Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii



Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit.

Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două suntem foarte diferite.

Când eram mică asta se punea pe seama zodiei. ”Aaa, păi ea e rac și maică-sa e capricorn. N-au cum să se înțeleagă!”

Între timp m-am măritat tot cu un capricorn, deci aș zice că nu-i nici de la asta. Suntem diferite pentru că așa suntem. Pentru că avem temperamente diferite, pentru că am crescut în medii diferite și pentru că avem experiențe de viață diferite. Mama a trăit multe experiențe pe care eu sper să nu le trăiesc niciodată, iar eu am trăit niște alte experiențe pe care mama, din fericire, le-a ratat.

Dar din experiența mea de ”copilul lui mama” am învățat un lucru foarte important (mă rog, am învățat mai multe, dar acum vreau să vă povestesc despre unul singur).

Mama a fost mereu sinceră cu mine în aspecte care mă priveau direct. Tranșant de sinceră. Dacă știa că o să mă doară, îmi spunea că o să mă doară. Dacă știa că o să trec prin ceva greu, iar ea nu putea opri asta, mă anunța că o să fie greu. Nu a încercat niciodată să mă ducă cu bombonica, să mă mintă că mergem în parc atunci când mergeam la doctor, că n-o să mă doară injecția atunci când știa că o să mă doară, că o să dureze puțin atunci când știa că o să dureze mult.

Și asta pentru mine a contat foarte mult. Îmi povestea de la început cu lux de amănunte ce urma să se întâmple. Știam clar unde o să-mi facă injecția, cât de tare o să mă doară și când o să-mi treacă. Știam că mergem la operația de polipi și că o să fie foarte neplăcut, deși eram mică și aș fi putut să știu că mergem în parc și apoi să mă trezesc la poarta spitalului. Știam că x durere n-o să treacă nici cu spirt și nici cu suflat. Știam că o să mă doară când o să-mi tragă bandajul sau când o să mă curețe cu iod.

Sigur că nu-mi plăcea durerea și nu știu cât de ușor sau greu îi era să mă convingă (ea zice că eram înțelegătoare, iar asta poate și pentru că era totul destul de clar în capul meu mic), dar știam că pot avea încredere în ea.

N-am urât niciodată nimic mai mult decât lipsa controlului. Frustrarea aia că nu știi, că nu poți controla, că nu te poți lupta e sfâșietoare, din punctul meu de vedere. Bineînțeles că nu puteam controla intensitatea durerii injecțiilor cu penicilină, dar faptul că știam, îmi dădea senzația de stabilitate, de control și de putere.

Compar acum, cu mintea mea de adult, situațiile în care știam ce o să se întâmple și situațiile în care eram pusă în fața faptului împlinit. Disperarea aia că nu pot face nimic, faptul că simțeam cum mi se clatină pământul sub picioare, urletele (poate interioare sau poate exterioare) că nu vreau, că nu pot, că n-am cum… erau îngrozitoare. Chiar și dacă pentru un lucru minor. Amintirile astea le revăd acum printr-o ceață densă, fără detalii clare, zbuciumate și zguduite, ca atunci când stai pe o platformă care vibrează și încerci să-ți menții echilibrul. De fapt, mai mult îmi amintesc emoțiile decât evenimentele și le retrăiesc de fiecare dată cu aceeași disperare și panică. Îmi crește pulsul și simt stomacul cum mi se face mic, în timp ce capul îmi explodează și îmi apar pete roșii pe gât.

Îmi amintesc de momentul neplăcut în care o vedeam că își ia seringa și îmi spunea să mă pregătesc, pentru că urmează injecția. Ne așezam pe patul din dormitor, eu la ea în brațe și repeta, pentru a nu știu câta oară, ce o să se întâmple. Plângeam, dar era un plâns de acceptare a situației. Țin minte că nu îmi era deloc frică, țin minte că nu se clătina nimic cu mine, țin minte că eram lucidă și ascultam cu luciditate indicațiile ei. Ei bine, amintirile astea sunt clare. Văd dormitorul luminos, îmbăiat de razele soarelui (deși-s convinsă că oi mai fi făcut injecții și când era înnorat afară sau frig sau când ploua), iar pe mama o văd clar cu părul blond, prins cu un clește, îmbrăcată în rochia ei albastră cu trandafiri mari și roșii, ca un chimono modern, purtat de o europeancă blondă cu părul ondulat și ochii verzi. Durerea nu mi-o amintesc, disperare nu era.

Vrei să primești postările mele pe email?

