Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Temperatura in camera bebelusului

bebelus-infofolit
Unul din cele mai mari stresuri ale mele de când era Ema mică a fost temperatura în casă. La Fip eram deja rodată, dar la Ema fu complicat tare.

Nu mai avusesem niciodată un copil, cu atât mai mult nu mai avusesem niciodată un nou născut. La câte grade trăiește un nou născut? Dacă era să mă iau după unele poze cu unii dintre noi în copilăria și perioada noastră bebelușească, aș fi putut crede că un bebeluș nu este și el o ființă umană, ca toți ceilalți din jurul său, ci un mic extraterestru care trebuie marinat bine înainte să apuce să iasă în lume. Poate aveți și voi poze cu voi de când erați mici în care fix o șubă vă mai lipsea, dar persoana care vă ținea în brațe era în tricou, iar dacă făceați un calcul simplu vă dădea: ”Aha, deci eu aveam aici 3 luni și-s născut în aprilie, deci era iulie în poză?!?”

Măi, dar nu știu, parcă ceva în sinea mea îmi spunea că și bebelușul ăla e tot ca mine, că are piele și mușchi și șunculițe, vase de sânge, organe și oase, deci probabil funcționează pe principii similare cu ale mele. Bine, probabil ceva-ul ăla din sinea mea își mai amintea episoade din copilăria proprie și personală. ”Pune-ți căciula, e decembrie!” ”Mamă, dar sunt 43 de grade afară. Ai uitat de încălzirea globală?” ”N-are a face, e iarnă! Pune-ți căciula”. Și, preferata mea, ”Vremea e înșelătoare acum”. Da, acum când sunt 25 de grade afară.

Așa. Deci, având în vedere cele spuse mai sus, parcă nu-mi venea să încotoșmănez copilul. Dar, în primele ei săptămâni de viață a fost mama la noi să ne ajute. Mama, care este extrem de friguroasă și care refuză cu obstinație să se pună în pielea altuia când vine vorba de frig.

Ajunsesem în asemenea stres, încât aveam câte un termometru în fiecare cameră (găsisem unul care mergea și în apă și în casă, era de la Philips, dar parcă arăta altfel decât cel din link. Oricum, tare bun, îl țineam în baie). Cum intram în sufragerie, mă uitam direct la termometru. În dormitor la fel. După cum spuneam, aveam și în baie. Parcă nici nu mai eram capabilă să simt temperatura cu pielea proprie. Eram leșinată de căldură, dar mama insista că trage. Sau că lângă perete, unde era canapeaua, era mult mai frig. Țin minte și acum că i-am lăsat-o pe Ema pentru câteva minute (15-20) și am găsit-o cu body, pijama, vestă tricotată, înfășurată în pătură, la mama strâns în brațe, iar mama se chinuia să o bage în vesta ei. În cameră erau 24 de grade. Desigur, pe canapeaua de lângă perete, erau probabil -15, altfel nu-mi explic.

Acum, dacă n-aș fi avut câte un termometru în fiecare cameră, cred că aș fi luat-o razna (mai mult decât o luasem deja). Da, încă refuzam să pun copilului maieu și căciulă la 24 de grade, ba chiar insistam să facem mai frig decât atât, dar parcă nu eram suficient de convinsă. Îmbrăcatul copilului și temperatura în casă îmi creaseră deja un soi de psihoză, erau momente când nu te mai puteai înțelege cu mine. Am și plâns în hohote de deznădejde în câteva rânduri, pentru că nu mai puuuuteeeeeaaaaam cu temperatura aia și cu căciula aia și cu maieul/vesta/pătura/plapuma aia. Simțeam că nu voi mai ieși niciodată din isteria frigului în casă.

Și ca să mă conving că nu-s nebună și că nu-i cazul să sune careva la protecția copilului, că nu-l țin în frig să-l omor cu zile, m-am apucat (desigur) să mă documentez. Și am aflat de la medici următoarele:

  1. Pentru bebelusi e foarte periculoasa supraincalzirea

    Când sunt mici se pare că nu se pot termoregla foarte bine. Și nici nu sunt capabili să se dezbrace sau să se dezvelească atunci când le este cald. Dacă nu se pot termoregla, asta înseamnă că atunci când le este prea cald, se deshidratează. Puteți observa asta prin buzele uscate ale bebelușului (și pielea la fel), fontanela lăsată în jos, moliciune. Temperatura recomandată la somn este între 16 – 20 de grade (ideal 18), iar în timpul zilei 20-22. Confirm că Ema dormea mult mai bine când era frig. Confirm și pentru Fip. Da, știu, e împotriva a tot ce am experimentat noi până acum, dar ne putem ”repara” și noi dacă în fiecare iarnă scădem temperatura în casă cu câte un grad. Ne călim.

  2. Extremitatile copiilor pot fi reci fara sa le fie frig

    … și asta e perfect normal. Dacă vrem să verificăm dacă unui bebeluș îi este frig, nu e relevant să vedem dacă are mâinile sau picioarele reci, ci verificăm ceafa sau pieptul. Dacă zonele acestea sunt reci, înseamnă că îi este frig.

  3. Supraincalzirea este legata de SMS (Sindromul Mortii Subite)

    Se spune că supraîncălzirea bebelușului e corelată cu SMS, mai ales în perioadele reci când părinții tind să-și îmbrace bebelușii prea gros. Și nu doar atât, dar să le pună și căciulă pe cap, când capul este zona prin care bebelușul își reglează temperatura corpului, iar punând un ”dop”, împiedicăm asta.

Știu că v-au speriat alea 16-20 de grade de la punctul 1, dar luați în seamă ce vă spun. Citez un medic cu care am vorbit: ”Unui bebeluș mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.”

Voi ce povești amuzante aveți legate de înfofolirea copilului? Câți binevoitori v-au oprit pe stradă să vă tragă la răspundere că țineți copilul prea subțire îmbrăcat? Hai să auzim.

 

25 de intrebari esentiale la vizionarea unei gradinite

25 intrabari la vizionarea unei gradiniteAzi cineva din spatele meu spunea că în weekend s-a hotărât să sărbătorească sfârșitul verii. Parcă mi-a căzut cerul în cap când am auzit. Cum adică sfârșitul verii? Deja? Când a trecut? Parcă nici n-am simțit-o. M-am uitat repede în aplicația pentru vreme și am văzut că mai apăreau câteva zile cu temperaturi peste 30 de grade. Să fie primite, promit să profit de ele.

Dar asta nu înseamnă că nu trece vara… Și că nu vine toamna. Și, odată cu ea, începutul școlii și al grădiniței.

Poate că sunt printre voi și tineri părinți care aleg acum, cu inima îndoită, grădinița sau creșa pentru copil. Dacă e primul copil, vă cred pe cuvânt că nici nu știți ce să întrebați. De unde să începeți și cu ce.

Eu am trecut prin asta deja de două ori și am avut ocazia să văd mai multe grădințe. Așa că, la momentul respectiv, acum un an și jumătate, am alcătuit o listă de întrebări care erau importante pentru mine. O să pun mai jos întrebările mele și câteva comentarii. Iar și mai jos le-am pus într-un infografic pe care să-l puteți printa, ca să-l aveți la voi când vă duceți să discutați și să fiți siguri că nu uitați nimic.

Program

Care este programul grădiniței. La ce oră începe, până la ce oră pot rămâne copiii. În plus, ce alte variante există (de program scurt, mediu, prelungit).
Aveți în vedere că la unele grădinițe (chiar și particulare) nu se acceptă să întârziați dimineața.

Tarife (lunare, taxa de inscriere/reinscriere, alte taxe)

Care sunt tarifele pe care trebuie să le plătiți. Asigurați-vă că înțelegeți dacă taxa lunară include și mâncarea sau nu. În plus, ce alte taxe se mai plătesc pe lângă cea lunara? Taxa de înscriere/reînscriere se recuperează apoi din prima lună plătită?

Autorizari/Acreditari

În baza căror autorizări/acreditări funcționează grădinița?

Exista asistenta medicala permanenta?

Cum se procedeaza in caz de probleme medicale (accidente, febra, etc.)?

