Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Temperatura in camera bebelusului

bebelus-infofolit

Unul din cele mai mari stresuri ale mele de când era Ema mică a fost temperatura în casă. La Fip eram deja rodată, dar la Ema fu complicat tare.

Nu mai avusesem niciodată un copil, cu atât mai mult nu mai avusesem niciodată un nou născut. La câte grade trăiește un nou născut? Dacă era să mă iau după unele poze cu unii dintre noi în copilăria și perioada noastră bebelușească, aș fi putut crede că un bebeluș nu este și el o ființă umană, ca toți ceilalți din jurul său, ci un mic extraterestru care trebuie marinat bine înainte să apuce să iasă în lume. Poate aveți și voi poze cu voi de când erați mici în care fix o șubă vă mai lipsea, dar persoana care vă ținea în brațe era în tricou, iar dacă făceați un calcul simplu vă dădea: ”Aha, deci eu aveam aici 3 luni și-s născut în aprilie, deci era iulie în poză?!?”

Măi, dar nu știu, parcă ceva în sinea mea îmi spunea că și bebelușul ăla e tot ca mine, că are piele și mușchi și șunculițe, vase de sânge, organe și oase, deci probabil funcționează pe principii similare cu ale mele. Bine, probabil ceva-ul ăla din sinea mea își mai amintea episoade din copilăria proprie și personală. ”Pune-ți căciula, e decembrie!” ”Mamă, dar sunt 43 de grade afară. Ai uitat de încălzirea globală?” ”N-are a face, e iarnă! Pune-ți căciula”. Și, preferata mea, ”Vremea e înșelătoare acum”. Da, acum când sunt 25 de grade afară.

Așa. Deci, având în vedere cele spuse mai sus, parcă nu-mi venea să încotoșmănez copilul. Dar, în primele ei săptămâni de viață a fost mama la noi să ne ajute. Mama, care este extrem de friguroasă și care refuză cu obstinație să se pună în pielea altuia când vine vorba de frig.

 

Ajunsesem în asemenea stres, încât aveam câte un termometru în fiecare cameră (găsisem unul care mergea și în apă și în casă, era de la Philips, dar parcă arăta altfel decât cel din link. Oricum, tare bun, îl țineam în baie). Cum intram în sufragerie, mă uitam direct la termometru. În dormitor la fel. După cum spuneam, aveam și în baie. Parcă nici nu mai eram capabilă să simt temperatura cu pielea proprie. Eram leșinată de căldură, dar mama insista că trage. Sau că lângă perete, unde era canapeaua, era mult mai frig. Țin minte și acum că i-am lăsat-o pe Ema pentru câteva minute (15-20) și am găsit-o cu body, pijama, vestă tricotată, înfășurată în pătură, la mama strâns în brațe, iar mama se chinuia să o bage în vesta ei. În cameră erau 24 de grade. Desigur, pe canapeaua de lângă perete, erau probabil -15, altfel nu-mi explic.

Acum, dacă n-aș fi avut câte un termometru în fiecare cameră, cred că aș fi luat-o razna (mai mult decât o luasem deja). Da, încă refuzam să pun copilului maieu și căciulă la 24 de grade, ba chiar insistam să facem mai frig decât atât, dar parcă nu eram suficient de convinsă. Îmbrăcatul copilului și temperatura în casă îmi creaseră deja un soi de psihoză, erau momente când nu te mai puteai înțelege cu mine. Am și plâns în hohote de deznădejde în câteva rânduri, pentru că nu mai puuuuteeeeeaaaaam cu temperatura aia și cu căciula aia și cu maieul/vesta/pătura/plapuma aia. Simțeam că nu voi mai ieși niciodată din isteria frigului în casă.

