Care au fost cele 9 criterii dupa care mi-am decorat bucataria


Au trecut deja doi ani și ceva de când ne-am mutat în casa noastră nouă. Mai degrabă, care era nouă pe vremuri.

De când l-am cunoscut pe V., ne-am mutat de câteva ori. Aș spune că de multe ori, având în vedere trecutul meu în care 21 de ani am locuit în același apartament. În 5 ani ne mutaserăm deja de 3 ori. Deci, mult pentru mine.

Prima dată ne-am mutat într-un apartament micuț și pe care l-am iubit tare mult, pe șoseaua Colentina. Când a făcut V recepția apartamentului, era aproape gol (apartamentul, nu V.!). Venise cu bucătăria mobilată și cu baia utilată. În rest, am amenajat noi după gusturile noastre de atunci. Cred că a ieșit tare frumușel, pentru că, ulterior, când ne-am hotărât să-l vindem, toți potențialii cumpărători care ne treceau pragul ne spuneau cât de cald și de primitor li se pare.

L-am vândut într-un final și ne-am mutat. Ne-am mutat în alt apartament, tot aproape gol, pe care – din nou – l-am amenajat după cum ni s-a părut potrivit. V. mi-a lăsat mână liberă, iar apartamentul arăta complet diferit de cel din șoseaua Colentina. Și de data asta îl cumpăraserăm cu bucătăria complet mobilată și utilată.

Când ne-am hotărât să ne mutăm din nou, eram deja aproape 4. Ema avea aproape 2 ani la momentul mutării, iar Filip urma să se nască în câteva săptămâni. Am făcut atunci pasul mutării de la bloc la casă. La noua casă nu am mai cumpărat cine știe ce mobilă. Doar am luat-o pe cea pe care o aveam deja și i-am găsit loc prin casă. Ca idee, doi ani și ceva mai târziu și abia acum mă declar mulțumită de cum am aranjat-o, după multe mutări și permutări prin camere.

La casa noastră cea nouă bucătăria a venit goală. Goală-goluță, open space cu livingul generos. Practic, parterul era o mare cameră, un hangar, un hău. Inclusiv scara care duce la etaj cobora în hăul de care vă spun, așa zisul ”living spațios”. Nu mi-a plăcut. În plus, eram sătulă de bucătării deschise și de miros de pâine prăjită cu unt până în fundul dulapului de haine, așa că i-am propus lui V să închidem bucătăria cu perete și ușă. Am chemat o echipă și în 2 zile eram mai liniștită.
Doi ani și ceva mai târziu, tocmai am închis cu un perete și scara, ca să n-o mai văd acolo în spatele canapelei, ca o scară care urcă la Ghișeul 6 al secției de administrație financiară. Cine o fi gândit balustrada aia cromată oribilă pentru un living, nu știu…
Dar despre asta în alt episod. Acum să discutăm despre bucătărie.

Ne-a fost greu să ne hotărâm cu cine colaborăm. Eu aveam în cap niște filme și avioane de bucătării, doar că bugetul nostru cam râdea de filmele astea artistice ale mele. Ne-am tot gândit, răsucit, am căutat variante mai ieftine, variante mai pe placul meu, iar până la urmă a trebuit să facem un compromis. Eu am mai scurtat filmele și avioanele, iar bugetul l-am extins puțin, cât să ne întâlnim la jumătatea drumului.

Am găsit o echipă cu care am lucrat și, deși bucătăria a ieșit așa cum mi-am dorit-o, mi-au mâncat sufletul până a fost gata. Drept urmare, mă abțin să-i recomand, dar, pe de altă parte, nici reclamă negativă nu vreau să le fac, pentru că produsul final e ok. Să zicem doar că vorbim despre genul de antreprenori care consideră că cel privilegiat de colaborare este clientul, drept urmare se comportă ca atare.

Ce am avut eu în vedere când am făcut planul bucătăriei? Iaca.

1. Am ales o bucătărie pătrată

Din fericire, am putut alege forma bucătăriei atunci când am hotărât să o facem cameră separată. Nu am mai vrut nici să avem zona de luat masa în sufragerie, așa că am ales să o includem tot în bucătărie. Drept urmare, mi-am dorit mult să nu ne înghesuim pe un culoar îngust, cum sunt bucătăriile lungi. Așa că am făcut o bucătărie pătrată. cu mobilă pe 2 laturi și jumătate și cu masă pe a treia

2. Am ales fronturi deschise la culoare

La primul apartament am avut mobilă venghe. Mi s-au părut foarte greu de întreținut aparențele cum că mobila ar fi curată. Se vedea pe ea orice urmă mică, orice amprentă, absolut orice. Atunci am hotărât că nu îmi voi pune niciodată mobilă închisă la culoare în bucătărie. Nu era potrivită pentru mine.

3. Am ales fronturi mate

La al doilea apartament nu doar că am avut iar fronturi închise la culoare, dar mai erau și lucioase. Țin minte cum se vedea dimineața soarele reflectat în ele… Oricât de bine aș fi zis eu că le șterg, erau pline de amprente. Concluzie: niciodată-niciodată nu voi pune mobilă lucioasă în bucătărie sau baie.

4. Am ales dulapuri suspendate fără geamuri

Și pe geamurile mate am constatat că rămân foarte ușor urme, așa că am zis ”nu-merci”.

5. Aș fi vrut sertare în loc de dulapuri cu uși

Am avut sertare mari în care îmi țineam oalele, dar de data asta ne presa bugetul, iar sertarele sunt foarte scumpe. Le-am simțit mult lipsa. Noroc că am un soț tare priceput, care s-a apucat de meșterit și mi-a înlocuit rafturile din interiorul dulapurilor cu sertare mari.

6. Am evitat chiuvetele de inox

…și am ales o chiuvetă de bucătărie de granixit. Am zis atunci că nu avem nevoie de scurgător la ea, care nu face decât să ocupe spațiu pe blat, așa că am luat-o pătrată. Și am făcut foarte bine. Vasele se scurg pe un suport separat, pe care îl strâng apoi și îl bag în dulap. Așa am mai mult spațiu pe blat.

7. Am ales un blat alb

Mi-aș fi dorit un blat de lemn, dar trebuia să integrez cumva și masa albă cu scaunele tot albe, pe care le aveam deja. Cum mobila nu am făcut-o albă, ci un fel de culoarea oului de rață, până la urmă am ales, din toată varietatea de blaturi de bucătărie, unul alb.