Care e protocolul atunci când un copil cade în cap? Dar când are febra? Dar varicelă? Există acolo cineva care îi poate consulta zilnic? Dacă nu, cu ce frecvență primesc vizita unui medic/unei asistente?
Există triaj dimineața? Pe ce criterii se trimit copiii acasă?

Exista supraveghere video?

În caz că vreți să vedeți ce se întâmplă în cadrul grădiniței, întrebați dacă există supraveghere video și cum poate urmări părintele filmările.

Exista posibilitatea transportului?

Există varianta să fie luați de acasă/dintr-un punct fix copiii? Dar aduși? Cu ce mașină? Centuri/scaune de copii? În ce condiții? Pe ce traseu?

Cum se face comunicarea intre gradinita si parinte? Intre educatoare si parinte?

Există grădinițe unde părintele nu poate comunica direct cu educatorul, sau o poate face limitat. În general, motivele sunt plauzibile: fie controlul asupra educatoarelor (există o persoană desemnată cu comunicarea grădiniță-părinte care știe tot ce se întâmplă în grădiniță, ceea ce poate scădea probabilitatea ca educatoarele să nu se poarte ”corespunzător” cu copiii), fie menajarea educatoarelor (părinții se simt de multe ori îndreptățiți să sune la ore nepotrivite; în plus, în timpul programului, educatoarea trebuie să se ocupe de copii și nu are când să vorbească la telefon).

Care este numarul de copii intr-o grupa?

…și ce vârste au ei?

Care este numarul de adulti responsabili pentru grupa respectiva
(educatoare, asistenta de educatoare, ingrijitoare, etc)

O educatoare la 30 de copii s-ar putea să nu fie chiar ok. O educatoare, două îngrijitoare și o asistentă la 20 de copii sună cu totul altfel.

Bucatarie proprie sau catering?

De unde provine mâncarea?
Ce contine meniul zilnic?

Puteți cere meniul pe o săptămână, ca să vă faceți o idee.

Unde se ia masa?

În bucătărie/sala de masă/sala de clasă?

Cum arata spatiul pentru somn?

Unde dorm copiii? În sala de clasă sau în altă sală specială? Cum arată pătuțurile și așternuturile? Cine spală așternuturile? (există grădinițe unde părinții iau acasă așternuturile la fiecare final de săptămână pentru a le spăla).

Cum arata curtea si cat timp petrec copiii in aer liber?

Există un loc de joacă pentru copii? Curtea prezintă pericole?

Cum se face acomodarea?

Părintele poate rămâne cu copilul la grădiniță pentru a ajuta la acomodarea acestuia? Cum procedează educatoarele atunci când un copil plânge de dorul mamei/tatălui?

Cum arata sala de clasa si cu ce fel de materiale se lucreaza?

Cât este de luminoasă? Unde sunt puse materialele de lucru? Ce fel de materiale sunt? Materiale pasive (care invită copilul să fie activ în joaca) sau materiale active (pe care copilul le privește pasiv – jucării cu lumini, butoane, aș introduce aici și televizorul)?

Ce carti se gasesc in sala de clasa?

Mesajele pe care le transmit cărțile din sala de clasă spun multe despre direcția grădiniței.

Ce responsabilitati au copiii in cadrul gradinitei?

Sunt responsabili cu aranjatul mesei? Cu strânsul ei? Cu strânsul jucăriilor? Fac curățenie în zona lor de lucru? Se îmbracă/dezbracă singuri? Se spală singuri pe mâini? Sunt încurajați să mănânce singuri? Etc.

Ce se intampla atunci cand un copil nu doreste sa participe la o activitate/somn/masa?

I se respectă dorința sau este obligat să participe? Prin ce metode? Pedepse? Recompense? Există metode punitive de educație? Buline negre? Stickere ca recompensă? Alte recompense (mâncare, jucării, privilegii)? Colțul rușinii? Time out? Etc.
Ce se întâmplă dacă un copil nu dorește să doarmă atunci când ceilalți o fac?
Ce se întâmplă dacă are un tantrum? Ca notă de subsol: copiii fac tantrumuri în general în spațiile în care se simt în siguranță. Grădinițele în care copiii nu au astfel de manifestări sunt, de multe ori, acele spații în care copilul nu se simte în largul lui. Așa că vă sfătuiesc să întrebați la interviu dacă în grădinița respectivă copiii au tantrumuri. Și dacă au, cum sunt gestionate de personal?

Ce fel de ”optionale” exista la gradinita?

Limbi străine, muzică, înot, etc. Care sunt tarifele?

Cate vacante exista pe parcursul anului?

Se plateste taxa pentru gradinita pe perioada vacantei?

chestionar pentru gradinita

Avem nevoie de MOASE!

moase1

Pun pariu ca atunci când auziți de moașe nu vă gândiți la ele ca la niște cadre medicale. Sau poate că da, caz în care vă felicit.

Până să am al doilea copil, habar n-aveam ce-i cu moașele astea. Mi se păreau ca din Căsuța din preerie. Niște doamne de pe vremuri, care cereau apă caldă într-un lighean și dădeau afară orice picior de bărbat din camerele mamelor cu care tocmai nășteau. Primul copil al meu fu născut bine merci în maternitate, prin cezariană, cu medic și tot tacâmul. Orice deviație de la norma asta (nu neapărat cezariana, cât născutul în spital, cu medicul) mi se părea hipstăreală. Ce știam eu pe atunci…

Dar după ce am născut, am început să pricep mai bine niște lucruri. A doua oară am încercat să nasc natural. Aveam medicul meu care mă urmărea și care era de acord cu tentativa asta, dar parcă nu îmi era suficient. Simțeam nevoia de suport în plus, mai ales pe final de sarcină și în travaliu.

Voiam alături de mine pe cineva care să-mi acorde atenția de care aveam nevoie, pe cineva blând, care să aibă răbdare cu mine. Voiam să petrec acasă mare parte din travaliu și nu mă încumetam să fac asta singură. Aveam nevoie de cineva care să știe despre ce e vorba, să recunoască eventualele probleme și să știe să mă ghideze. În plus, și poate o să vă amuzați, voiam pe cineva care să-i calmeze pe ceilalți din casă în perioada travaliului. Fără ajutor, deja mă vedeam pe mine, între două contracții cum îmi trăgeam niște aer în piept ca să o liniștesc pe mama și s-o asigur că-s ok.

Așa că m-am gândit că o moașă mă poate ajuta. Am aflat, cu ocazia asta, că moașele sunt absolventele facultății de moașe, unde studiază timp de patru ani cum să mă pregătească pe mine de naștere, cum să mă ajute să nasc și cum să mă susțină apoi.

Pentru că treaba moașei, și nu știu dacă știați asta, nu se termină la naștere. Moașa urmărește inclusiv evoluția copilului în prima lună de viață, oferă mamei consiliere în alăptare și suport psihologic. Ulterior, discuțiile despre contracepție, tot cu moașa ar trebui purtate.

M-am interesat atunci mult. Pentru că mă temeam că nu voi suporta un străin în casa mea, fix în travaliu. Îmi era evident că îmi trebuia cineva cu care să simt un clic, cineva în care să simt de la prima întâlnire că pot avea încredere deplină. Am vrut să-mi fac o listă de moașe pe care să le văd, dar am văzut una și mi-a fost de ajuns.

De la prima întâlnire cu Irina Popescu de la Naște Cum Simți, am știut că ea e… the one. Că nu m-ar face în veci să mă simt inhibată, că mi-ar oferi toată atenția și seriozitatea. Simțeam că pot comunica într-adevăr cu ea, avea timp și disponibilitate pentru mine. N-am mai ”intervievat” alte moașe și am mers pe mâna ei până în ultima zi de sarcină.

Din păcate, planul meu nu mi-a reușit. Am ajuns tot la cezariană, pentru că aia a fost.

Cu toate astea, aș recomanda oricui susținerea unei moașe.

Și avem nevoie de ele… Avem nevoie de ele ca în orice țară civilizată, unde femeile nasc cu moașe. De ce? Vă invit să citiți puțin cifrele astea din infograficul de mai jos.