Și ca să mă conving că nu-s nebună și că nu-i cazul să sune careva la protecția copilului, că nu-l țin în frig să-l omor cu zile, m-am apucat (desigur) să mă documentez. Și am aflat de la medici următoarele:

  1. Pentru bebelusi e foarte periculoasa supraincalzirea

    Când sunt mici se pare că nu se pot termoregla foarte bine. Și nici nu sunt capabili să se dezbrace sau să se dezvelească atunci când le este cald. Dacă nu se pot termoregla, asta înseamnă că atunci când le este prea cald, se deshidratează. Puteți observa asta prin buzele uscate ale bebelușului (și pielea la fel), fontanela lăsată în jos, moliciune. Temperatura recomandată la somn este între 16 – 20 de grade (ideal 18), iar în timpul zilei 20-22. Confirm că Ema dormea mult mai bine când era frig. Confirm și pentru Fip. Da, știu, e împotriva a tot ce am experimentat noi până acum, dar ne putem ”repara” și noi dacă în fiecare iarnă scădem temperatura în casă cu câte un grad. Ne călim.

  2. Extremitatile copiilor pot fi reci fara sa le fie frig

    … și asta e perfect normal. Dacă vrem să verificăm dacă unui bebeluș îi este frig, nu e relevant să vedem dacă are mâinile sau picioarele reci, ci verificăm ceafa sau pieptul. Dacă zonele acestea sunt reci, înseamnă că îi este frig.

  3. Supraincalzirea este legata de SMS (Sindromul Mortii Subite)

    Se spune că supraîncălzirea bebelușului e corelată cu SMS, mai ales în perioadele reci când părinții tind să-și îmbrace bebelușii prea gros. Și nu doar atât, dar să le pună și căciulă pe cap, când capul este zona prin care bebelușul își reglează temperatura corpului, iar punând un ”dop”, împiedicăm asta.

Știu că v-au speriat alea 16-20 de grade de la punctul 1, dar luați în seamă ce vă spun. Citez un medic cu care am vorbit: ”Unui bebeluș mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.”

Voi ce povești amuzante aveți legate de înfofolirea copilului? Câți binevoitori v-au oprit pe stradă să vă tragă la răspundere că țineți copilul prea subțire îmbrăcat? Hai să auzim.

 

Sfaturi gresite in alaptare

Citește tot

Igiena sau dragoste?

Citește tot

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Citește tot

Cum sa-ti adormi copilul

Citește tot

Cu Luna la plimbare

Citește tot

8 cadouri pentru nou-născuți

Citește tot

Vara și curtea pentru familiile cu copii

Citește tot

Cu criminali

Citește tot

Căpitanul Evidență

Citește tot

Pasaportul Vandei Mici

Citește tot

25 de intrebari esentiale la vizionarea unei gradinite

25 intrabari la vizionarea unei gradiniteAzi cineva din spatele meu spunea că în weekend s-a hotărât să sărbătorească sfârșitul verii. Parcă mi-a căzut cerul în cap când am auzit. Cum adică sfârșitul verii? Deja? Când a trecut? Parcă nici n-am simțit-o. M-am uitat repede în aplicația pentru vreme și am văzut că mai apăreau câteva zile cu temperaturi peste 30 de grade. Să fie primite, promit să profit de ele.

Dar asta nu înseamnă că nu trece vara… Și că nu vine toamna. Și, odată cu ea, începutul școlii și al grădiniței.

Poate că sunt printre voi și tineri părinți care aleg acum, cu inima îndoită, grădinița sau creșa pentru copil. Dacă e primul copil, vă cred pe cuvânt că nici nu știți ce să întrebați. De unde să începeți și cu ce.

Eu am trecut prin asta deja de două ori și am avut ocazia să văd mai multe grădințe. Așa că, la momentul respectiv, acum un an și jumătate, am alcătuit o listă de întrebări care erau importante pentru mine. O să pun mai jos întrebările mele și câteva comentarii. Iar și mai jos le-am pus într-un infografic pe care să-l puteți printa, ca să-l aveți la voi când vă duceți să discutați și să fiți siguri că nu uitați nimic.

Program

Care este programul grădiniței. La ce oră începe, până la ce oră pot rămâne copiii. În plus, ce alte variante există (de program scurt, mediu, prelungit).

Aveți în vedere că la unele grădinițe (chiar și particulare) nu se acceptă să întârziați dimineața.