8. Am preferat polițe în loc de dulapuri suspendate

Am pus două dulapuri suspendate (unul pentru căni și pahare și unul pentru farfurii și castroane), dar, în rest, am pus polițe pe care am ordonat frumos borcane. În borcane îmi țin toate ingredientele pentru gătit. Îmi e mult mai ușor așa să știu exact ce mai am și ce-mi mai lipsește și nu mai pierd făini și orezuri prin colțuri de dulapuri.

9. Am montat cuptorul sus

Nu doar pentru că am doi copii în casă, dar și pentru că am preferat să evit să mă aplec cu tăvi grele și fierbinți, am ales să nu montez cuptorul sub plita de la aragaz, ci la nivelul ochilor mei.

Până la urmă mi-a ieșit așa:

Iar mai jos vă las să vă clătiți ochii cu bucătării din care m-am inspirat și eu atunci când am mobilat. Le-am adunat din google images.


bucatarie2 bucatarie3 bucatarie4 bucatarie5 bucatarie6 bucatarie7

bucatarie1

 

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.

Cum se încheie povestea alăptării pentru mine

sunsetAm alăptat ambii copii cât s-a putut. Încerc și am încercat mereu să fiu o mamă bună și să le ofer copiilor mei tot ce pot eu mai bun. Am avut întotdeauna (și încă am) cele mai bune intenții, deși poate mai greșesc. Vreau ca ei să știe și să simtă că sunt iubiți și respectați. Asta în primul rând. Încerc să le transmit un stil de viață cât mai echilibrat, valori care mie mi se par importante, încerc să le ofer sprijin în tot ceea ce au nevoie.

Acum, nu o să mă victimizez și nu o să spun că fac toate astea în detrimentul meu, că dacă un copil vrea un pahar cu apă, eu mă ridic instant de pe toaletă ca să-l aduc. Nu. Copiii mei știu că am și eu limitele mele și nevoile mele și că și ele trebuie respectate. Că de multe ori nu-s de acord cu ele, îi înțeleg, le accept nemulțumirea, iar dacă pot schimba ceva, schimb. Dacă nu, trecem împreună peste moment cât putem noi de bine. Pentru că așa funcționez eu mai bine. Și când eu funcționez bine și nu dau pumni în pereți de frustrare, și ei funcționează mai bine și suntem toți fericiți.

Dar, să revenim la alăptare.

Cu Ema n-am fost suficient de informată din prima ei clipă de viață, așa că am plecat și cu biberon din maternitate. Dar acasă, unde presiunea era mai mică, unde responsabilitatea era strict a mea, am reușit să renunțăm repede la el. Am plecat de lângă ea de câteva ori (cât să ajung la medic și o dată la film) și atunci i-am lăsat lapte matern în biberon. De la un anumit moment a refuzat definitiv biberonul și atunci s-a încheiat și cu asta. A fost alăptată la cerere, deși îmi era greu să alăptez în public și încercam mereu să mă ascund și să mă pitesc. Mi-era teamă de reacțiile celor din jurul meu, care consideră că suntem prea moderni ca să facem un lucru natural. Probabil aveam probleme cu stima de sine de mă interesa atât de mult. Cert este că îmi era greu.

Am alăptat-o așa până când s-a autoînțărcat. Eram însărcinată cu Filip, ea avea un an și 8-9 luni și lapte nu mai era de ceva vreme. S-a încheiat așa povestea noastră. Am fost întâi tristă, apoi mi-am dat seama că e o variantă bună pentru noi. Corpul meu a făcut ce i-a trebuit, iar ea s-a lăsat condusă de asta.

La Filip am fost mai informată. El nu a primit picătură de lapte praf, nici biberon nu a știut. Ema a avut și suzetă o lună sau două (sau poate trei?). El deloc. A fost chiar alăptat la cerere, în public, oriunde și oricum. A fost alăptat des, purtat mult, trăit în simbioză aproape completă cu el mai bine de un an și jumătate.

Alăptarea lui a decurs extrem de lin, deși a fost foarte antrenantă. Am știut amândoi ce e de făcut din prima lui secundă de viață și asta a fost. Nu am avut ragade, furia laptelui, canale înfundate. Am fost unul din cazurile fericite, în care lucrurile au mers foarte natural.

Dar, la un moment dat, când Filip urma să împlinească doi ani, am simțit că nu mai pot duce. Experiența m-a învățat (și o să vă povestesc mai jos) că nu-i oportun să împărtășești astfel de subiecte cu cei din jurul tău, așa că n-o să vă descriu procesul înțărcării lui Filip. O să vă spun doar că pe un fond de oboseală extremă, la care a contribuit alăptatul lui noapte de noapte din jumătate în jumătate de oră, am decis că nu mai pot. Limita mea fusese atinsă, nevoia mea de bază, de odihnă, era complet neîmplinită. Așa că am făcut pasul înainte și ne-am înțărcat pe amândoi. Decizia a fost luată într-o anumită noapte, și a continuat pe un fond de înțărcare blândă începută accidental în urmă cu mai multe luni. A decurs la fel de lin cum decursese tot până atunci, astfel încât nici eu și nici copilul nu am rămas cu frustrări în urma procesului. Și da, pot spune asta și despre Filip, pentru că îl cunosc poate mai bine decât pe mine.

Și pentru că eram atât de încântată de dansul ăsta pe care îl dansasem împreună cu fiul meu, de tango-ul ăsta în care îl cam băgasem cu forța, dar pe care îl duseserăm la bun sfârșit împreună, ca o echipă ce suntem, am simțit să împărtășesc asta cu lumea largă. Eram incredibil de bucuroasă pentru noi, pentru relația noastră, inclusiv pentru faptul că reușisem să pun o limită înainte ca altă limită a mea să fie călcată și să transformăm ceva atât de pur și de frumos în clipe de frustrare și resentimente.