Avem_nevoie_de_MOASE-1

Așa că vă rog și pe voi să semnați petiția adresată Prim Ministrului și Ministrului Sănătății, prin care le solicităm implementarea unei strategii naționale de îngijire a mamei si a nou nascutului bazată pe moașe, conform legislației europene pe care România a adoptat-o în 2005, strategie care va reduce pe termen lung rata cezarienei, rata sarcinilor neurmarite, a sarcinilor la adolescente, a mortalității materne și infantile, va crește rata alăptarii și va îmbunătăți sănătatea populației în general.

Implicarea moașelor cu studii universitare în îngrijirea femeilor la nivelul comunității le da acestora posibilitatea de a se ocupa de contraceptie, diagnosticarea și monitorizarea sarcinii, asistența mamei pre, intra și post naștere, inclusiv alăptare. Ne dorim ca moasele sa isi poata exercita profesia corect, complet si in mod autonom, asa cum se intampla in toate tarile membre ale Uniunii Europene, moașa fiind cel mai bine pregatit și cel mai eficient specialist în fiziologia maternă și infantilă.

Mai multe detalii despre campanie puteți găsi pe pagina de facebook Avem nevoie de Moașe!
Și vă recomand să citiți și articolul Alexandrei Dincă, din DoR. E foarte emoționant.

Ah, și dacă aveți timp și chef, căutați să vă uitați și la Call The Midwife. Tare mult mi-a plăcut și cred că o să mă apuc să-l revăd.

Haideți să intrăm și noi în normalitate. Semnați alături de mine.

Și, nu vă cer eu prea des asta, dar dați și share articolului, să ajungă cât mai departe informația.

Avem nevoie de MOAȘE!

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

FotorCreatedDe multe ori ne simțim pierduți atunci când cei mici au câte o ”criză”. Chiar dacă am citit cărți peste cărți și articole peste articole, tot ne simțim de parcă ne-ar fi prins în pantaloni scurți și nu știm cum să reacționăm. Câteodată ne speriem și ne întrebăm ”oare cât poate să plângă așa de tare?” ”Oare nu îi face rău?”. Am fost învățați că plânsul e ceva îngrozitor, ceva ce trebuie musai oprit cât mai repede pentru că ne dăunează. Nu cred că doar eu am auzit, cu toate intențiile bune, ”Nu mai plânge că îți strici ochișorii și te doare capul”.

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

Imediat, deși eu eram lângă ea și se vedea că vorbesc cu ea, deci nu-i lăsată de izbeliște, o doamnă, care habar nu avea de ce era Ema supărata, se simte datoare să-i atragă atenția foarte răstit și încruntată: ”Vai, ce rea ești!”

Cu toată empatia și înțelegerea și ce mai vreți voi, am simțit că iau foc. Mi s-au părut atât de deplasate replica și reacția. Da, știu, uitându-mă obiectiv la situație, intenția o fi fost bună, așa știa doamna aia să reacționeze, etc. Dar era vorba despre copilul meu și nu despre trecutul traumatic sau mai știu eu cum al doamnei respective, așa că am intervenit și i-am tăiat replica scurt, încercând să nu jignesc. Copilul nu e rău, e supărat. Oamenii când sunt supărați, mai plâng. E normal, e benefic, o să treacă. N-a mai zis nimic.

În scurt timp, Ema s-a liniștit. I-a dat lui Fip o îmbrățișare și pentru vreo 46 de secunde s-au jucat râzând, până la următorul conflict.

Dar recunosc și eu, că atunci când sunt supărări mai mari, când sunt și eu obosită sau când trag amândoi copiii de mine, mi se pare că e așa greu să asculți un plâns din ăsta. Și mă enervez în sinea mea, iar câteodată poate mai dau și pe dinafară. Dar mi-a intrat cumva în reflex ce am de făcut și parcă momentele tensionate trec din ce în ce mai repede. Așa e la al doilea, vii deja rodat, de la primul.

Pasii pe care ii urmez atunci cand unul din copiii mei are o criza cu plans sunt urmatorii:

  1. Mă las la nivelul copilului și încerc să-l îmbrățișez. Dacă nu vrea, stau acolo lângă el. Dacă vrea să stea singură (Ema mai vrea spațiu când e supărată), mă duc într-o parte și îi spun că atunci când e pregătită, o aștept la mine.
  2. Încerc să aflu dacă pot face ceva concret să-l ajut (cu alte cuvinte, încerc să aflu dacă plânsul e despre ceva punctual, sau e doar o formă de descărcare). Dacă pot face, fac. Dacă nu e nicio cerere rațională sau nu e deloc o cerere, mă așez înapoi la locul meu, lângă copil.
  3. Aștept să treacă (în timpul ăsta, încerc să nu oftez, să nu-mi dau ochii peste cap, să nu mă uit pe telefon, etc.). În principiu, îmi imaginez că nu stau să-mi păzesc copilul care are un tantrum, ci că îmi susțin moral cea mai bună prietenă într-un moment greu pe care îl are. Asta mă ajută să reacționez cu respect față de copil și mai ales să nu o iau personal.
  4. Dacă intervine ceva violență (față de sine, de mine, de alții, distrugere de obiecte, etc.), opresc fizic gestul și îi spun copilului pe ton neutru ”nu te las să … (lovești, spargi, etc.)”. Sau ”Știu că ești furios, dar nu este în regulă să…”
  5. Când a trecut, primesc copilul cu brațele deschise, discutăm abia acum despre ce s-a întâmplat (când e în plină criză nici nu o să mă audă, ce să mai zic de ascultat) și îi dau apă și ceva de mâncat.

Cu timpul, pe măsură ce creierul copilului se va dezvolta, el va descoperi mecanisme proprii de autocontrol și autoreglare. Pentru că asta e diferența dintre un băiețel tantrumizat și tatăl său adult, de exemplu. Băiețelul tantrumizat nu are dezvoltată partea creierului responsabilă cu gestionarea emoțiilor în momentele astea grele (neocortexul), pe când tatăl său îl are. De-asta avem pretenția de la adulți să se poată controla în momentele grele, iar de la copii doar pretenția să învețe să o facă. De-asta e inutil să-i certăm atunci când au câte o criză, să-i pedepsim, să-i trimitem în time out, să ne crizăm și noi. Pentru că este o abilitate pe care copilul încă nu o are. Iar datoria noastră de părinți este să-l ghidăm în aventura asta a copilului, în care învață să-și dezvolta abilitatea autocalmării și autogestionării.

E ca mersul pe bicicletă. Dacă un copil încă nu poate să meargă singur pe bicicletă, e inutil să țipăm la el și să-i dăm una la fund. Când se va urca din nou pe bicicletă, nu va fi învățat brusc să-și mențină echilibrul, ci doar va avea teamă și poate că nu va mai merge pe bicicletă cu aceeași plăcere, ci temându-se. În schimb, dacă vom fi acolo pentru copil, îl vom susține atunci când se dezechilibrează și îl vom ajuta să se ridice atunci când cade, oferindu-i încredere, copilul va prinde aripi și se va dezlipi.

Ce putem noi să facem, concret, e să vorbim deschis despre emoții. Să i le prezentăm, cu tot cu context, să descriem, să deschidem discutii. Nicio emoție nu e bună sau rea, ele sunt pur și simplu. Le simțim cum trec prin noi, le conștientizăm, trecem mai departe.

Vă las mai jos câteva jocuri despre emoții pe care eu le fac cu copiii cu care lucrez, pe care le-am integrat în ateliere și pe care le-am făcut și cu copiii mei. Nu aveți nevoie de cine știe ce materiale, doar de o imprimantă, niște carton (puteți comanda online, ca să nu mai pierdeți vremea prin magazine), cartușe de schimb pentru imprimantă (pentru că e vorba despre printat poze care trebuie să arate bine, pentru ca atenția copilului să nu se ducă în detalii legate de calitatea pozelor, ci să se poată concentra pe esență; și cartușele le puteți comanda tot din magazinele online).

