Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Temperatura in camera bebelusului

bebelus-infofolit
Unul din cele mai mari stresuri ale mele de când era Ema mică a fost temperatura în casă. La Fip eram deja rodată, dar la Ema fu complicat tare.

Nu mai avusesem niciodată un copil, cu atât mai mult nu mai avusesem niciodată un nou născut. La câte grade trăiește un nou născut? Dacă era să mă iau după unele poze cu unii dintre noi în copilăria și perioada noastră bebelușească, aș fi putut crede că un bebeluș nu este și el o ființă umană, ca toți ceilalți din jurul său, ci un mic extraterestru care trebuie marinat bine înainte să apuce să iasă în lume. Poate aveți și voi poze cu voi de când erați mici în care fix o șubă vă mai lipsea, dar persoana care vă ținea în brațe era în tricou, iar dacă făceați un calcul simplu vă dădea: ”Aha, deci eu aveam aici 3 luni și-s născut în aprilie, deci era iulie în poză?!?”

Măi, dar nu știu, parcă ceva în sinea mea îmi spunea că și bebelușul ăla e tot ca mine, că are piele și mușchi și șunculițe, vase de sânge, organe și oase, deci probabil funcționează pe principii similare cu ale mele. Bine, probabil ceva-ul ăla din sinea mea își mai amintea episoade din copilăria proprie și personală. ”Pune-ți căciula, e decembrie!” ”Mamă, dar sunt 43 de grade afară. Ai uitat de încălzirea globală?” ”N-are a face, e iarnă! Pune-ți căciula”. Și, preferata mea, ”Vremea e înșelătoare acum”. Da, acum când sunt 25 de grade afară.

Așa. Deci, având în vedere cele spuse mai sus, parcă nu-mi venea să încotoșmănez copilul. Dar, în primele ei săptămâni de viață a fost mama la noi să ne ajute. Mama, care este extrem de friguroasă și care refuză cu obstinație să se pună în pielea altuia când vine vorba de frig.

Ajunsesem în asemenea stres, încât aveam câte un termometru în fiecare cameră (găsisem unul care mergea și în apă și în casă, era de la Philips, dar parcă arăta altfel decât cel din link. Oricum, tare bun, îl țineam în baie). Cum intram în sufragerie, mă uitam direct la termometru. În dormitor la fel. După cum spuneam, aveam și în baie. Parcă nici nu mai eram capabilă să simt temperatura cu pielea proprie. Eram leșinată de căldură, dar mama insista că trage. Sau că lângă perete, unde era canapeaua, era mult mai frig. Țin minte și acum că i-am lăsat-o pe Ema pentru câteva minute (15-20) și am găsit-o cu body, pijama, vestă tricotată, înfășurată în pătură, la mama strâns în brațe, iar mama se chinuia să o bage în vesta ei. În cameră erau 24 de grade. Desigur, pe canapeaua de lângă perete, erau probabil -15, altfel nu-mi explic.

Acum, dacă n-aș fi avut câte un termometru în fiecare cameră, cred că aș fi luat-o razna (mai mult decât o luasem deja). Da, încă refuzam să pun copilului maieu și căciulă la 24 de grade, ba chiar insistam să facem mai frig decât atât, dar parcă nu eram suficient de convinsă. Îmbrăcatul copilului și temperatura în casă îmi creaseră deja un soi de psihoză, erau momente când nu te mai puteai înțelege cu mine. Am și plâns în hohote de deznădejde în câteva rânduri, pentru că nu mai puuuuteeeeeaaaaam cu temperatura aia și cu căciula aia și cu maieul/vesta/pătura/plapuma aia. Simțeam că nu voi mai ieși niciodată din isteria frigului în casă.

Și ca să mă conving că nu-s nebună și că nu-i cazul să sune careva la protecția copilului, că nu-l țin în frig să-l omor cu zile, m-am apucat (desigur) să mă documentez. Și am aflat de la medici următoarele:

  1. Pentru bebelusi e foarte periculoasa supraincalzirea

    Când sunt mici se pare că nu se pot termoregla foarte bine. Și nici nu sunt capabili să se dezbrace sau să se dezvelească atunci când le este cald. Dacă nu se pot termoregla, asta înseamnă că atunci când le este prea cald, se deshidratează. Puteți observa asta prin buzele uscate ale bebelușului (și pielea la fel), fontanela lăsată în jos, moliciune. Temperatura recomandată la somn este între 16 – 20 de grade (ideal 18), iar în timpul zilei 20-22. Confirm că Ema dormea mult mai bine când era frig. Confirm și pentru Fip. Da, știu, e împotriva a tot ce am experimentat noi până acum, dar ne putem ”repara” și noi dacă în fiecare iarnă scădem temperatura în casă cu câte un grad. Ne călim.