Iar aici ceva s-a întâmplat. Scriam mai devreme că pe Ema mi-a fost greu să o alăptez în public. Mă temeam de privirile încruntate pe care urma să le primesc, de comentariile dezgustate pe care urma să le aud, de degetele cu care urma să fiu arătată. Credeam că ”tabăra cealaltă” e tabăra de care trebuie să mă feresc, pentru că tabăra cealaltă nu vede normalitatea în ceea ce fac eu. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Adică, rămâne adevărat că ”tabăra cealaltă” într-adevăr combate normalitatea, dar nici cu ”tabăra noastră” nu îmi e rușine.

Când am anunțat că s-a încheiat procesul nostru de alăptare, am făcut-o pentru că, după cum ziceam mai sus, eram într-o stare de beatitudine completă. Nici în visele mele cele mai frumoase nu-mi imaginam că lucrurile vor decurge așa. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, eram ferm convinsă că procesul de înțărcare va fi îngrozitor pentru amândoi.

Ei bine, lucrurile nu au fost primite așa cum mi-am închipuit eu. Știu că sunt idealistă, dar mă așteptam la un ”mă bucur pentru tine/voi”. În schimb, pe lângă asta, am primit mustrări, comentarii, judecăți (și prejudecăți). În spațiul virtual, public, în privat, pe grupuri ascunse, unde eu nu eram prezentă, prin mesaje, prin email (recunosc, cele două emailuri pe care le-am primit pe tema asta nici măcar nu le-am citit, ci le-am șters imediat ce am văzut despre ce este vorba). Atât de tare m-au rănit judecățile celor din jurul meu, încât chiar stăteam într-o seară cu fruntea lipită de geam și mă întrebam dacă sunt, într-adevăr, persoana aia îngrozitoare și ipocrită pe care o văd cei din jurul meu. S-a iscat o mare furtună.

Pe lângă mesajele care mă acuzau fie că am decis să înțarc copilul de 2 ani, fie că am decis să fac publică povestea înțărcării (de parcă ar fi ceva tabu, ceva ce nu trebuie împărtășit, ceva anormal), fie că prin experiența mea voi încuraja alte mame să înțarce, fie că mint și că lucrurile nu au decurs așa (e mai simplu să proiectezi că cel din fața ta minte în loc să înțelegi că suntem oameni diferiți, și să îți asumi că asta înseamnă inclusiv că eu pot face ceva ce tu n-ai reușit, dar și că tu poți face ceva ce eu nu voi reuși în veci), am mai primit și multe mesaje de susținere. Care, deși m-au bucurat, nu au reușit să umple de flori muntele de gunoaie pe care îl primisem în prealabil.

Și atunci mi-am dat seama, că mai mult decât comentariile dezgustate și degetele arătate ale ”taberei celeilalte”, mă întristează reacțiile ”taberei noastre”. Și că, prin astfel de reacții și de comportamente, de judecăți și de pus oameni nevinovați la zid, alăptarea va rămâne în același cerc vicios în care este acum. Pentru că eu și oameni ca mine, cu experiențe similare, vor evita să mai abordeze subiectul. Și pentru că se vor teme de ”tabăra cealaltă”, dar mai ales pentru că se vor teme de tabăra noastră.

Pentru mine, dezbaterea subiectului alăptării se încheie aici. Deși știu că am ajutat mult, deși știu că experiențele mele din cei 4 ani de alăptat ar fi putut ajuta mai multe mame, îmi asum că limita mea a fost atinsă atunci. Și că nu mai pot duce un oprobriu public pe tema asta și că simt nevoia să mă protejez.

Dar, pe lângă gustul amar, am și o morală cu articolul de față. Și că dacă n-a fost evidentă printre rânduri, e ok să o pun și în cuvinte concrete. Și anume: de oricare parte a baricadei vă aflați, cântăriți bine atunci când decideți că cineva merită să fie ucis cu pietre. Cântăriți bine dacă acțiunile voastre vor duce lucrurile către ”normalitate”, dacă vor susține ”normalitatea” asta, dacă aduc ceva bun.

Sunt conștientă că decizia mea de a evita de acum înainte pe deplin acest subiect nu susține ”normalitatea”. Dar atât pot eu acum. La fel ca și în alăptat, mă opresc atunci când nu pot mai mult.

8 Martie – o altă perspectivă

Acum că a trecut 8 martie (Ziua Mamei sau a Femeii), pot să vă spun și eu de ce nu am urat nimic nici pe blog, nici pe wallul meu de facebook nici măcar unei mame sau femei.

Departe de mine gândul de a fi feministă (nici nu știu prea bine ce implică asta), ăștia 30 și ceva de ani care au trecut peste/prin/pe lângă mine m-au învățat ceva. Și anume că oamenii sunt egali în esența lor, indiferent ce ne zice societatea. Faptul că suntem egali, nu înseamnă că suntem la fel, ci că avem toți dreptul la același respect, demnitate, empatie, compasiune și orice altceva vă trece prin minte.

Asta e ceva minunat. Înseamnă că nu respect mai mult o persoană de pe un anumit continent decât o persoană de pe un alt continent, înseamnă că vorbesc cu aceeași considerație cu orice persoană, indiferent de statutul social, că nu stimez un bărbat mai mult decât o femeie, sau invers. Că sunt consecventă în tiparul ăsta cu copiii, cu adolescenții, cu tinerii, cu persoanele de vârsta mea sau cu cele mai în vârstă decât mine, că nu fac discriminări în funcție de religie (deși mă simt discriminată de multe ori pe subiectul ăsta), de orientarea sexuală, încerc să respect preferințele muzicale, politice sau de orice alt gen.  Și mă bucur că sunt așa.

Faptul că nu discriminez înseamnă pentru mine că pun toți oamenii la un loc și îi privesc la fel. Nu văd albi și negri, nu văd tineri și bătrâni, nu văd femei și bărbați. Văd OAMENI.

Știu că mulți dintre cititorii mei nu îmi tolerează prea ușor orientarea religioasă, nici suportul pe care îl declar mereu, fără rezerve, în orice context, așa ziselor minorități sexuale și probabil că și articolul de față o să-mi atragă ceva antipatii. Dar mi le asum și mă dezbrac de orice mască în fața voastră, ca să mă știți exact așa cum sunt.

Și să revenim la 1 și 8 martie și la percepția pe care o am acum (și pe care nu am avut-o întotdeauna) asupra subiectului. 8 martie mi se pare denigrant pentru femei. Și bărbați. O să ziceți că sunt absurdă, doar e o sărbătoare a femeilor, prin care le mulțumim că există și că fac atâtea. Sau că le mulțumim mamelor noastre pentru tot efortul depus și ne arătăm dragostea și respectul și prețuirea șamd. Da, așa e. Și astea sunt niște lucruri minunate, care fac fericiți foarte mulți oameni.

