Nu e suficient

copil imbufnat

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește necondiționat, care are încredere în mine, pentru care sunt farul care îi ghidează viața, universul fără de care nu poate trăi. Nu aș ridica în veci mâna la copiii mei, așa ziceam atunci.

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

… sau așa credeam eu. Pentru că, dacă o întrebați pe Ema, o să aflați cu stupoare (ca și mine, de altfel) că nu intru în procentul ăla de părinți. Că am pleznit-o. Până acum evoca două situații, dar acum văd că a rămas la una singură.

Și anume, acum mai bine de jumătate de an,într-o criză de furie a ei, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, i-am împins mâna și am lovit-o, din greșeală, tot peste picior. Am rămas mască la cum a perceput ea situația și mi-am luat o pauză interioară ca să contemplez. Cum de s-a gândit ea că am bătut-o. Apoi mi-am dat seama. Nu am bătut-o. Nu am avut nici cea mai mică intenție în direcția asta, dar energia mea n-a fost flower power și zen. În clipa aia, nu mai știu de ce (și nici nu contează), n-am aplicat schema clasică de ”ține ferm mânuța copilului care lovește și spune-i cu blândețe și fermitate că nu-l lași să te lovească”. Nu. În clilpa aia s-au activat toate furiile mele și, deși n-am pleznit-o, am împins-o cu cea mai puțină blândețe, cu singurul scop de a mă apăra. Nu de a face educație, nu de a fi blândă cu copilul, nu de a fi empatică și plină de compasiune. Nu știu din ce motive, s-a trezit leoaica autoapărării din mine și m-am… autoapărat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să-i explic, să-i vorbesc, să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Receptivitate minimă din partea ei. Și mi-am dat seama. Nu au contat intențiile mele, pe care încercam cu atât aplomb să i le tot subliniez. Ea, în clipa aia, s-a simțit agresată. Așa că am făcut ce a trebuit până la urmă. Mi-am cerut scuze. Încă nu e pe deplin împăcată cu situația, pentru că încă își mai amintește de ea. Încă mai are nevoie să înțeleagă și să proceseze. Iar eu încă mai am nevoie să-mi cer scuze și să ies din egocentrism.

A doua situație a fost acum o lună, când l-a mușcat pe Fip de obraz. Am intervenit pompieristic atunci, am sărit cu un heirup de pe scaun și i-am împins repede capul, ca să eliberez fălcuța rotundă a fratelui speriat din gura ei. Mi-a zis și atunci că i-am tras una peste față. De data asta am știut mai bine. După ce a trecut momentul de criză și discutam împreună despre toată situația, mi-am cerut scuze că am speriat-o. Poate că am greșit intervenind atât de frenetic, dar e datoria mea de mamă să-mi apăr ambii copii. Când cineva le face rău, nici nu mai clipesc, ci apar ca o furtună. I-am amintit situații când am făcut asta și pentru ea. Apoi i-am explicat cum atunci am intervenit și pentru a-l salva pe el, dar și pentru a o salva pe ea. ”Sunt convinsă că dacă i-ai fi făcut ceva foarte rău lui Fip, pentru că n-am fost acolo să te ajut să te oprești, ai fi fost foarte tristă”. Mi-a dat dreptate, ne-am împăcat cu toții și povestea s-a încheiat. Probabil doar pentru că am acționat eu diferit din prima…

Cât despre țipat… Păi, dacă mă ascultați pe mine, o să auziți că am țipat de cel mult 5 ori la ei de când îi am. Că eu nu țip de felul meu, pentru că nu-mi place și nu pot. Și toți adulții care mă cunosc, ar putea confirma asta. Dar… dacă o întrebați pe Ema, ea o să infirme.

Pentru ea, ”a țipa” înseamnă chiar și un ton mai ferm, pe care îl mai folosesc atunci când e nevoie. Chiar și o privire care îi transmite că ceva nu e ok. Se repliază, ”ascultă”, dar furia și-o exprimă. Îmi reproșează, se supără, îmi spune să nu mai țip (ba chiar să nu mai urlu). Rămân serioasă și îi dau dreptate că ar trebui să fiu mai blândă, dar pentru asta am nevoie și de cooperarea ei. Că dacă îi spun blând de 3 ori să facă un lucru, aș vrea să-l facă, sau să-mi spună de ce nu-l face. A patra oară o să fiu mai fermă. Și pentru că îmi pierd răbdarea, dar și pentru că vreau să știe că vorbesc serios… În sinea mea se întâmplă, însă, două lucruri.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

În primul rând, mă bucur că își exprimă furia. N-are a face că eu cred că n-are dreptate. Emoțiile nu-s greșite. Dacă ea simte furie atunci, păi mă bucur că mi-o zice și că n-o ascunde sub un preș, cum a făcut subsemnata vreo 30 de ani. Că încă lucrăm la a-și exprima constructiv furia asta, e adevărat. Pe de altă parte, ce eu am învățat în ăștia 30 de ani, ea o să știe pe la vreo 7-8… Deci zic eu că suntem bine.