Cartonase cu emotii

Eu am ales din pozele noastre, de familie, chiar poze cu copiii mei în diferite ipostaze. Când râd, plâng, sunt extaziați, dezgustați, întristați, etc. Am scris pe fiecare poză ce emoție e transmisă, apoi le-am printat, tăiat și laminat.
Cu cartonașele astea puteți face fel și fel de jocuri.
Le printați în dublu exemplar și faceți jocuri de asociere, jocuri de memorie, puteți juca ”Popa Prostu”.
Sau puteți juca mima, pe echipe. Trageți un cartonaș și încercați să-l imitați, iar ceilalți trebuie să recunoască emoția.
Puteți invita copiii să deseneze emoția de pe cartonașul respectiv cu un marker de whiteboard pe o oglindă.
Se pot face foarte multe cu aceste cartonașe. Ideea de bază e să vedem emoțiile, cum se descarcă ele, să nu percepem nimic înfricoșător în legătură cu ele și să deschidem discuții cu ajutorul lor, despre situații reale.

Zaruri cu povesti

Pentru copiii mai mici, o variantă simplificată a acestui joc este să luați două cuburi de lemn, iar pe unul să lipiți stickere cu diferite animale, în timp ce pe celălalt să scrieți cu markerul diferite stări (vesel, trist, furios, etc.).
Dați cu ambele zaruri și încercați să imitați emoția. Cum face un cal trist? Dar un cățel speriat?

Pentru copiii mai mari, puteți lipi pe zar fețe de copii. Sau, dacă deja copilul știe să citească, scrieți direct nume. Celălalt rămâne la fel ca la jocul anterior. Apoi, încercați să compuneți împreună povești. De ce e Tudor dezgustat? Ce a pățit fetița de e surprinsă? Cu ce ocazie se bucură Elena atât de tare? Intrați în detalii, scrieți poveștile după dictare, dacă sunt de acord și copiii.

Cartonase de reglare a emotiilor

Câteodată ne putem folosi de diverse tertipuri pentru a activa zona din creier responsabilă de autocalmare. Și noi, ca adulți, dar și copiii. Nu merge de fiecare dată, nici la noi și nici la ei. Dar, când și când, va funcționa. Și de fiecare dată când va funcționa, va transmite creierului un mesaj important: Uite, așa poți reacționa când îți pierzi controlul. Cum mama oricărei reușite e exercițiul, de fiecare dată când transmitem creierului mesajul ăsta, nu facem decât să pavăm calea către autoreglare.

Pentru asta, eu am creat niște cartonașe cu activități care să ajute la calmarea copilului furios. Le-am pus în casă într-o zonă liniștită (puteți crea alături de copil un colț al relaxării), iar copilul știe că acolo le poate găsi. Câteodată, când este furios, se va duce acolo, la ele, și își va alege una din activități, care îl va ajuta să revină pe linia de plutire. Câteodată va merge împreună cu voi. De cele mai multe ori nu va merge. Sau nu în clipa aia. După tantrum, când aveți discuția îi puteți propune ca data viitoare când se va înfuria, să meargă la cartonașe și să aleagă unul dintre ele.

Activitățile prezentate pe cartonașe sunt de mare ajutor. Ele fie activează zona din creier responsabilă de autoreglare, fie ajută copilul cu oxigenarea, ceea ce e esențial în momentele alea, fie sunt strategii de mindfullness.

toleranta la frustrare 2

Le puteți printa, lamina și prinde pe toate într-un colț, cu un inel de chei. Sper să vă fie de ajutor.

GESTIONARE EMOTII

 

Cum imbraci un copil impotriva vointei lui

imbraci un copilUna din provocările mămiceniei este să îmbraci copiii. Știu, pentru voi ăștia non-părinți poate părea ceva extrem de simplu, iar postarea asta a mea fără rost. Ce-o fi așa greu să îmbraci niște vietăți umane? Iei niște haine, bagi mâini în mâneci, picioare în craci, închizi niște nasturi și tragi niște fermoare și aia e. Bașca, după ce mai crește copilul, se îmbracă și singur, iar dacă ai un mediu montessori acasă (ok, ok, știu, pe non-părinți nu-i interesează de montessori) copilul își ia singur până și hainele din șifonier și la doi ani ați scăpat de tot de corvoada asta.

În primul rând, dați-mi voie să râd. Mult. Stați așa. Încă mai râd. Mai am puțin, mai suportați-mă. Gata. Ok, am râs. Să revenim la realitate.

Eu am doi copii, pentru cine nu mă cunoaște. O tânără adolescentă de 3 ani și jumătate și un băiețel pre-adolescent, de un an și jumătate. Amândoi cunosc sensul cuvântului ”NU” și îl folosesc ca atare. Nu bluza aia, nu pantalonii ăia, nu scutecul. De s-ar putea piele moale de fund gol zi de vară până-n seară, aș avea cei mai fericiți copii de pe fața pământului.

Nu știu dacă ați încercat vreodată să îmbrăcați un copil de 3 ani și jumătate, obosit și surescitat în același timp, într-o pijama la ora 9 seara. Dacă nu ați încercat, o puteți face. Deși sunt împotriva cruzimii față de animale, dați-vă cu ulei pe mâini și încercați să îmbrăcați un pește pe uscat într-un balon cu gura mică. Sau să puneți niște șosete subdimensionate unei omide. Dați-i unei maimuțe un shot de espresso și țineți morțiș să-i trageți pe ea o salopetă. Ați prins ideea. E GREU!

Dar cum facem? Că nuzi pe Calea Victoriei nu-i putem scoate. Și nici cu forța nu prea vrem să-i îmbrăcăm, pentru că parenting pozitiv și chestii.

Păi depinde. De părinte și de copil, dar mai mult de copil. La unii copii funcționează jocurile, iar alții te vor privi cu cea mai mare dezorientare când vei încerca să pui pantofii copilului în picioare de elefant de pluș. Ai mei sunt diferiți. Așa că știu cum e cu ambele variante.

Cum imbracam copiii prin joc?

De multe ori observăm cum copiii fug de lângă noi și hainele noastre nechezând ca un mânz eliberat din încarcerare. Și râd cu gurile până  la urechi în timp ce fug de noi și se hăhăie și aruncă niște chiloți pe lustră și tricoul peste balustrada de la balcon. Și iar râd și aleargă mai departe și noi ne smulgem niște păr din cap, în ideea că și-așa se făcea alb până terminam de îmbrăcat copilul, așa că măcar am scăpat de vopsit.

Ei, dragi părinți de copii veseli cintezoi tropăitori prin casă cu chiloții pe cap… Asta se cheamă ”invitație la joacă”. Mda, știu că joaca e ultimul lucru pe care ai chef să-l mai faci atunci când ești în contratimp, când ești gravidă în 36 de săptămâni și trebuie neapărat să ieși din casă în următoarele 3 minute ca să nu pierzi programarea la medic sau când e dimineață și e neapărată nevoie să ajungi la birou, par example.

Ai putea să devii ursuz și să nu intri în jocul copilului. Și tot atât ar dura să reușești să-l îmbraci, doar că la final veți fi amândoi ciufuți și cu capsa pusă.

Sau ai putea să faci tot posibilul să începi pregătirile mai devreme, ca să poți intra în jocul copilului. Să-l alergi bezmetic prin casă și să arunci cu hainele în el. Să încerci, comic, să îi tragi copilului pantalonii peste cap și tricoul peste picioare. Să te faci clovn și să încerci să te îmbraci chiar tu cu tricoul mărimea 92, să cazi teatral, să-ți plângi teatral de milă și să vorbești în dodii. Să îmbraci 19234 de ursuleți de pluș. Să începi să cauți prin casă copilul care ar trebui să fie în pantalonii ăia și nu e.

O să râdeți și o să vă distrați și, la un moment dat, copilul va fi pregătit să se îmbrace. Toată lumea fericită, da?

Cum imbracam copiii prin… rabdare?

Dar mai sunt și copiii care te privesc puțin cruciș când îți pui șosetele pe nas. Nu pricep care-i treaba și ce te amuză pe tine așa. Scopul lor nu e să te provoace la joacă, ci pur și simplu nu vor să fie îmbrăcați. Sau nu în clipa aia… Ei, cu ăștia ce facem?

Cu ăștia avem răbdare. Le spunem ce urmează să se întâmple și le arătăm hainele. Îi rugăm să vină atunci când sunt pregătiți. Copiii ăștia, în general, se vor ține la distanță de blestematul maldăr de haine. Piei, satană, cu pantalonii tăi verzi cu tot! Apoi, asemeni animalelor de pradă, vor începe să se apropie din ce în ce mai mult. Până la urmă, cu ceva răbdare și multe explicații, copilul va accepta să se îmbrace.