Însă substratul pe care îl simt eu… ei bine, substratul ăla nu mai e la fel de minunat. Există o zi în an în care sărbătorim, de fapt, cu mare fast, discriminarea între sexe. Nu promovăm egalitatea între ele, nu încercăm să aducem în normalitate ideea de parteneriat între femei și bărbați. Nu. Mulțumim femeilor pentru că spală și calcă, pentru că fac și cresc copii, pentru că muncesc și produc, pentru că sunt speciale și puternice. Nu. Uite că eu nu mă consider o persoană specială și puternică, ci un OM normal. Adică doar faptul că sunt femeie nu mă face nici specială și nici puternică. Aș putea să fiu, la fel de bine, un bărbat special și puternic.

8 Martie, pentru mine, este o ofensă adusă, deopotrivă, femeilor și bărbaților. De 8 Martie femeile nu au nevoie de o floare și o cină romantică. Nu au nevoie nici ca în ziua aia să primească dimineața cafeaua în pat. Nici ca doar în ziua aia bărbatul să-și spele cana de cafea și să-și calce pantalonii. Femeile au nevoie să nu li se mai atribuie, din standard, activitățile astea ”gospodărești” lor.

Să privim puțin, în ansamblu, bucuriile de a fi femeie. Apoi și pe cele de a fi bărbat.

Ești mică, ai 2-3-4-5 ani și primești de ziua ta, de Paște, de Crăciun bucătării de jucărie, păpuși și cărucioare, ți se transmite mesajul că ”o fetiță nu se murdărește/nu țipă/nu aleargă”. Băieților li se scuză ca te trag de rochiță, pentru că ”așa sunt băieții”, dar tu ești penalizată mereu pentru că ”o domnișoară e delicată”. Mai crești și afli că ”te tachinează pentru că îi place de tine”, că rolul tău este să fii sedusă și că ”o cetate cucerită nu mai prezintă interes”, că sexul este un privilegiu pe care alegi să îl oferi tinerilor sau bărbaților din viața ta în funcție de diferiți factori, că dragostea unui bărbat trece prin stomac. Mai auzi și la un post de radio (cred că București FM) un spot idiot care te învață cum să-ți ții bărbatul lângă tine (de parcă bărbatul ar fi un cățel), fierbând într-o oală o poțiune magică, denumită ”ciorbă”. Pe de altă parte, ți se transmite că bărbații preferă blondele/brunetele/roșcatele, slabe, cu sâni mari, fund bombat. Naști și intri în concediu de maternitate. Poate mai naști o dată sau de două ori și îți pui în așteptare toate visele de carieră. Casa trebuie să o ții curată, copiii călcați și spălați, soțul fericit.
Auzi din când în când și că trebuie să îi oferi și soțului din atenția ta, că trebuie să planifici timp special cu el, vrei, nu vrei, sex de x ori pe săptămână ca să fie cuplul fericit. Dacă le faci pe toate astea, ești o femeie de succes, cu o familie fericită.

Pe de altă parte, și a fi bărbat este interesant.

Când ești mic șablonul în care ai voie să te învârți e clar. Nu se poate să-ți placă lucrurile de fete, nu se poate să te joci cu păpuși sau cu cărucioare, ”băieții nu plâng”, nu simt, nu vorbesc. Crești și ți se introduce în sistem rolul de macho. Ești lăudat și apreciat pentru virilitate și potență. Ți se induce că, de multe ori, la o femeie ”nu” înseamnă ”da” și că ți se scuză multe doar pentru că ești băiat. Crești, trebuie să produci mulți bani, să ai mașini scumpe, ca să atragi femei frumoase. În continuare nu ai voie să plângi, să exprimi emoții, sentimente, pentru că devii ”pămpălău”. Alegi să te însori. Se face mult mișto pe tema asta, căsnicia fiind locul în care îți pierzi libertatea. Muncești mult, vii acasă, nu ți se acordă prezumția că ai putea ști cum se ține un mop în mână sau că ești în stare să pui niște șosete și niște chiloți în mașina de spălat. Soția devine o a doua mamă, care are grijă de tine în toate aspectele. Mâncarea ți se face, curățenia o găsești, rufele apar, ca prin magie, curate în dulap, sexul ți se oferă pentru că e nevasta de treabă, se consideră că nu ești în stare să decizi ce pereche de adidași să-ți cumperi, cum să asortezi hainele de pe tine sau dacă ai nevoie de căciulă pe cap la -3 grade sau nu (am rămas siderată când cineva m-a întrebat de ce nu i-am dat lui V o căciulă pe cap, pentru că e treaba mea să am grijă de el să nu răcească). Apoi ea rămâne însărcinată, naște, iar tu trebuie să muncești și mai mult, pentru ca ea să poată rămâne acasă cu copilul. Ești vitregit de implicarea în viața copilului, pe care nu-l vezi de dimineața până seara. Simți presiunea susținerii întregii familii, pentru că ăsta e mesajul ce ți-a fost transmis peste tot: bărbatul e potentul care trebuie să ofere femeii siguranță și stabilitate. Da, antropologic vorbind așa este, dar siguranța și stabilitatea asta nu țin doar de aspectul financiar.

Deși 8 Martie a pornit fix de la lupta împotriva discriminării femeii, ceea ce se sărbătorește acum mi se pare fundamental greșit.

Așa că subjugarea  femeii și transformarea bărbatului într-un păcălici sunt, după părerea mea, exact ce propovăduiește 8 Martie ăsta. Accept roșiile acum și mi le asum.

Proiectul ”Cetatea Râșnov” și dinozaurii

IMG_0803
Acum câteva weekenduri am fost la munte. M-am mai plâns eu și cu alte ocazii, așa că mă plâng și acum, că ieșim tare rar din București. La munte nu ajunseserăm iarna asta și era tare păcat.