Tarife (lunare, taxa de inscriere/reinscriere, alte taxe)

Care sunt tarifele pe care trebuie să le plătiți. Asigurați-vă că înțelegeți dacă taxa lunară include și mâncarea sau nu. În plus, ce alte taxe se mai plătesc pe lângă cea lunara? Taxa de înscriere/reînscriere se recuperează apoi din prima lună plătită?

Autorizari/Acreditari

În baza căror autorizări/acreditări funcționează grădinița?

Exista asistenta medicala permanenta?

Cum se procedeaza in caz de probleme medicale (accidente, febra, etc.)?

Care e protocolul atunci când un copil cade în cap? Dar când are febra? Dar varicelă? Există acolo cineva care îi poate consulta zilnic? Dacă nu, cu ce frecvență primesc vizita unui medic/unei asistente?

Există triaj dimineața? Pe ce criterii se trimit copiii acasă?

Exista supraveghere video?

În caz că vreți să vedeți ce se întâmplă în cadrul grădiniței, întrebați dacă există supraveghere video și cum poate urmări părintele filmările.

Exista posibilitatea transportului?

Există varianta să fie luați de acasă/dintr-un punct fix copiii? Dar aduși? Cu ce mașină? Centuri/scaune de copii? În ce condiții? Pe ce traseu?

Cum se face comunicarea intre gradinita si parinte? Intre educatoare si parinte?

Există grădinițe unde părintele nu poate comunica direct cu educatorul, sau o poate face limitat. În general, motivele sunt plauzibile: fie controlul asupra educatoarelor (există o persoană desemnată cu comunicarea grădiniță-părinte care știe tot ce se întâmplă în grădiniță, ceea ce poate scădea probabilitatea ca educatoarele să nu se poarte ”corespunzător” cu copiii), fie menajarea educatoarelor (părinții se simt de multe ori îndreptățiți să sune la ore nepotrivite; în plus, în timpul programului, educatoarea trebuie să se ocupe de copii și nu are când să vorbească la telefon).

Care este numarul de copii intr-o grupa?

…și ce vârste au ei?

Care este numarul de adulti responsabili pentru grupa respectiva

(educatoare, asistenta de educatoare, ingrijitoare, etc)

O educatoare la 30 de copii s-ar putea să nu fie chiar ok. O educatoare, două îngrijitoare și o asistentă la 20 de copii sună cu totul altfel.

Bucatarie proprie sau catering?

De unde provine mâncarea?

Ce contine meniul zilnic?

Puteți cere meniul pe o săptămână, ca să vă faceți o idee.

Unde se ia masa?

În bucătărie/sala de masă/sala de clasă?

Cum arata spatiul pentru somn?

Unde dorm copiii? În sala de clasă sau în altă sală specială? Cum arată pătuțurile și așternuturile? Cine spală așternuturile? (există grădinițe unde părinții iau acasă așternuturile la fiecare final de săptămână pentru a le spăla).

Cum arata curtea si cat timp petrec copiii in aer liber?

Există un loc de joacă pentru copii? Curtea prezintă pericole?

Cum se face acomodarea?

Părintele poate rămâne cu copilul la grădiniță pentru a ajuta la acomodarea acestuia? Cum procedează educatoarele atunci când un copil plânge de dorul mamei/tatălui?

Cum arata sala de clasa si cu ce fel de materiale se lucreaza?

Cât este de luminoasă? Unde sunt puse materialele de lucru? Ce fel de materiale sunt? Materiale pasive (care invită copilul să fie activ în joaca) sau materiale active (pe care copilul le privește pasiv – jucării cu lumini, butoane, aș introduce aici și televizorul)?

Ce carti se gasesc in sala de clasa?

Mesajele pe care le transmit cărțile din sala de clasă spun multe despre direcția grădiniței.

Ce responsabilitati au copiii in cadrul gradinitei?

Sunt responsabili cu aranjatul mesei? Cu strânsul ei? Cu strânsul jucăriilor? Fac curățenie în zona lor de lucru? Se îmbracă/dezbracă singuri? Se spală singuri pe mâini? Sunt încurajați să mănânce singuri? Etc.