În al doilea rând, mă umflă râsul. Ce știe ea despre ce înseamnă să țipe cineva la tine? Sau să țipe mereu? Să stai acolo, mic și neînsemnat și să asculți țipetele și reproșurile. Păi mulți copiii ar râde și cu fundul să audă că asta înseamnă pentru ea să țipe maică-sa la ea. Când alți copii sunt bruscați, înjurați, când la alți copii se urlă și se rage, când alți copii sunt pedepsiți și manipulați, bătuți cu cureaua, la ea asta înseamnă că am țipat și că am bătut-o? Hahaha!

Observați, vă rog, ce fac eu aici… Mă disculp. Mă urc pe o statuie de părinte minunat, mă compar cu ce n-ar trebui să mă compar, doar ca să rămân o mamă fantastică în ochii mei. Mă dau jos de pe statuie și îmi dau seama. Nu-s o mamă fantastică… Dar fac tot ce pot ca să-i cresc cât mai bine. Încerc să nu fac greșelile mamei mele, la fel cum și ea a încercat să nu facă greșelile mamei ei. Iar dacă Ema o să fie și ea o mamă care să nu facă greșelile mele, iar fetița ei o mamă care să nu facă greșelile ei, mergem pe calea cea bună.

Asta e, sunt Diana, mamă de Ema și de Fip, și nu-s deloc perfectă…

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Citește tot

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Citește tot

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Citește tot

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Citește tot

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii



Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit.

Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două suntem foarte diferite.

Când eram mică asta se punea pe seama zodiei. ”Aaa, păi ea e rac și maică-sa e capricorn. N-au cum să se înțeleagă!”

Între timp m-am măritat tot cu un capricorn, deci aș zice că nu-i nici de la asta. Suntem diferite pentru că așa suntem. Pentru că avem temperamente diferite, pentru că am crescut în medii diferite și pentru că avem experiențe de viață diferite. Mama a trăit multe experiențe pe care eu sper să nu le trăiesc niciodată, iar eu am trăit niște alte experiențe pe care mama, din fericire, le-a ratat.

Dar din experiența mea de ”copilul lui mama” am învățat un lucru foarte important (mă rog, am învățat mai multe, dar acum vreau să vă povestesc despre unul singur).

Mama a fost mereu sinceră cu mine în aspecte care mă priveau direct. Tranșant de sinceră. Dacă știa că o să mă doară, îmi spunea că o să mă doară. Dacă știa că o să trec prin ceva greu, iar ea nu putea opri asta, mă anunța că o să fie greu. Nu a încercat niciodată să mă ducă cu bombonica, să mă mintă că mergem în parc atunci când mergeam la doctor, că n-o să mă doară injecția atunci când știa că o să mă doară, că o să dureze puțin atunci când știa că o să dureze mult.

Și asta pentru mine a contat foarte mult. Îmi povestea de la început cu lux de amănunte ce urma să se întâmple. Știam clar unde o să-mi facă injecția, cât de tare o să mă doară și când o să-mi treacă. Știam că mergem la operația de polipi și că o să fie foarte neplăcut, deși eram mică și aș fi putut să știu că mergem în parc și apoi să mă trezesc la poarta spitalului. Știam că x durere n-o să treacă nici cu spirt și nici cu suflat. Știam că o să mă doară când o să-mi tragă bandajul sau când o să mă curețe cu iod.

Sigur că nu-mi plăcea durerea și nu știu cât de ușor sau greu îi era să mă convingă (ea zice că eram înțelegătoare, iar asta poate și pentru că era totul destul de clar în capul meu mic), dar știam că pot avea încredere în ea.

N-am urât niciodată nimic mai mult decât lipsa controlului. Frustrarea aia că nu știi, că nu poți controla, că nu te poți lupta e sfâșietoare, din punctul meu de vedere. Bineînțeles că nu puteam controla intensitatea durerii injecțiilor cu penicilină, dar faptul că știam, îmi dădea senzația de stabilitate, de control și de putere.