Acum, important e să vedeți de ce refuză să se îmbrace. Poate îi întrerupeți dintr-un joc sau dintr-o experiență interesantă prin care trec. Poate acum se uita la furnici și nu vrea să se întrerupă. Nici nouă nu ne place să vină altcineva și să ne oprească dintr-o activitate la care suntem concentrați.

Sau poate nu pricep de ce trebuie să purtăm haine. De ce trebuie scutec.

Sau poate sunt în punctul în care vor să exerseze să se îmbrace singuri.

Sau să renunțe la scutece.

Sau vor să aibă puțină putere în ceea ce privește viața lor proprie și personală, în care cam noi luăm toate deciziile. Ei bine, ăsta e corpul lor și vor să ne arate că fac ei ce vor cu el. Poate am putea privi în ansamblu, să vedem dacă le putem lăsa putere de decizie în alte aspecte în restul timpului.

Sau… sunt multe alte motive, pe care doar noi, părinții, le putem afla.

Ah, și era să uit. Ce mai e foarte important să știți este că… asta e doar o perioadă, care o să treacă oricum. Greu de crezut, nu?

Cum sa alegem bicicleta potrivita pentru copilul nostru

cum alegem bicicleta

Bicicleta nu e doar o simplă bicicletă. Mai ales pentru copii. Nuuuu, bicicleta e o provocare, e un mijloc de transport, e libertate, e responsabilitate, e mișcare, e viteză, e orice, doar nu o simplă bicicletă.

Bicicleta ajută copilul să fie activ. Să petreacă timp la aer, să facă mișcare, să comunice cu alți copii, să comunice chiar și cu părinții, la o plimbare ușoară prin cartier. Într-o lume în care copiilor le lipsește joaca în aer liber, în care sunt bombardați din toate colțurile de dulciuri și pseudo-mâncare, mersul pe bicicletă e o minune.

Mulți părinți se tem de trafic, de viteză, chiar de libertatea pe care o are copilul odată ce e stăpân pe bicicleta lui. Dar, să le acordăm puțină încredere… Așa învață responsabilitatea, experimentând libertatea. E greu, ca părinte, să-l lași din mână, dar așa îi dai aripi…

Ca să nu mai spunem ce ocazie minunată e asta pentru a petrece timp de calitate împreună cu părinții, care își pot cumpăra și ei o bicicletă și, uite așa, se creează amintiri frumoase, mai importante decât orice jucărie sau carte pe care le putem cumpăra copiilor. Timpul petrecut cu ei e cel mai frumos dar pe care îl putem oferi.

Doar că înainte să-i iei copilului o bicicletă (mie mi-a rămas sufletul la una ”roz gumă” de aici) și să-l urci pe ea, trebuie să știi câteva lucruri.

1. Legislatie

Codul rutier reglementează utilizarea bicicletei pe drumurile publice. Ar fi bine să-i împărtășești și copilului ce spune legea. E foarte important să știe care e conduita și e la fel de important să se simtă responsabilizat.
Să vedem ce zice legea:

”HG 1391/2006

Art. 14. – In circulatia pe drumurile publice bicicleta trebuie sa fie:

a) prevazuta cu dispozitiv de franare eficace;
b) prevazuta cu un sistem adecvat, functional, de directie;
c) dotata cu sistem de avertizare sonora; se interzic echiparea si folosirea sistemelor de avertizare sonora specifice autovehiculelor;
d) echipata in fata cu lumina de culoare alba sau galbena, iar in spate cu lumina de culoare rosie si cu cel putin un dispozitiv fluorescent-reflectorizant, vizibil, de aceeasi culoare;
e) echipata cu elemente sau dispozitive care, in miscare, formeaza un cerc continuu, fluorescent- reflectorizante de culoare portocalie fixate pe spitele rotilor.”

2. Buget

În primul rând, când decideți că îi veți cumpăra copilului o bicicletă, trebuie să vă stabiliți întâi un buget. Țineți minte că nu mereu ”mai scump” înseamnă ”mai bun”.
În bugetul pentru bicicletă includeți și accesoriile de protecție fără de care copilul nu ar trebui să se urce pe bicicletă: casca (neapărat) și (eventual) genunchiere și cotiere. Utili mi s-au părut și ochelarii de soare pentru bicicletă, prevăzuți cu elastic la spate, ca să nu dispară în vânt.
Îi ajută pe copii să evite situațiile periculoase în care nu reacționează la timp pentru că sunt orbiți de soare sau le-a intrat praf în ochi.

3. Dimensiune

E foarte important ca atunci când alegem o bicicletă pentru copii să fie de dimensiunea potrivită. Nu alegem dimensiunea în funcție de vârsta copilului, ci în funcție de înălțimea sa. Mai jos vă pun un tabel orientativ. La asta aș adăuga un lucru. Un copil învățat să meargă pe balance bike va avea nevoie de o bicicletă mai joasă, pentru că va avea tendința de a frâna cu picioarele la început. Și pentru ca trecerea să fie mai lină, eu vă recomand o bicicletă mai joasă, căreia să-i ridicați treptat șaua.

new-piktochart

4. Greutate

Alegeti o bicicletă cât mai ușoară. Nu pornim de la premisa că o veți căra în brațe când copilul nu mai vrea să pedaleze (deși, să știți, sunt șanse mari să se întâmple asta), ci trebuie să aveți în vedere că dacă îi va fi greu să o manevreze, sunt șanse mari să lase baltă pedalatul sau să nu se bucure suficient de experiență. Greutatea unei biciclete nu ar trebui să depășească 40% din greutatea copilului. Deci, cântăriți copilul, faceți o regulă de 3 simplă și vedeți ce vă dă.

5. Frâne

După cum ați putut citi și sus în lege, bicicleta are mare nevoie de un sistem de frânare eficient. Aici aveți de ales între frână de mână și frână din pedală. Eu v-aș recomanda să alegeți una cu frână pe ghidon, acționată manual.
Frâna din pedală nu dă voie copilului să-și aranjeze cum îi trebuie pedala sub picior. Când o ia la deal, e greu să nu poți da pedalele înapoi ca să poți apăsa pe ele.

6. Viteze

S-ar putea să ziceți că vitezele sunt un moft, dar ele sunt de mare folos atunci când copilul urcă dealuri, de exemplu. Nu-s musai de pus pe bicicletă, dar ele ajută enorm. Și la pedalat, apoi și la coordonarea copilului.
Verificați întâi dacă frâna e suficient de ”moale” cât să poată fi folosită de o mânuță de copil. Dacă o puteți acționa apăsând pe ea cu degetul mic, ar trebui să fie ok.

7. Preferinte

Și nu în ultimul rând, cereți părerea copilului despre bicicletă. Poate nu va avea prea multe de spus legat de viteze sau tipul de frână, dar își va alege culoarea, accesoriile, o va putea testa și se va simți important.

Am uitat oare ceva?

Cu copiii in vacanta

vaca

Suntem proaspăt întorși dintr-o vacanță atât de frumoasă, încât nu reușesc să mă abțin și să vă spun cum de am reușit să facem asta. Zice-se ce s-o zice, eu îmi asum meritele pentru reușita asta. E o reușită părintească, de familie, la care am lucrat mult, împreună. Am fost o echipă și rezultatele chiar s-au văzut.

Ce am făcut? Mai multe. Continue reading “Cu copiii in vacanta”

Ea si eu suntem diferite

Dacă ar fi după mine, ar fi îmbrăcată în rochițe cusute manual. În culori pale și delicate. Din materiale naturale în croiuri comode. Cu sandale finuțe în picioare. Poate tot murdară de acuarele și mure. Cu o codiță împletită ca să nu-i intre părul în ochi, prinsă în capăt cu o agrafă cu o floricică. Sau cu o inimioară.

S-ar juca doar cu jucării de lemn. Cele de la Grimms. Am juca jocuri cu zâne, role-play cu păpuși Waldorf făcute de mine. Ar avea puține jucării și de calitate. Jucării pasive, care nu ar face nimic fără ea. Ar avea câteva puzzle-uri, jocuri de logică. Am citi cărți fără prinți și prințese, ci cărți educative.