  2. Extremitatile copiilor pot fi reci fara sa le fie frig

    … și asta e perfect normal. Dacă vrem să verificăm dacă unui bebeluș îi este frig, nu e relevant să vedem dacă are mâinile sau picioarele reci, ci verificăm ceafa sau pieptul. Dacă zonele acestea sunt reci, înseamnă că îi este frig.

  3. Supraincalzirea este legata de SMS (Sindromul Mortii Subite)

    Se spune că supraîncălzirea bebelușului e corelată cu SMS, mai ales în perioadele reci când părinții tind să-și îmbrace bebelușii prea gros. Și nu doar atât, dar să le pună și căciulă pe cap, când capul este zona prin care bebelușul își reglează temperatura corpului, iar punând un ”dop”, împiedicăm asta.

Știu că v-au speriat alea 16-20 de grade de la punctul 1, dar luați în seamă ce vă spun. Citez un medic cu care am vorbit: ”Unui bebeluș mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.”

Voi ce povești amuzante aveți legate de înfofolirea copilului? Câți binevoitori v-au oprit pe stradă să vă tragă la răspundere că țineți copilul prea subțire îmbrăcat? Hai să auzim.

 

25 de intrebari esentiale la vizionarea unei gradinite

25 intrabari la vizionarea unei gradiniteAzi cineva din spatele meu spunea că în weekend s-a hotărât să sărbătorească sfârșitul verii. Parcă mi-a căzut cerul în cap când am auzit. Cum adică sfârșitul verii? Deja? Când a trecut? Parcă nici n-am simțit-o. M-am uitat repede în aplicația pentru vreme și am văzut că mai apăreau câteva zile cu temperaturi peste 30 de grade. Să fie primite, promit să profit de ele.

Dar asta nu înseamnă că nu trece vara… Și că nu vine toamna. Și, odată cu ea, începutul școlii și al grădiniței.

Poate că sunt printre voi și tineri părinți care aleg acum, cu inima îndoită, grădinița sau creșa pentru copil. Dacă e primul copil, vă cred pe cuvânt că nici nu știți ce să întrebați. De unde să începeți și cu ce.

Eu am trecut prin asta deja de două ori și am avut ocazia să văd mai multe grădințe. Așa că, la momentul respectiv, acum un an și jumătate, am alcătuit o listă de întrebări care erau importante pentru mine. O să pun mai jos întrebările mele și câteva comentarii. Iar și mai jos le-am pus într-un infografic pe care să-l puteți printa, ca să-l aveți la voi când vă duceți să discutați și să fiți siguri că nu uitați nimic.

Program

Care este programul grădiniței. La ce oră începe, până la ce oră pot rămâne copiii. În plus, ce alte variante există (de program scurt, mediu, prelungit).
Aveți în vedere că la unele grădinițe (chiar și particulare) nu se acceptă să întârziați dimineața.

Tarife (lunare, taxa de inscriere/reinscriere, alte taxe)

Care sunt tarifele pe care trebuie să le plătiți. Asigurați-vă că înțelegeți dacă taxa lunară include și mâncarea sau nu. În plus, ce alte taxe se mai plătesc pe lângă cea lunara? Taxa de înscriere/reînscriere se recuperează apoi din prima lună plătită?

Autorizari/Acreditari

În baza căror autorizări/acreditări funcționează grădinița?

Exista asistenta medicala permanenta?

Cum se procedeaza in caz de probleme medicale (accidente, febra, etc.)?

Care e protocolul atunci când un copil cade în cap? Dar când are febra? Dar varicelă? Există acolo cineva care îi poate consulta zilnic? Dacă nu, cu ce frecvență primesc vizita unui medic/unei asistente?
Există triaj dimineața? Pe ce criterii se trimit copiii acasă?

Exista supraveghere video?

În caz că vreți să vedeți ce se întâmplă în cadrul grădiniței, întrebați dacă există supraveghere video și cum poate urmări părintele filmările.

Exista posibilitatea transportului?

Există varianta să fie luați de acasă/dintr-un punct fix copiii? Dar aduși? Cu ce mașină? Centuri/scaune de copii? În ce condiții? Pe ce traseu?

Cum se face comunicarea intre gradinita si parinte? Intre educatoare si parinte?