Compar acum, cu mintea mea de adult, situațiile în care știam ce o să se întâmple și situațiile în care eram pusă în fața faptului împlinit. Disperarea aia că nu pot face nimic, faptul că simțeam cum mi se clatină pământul sub picioare, urletele (poate interioare sau poate exterioare) că nu vreau, că nu pot, că n-am cum… erau îngrozitoare. Chiar și dacă pentru un lucru minor. Amintirile astea le revăd acum printr-o ceață densă, fără detalii clare, zbuciumate și zguduite, ca atunci când stai pe o platformă care vibrează și încerci să-ți menții echilibrul. De fapt, mai mult îmi amintesc emoțiile decât evenimentele și le retrăiesc de fiecare dată cu aceeași disperare și panică. Îmi crește pulsul și simt stomacul cum mi se face mic, în timp ce capul îmi explodează și îmi apar pete roșii pe gât.

Îmi amintesc de momentul neplăcut în care o vedeam că își ia seringa și îmi spunea să mă pregătesc, pentru că urmează injecția. Ne așezam pe patul din dormitor, eu la ea în brațe și repeta, pentru a nu știu câta oară, ce o să se întâmple. Plângeam, dar era un plâns de acceptare a situației. Țin minte că nu îmi era deloc frică, țin minte că nu se clătina nimic cu mine, țin minte că eram lucidă și ascultam cu luciditate indicațiile ei. Ei bine, amintirile astea sunt clare. Văd dormitorul luminos, îmbăiat de razele soarelui (deși-s convinsă că oi mai fi făcut injecții și când era înnorat afară sau frig sau când ploua), iar pe mama o văd clar cu părul blond, prins cu un clește, îmbrăcată în rochia ei albastră cu trandafiri mari și roșii, ca un chimono modern, purtat de o europeancă blondă cu părul ondulat și ochii verzi. Durerea nu mi-o amintesc, disperare nu era.

Vrei să primești postările mele pe email?

Din asta am învățat eu să fiu sinceră cu copiii mei. Fip și-a rupt mâna acum vreo 3 săptămâni, timp în care am mers la doctor de mai multe ori. L-am anunțat întotdeauna din timp că urmează să mergem la spital, deși a mai protestat.

– Nu vleau să meldzem a doctol.
– Te aud că zici că nu vrei. Crezi că o să te doară?
– Da. La doctol m-a dulut.
– Așa e. Cred că și astăzi o să te doară. O să-ți scoată ghipsul și o să-ți întindă mâna pe masa de radiografie. Asta te-a durut și data trecută?
– Da. A dulut tale tale pe masă.
– Să știi că o să fiu acolo cu tine și o să te țin în brațe, bine? Știu că e greu și știu că doare. Așa e până se vindecă osul.

Apoi urmau multe explicații despre de ce doare atunci când mișcăm o mânuță ruptă și cum se reface osul. Exemplificări cu crenguțe, cu plastilină și cu ce mai nimeream. Am tratat și dinozauri și pe Yukiko (păpușa lui Fip), am avut maimuțe cu mâna ruptă și mașini cu plasturi. Am discutat și despre cât de tare m-a durut și pe mine când mi-am rupt degetul de la picior, cum a fost la operație, cât mi-a luat să-mi treacă. Și, cel mai important, că piciorul meu e bine acum, la fel cum o să fie și mâna lui. Că durerea o să treacă la un moment dat. Că există o ”reparație” pentru orice, deși, de multe ori procesul ăsta de reparație e dureros sau anevoios.

Sper ca peste 30 de ani să-și amintească și el cu aceeași claritate explicațiile și să nu îi crească pulsul, să nu simtă stomacul cum i se face mic, în timp ce capul îi explodează și îi apar pete roșii pe gât.

Așa că vă încurajez și pe voi, părinți, să fiți sinceri cu copiii, să îngroșați firul ăla de încredere care vă leagă și să fiți stâlpul de echilibru și direcție pentru ei.

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori




Muzica dezvoltă creierul copiilor.

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre asta, am mai scris aici, unde puteți vedea și un filmuleț foarte interesant pe tema asta.

Dar, pe lângă toate astea, muzica îi poate învăța pe copii și despre alte lucruri. Practic, muzica pentru copii ar putea să-i învețe despre cum să fie niște oameni integri și responsabili, care să se respecte pe ei, pe ceilalți și mediul, demni de încredere și alte atribute pe care am vrea copiii noștri să și le însușească.

Muzica românească și clișeele

Repertoriul muzical românesc mi se pare foarte sărac în direcția asta. Nu știu prea multe melodii pentru copii românești care chiar să fie gândite în direcția asta. Pe lângă cele complet deplasate, din punctul meu de vedere, cu câini pe care îi calcă mașina sau altele asemenea, nu prea auzi decât despre fetițe harnice și băieți isteți, multe etichete, mulți copii ”cuminți” care ascultă de părinți sau sunt certați și pedepsiți.

