromis sănătos nu este acela în care fiecare partener de negociere renunță la ceva, apoi se întâlnesc la jumătatea drumului, iar ambii sunt puțin nemulțumiți, dar funcționează pe principiul ”mai bine așa, decât deloc”. Nu ăsta e scopul vostru. Un compromis sănătos este acela în care ambii parteneri sunt mulțumiți de rezultat. Încercați să ajungeți aici.

O altă tactică pe care o poți folosi, este ”experimentul”. Poate că îl sperie gândul că vrei să faci doar ca tine, poate că îl nemulțumește și îl neliniștește. Propune-i să aplicați metoda ta doar pentru o perioadă. Ca un experiment. S-ar putea ca perioada definită de timp în care va trebui să empatizeze cu criza de furie a copilului să-l readucă în zona de confort. Una e să știi când se va termina ceva ce nu ți se pare ok și să știi că decizia e reversibilă și nu pe perioadă indefinită și alta e să intri într-o horă de la care te aștepți să dureze toată viața. O să ți se tocească pantofii.

Pe 13 mai 2017 revine Laura Markham într-o conferință organizată de Totul Despre Mame, la RIN GRAND Hotel. Eu am fost data trecută și mi-a plăcut tare mult de ea și voi merge și acum. Mi se pare un eveniment greu de ratat pentru un părinte. Tare mult aș vrea să aflu ideile și sfaturile ei pe acest subiect, care mi se pare din cale afară de sensibil.
Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face încă la preț redus, de EarlyBird. Dar trebuie să vă grăbiți, pentru că prețul redus mai este valabil 2 zile doar.