Ce se intampla atunci cand un copil nu doreste sa participe la o activitate/somn/masa?

I se respectă dorința sau este obligat să participe? Prin ce metode? Pedepse? Recompense? Există metode punitive de educație? Buline negre? Stickere ca recompensă? Alte recompense (mâncare, jucării, privilegii)? Colțul rușinii? Time out? Etc.

Ce se întâmplă dacă un copil nu dorește să doarmă atunci când ceilalți o fac?

Ce se întâmplă dacă are un tantrum? Ca notă de subsol: copiii fac tantrumuri în general în spațiile în care se simt în siguranță. Grădinițele în care copiii nu au astfel de manifestări sunt, de multe ori, acele spații în care copilul nu se simte în largul lui. Așa că vă sfătuiesc să întrebați la interviu dacă în grădinița respectivă copiii au tantrumuri. Și dacă au, cum sunt gestionate de personal?

Ce fel de ”optionale” exista la gradinita?

Limbi străine, muzică, înot, etc. Care sunt tarifele?

Cate vacante exista pe parcursul anului?

Se plateste taxa pentru gradinita pe perioada vacantei?

chestionar pentru gradinita

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

Avem nevoie de MOASE!

moase1

Pun pariu ca atunci când auziți de moașe nu vă gândiți la ele ca la niște cadre medicale. Sau poate că da, caz în care vă felicit.

Până să am al doilea copil, habar n-aveam ce-i cu moașele astea. Mi se păreau ca din Căsuța din preerie. Niște doamne de pe vremuri, care cereau apă caldă într-un lighean și dădeau afară orice picior de bărbat din camerele mamelor cu care tocmai nășteau. Primul copil al meu fu născut bine merci în maternitate, prin cezariană, cu medic și tot tacâmul. Orice deviație de la norma asta (nu neapărat cezariana, cât născutul în spital, cu medicul) mi se părea hipstăreală. Ce știam eu pe atunci…

Dar după ce am născut, am început să pricep mai bine niște lucruri. A doua oară am încercat să nasc natural. Aveam medicul meu care mă urmărea și care era de acord cu tentativa asta, dar parcă nu îmi era suficient. Simțeam nevoia de suport în plus, mai ales pe final de sarcină și în travaliu.

Voiam alături de mine pe cineva care să-mi acorde atenția de care aveam nevoie, pe cineva blând, care să aibă răbdare cu mine. Voiam să petrec acasă mare parte din travaliu și nu mă încumetam să fac asta singură. Aveam nevoie de cineva care să știe despre ce e vorba, să recunoască eventualele probleme și să știe să mă ghideze. În plus, și poate o să vă amuzați, voiam pe cineva care să-i calmeze pe ceilalți din casă în perioada travaliului. Fără ajutor, deja mă vedeam pe mine, între două contracții cum îmi trăgeam niște aer în piept ca să o liniștesc pe mama și s-o asigur că-s ok.

Așa că m-am gândit că o moașă mă poate ajuta. Am aflat, cu ocazia asta, că moașele sunt absolventele facultății de moașe, unde studiază timp de patru ani cum să mă pregătească pe mine de naștere, cum să mă ajute să nasc și cum să mă susțină apoi.

Pentru că treaba moașei, și nu știu dacă știați asta, nu se termină la naștere. Moașa urmărește inclusiv evoluția copilului în prima lună de viață, oferă mamei consiliere în alăptare și suport psihologic. Ulterior, discuțiile despre contracepție, tot cu moașa ar trebui purtate.

M-am interesat atunci mult. Pentru că mă temeam că nu voi suporta un străin în casa mea, fix în travaliu. Îmi era evident că îmi trebuia cineva cu care să simt un clic, cineva în care să simt de la prima întâlnire că pot avea încredere deplină. Am vrut să-mi fac o listă de moașe pe care să le văd, dar am văzut una și mi-a fost de ajuns.

De la prima întâlnire cu Irina Popescu de la Naște Cum Simți, am știut că ea e… the one. Că nu m-ar face în veci să mă simt inhibată, că mi-ar oferi toată atenția și seriozitatea. Simțeam că pot comunica într-adevăr cu ea, avea timp și disponibilitate pentru mine. N-am mai ”intervievat” alte moașe și am mers pe mâna ei până în ultima zi de sarcină.