Există grădinițe unde părintele nu poate comunica direct cu educatorul, sau o poate face limitat. În general, motivele sunt plauzibile: fie controlul asupra educatoarelor (există o persoană desemnată cu comunicarea grădiniță-părinte care știe tot ce se întâmplă în grădiniță, ceea ce poate scădea probabilitatea ca educatoarele să nu se poarte ”corespunzător” cu copiii), fie menajarea educatoarelor (părinții se simt de multe ori îndreptățiți să sune la ore nepotrivite; în plus, în timpul programului, educatoarea trebuie să se ocupe de copii și nu are când să vorbească la telefon).

Care este numarul de copii intr-o grupa?

…și ce vârste au ei?

Care este numarul de adulti responsabili pentru grupa respectiva
(educatoare, asistenta de educatoare, ingrijitoare, etc)

O educatoare la 30 de copii s-ar putea să nu fie chiar ok. O educatoare, două îngrijitoare și o asistentă la 20 de copii sună cu totul altfel.

Bucatarie proprie sau catering?

De unde provine mâncarea?
Ce contine meniul zilnic?

Puteți cere meniul pe o săptămână, ca să vă faceți o idee.

Unde se ia masa?

În bucătărie/sala de masă/sala de clasă?

Cum arata spatiul pentru somn?

Unde dorm copiii? În sala de clasă sau în altă sală specială? Cum arată pătuțurile și așternuturile? Cine spală așternuturile? (există grădinițe unde părinții iau acasă așternuturile la fiecare final de săptămână pentru a le spăla).

Cum arata curtea si cat timp petrec copiii in aer liber?

Există un loc de joacă pentru copii? Curtea prezintă pericole?

Cum se face acomodarea?

Părintele poate rămâne cu copilul la grădiniță pentru a ajuta la acomodarea acestuia? Cum procedează educatoarele atunci când un copil plânge de dorul mamei/tatălui?

Cum arata sala de clasa si cu ce fel de materiale se lucreaza?

Cât este de luminoasă? Unde sunt puse materialele de lucru? Ce fel de materiale sunt? Materiale pasive (care invită copilul să fie activ în joaca) sau materiale active (pe care copilul le privește pasiv – jucării cu lumini, butoane, aș introduce aici și televizorul)?

Ce carti se gasesc in sala de clasa?

Mesajele pe care le transmit cărțile din sala de clasă spun multe despre direcția grădiniței.

Ce responsabilitati au copiii in cadrul gradinitei?

Sunt responsabili cu aranjatul mesei? Cu strânsul ei? Cu strânsul jucăriilor? Fac curățenie în zona lor de lucru? Se îmbracă/dezbracă singuri? Se spală singuri pe mâini? Sunt încurajați să mănânce singuri? Etc.

Ce se intampla atunci cand un copil nu doreste sa participe la o activitate/somn/masa?

I se respectă dorința sau este obligat să participe? Prin ce metode? Pedepse? Recompense? Există metode punitive de educație? Buline negre? Stickere ca recompensă? Alte recompense (mâncare, jucării, privilegii)? Colțul rușinii? Time out? Etc.
Ce se întâmplă dacă un copil nu dorește să doarmă atunci când ceilalți o fac?
Ce se întâmplă dacă are un tantrum? Ca notă de subsol: copiii fac tantrumuri în general în spațiile în care se simt în siguranță. Grădinițele în care copiii nu au astfel de manifestări sunt, de multe ori, acele spații în care copilul nu se simte în largul lui. Așa că vă sfătuiesc să întrebați la interviu dacă în grădinița respectivă copiii au tantrumuri. Și dacă au, cum sunt gestionate de personal?

Ce fel de ”optionale” exista la gradinita?

Limbi străine, muzică, înot, etc. Care sunt tarifele?

Cate vacante exista pe parcursul anului?

Se plateste taxa pentru gradinita pe perioada vacantei?

chestionar pentru gradinita

Avem nevoie de MOASE!

moase1

Pun pariu ca atunci când auziți de moașe nu vă gândiți la ele ca la niște cadre medicale. Sau poate că da, caz în care vă felicit.

Până să am al doilea copil, habar n-aveam ce-i cu moașele astea. Mi se păreau ca din Căsuța din preerie. Niște doamne de pe vremuri, care cereau apă caldă într-un lighean și dădeau afară orice picior de bărbat din camerele mamelor cu care tocmai nășteau. Primul copil al meu fu născut bine merci în maternitate, prin cezariană, cu medic și tot tacâmul. Orice deviație de la norma asta (nu neapărat cezariana, cât născutul în spital, cu medicul) mi se părea hipstăreală. Ce știam eu pe atunci…

Dar după ce am născut, am început să pricep mai bine niște lucruri. A doua oară am încercat să nasc natural. Aveam medicul meu care mă urmărea și care era de acord cu tentativa asta, dar parcă nu îmi era suficient. Simțeam nevoia de suport în plus, mai ales pe final de sarcină și în travaliu.