Muzica oglindește foarte bine societatea în care trăim, iar dacă în societatea noastră nu există prea mult interes general în direcții legate de moralitate, integritate, respect, iar rolul părinților se rezumă la a crește copii ascultători, muzica redă asta foarte bine.

Eram cu Ema la un concert de muzică pentru copii și pe scenă tocmai cântaseră ”Are mama o fetiță”… Nu știu dacă o știți, iar dacă nu, vă spun eu că e o melodie care susține și încurajează etichetele puse fetelor, de ”frumușică foc” și ”hărnicuță” exact cum trebuie să fie o femeie. Frumoasă în societate și bucătăreasă în casa ei, o gospodină desăvârșită. Da, bun venit în anii 50. Ei, pentru că era discriminatoriu să cânte doar o melodie despre o fetiță, au introdus atunci un nou personaj, și anume un băiețel. Care a început și el să cânte un cântec despre băieți, care sunt, ei bine, ați ghicit! ”Isteți” și ”descurcăreți”. Pentru că ei n-au nevoie să fie harnici, dară…

Acum, nu știu despre voi și cum vedeți voi lucrurile, dar eu le văd în felul următor: vreau să le prezint copiilor mei și o altă lume, în care femeile nu-s doar frumoase și gospodine, iar bărbații deștepți și descurcăreți, o lume în care (șoc și groază!), rolul femeii nu e la cratiță. Vreau să-i transmit Emei că poate să facă sau să fie oricine și orice își dorește și că trebuie să muncească pentru asta. Iar lui Fip aș vrea să-i transmit respect pentru femei, pe care aș vrea să le vadă la fel de istețe și de descurcărețe ca și pe bărbați. Ca să fie și el cum e și taică-su și să-și respecte partenera, să o încurajeze și să o susțină, să aibă încredere în ea.

Bun, deci muzica românească nu le transmite copiilor mei ce aș vrea eu să le transmită, ci se scufundă într-o realitate pe care noi nu o trăim, unde copiii sunt cuminți și ascultă de părinți, fetițele sunt harnice și frumoase, iar băieții isteți și descurcăreți. Niciun cuvânt despre alte lucruri, pe care noi vrem să le încurajăm la ei, despre (cum ziceam mai sus) respect și responsabilitate, asumare, reciclare și alte cuvinte care par SF când asculți melodiile pe care le găsești în google, dacă scrii ”muzică pentru copii”.

Alternative de muzică pentru copii

Așa că am căutat altceva. Dacă nu în română, atunci în engleză. Nu-i bai, ascultăm împreună, traducem și discutăm despre ceea ce am auzit. Am pornit crearea playlistului nostru de la niște sugestii pe care le-am primit de la educatoarea Emei, care e în același film cu mine și pentru existența căreia în viața noastră sunt extrem de recunoscătoare. E minunat ca ceea ce faci tu acasă să se continue la grădiniță, să fie susținut și îmbunătățit. E minunat să simți că faci echipă cu cealaltă persoană extrem de importantă în viața copilului, alături de care copilul își petrece o mare parte din zi și care îi devine, astfel, model.

De la ea am primit următoarele melodii, care vorbesc, desigur, despre respect:

Apoi am continuat și eu lista și am adăugat următoarele:

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Citește tot

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:
– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Citește tot

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

Citește tot

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

 

Drept urmare, pentru că ziceam că mi se pare insuficient ceea ce scriu și ceea ce vorbesc cu mamele pe subiectul acesta, iată un nou articol, despre ce ne facem atunci când copilul are un comportament care este ”necorespunzător”.

 

Comportamentul este un limbaj al nevoilor

 

Atât la adulți, cât și la copii, comportamentul este un limbaj prin care semnalăm nevoi împlinite sau neîmplinite pe care le avem. Un comportament ”pozitiv” arată nevoi împlinite, o persoană echilibrată emoțional, ceea ce am numi ”o persoană fericită”. Pe când, un comportament dificil, distructiv, vine pe baza unor nevoi neîmplinite.

 

De multe ori uităm asta și încercăm punctual să schimbăm anumite comportamente. Ale noastre sau ale copiilor noștri. Doar că e un proces foarte dificil, pentru că omitem cauza și ne concentrăm doar pe efect. E ca atunci când ți-ai rupt degetul de la un picior și te tratezi cu analgezice. Durerea trece după doza luată, dar revine imediat ce analgezicul nu-și mai face efectul. Iar degetul se poate reface, dar în lipsa tratamentului corespunzător, oasele se pot suda strâmb, iar durerea poate persista toată viața pacientului.