Din păcate, planul meu nu mi-a reușit. Am ajuns tot la cezariană, pentru că aia a fost.

Cu toate astea, aș recomanda oricui susținerea unei moașe.

Și avem nevoie de ele… Avem nevoie de ele ca în orice țară civilizată, unde femeile nasc cu moașe. De ce? Vă invit să citiți puțin cifrele astea din infograficul de mai jos.

Avem_nevoie_de_MOASE-1

Așa că vă rog și pe voi să semnați petiția adresată Prim Ministrului și Ministrului Sănătății, prin care le solicităm implementarea unei strategii naționale de îngijire a mamei si a nou nascutului bazată pe moașe, conform legislației europene pe care România a adoptat-o în 2005, strategie care va reduce pe termen lung rata cezarienei, rata sarcinilor neurmarite, a sarcinilor la adolescente, a mortalității materne și infantile, va crește rata alăptarii și va îmbunătăți sănătatea populației în general.

Implicarea moașelor cu studii universitare în îngrijirea femeilor la nivelul comunității le da acestora posibilitatea de a se ocupa de contraceptie, diagnosticarea și monitorizarea sarcinii, asistența mamei pre, intra și post naștere, inclusiv alăptare. Ne dorim ca moasele sa isi poata exercita profesia corect, complet si in mod autonom, asa cum se intampla in toate tarile membre ale Uniunii Europene, moașa fiind cel mai bine pregatit și cel mai eficient specialist în fiziologia maternă și infantilă.

Mai multe detalii despre campanie puteți găsi pe pagina de facebook Avem nevoie de Moașe!
Și vă recomand să citiți și articolul Alexandrei Dincă, din DoR. E foarte emoționant.

Ah, și dacă aveți timp și chef, căutați să vă uitați și la Call The Midwife. Tare mult mi-a plăcut și cred că o să mă apuc să-l revăd.

Haideți să intrăm și noi în normalitate. Semnați alături de mine.

Și, nu vă cer eu prea des asta, dar dați și share articolului, să ajungă cât mai departe informația.

Avem nevoie de MOAȘE!

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

FotorCreatedDe multe ori ne simțim pierduți atunci când cei mici au câte o ”criză”. Chiar dacă am citit cărți peste cărți și articole peste articole, tot ne simțim de parcă ne-ar fi prins în pantaloni scurți și nu știm cum să reacționăm. Câteodată ne speriem și ne întrebăm ”oare cât poate să plângă așa de tare?” ”Oare nu îi face rău?”. Am fost învățați că plânsul e ceva îngrozitor, ceva ce trebuie musai oprit cât mai repede pentru că ne dăunează. Nu cred că doar eu am auzit, cu toate intențiile bune, ”Nu mai plânge că îți strici ochișorii și te doare capul”.

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

Imediat, deși eu eram lângă ea și se vedea că vorbesc cu ea, deci nu-i lăsată de izbeliște, o doamnă, care habar nu avea de ce era Ema supărata, se simte datoare să-i atragă atenția foarte răstit și încruntată: ”Vai, ce rea ești!”

Cu toată empatia și înțelegerea și ce mai vreți voi, am simțit că iau foc. Mi s-au părut atât de deplasate replica și reacția. Da, știu, uitându-mă obiectiv la situație, intenția o fi fost bună, așa știa doamna aia să reacționeze, etc. Dar era vorba despre copilul meu și nu despre trecutul traumatic sau mai știu eu cum al doamnei respective, așa că am intervenit și i-am tăiat replica scurt, încercând să nu jignesc. Copilul nu e rău, e supărat. Oamenii când sunt supărați, mai plâng. E normal, e benefic, o să treacă. N-a mai zis nimic.

În scurt timp, Ema s-a liniștit. I-a dat lui Fip o îmbrățișare și pentru vreo 46 de secunde s-au jucat râzând, până la următorul conflict.