Așa că am profitat de ziua de naștere a unei prietene și am acceptat invitația ei să ne vedem la Predeal, la cabana 3 Brazi. A fost super, am luat apartamentul de la ultimul etaj, ca să ne putem desfășura toți 4. Apartamentul mare, curat, cu o priveliște minunată pe geamuri. Atât de tare ne-a plăcut, că am zis că vrem să revenim chiar weekendul următor, dar apartamentul pe care îl voiam noi era rezervat multe săptămâni la rând. Așa că n-am mai ajuns.

Sâmbătă am stat mult în zăpadă cu copiii. Ne-am îmbrăcat bine toți 4, am luat și săniuța și am ieșit la zăpadă. Am stat acolo până ne-au înghețat și sufletele în noi și abia atunci am intrat în cabană. Am mâncat, copiii s-au mai jucat puțin împreună, apoi a venit ora somnului pentru copii și ora de cocktailuri pentru adulți. A fost frumos și relaxant.

A doua zi am hotărât să mergem la Dino Park. A fost o idee extraordinară, pentru că Ema trece acum printr-o perioadă în care e fascinată de dinozauri, de cât de mari erau ei, de ce și cât mâncau și o intrigă o întrebare: cum au evoluat alte animale din dinozauri dacă ei au murit toți? Și aici intervin alte întrebări, asemănări pe care le observă ea între dinozauri și animale din zilele noastre și dezbaterea ”oare cum au dispărut dinozaurii?”

Dacă n-ați ajuns până acum la Dino Park, puteți să vă mobilizați să mergeți. E un loc foarte prietenos cu copiii. Pe lângă dinozaurii în mărime naturală, ascunși printre copaci, mai sunt acolo tot felul de locuri de joacă, căsuțe în care se organizează ateliere și câte și mai câte. Am mâncat apoi la Papazaur niște junk food (n-ar fi fost prima mea alegere, dar na… aia e), apoi am plecat mai departe.

Și am decis să mergem la cetate la Râșnov. Am urcat cu copiii un miliard de trepte, ne-am plimbat pe străduțe, am văzut casele, am văzut orașul de sus. Mă uitam la Ema și era atât de uimită de ce vede. În vârf, din locul în care se vedea tot orașul, cred că ar fi vrut să stăm câteva ore. Adevărul e că era, într-adevăr, minunată priveliștea. Am decis atunci, împreună, să facem poze peste tot unde vedem locuri și lucruri interesante. Am pozat priveliștea asta frumoasă, o băncuță, o fereastră, două mături, un turn, pe ei doi mâncând zăpadă, pe Ema sub un geam, o bicicletă cu lemne pe ea și altele. Apoi am plecat spr
e București.

Din fericire, entuziasmul mini-vacanței nu s-a evaporat la București. Zile în șir după aia discutam tot despre dinozauri și tot despre cetatea de la Râșnov. Așa că am ieșit în oraș și am scos pozele pe hârtie. Acum lucrăm la proiectul Râșnov, pe care vrem să-l expunem deasupra patului Emei, ca să poată vedea în fiecare seară. Includem acolo, printre poza cu măturile și cu ștrumfii mâncători de zăpadă, puțină istorie, niște arhitectură, găsim portițe pentru a deschide tot felul de discuții. O să vă arăt la final ce a ieșit.

IMG_1019
Iar despre dinozauri învățăm încă. Am cumpărat de la magazinul din Dino Park un set de dinozauri de toate felurile. Ajunși la București n-a fost chip să nu ajungem la Cărturești ca să cumpărăm o carte despre dinozauri. Mai avem dinozauri care eclozează și un dinozaur care trebuie ”arheologizat” din piatră. Iar joi, în timp ce îmi căutam mie cărți pe site la Elefant (există niște cărți foarte interesante din seria TED, pe care vi le recomand cu mare căldură), am ajuns – nu știu cum, paaaarol – în categoria jucăriilor educative. Unde am găsit mai multe jucării cu și despre dinozauri (lanterne, proiectoare de perete, etc.). Le-am luat copiilor un p
oiector, pentru că mi s-a părut interesant și pentru Fip.

Separat de discuția cu dinozaurii și cetatea, am văzut acolo și un sistem solar foarte interesant, pe care mă gândesc să i-l cumpăr Emei de Paște, pentru că văd că o interesează.

Acestea fiind spuse, excursia a fost un succes, timp de calitate petrecut în patru, o sursa de distracție și de informare, un motiv să învățăm cu toții câte ceva nou, să ne punem întrebări, să ne interesăm despre lucruri din jurul nostru… Un fel de home schooling cu copii ”instituționalizați”

Mame, calmați-vă! Dar cum?

Știu că multe dintre cititoarele mele sunt mame. Spun ”multe” și nu chiar ”toate”, deși aș putea spune chiar ”aproape toate”.

Și pentru că mă adresez mamelor, mi se pare redundant să explic cum viața de mamă e grea și obositoare. Oricât de mult ți-ai iubi copiii, e greu. E greu să te trezești la 5 dimineața, odată ce copilul face ochi pentru că nu vrea să mai piardă nici măcar o secundă prețioasă de viață și joacă și e și mai greu ca la 6 seara să mai fii calmă și zâmbitoare, după o zi întreagă în care ți-au fost tocați nervi.

Mai ales că generația noastră de mame își dă foarte mult silința. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii altfel decât am fost noi crescute, iar asta e tare greu, pentru că nu știm cum se face efectiv treaba asta. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii cu blândețe și respect. Multe dintre noi încercăm să ne creștem copiii fără să-i certăm, fără să-i pedepsim, fără să putem controla lucrurile pe care le fac ei, doar sperând că explicațiile și calmul nostru vor da roade. Suntem mame care acceptăm normalitatea unor crize de furie ale copiilor noștri, mame care îmbrățișăm copii care se trântesc pe jos, mame care împiedicăm cu calm un pumn mic și furios care se îndreaptă către noi.

Ca să nu mai spun de presiunea celor din jur. Citeam undeva că atunci când impui o limită unui copil, iar acesta plânge, înseamnă că nu o faci cu blândețe. Văd în asta extrem de multă presiune asupra mamelor, presiunea perfecțiunii, presiunea de a-și ignora de multe ori orice nevoie și de a pune permanent copiii (plus soțul, jobul, gospodăria) pe primul loc.