Voiam alături de mine pe cineva care să-mi acorde atenția de care aveam nevoie, pe cineva blând, care să aibă răbdare cu mine. Voiam să petrec acasă mare parte din travaliu și nu mă încumetam să fac asta singură. Aveam nevoie de cineva care să știe despre ce e vorba, să recunoască eventualele probleme și să știe să mă ghideze. În plus, și poate o să vă amuzați, voiam pe cineva care să-i calmeze pe ceilalți din casă în perioada travaliului. Fără ajutor, deja mă vedeam pe mine, între două contracții cum îmi trăgeam niște aer în piept ca să o liniștesc pe mama și s-o asigur că-s ok.

Așa că m-am gândit că o moașă mă poate ajuta. Am aflat, cu ocazia asta, că moașele sunt absolventele facultății de moașe, unde studiază timp de patru ani cum să mă pregătească pe mine de naștere, cum să mă ajute să nasc și cum să mă susțină apoi.

Pentru că treaba moașei, și nu știu dacă știați asta, nu se termină la naștere. Moașa urmărește inclusiv evoluția copilului în prima lună de viață, oferă mamei consiliere în alăptare și suport psihologic. Ulterior, discuțiile despre contracepție, tot cu moașa ar trebui purtate.

M-am interesat atunci mult. Pentru că mă temeam că nu voi suporta un străin în casa mea, fix în travaliu. Îmi era evident că îmi trebuia cineva cu care să simt un clic, cineva în care să simt de la prima întâlnire că pot avea încredere deplină. Am vrut să-mi fac o listă de moașe pe care să le văd, dar am văzut una și mi-a fost de ajuns.

De la prima întâlnire cu Irina Popescu de la Naște Cum Simți, am știut că ea e… the one. Că nu m-ar face în veci să mă simt inhibată, că mi-ar oferi toată atenția și seriozitatea. Simțeam că pot comunica într-adevăr cu ea, avea timp și disponibilitate pentru mine. N-am mai ”intervievat” alte moașe și am mers pe mâna ei până în ultima zi de sarcină.

Din păcate, planul meu nu mi-a reușit. Am ajuns tot la cezariană, pentru că aia a fost.

Cu toate astea, aș recomanda oricui susținerea unei moașe.

Și avem nevoie de ele… Avem nevoie de ele ca în orice țară civilizată, unde femeile nasc cu moașe. De ce? Vă invit să citiți puțin cifrele astea din infograficul de mai jos.

Avem_nevoie_de_MOASE-1

Așa că vă rog și pe voi să semnați petiția adresată Prim Ministrului și Ministrului Sănătății, prin care le solicităm implementarea unei strategii naționale de îngijire a mamei si a nou nascutului bazată pe moașe, conform legislației europene pe care România a adoptat-o în 2005, strategie care va reduce pe termen lung rata cezarienei, rata sarcinilor neurmarite, a sarcinilor la adolescente, a mortalității materne și infantile, va crește rata alăptarii și va îmbunătăți sănătatea populației în general.

Implicarea moașelor cu studii universitare în îngrijirea femeilor la nivelul comunității le da acestora posibilitatea de a se ocupa de contraceptie, diagnosticarea și monitorizarea sarcinii, asistența mamei pre, intra și post naștere, inclusiv alăptare. Ne dorim ca moasele sa isi poata exercita profesia corect, complet si in mod autonom, asa cum se intampla in toate tarile membre ale Uniunii Europene, moașa fiind cel mai bine pregatit și cel mai eficient specialist în fiziologia maternă și infantilă.

Mai multe detalii despre campanie puteți găsi pe pagina de facebook Avem nevoie de Moașe!
Și vă recomand să citiți și articolul Alexandrei Dincă, din DoR. E foarte emoționant.

Ah, și dacă aveți timp și chef, căutați să vă uitați și la Call The Midwife. Tare mult mi-a plăcut și cred că o să mă apuc să-l revăd.

Haideți să intrăm și noi în normalitate. Semnați alături de mine.

Și, nu vă cer eu prea des asta, dar dați și share articolului, să ajungă cât mai departe informația.

Avem nevoie de MOAȘE!