Din asta am învățat eu să fiu sinceră cu copiii mei. Fip și-a rupt mâna acum vreo 3 săptămâni, timp în care am mers la doctor de mai multe ori. L-am anunțat întotdeauna din timp că urmează să mergem la spital, deși a mai protestat.

– Nu vleau să meldzem a doctol.
– Te aud că zici că nu vrei. Crezi că o să te doară?
– Da. La doctol m-a dulut.
– Așa e. Cred că și astăzi o să te doară. O să-ți scoată ghipsul și o să-ți întindă mâna pe masa de radiografie. Asta te-a durut și data trecută?
– Da. A dulut tale tale pe masă.
– Să știi că o să fiu acolo cu tine și o să te țin în brațe, bine? Știu că e greu și știu că doare. Așa e până se vindecă osul.

Apoi urmau multe explicații despre de ce doare atunci când mișcăm o mânuță ruptă și cum se reface osul. Exemplificări cu crenguțe, cu plastilină și cu ce mai nimeream. Am tratat și dinozauri și pe Yukiko (păpușa lui Fip), am avut maimuțe cu mâna ruptă și mașini cu plasturi. Am discutat și despre cât de tare m-a durut și pe mine când mi-am rupt degetul de la picior, cum a fost la operație, cât mi-a luat să-mi treacă. Și, cel mai important, că piciorul meu e bine acum, la fel cum o să fie și mâna lui. Că durerea o să treacă la un moment dat. Că există o ”reparație” pentru orice, deși, de multe ori procesul ăsta de reparație e dureros sau anevoios.

Sper ca peste 30 de ani să-și amintească și el cu aceeași claritate explicațiile și să nu îi crească pulsul, să nu simtă stomacul cum i se face mic, în timp ce capul îi explodează și îi apar pete roșii pe gât.

Așa că vă încurajez și pe voi, părinți, să fiți sinceri cu copiii, să îngroșați firul ăla de încredere care vă leagă și să fiți stâlpul de echilibru și direcție pentru ei.

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori




Muzica dezvoltă creierul copiilor.

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre asta, am mai scris aici, unde puteți vedea și un filmuleț foarte interesant pe tema asta.

Dar, pe lângă toate astea, muzica îi poate învăța pe copii și despre alte lucruri. Practic, muzica pentru copii ar putea să-i învețe despre cum să fie niște oameni integri și responsabili, care să se respecte pe ei, pe ceilalți și mediul, demni de încredere și alte atribute pe care am vrea copiii noștri să și le însușească.

Muzica românească și clișeele

Repertoriul muzical românesc mi se pare foarte sărac în direcția asta. Nu știu prea multe melodii pentru copii românești care chiar să fie gândite în direcția asta. Pe lângă cele complet deplasate, din punctul meu de vedere, cu câini pe care îi calcă mașina sau altele asemenea, nu prea auzi decât despre fetițe harnice și băieți isteți, multe etichete, mulți copii ”cuminți” care ascultă de părinți sau sunt certați și pedepsiți.

Muzica oglindește foarte bine societatea în care trăim, iar dacă în societatea noastră nu există prea mult interes general în direcții legate de moralitate, integritate, respect, iar rolul părinților se rezumă la a crește copii ascultători, muzica redă asta foarte bine.

Eram cu Ema la un concert de muzică pentru copii și pe scenă tocmai cântaseră ”Are mama o fetiță”… Nu știu dacă o știți, iar dacă nu, vă spun eu că e o melodie care susține și încurajează etichetele puse fetelor, de ”frumușică foc” și ”hărnicuță” exact cum trebuie să fie o femeie. Frumoasă în societate și bucătăreasă în casa ei, o gospodină desăvârșită. Da, bun venit în anii 50. Ei, pentru că era discriminatoriu să cânte doar o melodie despre o fetiță, au introdus atunci un nou personaj, și anume un băiețel. Care a început și el să cânte un cântec despre băieți, care sunt, ei bine, ați ghicit! ”Isteți” și ”descurcăreți”. Pentru că ei n-au nevoie să fie harnici, dară…

Acum, nu știu despre voi și cum vedeți voi lucrurile, dar eu le văd în felul următor: vreau să le prezint copiilor mei și o altă lume, în care femeile nu-s doar frumoase și gospodine, iar bărbații deștepți și descurcăreți, o lume în care (șoc și groază!), rolul femeii nu e la cratiță. Vreau să-i transmit Emei că poate să facă sau să fie oricine și orice își dorește și că trebuie să muncească pentru asta. Iar lui Fip aș vrea să-i transmit respect pentru femei, pe care aș vrea să le vadă la fel de istețe și de descurcărețe ca și pe bărbați. Ca să fie și el cum e și taică-su și să-și respecte partenera, să o încurajeze și să o susțină, să aibă încredere în ea.