Și undeva, între a zecea rugăminte ”te rog să nu mai arunci laptele pe jos” și al 57-lea răspuns ”da, mami, sunt aici”, după ce n-ai ajuns să faci niciodată pipi pe ziua asta, când știi că asta e ceea ce te așteaptă pe termen cel puțin mediu, o iei razna. Ți-ar veni să fugi în lume și să nu te mai întorci niciodată, să arunci pe geam cu vaza cu flori cu apa neschimbată de o săptămână, poate chiar să-i dai copilului două la fund pentru că așa știe creierul tău să reacționeze în momentele astea. Dar te abții. Nu pleci de tot, nu trântești, nu lovești. Dar țipi, sau zici ceva necugetat, sau plângi sau strângi copilul tare de braț, strângând din dinți în momentul ăla.

O să zici ”Wow, ce bine mă cunoști. Ai fost cumva lângă mine când s-a întâmplat asta?”. Nu, nu am fost lângă tine, dar am fost în locul tău. Și mai sunt din când în când. Plus că aud povestea asta aproape zilnic în consiliere. Pentru că nu ești singura care trece prin stări de genul ăsta, când se cumulează oboseala, cu așteptările, cu presiunea și cu nevoile tale simple de om.

Îmi amintesc o seară când am simțit că dau cel mai mare rateu din viața mea. Cred că am mai povestit despre asta, dar nu mă tem să reiau.

Era Fip mic, mic de tot. Somnul lui pe vremea ai (și mult timp după) nu se făcea decât asistat. Așa că, după ce o culcam pe Ema, îl puneam pe Fip în wrap, în spate și mă așezam la birou pe mingea de fitness ca să mai lucrez. Altfel era imposibil. Și într-o seară m-a abordat, îngrijorat, V. Și mi-a sugerat să culc copilul în pat, pentru că n-are cum să doarmă confortabil chircit așa.

Mi-a sărit țandăra în interior, din mai multe motive. În primul rând pentru că eram deja la al doilea copil și el încă nu interiorizase ideea asta că un bebeluș de vârsta lui doarme mai bine în wrap decât în pat. În al doilea rând, pentru că lui îi era simplu să spună asta, stând pe canapea. Adică nu îl atingea în niciun fel faptul că Fip nu dormea singur nici 5 minute, pentru că eu ar fi trebuit să stau cu el. Dar, în același timp, m-am gândit că dacă o avea dreptate? Hai să fac și cum zice el. Și n-am zis nimic, am urcat cu copilul și am încercat să-l culc în pat. Adormea, iar eu nu reușeam nici măcar să ajung până jos și se trezea. O dată. De două ori. De trei ori.

A patra oară am văzut negru în fața ochilor. Eram permanent cu el lipit de mine, permanent în mișcare (pentru că dacă stăteam pe loc se trezea sau plângea) și acum nici măcar așa nu mai reușeam să lucrez. Și am tras un mare bocet. Mare de tot. Și un pumn în zid, de s-a speriat V, a venit de jos, mi-a luat copilul din brațe și m-a trimis să-mi iau 15 minute de liniște.

M-am speriat atunci de mine. Adică da, oboseală, frustrare, nervi. Dar m-am speriat pentru că nu reușeam să mă controlez. Sau nu voiam să mă controlez. Am zis că nu e ok.

Și am ținut morțiș să nu se mai repete. Așa că mi-am făcut mental un kit personal de calmare pentru momentele critice. 

momente dificile

Pe lângă asta, de fiecare dată când simt că o iau pe câmpii, încep câte o cură de magneziu (am permanent în casă) și, am descoperit mai nou, 5-HTP (crește producția de serotonină, deci happy-happy-joy-joy). Pe vremuri le comandam de pe iherb, dar ultima dată am pierdut 2 colete din 3, iar al treilea era extrem de deteriorat, așa că am schimbat providerul de produse naturale și suplimente alimentare. Le iau de la Secom, cum iau și uleiul de pește pentru copii (despre care v-am mai povestit), sau vitamina C pentru ei.

Vă puteți consulta și voi cu medicul ca să vedeți dacă le puteți lua sau dacă v-ar ajuta.

Voi cum vă calmați când simțiți că nu mai puteți?

Din nou despre uleiul de cocos, iubirea vieții mele

CoconutOilBenefitsBackground1-232x224Aveți ulei de cocos în casă? Nu știu voi, dar eu am sigur. Am un borcan în bucătărie, pe care îl folosesc pentru gătit. Mai am un borcan în baie, pe care îl folosesc pentru ce ziceam aici (punctele 1-5) și unul în noptieră, pentru punctul 6 al articolului anterior 🙂

Dar poate o să vă întrebați de ce să folosesc uleiul de cocos în loc de loțiuni, măști, balsamuri, când la supermarket există atât de multe produse frumos mirositoare, care promit marea cu sarea. Asta mă întrebam și eu pe vremuri, înainte să am copiii. Pentru prima dată mi-am pus problema despre ce este în cremele și gelurile și toate produsele pe care le folosesc, atunci când eram însărcinată. Eram în concediu în Grecia și căutam pe la ei produse mai prietenoase cu pielea și cu natura. Atunci a fost prima dată când am văzut astfel lucrurile.

Apoi, când eram și mai însărcinată și aveam foarte mult timp la dispoziție, m-am apucat să învăț despre ce se ascunde prin produsele din magazine. Încercam să găsesc cel mai puțin dăunător gel de duș de pe lume pentru copil. Iar în loc de loțiuni sau altele asemenea, mă hotărâsem deja să folosesc ulei de migdale și ulei de cocos. Ceea ce am și făcut.

Nu vă impacientați, între timp am uitat tot ce învățasem atunci, dar am descoperit un articol foarte interesant despre toate substanțele din produsele cosmetice. Puteți să-l citiți aici. E destul de exhaustiv și vă ajută să vă faceți o idee.

Despre ce aș vrea, însă, să vorbim astăzi, sunt beneficiile uleiului de cocos. Probabil ar fi trebuit să scriu întâi acest articol și abia apoi ce putem face cu untul/uleiul de cocos, dar ”merge și-așa”

Să începem cu asta:

Uleiul de cocos este incredibil de bogat în grăsimi saturate (aproximativ 90% din caloriile din uleiul de cocos sunt grăsimi saturate). De ce e asta bine? Păi pentru că studiile recente spun că grăsimile saturate ajută ficatul să funcționeze mai bine, cresc imunitatea prin stimularea celulelor albe să distrugă virusurile, îmbunătățesc funcțiile creierului, susțin plămânii și multe altele.