 

M-am gândit, deci, să public o ”trilogie” în care să abordez acest subiect, cel legat de comportamentele copiilor noștri, pe care nu mai știm cum să le abordăm.

Astăzi veți citi despre întrebările pe care să le punem despre ce s-a întâmplat în viața copilului ÎNAINTE de comportamentul dificil. 

 

Miercuri veți putea citi a doua parte, în care vom dezbate întrebarea ”Ce se întâmplă DUPĂ ce trece criza de furie?”

 

Iar vineri va fi ultimul episod, legat de ce strategii putem aborda pe termen lung pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. 

 

 

Întrebări pe care să le pui atunci când copilul trece printr-o perioadă dificilă.

 

Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie?

Concret, atunci când copilul are o perioadă mai dificilă, cu comportamente dificile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să descoperim motivul. Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie? Imediat înainte, sau cu mult timp înainte. Poate e un eveniment singular sau poate e ceva constant în viața copilului. Motive pot fi multe, iar ele pot fi împărțite în următoarele categorii

 

  1. Copilul trece printr-un puseu de dezvoltareCă vorbim despre un salt cognitiv sau emoțional, asta contează mai puțin. Ce contează mai mult este că în astfel de perioade, creierul este suprasolicitat și greu de controlat de câtre copil.

    Adesea putem observa că după o perioadă marcată de puzderii de crize de personalitate, după o perioadă în care ne plângem mereu că ne-a schimbat cineva copilul și că nu ne mai putem înțelege cu el, copilul înflorește. Fie emoțional, fie cognitiv, fie motric. Ori începe să meargă, ori să vorbească, ori învață să citească, ori îl simțim mai empatic, mai iubitor.

    Toate aceste progrese vin după multă muncă obositoare pentru ei (și pentru noi 🙂 )

  2. Copilul are un temperament mai dificilOricât de părinți perfecți am fi noi, oricât de minunat ar fi mediul în care ne creștem copiii, temperamentul copilului poate fi recunocut de la o poștă. Ca idee, citeam niște studii care comparau temperamentul (înnăscut) cu educația (învățată) și încercau să afle ce are cea mai multă influență asupra indivizilor… Studii făcute pe gemeni separați imediat după naștere, care au trăit în familii și culturi diferite, au arătat multe asemănări din punct de vedere al temperamentului la ei, chiar mai multe decât diferențele induse cultural. Vă las pe voi să trageți concluziile, dar încercați să rețineți asta mai ales în momentele în care simțiți că ați eșuat ca părinți, sau că veți eșua ca părinți…
  3. Copilul are un disconfort fizicFoame, sete, somn, îl doare burta sau un dinte. Oricare dintre astea îi poate provoca accese de furie. De fapt, ne provoacă și nouă, adulților, astfel de accese, dar noi avem creierul rațional mai bine dezvoltat și le putem controla (nu mereu 🙂 ). Creierul lor rațional e în plin avânt de dezvoltare, așa că orice astfel de amenințare la homeostazie activează toate semnalele de alarmă. De unde, un copil înfometat va face o criză de furie… La fel și un copil obosit, care a ratat somnul de prânz, de exemplu.
  4. Lipsa de conectareOk, știu că unii dintre voi v-ați săturat de ”conectarea” asta permanentă, dar așa e… Conectarea aduce după sine sentimentul de siguranță. Unui copil căruia îi lipsește conectarea, îi lipsește și siguranța. Creierul percepe lipsa de siguranță ca pe un… pericol. Și va acționa ca atare. Un copil furios, cu comportamente dificile, este în cele mai multe cazuri (să nu zic toate 🙂 ) un copil care simte o frică mare și nu știe ce să facă cu ea.
  5. Mediul în care trăieșteUn copil care trăiește într-un mediu tensionat, cu părinți care se ceartă, cu bunici care îl ceartă, înconjurat de oameni temători, anxioși, va simți, la rândul său teama. Și la fel ca în cazul copiilor care simt o lipsă de conectare, vor reacționa arătând furia care acoperă frica lor.

………………………………………………………………………………………

Atât pentru astăzi. Ne revedem/recitim/reauzim miercuri, cu următorul articol din această serie.

Lăsați în comentarii orice nelămuriri, completări sau gânduri pe care le aveți. Mi-ar plăcea să discutăm pe marginea lor. Vă îmbrățișez pe toți!

Despre tantrumuri

Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.

Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm. >>>

Eu și tantrumurile copilului meu

Pe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii. >>>

Am ascultat un tantrum

De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. >>>

Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?