Bun, deci muzica românească nu le transmite copiilor mei ce aș vrea eu să le transmită, ci se scufundă într-o realitate pe care noi nu o trăim, unde copiii sunt cuminți și ascultă de părinți, fetițele sunt harnice și frumoase, iar băieții isteți și descurcăreți. Niciun cuvânt despre alte lucruri, pe care noi vrem să le încurajăm la ei, despre (cum ziceam mai sus) respect și responsabilitate, asumare, reciclare și alte cuvinte care par SF când asculți melodiile pe care le găsești în google, dacă scrii ”muzică pentru copii”.

Alternative de muzică pentru copii

Așa că am căutat altceva. Dacă nu în română, atunci în engleză. Nu-i bai, ascultăm împreună, traducem și discutăm despre ceea ce am auzit. Am pornit crearea playlistului nostru de la niște sugestii pe care le-am primit de la educatoarea Emei, care e în același film cu mine și pentru existența căreia în viața noastră sunt extrem de recunoscătoare. E minunat ca ceea ce faci tu acasă să se continue la grădiniță, să fie susținut și îmbunătățit. E minunat să simți că faci echipă cu cealaltă persoană extrem de importantă în viața copilului, alături de care copilul își petrece o mare parte din zi și care îi devine, astfel, model.

De la ea am primit următoarele melodii, care vorbesc, desigur, despre respect:

Apoi am continuat și eu lista și am adăugat următoarele:

Vrei să primești postările mele pe email?

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

- Da' pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul... Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au trecut mulți copii prin mână. Așa mă sfătuia o bunică binevoitoare în parc, după un episod de violență...
Citește tot

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată ziua. Printre care și să rezolvăm conflictele astea multe între ei. Acum o să vă povestesc doar unul...
Citește tot

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na... Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e...
Citește tot

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

- Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o. Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică). - Păi cum ai reușit? Chiar...
Citește tot

Maria și apele roz de mătase

A fost odată ca niciodată o fetiță, pe care o chema Maria. Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla...
Citește tot

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată

Înainte Când ajungeam acasă (de oriunde), copiii se puneau călare pe mine. Sau pe V. Sau pe amândoi. Nici gând să se joace cu vreo jucărie sau doar între ei. Poate mai pictam sau mai bucătăream, citeam sau ne alergam prin casă. În toate era musai un adult implicat. Ordine, rufe, vase, gătit, totul se făcea doar cu acompaniament. Și asta indiferent cât timp...
Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de...
Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Acum că știți deja mai multe despre crizele de furie ale copiilor și despre comportamentele lor dificile (de aici și de aici), putem discuta despre cum și ce putem face pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să...
Citește tot

Despre empatie

Ce este empatia? Empatia este conștientizarea emoțiilor celorlalți, componentă esențială a inteligenței emoționale. Asta spus pe scurt. Pe lung, empatia înseamnă mai multe, doar că dacă citești 3 cărți diferite, vei găsi 3 perspective diferite. Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de...
Citește tot

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre asta, am mai scris aici, unde puteți vedea și un filmuleț foarte interesant pe tema asta. Dar, pe...
Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

Drept urmare, pentru că ziceam că mi se pare insuficient ceea ce scriu și ceea ce vorbesc cu mamele pe subiectul acesta, iată un nou articol, despre ce ne facem atunci când copilul are un comportament care este ”necorespunzător”.

Comportamentul este un limbaj al nevoilor

Atât la adulți, cât și la copii, comportamentul este un limbaj prin care semnalăm nevoi împlinite sau neîmplinite pe care le avem. Un comportament ”pozitiv” arată nevoi împlinite, o persoană echilibrată emoțional, ceea ce am numi ”o persoană fericită”. Pe când, un comportament dificil, distructiv, vine pe baza unor nevoi neîmplinite.

De multe ori uităm asta și încercăm punctual să schimbăm anumite comportamente. Ale noastre sau ale copiilor noștri. Doar că e un proces foarte dificil, pentru că omitem cauza și ne concentrăm doar pe efect. E ca atunci când ți-ai rupt degetul de la un picior și te tratezi cu analgezice. Durerea trece după doza luată, dar revine imediat ce analgezicul nu-și mai face efectul. Iar degetul se poate reface, dar în lipsa tratamentului corespunzător, oasele se pot suda strâmb, iar durerea poate persista toată viața pacientului.