 

Dar recunosc și eu, că atunci când sunt supărări mai mari, când sunt și eu obosită sau când trag amândoi copiii de mine, mi se pare că e așa greu să asculți un plâns din ăsta. Și mă enervez în sinea mea, iar câteodată poate mai dau și pe dinafară. Dar mi-a intrat cumva în reflex ce am de făcut și parcă momentele tensionate trec din ce în ce mai repede. Așa e la al doilea, vii deja rodat, de la primul.

Pasii pe care ii urmez atunci cand unul din copiii mei are o criza cu plans sunt urmatorii:

  1. Mă las la nivelul copilului și încerc să-l îmbrățișez. Dacă nu vrea, stau acolo lângă el. Dacă vrea să stea singură (Ema mai vrea spațiu când e supărată), mă duc într-o parte și îi spun că atunci când e pregătită, o aștept la mine.
  2. Încerc să aflu dacă pot face ceva concret să-l ajut (cu alte cuvinte, încerc să aflu dacă plânsul e despre ceva punctual, sau e doar o formă de descărcare). Dacă pot face, fac. Dacă nu e nicio cerere rațională sau nu e deloc o cerere, mă așez înapoi la locul meu, lângă copil.
  3. Aștept să treacă (în timpul ăsta, încerc să nu oftez, să nu-mi dau ochii peste cap, să nu mă uit pe telefon, etc.). În principiu, îmi imaginez că nu stau să-mi păzesc copilul care are un tantrum, ci că îmi susțin moral cea mai bună prietenă într-un moment greu pe care îl are. Asta mă ajută să reacționez cu respect față de copil și mai ales să nu o iau personal.
  4. Dacă intervine ceva violență (față de sine, de mine, de alții, distrugere de obiecte, etc.), opresc fizic gestul și îi spun copilului pe ton neutru ”nu te las să … (lovești, spargi, etc.)”. Sau ”Știu că ești furios, dar nu este în regulă să…”
  5. Când a trecut, primesc copilul cu brațele deschise, discutăm abia acum despre ce s-a întâmplat (când e în plină criză nici nu o să mă audă, ce să mai zic de ascultat) și îi dau apă și ceva de mâncat.

Cu timpul, pe măsură ce creierul copilului se va dezvolta, el va descoperi mecanisme proprii de autocontrol și autoreglare. Pentru că asta e diferența dintre un băiețel tantrumizat și tatăl său adult, de exemplu. Băiețelul tantrumizat nu are dezvoltată partea creierului responsabilă cu gestionarea emoțiilor în momentele astea grele (neocortexul), pe când tatăl său îl are. De-asta avem pretenția de la adulți să se poată controla în momentele grele, iar de la copii doar pretenția să învețe să o facă. De-asta e inutil să-i certăm atunci când au câte o criză, să-i pedepsim, să-i trimitem în time out, să ne crizăm și noi. Pentru că este o abilitate pe care copilul încă nu o are. Iar datoria noastră de părinți este să-l ghidăm în aventura asta a copilului, în care învață să-și dezvolta abilitatea autocalmării și autogestionării.

E ca mersul pe bicicletă. Dacă un copil încă nu poate să meargă singur pe bicicletă, e inutil să țipăm la el și să-i dăm una la fund. Când se va urca din nou pe bicicletă, nu va fi învățat brusc să-și mențină echilibrul, ci doar va avea teamă și poate că nu va mai merge pe bicicletă cu aceeași plăcere, ci temându-se. În schimb, dacă vom fi acolo pentru copil, îl vom susține atunci când se dezechilibrează și îl vom ajuta să se ridice atunci când cade, oferindu-i încredere, copilul va prinde aripi și se va dezlipi.

Ce putem noi să facem, concret, e să vorbim deschis despre emoții. Să i le prezentăm, cu tot cu context, să descriem, să deschidem discutii. Nicio emoție nu e bună sau rea, ele sunt pur și simplu. Le simțim cum trec prin noi, le conștientizăm, trecem mai departe.