Partea a doua legată de proporția asta de grăsimi saturate este legată de prepararea termică a uleiului de cocos. Uleiul de cocos oxidează greu la temperaturi înalte, datorită grăsimilor saturate, deci e mai sigur de folosit pentru gătit.

 

Uleiul de cocos și diabetul

Da, recunosc că mă urmărește subiectul ăsta. Mama are diabet, eu am avut diabet în sarcină. Tot căutând informații și alimente minune, care să mă ajute să mor sănătoasă la 100 de ani, am dat peste niște studii care spuneau, grosso modo, că alimentele cu conținut ridicat de trigliceride de lanț mediu pot îmbunătăți toleranța la glucoză și că pot chiar îmbunătăți sensibilitatea la insulină în cazul bolnavilor de diabet de tip 2. Deci, beau o cafea și pun o linguriță de ulei de cocos în ea și sper să nu fac niciodată diabet.

Uleiul de cocos și dietele

Uleiul de cocos are multe calorii. 117 calorii pe linguriță. 100% grăsime, 0 proteine, 0 carbohidrați (0 zaharuri, 0 fibre), dar 13.6 gr de grăsime (din care 11.8 grăsime saturată, 0.8 grăsime mononesaturată și 0.2 polinesaturată).

Dar… partea bună este că uleiul de cocos conține o cantitate foarte mare de trigliceride de lanț mediu, pe care se pare că organismul nostru le transformă greu în grăsime pe care să o depună pe unde nu trebuie. Drept urmare, înlocuind alte uleiuri cu uleiul de cocos, probabil că vom asimila mai puține calorii.

Dacă vreți să aflați și mai multe informații despre beneficiile uleiului de cocos, puteți citi aici. La final găsiți și niște resurse interesante.

Ce vă rog eu să aveți în vedere atunci când cumpărați ulei de cocos, e să fie ulei virgin. Doar cel virgin are toate calitățile despre care v-am scris mai sus.

 

 

Despre investiții bune

Cel mai hipster frigider de pe lume
Cel mai hipster frigider de pe lume

Zic așa despre mine că nu-s prea norocoasă la nimicuri. Adică, nu câștig la loto (bine, nici nu joc), sunt genul ăla de persoană căreia i se strică prăjitorul de pâine de la prima utilizare, iar dacă îmi iau niște pantofi comozi, sigur mi-i roade câinele în prima seară.

În contextul de față, de fiecare dată când am vrut să cumpărăm câte ceva ieftin sau să facem o combinație cu o reducere, toate au crăpat. Ondulatorul de păr s-a deșurubat din prima, perdelele au ieșit scurte și strâmbe de a trebuit să iau altele și ne-a costat până la urmă aproape dublu, mașinii i-a căzut cutia de servo și tot așa.

Ei, când am cumpărat frigiderul, nu știu ce s-a întâmplat acolo, dar lucrurile au fost diferite.

Îmi amintesc o seară de toamnă rece, cum mă plimbam eu cu V prin Carrefour, ca niște porumbei ce eram. N-aveam copii pe exterior, așa că puteam ieși la promenadă prin supermarket dacă așa ni se cășuna. Și după ce aleseserăm noi 3 roșii, niște castraveți și mult nimic (ca de obicei, când ajungem acasă băgăm toată mâncarea în frigider și constatăm că nu avem nimic de mâncat), vedem un frigider la reducere. Sau, mă rog, cum se zice mai modern, o combină. Mare. Foarte mare. Adică mult mai mare decât frigiderul nostru incorporat în care încăpeau două sticle de lapte și un pachet de unt și cam atât.

Mare, cu display, cu dispenser de apă. Și la reducere. Foarte mare reducere. De fapt, de atunci, de acum 5 ani și până acum, în 2017, nu l-am mai văzut niciodată la prețul pe care îl avea în seara aia la Carrefour.

Cum tocmai ne picase aerul conditionat de la Beko și eram tare supărați pe el, ne uităm lung la frigider (care era tot Beko)… De noi se apropie multe persoane care vor același frigider. Toată lumea știe pe cineva care are frigiderul ăsta de mulți ani și e foarte mulțumit de el. Hai că parcă ne lăsăm convinși. Și-așa voiam un frigider mai mare. Prețul bun. Bani aveam. Hai să-l luăm.

Stați așa, că nu-l mai avem pe stoc. Îl avem doar pe cel expus, dar nu-l putem vinde. Ok. Puteți suna la alte magazine să vedem dacă îl mai găsim undeva? Ne pare rău, nu avem timp.

E adevărat, era aglomerație mare, personal puțin. Ieșim din Carrefour și începem să sunăm peste tot. Nicăieri nu mai era pe stoc. Era ultima seară în care îl puteam găsi la prețul ăsta, dar dacă ceream să ni se aducă pe comandă, ieșea din perioada de reducere și am fi plătit preț întreg.

Când să ne demoralizăm de tot, aflăm că la Carrefourul din Colentina oamenii sunt puțin mai flexibili și dacă îl plătim în seara asta, ei sunt de acord să ni-l livreze din depozit în altă zi. Care va să zică, să facă ceea ce ceilalți nu făceau. Ne suim în mașină și ajungem repede acolo.

La Carrefour Colentina, 3 persoane înaintea noastră cumpărau același frigider. Desigur, cumnatul, unchiul sau vecinul îl aveau și erau tare mulțumiți de el. Ce să mai, frigiderul era o mică vedetă.

Ca să scurtăm puțin povestea, l-am cumpărat în seara aceea răcoroasă de toamnă. A venit câteva zile mai târziu. Asta a fost acum vreo 4 ani și jumătate și e adevărat ce ni se spunea în magazin: e absolut invincibil. A supraviețuit familiei noastre, mutării, copiilor. Și funcționează ca în prima zi.

L-am căutat pe site la Beko, să-l laud până la capăt. Dar nu l-am găsit. Ca să știți ce căutați, e cam ca ultimul din categoria combinelor, doar cu display în partea de sus.

Despre povestea cuptorului cu microunde, tot de la ei, tot fericită, în alt episod.