Nu ne-am uita deloc la televizor, iar muzică… am asculta clasică sau jazz, muzică de radio și am dansa pe ea împreună. Hai, poate am face o zi pe săptămână în care ne-am uita împreună la ceva frumos.

Dar nu-i deloc după mine. Rochițele ei preferate sunt țipătoare și mai plasticoase ca o pungă de la Billa. Au volane, tul și paiete. Sunt, pe cât posibil, roz. Dacă nu roz, atunci măcar cu Elsa, sau cu niște zorzoane, lungi până în pământ. Că-i cu bicicleta, cu trotineta, pe jos, în parc sau la cules de roșii, așa se îmbracă ea. De mi se strepezesc dinții și mă ia cu călduri când văd plasticul ăla lipit de pielea ei pe care o sufocă ușor.

Sigur că aș putea insista să nu le mai poarte. I-aș putea explica de ce purtăm materiale naturale, le-aș putea chiar face pierdute dacă aș vrea neapărat. Dar nu vreau. Sunt deciziile ei, unele pe care chiar le poate lua în nume propriu, iar eu trebuie să învăț să le respect. Îmi repet mereu în gând că îi respect deciziile, asta înseamnă că o respect pe ea. Mă consolez cu gândul ăsta.

În rest, sandale cu paiete, sandale roz, adidași cu ștrasuri sau desculță, părul în ochi sau 45 de agrafe prinse de ea fără să se uite în oglindă… cam asta e Ema.

Cu jucăriile m-am lecuit și cu alea. Ce jucării de lemn? Ce jucării inteligente? Nu. Bebeluși cu tot trusoul, prințese, Masha, stickere cu paiete, acuarele cu sclipici, coronițe de Elsa, plastilină doar roz. (Disclaimer: Bine, exagerez de dragul licenței poetice. Are și jocuri interesante, educative, frumoase, cărora le acordă cam 50% din timpul de joacă).

Astăzi și-a cumpărat chiar și un laptop. Eu nu i l-aș fi cumpărat niciodată, decât dacă ar fi fost de lemn și ar fi venit cu creioane și hârtie, dar are banii ei din care ea decide ce-și cumpără. După ce a strâns aproape un an la ei, azi a decis să-i folosească și să-și ia laptopul… Nici n-am mai încercat să-i prezint alte jucării, i-am respectat dorința, deși e împotriva a ceea ce aș fi ales eu.

La televizor când se uită alege desenele de pe Disney Junior. Momentan văd că a trecut perioada Sofiei și e fan Eroi în pijamale (măcar atât), dar îi plac. Pline de idei ce contravin credinței mele și valorilor noastre, dar ea alege să îi placă. Și e ok să-i respect decizia.

Pentru că asta e lumea reală, din jurul ei. Lume plină de prejudecăți și clișee, etichete, lume plină de kitsch, de roz și de sclipici. Și vreau s-o las să le experimenteze. În paralel, să-i prezint valori reale, dar nu să i le impun. Pentru că, din nou, revenim la încredere… Și am încredere în ea.

E ok să se piardă în visare că e minunat să fii prințesă călare pe un cal înaripat, dar uite exemple de femei puternice în istoria lumii. Iată ce au putut face unele femei, iată cât de puternice sunt femeile, de fapt. Femei care nu puneau preț pe cât de roz e rochia sau pe ștrasurile de la sandale. Astea sunt detalii acum. Acum…

Cred cu putere că nu poate mediul să strice în copiii noștri cât putem noi să construim. Că pentru fiecare exemplu de prințesă leșinată care își așteaptă prințul, vede în realitate x femei puternice, care n-au nevoie de bărbați ca să existe. Că pentru fiecare non-valoare ce i se prezintă, primește de acasă un set întreg de valori pe care o să și-l asume. Și că e ok să fim diferite.

Poate Fip…

Ce a facut fetita asta cand a primit tort de ciocolata? N-o sa-ti vina sa crezi!

Citeam azi un articol despre cum e bine să ai încredere în copii. De când se nasc, să ai încredere în ei. Că știu, că înțeleg, că pot aplica. Aud adesea cum copiii vin pe lume niște ”tabula rasa” și mi se pare atât de greșit să pornim de la premisa asta.

În fine, astăzi despre alimentație. Pe mine, alimentația copiilor m-a preocupat întotdeauna. Cu siguranță pentru că eu nu am avut niciodată o relație sănătoasă cu mâncarea, nici cu imaginea mea din oglindă. M-am zbătut toată viața să fiu ”slabă” (acum când mă uit la unele poze îmi dau seama că eram slabă, doar că nu o vedeam). Îmi era greu să mă abțin, mâncatul venea cu vinovăție la pachet. Nu înțelegeam cât de importantă e o alimentație sănătoasă. Nu înțelegeam că mâncarea e mai mult decât ”te îngrașă/nu te îngrașă”. Nici acum nu înțeleg, de multe ori.

N-am vrut ca și copiii mei să treacă prin asta. Mai ales Ema. Știu, idei preconcepute, dar e fată… Cum am fost și eu. Așa că mi-am făcut un scop în viață din alimentația ei în primii 2 ani de viață. Am evitat cât am putut eu alimentele pe care le consideram nesănătoase. La 2 ani plângea în magazin după mere și sana și trecea pe lângă Barni și Tedi fără să le bage în seamă.

”Lasa ca vezi tu, incepe gradinita, vorbeste cu prietenele si o sa se simta ostracizata ca ea nu mananca ciocolată si pufuleti si nu bea suc. O sa se infiga in ele de n-o s-o mai scoti de acolo. O sa vezi.”

Ah, de-aș avea un bănuț pentru fiecare afirmație din asta pe care am auzit-o… Mulți bănuți aș mai avea acum. Dar nu le-am băgat în seamă. Chiar și așa să fi fost, ce rost ar fi avut să bag eu cremvurști în ea la 1 an ca să o pregătesc pentru ăia pe care o să-i mănânce când o să aibă 4?

După 2 ani și ceva am încercat să mă mai relaxez. OK, avem o alimentație preponderent sănătoasă, de la care mai putem face și excepții. Așa a început să primească o dată la o viață câte un sfert de ou kinder. Apoi a primit, din greșeală, un cremvurșt. După 4 luni, în concediu, i-a recunoscut la micul dejun. A vrut. A primit. A făcut 3 ani. A vrut înghețată de la magazin. Am luat. A vrut să guste un baton cu cereale cumpărat din magazin. A gustat. A mâncat pentru prima dată pufuleți, primiți. Apoi, de atunci, am mai cumpărat și noi de 4 ori. A băut suc de mere natural (nu din concentrat, dar cumpărat), amestecat cu ”apă cu bule” și gheață. Ieri a gustat o pufarină. Mănâncă ocazional Pombar. Cam așa au evoluat lucrurile.

Pe măsură ce a crescut, am scăzut interdicțiile, dar am crescut numărul de explicații. Ce conțin unele alimente și de ce nu sunt sănătoase. Am luat cărți și cartonașe de anatomie, o machetă cu organele… Am discutat despre boli, despre zahărul din sânge, despre excitanți ai sistemului nervos. Despre pancreas și insulină. Despre ce e diabetul și cine îl are din familie. Despre cum se tratează și cu ce interdicții (definitive) vine el. Despre carii. Despre vitamine și minerale. Despre beneficiile unor alimente. Despre igiena alimentară. Am vorbit mult, am citit mult și i-am arătat multe. Apoi i-am dat libertatea de a alege.

Ce a urmat?

A fost în vizită (singură) la o prietenă unde a fost servită cu cele mai dulci și nesănătoase jeleuri și biscuiți cu ciocolată. A întrebat-o pe mama prietenei ei dacă au zahăr. Mult? Da. Atunci ia unul singur, pentru că nu-s sănătoase. Apoi a venit acasă și mi-a povestit.

La ziua altei prietene a primit tort. De ciocolată. A luat o linguriță. A mulțumit și l-a lăsat acolo.