 

Vă las mai jos câteva jocuri despre emoții pe care eu le fac cu copiii cu care lucrez, pe care le-am integrat în ateliere și pe care le-am făcut și cu copiii mei. Nu aveți nevoie de cine știe ce materiale, doar de o imprimantă, niște carton (puteți comanda online, ca să nu mai pierdeți vremea prin magazine), cartușe de schimb pentru imprimantă (pentru că e vorba despre printat poze care trebuie să arate bine, pentru ca atenția copilului să nu se ducă în detalii legate de calitatea pozelor, ci să se poată concentra pe esență; și cartușele le puteți comanda tot din magazinele online).

Cartonase cu emotii

Eu am ales din pozele noastre, de familie, chiar poze cu copiii mei în diferite ipostaze. Când râd, plâng, sunt extaziați, dezgustați, întristați, etc. Am scris pe fiecare poză ce emoție e transmisă, apoi le-am printat, tăiat și laminat.
Cu cartonașele astea puteți face fel și fel de jocuri.
Le printați în dublu exemplar și faceți jocuri de asociere, jocuri de memorie, puteți juca ”Popa Prostu”.
Sau puteți juca mima, pe echipe. Trageți un cartonaș și încercați să-l imitați, iar ceilalți trebuie să recunoască emoția.
Puteți invita copiii să deseneze emoția de pe cartonașul respectiv cu un marker de whiteboard pe o oglindă.
Se pot face foarte multe cu aceste cartonașe. Ideea de bază e să vedem emoțiile, cum se descarcă ele, să nu percepem nimic înfricoșător în legătură cu ele și să deschidem discuții cu ajutorul lor, despre situații reale.

Zaruri cu povesti

Pentru copiii mai mici, o variantă simplificată a acestui joc este să luați două cuburi de lemn, iar pe unul să lipiți stickere cu diferite animale, în timp ce pe celălalt să scrieți cu markerul diferite stări (vesel, trist, furios, etc.).
Dați cu ambele zaruri și încercați să imitați emoția. Cum face un cal trist? Dar un cățel speriat?

Pentru copiii mai mari, puteți lipi pe zar fețe de copii. Sau, dacă deja copilul știe să citească, scrieți direct nume. Celălalt rămâne la fel ca la jocul anterior. Apoi, încercați să compuneți împreună povești. De ce e Tudor dezgustat? Ce a pățit fetița de e surprinsă? Cu ce ocazie se bucură Elena atât de tare? Intrați în detalii, scrieți poveștile după dictare, dacă sunt de acord și copiii.

Cartonase de reglare a emotiilor

Câteodată ne putem folosi de diverse tertipuri pentru a activa zona din creier responsabilă de autocalmare. Și noi, ca adulți, dar și copiii. Nu merge de fiecare dată, nici la noi și nici la ei. Dar, când și când, va funcționa. Și de fiecare dată când va funcționa, va transmite creierului un mesaj important: Uite, așa poți reacționa când îți pierzi controlul. Cum mama oricărei reușite e exercițiul, de fiecare dată când transmitem creierului mesajul ăsta, nu facem decât să pavăm calea către autoreglare.

Pentru asta, eu am creat niște cartonașe cu activități care să ajute la calmarea copilului furios. Le-am pus în casă într-o zonă liniștită (puteți crea alături de copil un colț al relaxării), iar copilul știe că acolo le poate găsi. Câteodată, când este furios, se va duce acolo, la ele, și își va alege una din activități, care îl va ajuta să revină pe linia de plutire. Câteodată va merge împreună cu voi. De cele mai multe ori nu va merge. Sau nu în clipa aia. După tantrum, când aveți discuția îi puteți propune ca data viitoare când se va înfuria, să meargă la cartonașe și să aleagă unul dintre ele.

Activitățile prezentate pe cartonașe sunt de mare ajutor. Ele fie activează zona din creier responsabilă de autoreglare, fie ajută copilul cu oxigenarea, ceea ce e esențial în momentele alea, fie sunt strategii de mindfullness.

toleranta la frustrare 2

Le puteți printa, lamina și prinde pe toate într-un colț, cu un inel de chei. Sper să vă fie de ajutor.

GESTIONARE EMOTII