M-am gândit, deci, să public o ”trilogie” în care să abordez acest subiect, cel legat de comportamentele copiilor noștri, pe care nu mai știm cum să le abordăm.

Astăzi veți citi despre întrebările pe care să le punem despre ce s-a întâmplat în viața copilului ÎNAINTE de comportamentul dificil. 

Miercuri veți putea citi a doua parte, în care vom dezbate întrebarea ”Ce se întâmplă DUPĂ ce trece criza de furie?”

Iar vineri va fi ultimul episod, legat de ce strategii putem aborda pe termen lung pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

Întrebări pe care să le pui atunci când copilul trece printr-o perioadă dificilă.

Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie?

Concret, atunci când copilul are o perioadă mai dificilă, cu comportamente dificile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să descoperim motivul. Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie? Imediat înainte, sau cu mult timp înainte. Poate e un eveniment singular sau poate e ceva constant în viața copilului. Motive pot fi multe, iar ele pot fi împărțite în următoarele categorii

  1. Copilul trece printr-un puseu de dezvoltare

    Că vorbim despre un salt cognitiv sau emoțional, asta contează mai puțin. Ce contează mai mult este că în astfel de perioade, creierul este suprasolicitat și greu de controlat de câtre copil.

    Adesea putem observa că după o perioadă marcată de puzderii de crize de personalitate, după o perioadă în care ne plângem mereu că ne-a schimbat cineva copilul și că nu ne mai putem înțelege cu el, copilul înflorește. Fie emoțional, fie cognitiv, fie motric. Ori începe să meargă, ori să vorbească, ori învață să citească, ori îl simțim mai empatic, mai iubitor.

    Toate aceste progrese vin după multă muncă obositoare pentru ei (și pentru noi 🙂 )

  2. Copilul are un temperament mai dificil

    Oricât de părinți perfecți am fi noi, oricât de minunat ar fi mediul în care ne creștem copiii, temperamentul copilului poate fi recunocut de la o poștă. Ca idee, citeam niște studii care comparau temperamentul (înnăscut) cu educația (învățată) și încercau să afle ce are cea mai multă influență asupra indivizilor… Studii făcute pe gemeni separați imediat după naștere, care au trăit în familii și culturi diferite, au arătat multe asemănări din punct de vedere al temperamentului la ei, chiar mai multe decât diferențele induse cultural. Vă las pe voi să trageți concluziile, dar încercați să rețineți asta mai ales în momentele în care simțiți că ați eșuat ca părinți, sau că veți eșua ca părinți…

  3. Copilul are un disconfort fizic

    Foame, sete, somn, îl doare burta sau un dinte. Oricare dintre astea îi poate provoca accese de furie. De fapt, ne provoacă și nouă, adulților, astfel de accese, dar noi avem creierul rațional mai bine dezvoltat și le putem controla (nu mereu 🙂 ). Creierul lor rațional e în plin avânt de dezvoltare, așa că orice astfel de amenințare la homeostazie activează toate semnalele de alarmă. De unde, un copil înfometat va face o criză de furie… La fel și un copil obosit, care a ratat somnul de prânz, de exemplu.

  4. Lipsa de conectare

    Ok, știu că unii dintre voi v-ați săturat de ”conectarea” asta permanentă, dar așa e… Conectarea aduce după sine sentimentul de siguranță. Unui copil căruia îi lipsește conectarea, îi lipsește și siguranța. Creierul percepe lipsa de siguranță ca pe un… pericol. Și va acționa ca atare. Un copil furios, cu comportamente dificile, este în cele mai multe cazuri (să nu zic toate 🙂 ) un copil care simte o frică mare și nu știe ce să facă cu ea.

  5. Mediul în care trăiește

    Un copil care trăiește într-un mediu tensionat, cu părinți care se ceartă, cu bunici care îl ceartă, înconjurat de oameni temători, anxioși, va simți, la rândul său teama. Și la fel ca în cazul copiilor care simt o lipsă de conectare, vor reacționa arătând furia care acoperă frica lor.

………………………………………………………………………………………

Atât pentru astăzi. Ne revedem/recitim/reauzim miercuri, cu următorul articol din această serie.

Lăsați în comentarii orice nelămuriri, completări sau gânduri pe care le aveți. Mi-ar plăcea să discutăm pe marginea lor. Vă îmbrățișez pe toți!

Despre tantrumuri

Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.

Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm. >>>

Eu și tantrumurile copilului meu

Pe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii. >>>

Am ascultat un tantrum

De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. >>>

Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?