Am fost la Starbucks cu prieteni și copii. Am umplut comanda de tort și biscuiți cu ciocolată. A vrut și Ema o gogoașă cu ciocolată. I-am luat-o, cam cu un nod în gât. I-am explicat ce conține. A luat o gură din ea și a lăsat-o pe masă. Apoi a mâncat fructe.

Și mă bucur atât de mult și-s atât de mândră de noi. De ea că face alegeri bune, că își permite câte o scăpare, dar că nu le transformă în obiceiuri. Că e suficient de calculată și are un autocontrol la care eu doar visez. Că e un exemplu pentru mine…

Și-s mândră și de mine. Că am ieșit din bula superprotecției. Că am mers corect, pe firul învățării, motivației intrinseci și i-am dat copilului aripi când era gata de zbor. Că nu am făcut-o să refuze o ciocolată pentru că așa vreau eu, ci pentru că așa vrea ea. Pentru că nu mă cramponez de mâncare atunci când construim amintiri, că pun alte lucruri (mult mai importante, din punctul meu de vedere) în prim plan. Apartenența, acceptarea, încrederea…

Și e mare lucru… Și îmi asum o parte din merit. Și-s mândră de mine.

16 lucruri pe care le gandeste mama unui copil mancacios

  1. 2013-07-04 18.39.51”Băi, nu se poate. Iar vrea de mâncare? A mâncat ciorbă, două porții de tocăniță și salată. Bine că mai am niște legume prin frigider”
  2. ”OK,  a mâncat și legumele. Pâine, brânză și un kefir. Nu cred că le poate mânca pe toate”.
  3. ”Uite că a putut. Sper că s-a săturat.”
  4. ”Nu s-a săturat. Plecăm la magazin.”
  5. ”Mi-e imposibil să fac un program de ieșit afară, pentru că… n-o pot ridica de la masă!”
  6. ”Dați-mi și mie, vă rog, 200 de grame de zmeură, două mere, trei prune și două piersici. Mă duc să o iau pe fie-mea de la grădiniță și am pregătit deja un porumb, două batoane cu fructe, o sticluță cu lapte, una cu apă și un smoothie. Dacă mai vrea ceva, ne oprim și mai luăm. A, nu, nu face foamea acolo. O iau proaspăt ridicată de la gustare.”
  7. ”O să pleznească, n-o să pleznească?”
  8. ”Copilul ăsta mănâncă mai mult decât mine!”
  9. ”Sigur că venim la voi în vizită. Dar mâncare aveți?”
  10. ”Nu-mi dau seama dacă ce mănâncă acum reprezintă prânzul, gustarea sau cina. Pentru că, de la prânz și până acum, nu s-a oprit din mâncat.”
  11. ”Nu vrea să se dea jos din leagăn. Ia să-i amintesc eu că acasă avem mâncare de mazăre.”
  12. ”E OK să le dai și celorlalți din caisele tale uscate. Sper că oricum nu poți mânca o pungă întreagă…”
  13. ”Ah… poți… Plus una de curmale… Și zici că ți-au făcut fomiță?”
  14. ”Plecăm până în colțul străzii. Stai puțin să-i fac pachețelul pentru drum.”
  15. ”Gătesc de azi de dimineață. Oare o să mai ies vreodată din bucătărie?”
  16. ”O fi OK să mănânce mure în timp ce face duș?”

19 lucruri pe care le gandeste mama unui copil nemancacios

  1. 2014-01-10 19.26.19”Hai să-i fac o porție mică, pentru că sigur nici nu se atinge de mâncare.”
  2. ”Nu pot să cred! A mâncat tot și mai vrea. Nu mai am de unde să-i dau!”
  3. ”De data asta o să fac mai multe porții, ca să nu mai pățesc ca data trecută.!
  4. ”Nu pot să cred! Nici nu s-a atins de mâncare. Și am făcut și mai multe porții…”
  5. ”Oare câte zile se poate hrăni exclusiv cu orez?”
  6. ”Am zis zile? Am vrut să spun săptămâni.”
  7. ”Ok, luni, nu săptămâni.”
  8. ”Stați așa, copilul mănâncă ceva. Opriți timpul, nu se mișcă nimeni, nu vorbește nimeni, nu respiră nimeni! COPILUL MEU MĂNÂNCĂ CEVAAAA!!!”
  9. ”La naiba, a auzit o muscă bâzâind și l-a deturnat de la masă, iar acum nu mai mănâncă…”
  10. ”Wow, cât mănâncă celălalt copil… Al meu transformă mâncatul unui măr în serial. În două săptămâni poate îl termină.”
  11. ”Băi, poate gătesc eu chiar atât de rău. Stai, nici la mama nu mănâncă, nici la mătușa, nici la vecina.”
  12. ”Mănâncă de pe jos. E ok, e mâncarea lui proaspătă, am aspirat ieri. Important e că mănâncă!”
  13. ”Oare cum o fi simțit fâșiuța aia de carne blenduită în ditai castronul cu piure de cartofi?”
  14. ”Oare pot să-i fac biscuiți cu legume și carne?”
  15. ”Mă gândesc să-i torn mâncare pe gât în timp ce doarme. O fi bine?”
  16. ”Sigur că poți să mănânci zmeură pe canapeaua albă. Poți să mănânci orice, oriunde, numai să mănânci!”
  17. ”Wow, vecina spunea că nu-i ok să mănânce portocală seara, pentru că fructele se mănâncă dimineața. Hahahahaa… Poate să o mănânce și la 2 dimineața, important e să o mănânce.”
  18. ”A mâncat mozarella!!! Du-te repede la magazin și cumpără 5 kile de mozarella, să avem. Uite, îi place!”
  19. ”Alarmă falsă. Îi plăcea ieri. Azi nu-i mai place…”

Cum crestem femei puternice

M-am tot lovit zilele astea de un subiect extrem de dureros: partenerii abuzatori. Știu că există și femei care sunt în rolul ăsta, dar eu acum aș vrea să discutăm despre bărbații care își abuzează partenerele. Tortura psihică, abuz fizic, lovituri, înjurături, viol.

Văd, din păcate, că multe dintre noi au trecut sau trec prin asta. Nu pot pleca de lângă abuzator din multe motive. Din lipsă de susținere (astfel de persoane au tendința de a-și îndepărta victimele de persoane care le-ar putea ajuta, prieteni, familie), din cauza dificultăților financiare, din motive de rușine inoculată în copilărie, din lipsa stimei de sine sau din alte motive.

Ca mamă de fată, lucrurile astea mă sperie. Eram cumva convinsă că experiențele prin care am trecut eu au fost izolate și că am ales eu greșit la un moment dat în viața mea. Eram tânără, naivă, îndrăgostită, cu stima de sine undeva la nivelul papucilor, bucuroasă să primesc atenție, multă atenție, prea multă atenție. Dar mi se confirmă zilnic faptul că astfel de situații nu-s deloc izolate, nu-s deloc doar reportaje la știrile de la ora 5, ci că un procent mare de femei au trecut măcar o dată în viață prin astfel de momente.

Și mă gândesc la Ema și mă perpelesc să-mi dau seama ce și cum să fac să o ajut pe termen lung. Să nu considere o relație cu un abuzator normalitatea, să nu rămână închisă în relația respectivă pentru că nu are resurse să iasă, să nu intre în capcana asta.

Așa că am învățat-o de la bun început că Nu înseamnă Nu. Că dacă ea nu vrea să fie pupată, luată în brațe și spune Nu, noi respectăm asta. Că nu e ok în niciun context ca dacă ea refuză contactul fizic, adultul sau alt copil, să poată să vină și să o atingă, să o pupe, sau să o ia în brațe. De mică am întrebat-o de fiecare dată dacă o pot pupa și niciodată nu am făcut asta dacă ea a spus Nu.

În același context, nu am obligat-o niciodată să pupe sau să se ducă în brațe la nimeni. Bunici, pisici, vecini, nu contează. ”Vrei să o pupi pe Xuleasca?” ”Nu” ”Bine”.

Am vrut să învețe că e singura stăpână pe corpul ei.

Apoi, i-am oferit iubire necondiționată mereu. În general, în relațiile toxice, iubirea (sau așa zisa iubire) se oferă condiționat. Victima încearcă mereu să intre în grațiile agresorului pentru a primi iubirea pe care o caută, și nu pedepse. Procentual, cele mai multe dintre femeile care cad victime unor astfel de abuzatori, sunt cele care provin din medii familiale în care iubirea s-a oferit condiționat, în care retragerea iubirii era modelul de pedeapsă aplicat atunci când copilul greșea. Practic, copilul devenit acum adult, nu face decât să caute același pattern, același mediu în care a crescut. Doar că, alături de un abuzator, mediul devine complet toxic.

Aș vrea să mai știe și că nu e rușine să ceri ajutor. Inclusiv psihologic. Că dacă te simți opresată într-o relație, că te-ai transformat în altceva, că nu te mai regăsești, că nu mai regăsești bucurie în zilele prin care treci, că pici în depresie, există o persoană care te poate ajuta. Un psihoterapeut bun te poate ghida, îți poate arăta resursele de care dispui pentru a-ți face ordine în viață. Nu e o rușine să te duci la psiholog, ci e o dovadă de iubire de sine.

Un alt lucru pe care vreau să o învăț e despre independența financiară. Multe dintre femeile abuzate în relații (mai ales mamele) nu pot pleca de lângă abuzator din cauza inconvenientelor financiare. Nu au bani pentru a se susține, nu au un job bine plătit.

Împreună cu independența financiară, la pachet aș spune eu, vine și stima de sine. Ok, poate nu ai un job bun în clipa de față, dar îți poți găsi unul. Fă-ți un plan, ai încredere în tine. Nu poți ieși astăzi din relație, dar cu un plan bun, o poți face în 6 luni. Sau un an.

Stima de sine e atât de importantă și multora dintre noi ne lipsește aproape de tot. Sau e la cote minime. Lucrăm cu noi să schimbăm asta, să ne dezvoltăm, iar cei care o fac, știu cât de greu este. Drept urmare, bine-ar fi ca generația copiilor noștri să nu mai aibă problemele astea.

Ce e iar foarte important, e susținierea familiei. Și în contextul ăsta mi-aș dori să putem vorbi liber despre orice. De-asta tot militez eu pentru a fi prieten cu copilul, pentru a-l asculta. Dacă îi ascultăm acum, când sunt mici și ne povestesc despre cum Andrei și-a pierdut papucul în parc și despre câte petale avea o păpădie, nu facem decât să punem bazele unei bune comunicări pe termen lung. N-o cert când greșește ceva, doar discutăm deschis, îi povestesc și eu mereu despre greutățile mele, îi cer sfatul. Fac tot ce știu eu acum mai bine ca să nu ajungem în punctul în care ei să-i fie teamă de mine și de reacțiile mele și să-mi ascundă lucruri atât de grave. Vreau să știe că orice se poate repara, atunci când lucrăm în echipă. Dacă Ema s-ar regăsi vreodată într-o relație cu un abuzator, mi-aș dori să simtă încredere în mine și să vină să vorbim despre asta.

În concluzie, o cresc cu respect. Îi respect deciziile, nu-urile, corpul. Și am pretenția de la toți cunoscuții noștri să facă la fel, iar atunci când nu o fac, intervin eu dacă nu reacționează chiar Ema imediat. Nu vreau să avem discuții tabu, nu vreau să existe rușine între noi. Vreau să putem discuta liber, să avem încredere una în cealaltă. Vreau să știe că e puternică și că nimeni nu are dreptul să o înjosească.

Sunt ferm convinsă că modelul de acasă o va ajuta să caute același tip de relație și cu partenerul (sau cu partenera). Sau sper…

Voi cum vă gândiți să faceți?

10 metode sa incurajezi copilul sa fie generos

După ce am stârnit o a doua furtună de controverse pentru că încă mai țin la a nu învăța copiii cu forța să împartă, mă simt datoare să vă dau și câteva alternative prin care să-i învățăm despre generozitate. Nu uitați, exemplul propriu are cea mai mare influență și dacă pe voi nu vă văd că sunteți darnici și generoși, e cam greu să cereți asta de la copii.

  1. Dacă e vară și e foarte cald afară, iar în fața casei sunt niște muncitori care lucrează în plină bătaie de soare, puteți face o limonadă împreună cu copilul, pe care să le-o oferiți împreună cu niște cuburi de gheață.
    Puteți oferi o astfel de băutură rece și curierului care vă aduce pachetul, polițistului care dirijează mașinile în intersecție, paznicului de la școală, sau oricui.
    Mai departe de gustul plăcut și răcoros, oamenii se vor simți, cel mai probabil, apreciați.
  2. Atunci când vă întâlniți pe stradă cu domnul care este angajat să măture trotuarul din fața casei voastre îi puteți mulțumi pentru că ține străzile curate.
    De multe ori luăm lucrurile astea ca atare. Da, ăsta e jobul lui, e meseria lui, și-o face și aia e. Dar poate că și nouă ne place la birou să ne fie apreciată munca. Să primim un feedback pozitiv.
    Cu siguranță și domnul respectiv se va simți apreciat și îi veți face ziua mai frumoasă.
  3. Iarna puteți face împreună cu copilul sendvișuri și băuturi calde pe care să le duceți apoi în gentuțe termoizolante oamenilor care locuiesc pe stradă.
    Oricât de mare ar fi mafia cerșetoriei, faptul că oamenii ăia stau la -20 de grade pe stradă pentru că așa e viața lor în momentul ăla și nu au o altă variantă, e o realitate. Le e foame, le e frig.
    Un sendvis cald și un ceai i-ar face, măcar pentru câte clipe, să se simtă mai bine. Să simtă că și ei contează.
  4. Tot iarna puteți purta după voi haine de donat către oamenii străzii care nu sunt îmbrăcați adecvat temperaturii (șosete, cizme, geci, căciuli, mănuși, etc.)
    De multe ori spunem că sunt îmbrăcați sumar ca să impresioneze. Dar nu-s toți așa. În cele mai multe cazuri se bucură de niște șosete groase, de mănuși și de cizme, poate și de o pătură călduroasă dacă îi vedeți că dorm pe stradă.
  5. Încurajați copilul să ofere din jucăriile sale mai vechi (dar în stare bună) altor copii, care nu au jucăriile lor. La fel și cu hainele.
    Nu alegeți voi pentru el ce oferă, ci lăsați-l chiar pe el. Dacă nu vrea să dea nimic, faceți voi un pachet cu lucruri ale voastre, pe care să le donați împreună cu copilul. Imaginea unei persoane care se bucură primind ceva de la voi s-ar putea să-l impresioneze suficient pentru ca imediat ajunși acasă, să facă și el un pachet.
  6. Le puteți scoate chiar și la vânzare, explicându-i copilului că banii strânși se vor duce într-un caz caritabil. Puteți alege cazul respectiv împreună.
    Viața e grea pentru unii dintre noi. Există copii bolnavi, copii fără părinți, mame care mor. E trist, groaznic de trist. Dar noi îi putem ajuta pe oamenii ăștia, iar copilul cu imaginea asta trebuie să rămână. Că noi, oamenii de rând, putem rezolva probleme, putem ajuta alți oameni, putem corecta nedreptăți, putem vindeca, susține, putem aduce un zâmbet pe fața cuiva.
  7. De Crăciun faceți pachete cu cadouri pe care să le lăsați la ușile necunoscuților. Nu-i musai să puneți marea cu sarea în pachete. O cutie cu ceai și o cană frumoasă. Sau o carte și un baton cu scorțișoară. O decorațiune mică. O lumânare. Și un mesaj frumos.
  8. Faceți felicitări pentru oamenii dragi (asta m-a învățat Ema pe mine).
  9. Oferiți-vă împreună să ajutați. Pe oricine puteți. Cu orice. Să cărați unei mame cu doi copii plasele cu cumpărături. Clișeicul să ajutați o bătrânică să traverseze. Să sfătuiți un domn ce fel de cacao să cumpere.
  10. Faceți complimente străinilor. În metrou, poate doamna drăguță din fața voastră are o eșarfă foarte frumoasă. Îi puteți spune. Sau băiatul trist citește o carte foarte interesantă. Sau fetița fredonează o melodie foarte frumoasă (și asta am învățat tot de la Ema).