Siguranța copilului în mașină, proba practică – Am făcut accident

A car has a big dent after an accident
A car has a big dent after an accident

Vineri dimineață, pe la 9 fără ceva, am făcut accident. Nu un accident ușor cu zgâriat aripa de o bordură mai înaltă. Nici nu am dat cu spatele într-un stâlp. Ci, un alt șofer a intrat în noi pe șoseaua de Centură. Probabil rula cu 100 kmh, viteza legală în zonă.

Dar să reluăm firul evenimentelor, pentru că e cu morală. Mare morală. Și vreau neapărat să scriu asta, pentru că multe din lucrurile pe care vi le voi spune mai jos nu le-am știut nici eu de la început. Din fericire, am reușit să le aflu la timp, astfel încât, după ziua de vineri copiii sunt bine, iar eu doar cu dureri de cap și gât.

De dimineață, ca în fiecare dimineață a săptămânii lucrătoare, ne-am urcat în mașină ca să plecăm, fiecare în treaba lui. Dimineață, ca în absolut orice dimineață, înainte de a-i urca pe copii în mașină, i-am dezbrăcat de jachete. Asta e ceva ce nu am știut de când am urcat primul copil prima dată în mașină, dar atunci când au jachete înfoiate pe ei, în caz de accident ele se vor comprima, iar centurile vor rămâne largi pe copil, care poate zbura din scaun cu ocazia asta. E ca și cum ați pune un balon în centuri, apoi l-ați sparge.

Deci, am încălzit mașina, apoi am dezbrăcat copiii în bluze și i-am urcat în mașină. Când e frig îi învelesc cu o pătură sau cu jachetele. Vineri era cald, deci nu mai era cazul.

Am pus-o pe Ema în scaunul ei cu fața către sensul de mers, iar pe Fip în scaunul lui cu spatele către sensul de mers. Le-am pus centurile și le-am strâns bine. M-am asigurat că nu rămân largi nici măcar între picioare. M-am pus și eu în scaunul de la volan, mi-am pus centura. Mă asigur, în general, că nu am nimic în spatele banchetei, pe suportul ăla de la portbagaj. Nu aveam nici acum.

Și am pornit. Muzică în boxe, râdeam și vorbeam. Rulam cu viteza legală și țineam distanță față de mașina din fața mea, pentru că se circula în coloană. Cum m-a învățat tatăl meu, șofer tare bun la viața lui, întotdeauna mă uit ce se întâmplă cu o mașină în fața mașinii din fața mea.

Așa am observat la un moment dat că mașina respectivă frânează brusc. Frânez și eu și îmi dau seama că mașina mea s-a oprit la câțiva centimetri de cel din fața mea. Instinctiv mă uit în oglinda retrovizoare, ca să văd ce face cel din spatele meu. Iar acum timpul parcă a început să se dilate.

Am văzut, cu încetinitorul parcă, mașina din spatele meu cum intră în banda 1 și se duce, ocolindu-mă prin dreapta. Iar pe mașina din spate cum vine cu viteză maximă către noi. Spun copiilor, pe ton calm, dar tare, ”o să facem accident”, aștept impactul ca să ridic puțin piciorul de pe frână, ca să nu intre în noi ca în zid, apoi apăs din nou frâna ca să nu intru în cel din față. Mă uit prin mașină cum zboară lucruri. Îmi zboară casetofonul din bord, îmi zboară mâinile pe lângă volan și mă zgârie, zboară o carte de vizită de nu știu de unde și o bucata de plastic negru. Dau cu capul de tetieră și aud copiii plângând.

Mă dau jos la ei, o scot pe Ema, îl scot și pe Filip. Pe Filip nu îl doare nimic, nu s-a lovit, e doar speriat. Ema a dat puțin cu capul de scaun, la fel ca și mine. E speriată și ea. Îi verific să fie întregi peste tot. Pot mișca mâini, picioare, nu-i niciun cucui, nu curge sânge. Par bine.

Lângă mine este celălalt șofer. Tată și el, după cum îmi spune. E destul de speriat, mai ales că îi vede pe copii cât sunt de mici. Mă concentrez pe clipa prezentă, pe inspirație, pe expirație, pe copii. Lumea din jurul meu e panicată, iar eu îmi spun că sunt singură cu doi copii mici și speriați. Drept urmare e musai să mă păstrez calmă. Mai oprește o mașină cu un domn amabil care îmi mută mașina în benzinărie cât eu sunt cu copiii, vorbește cu ei calm. Deja suntem doi adulți calmi, iar copiii s-au calmat și ei.

Ema e tristă că s-a stricat mașina. Îi explic că nu-i mare lucru, că o băgăm în service și o reparăm. Că avem asigurări, deci n-o să dăm prea mulți bani și că cel mai și cel mai important e că suntem sănătoși și că n-am pățit noi nimic. E de acord. Fip e nemulțumit că nu poate băga un băț în portbagajul nostru șifonat.

Urmează constatarea amiabilă și alte detalii tehnice, neimportante în cazul de față.

Ce aș vrea să rețineți:

  1. Importanța așezării corecte a copiilor în scaunele lor. Cu centuri puse, fără haine voluminoase pe ei. Iar scaunele montate corect în mașină. 
  2. Să nu țineți nimic pe suportul de portbagaj din spatele banchetei din spate. La cum au zburat obiectele prin mașină după impact nu vreau să-mi imaginez ce ar fi fost să am acolo ceva greu..
  3. Să purtați și voi centura! Mereu, chiar și până la colțul străzii.
  4. Să mențineți distanța față de mașina din față și să încercați să anticipați ce se va întâmpla în trafic.
  5. Să circulați pe banda 1. Nu pe banda 2, decât atunci când depășiți.
  6. Că după orice fel de accident, chiar dacă scaunele copiilor nu prezintă daune vizibile, ele nu mai pot fi folosite. Vor fi plătite de asigurator și trebuie schimbate. O să scriu separat despre asta. 
  7. Să vă aranjați corect tetiera. A mea era prea pe spate, așa că acum mă doare gâtul și simt cum coboară durerea pe spate, în jos. 

Despre siguranța în mașină am mai scris aici și aici.

Călătorii fără incidente vă urez! Și share, ca să afle și alți părinți, din experiența noastră practică, despre siguranța în mașină și cum ne putem proteja copiii cât de cât în trafic.

Perseverența, laptopul și domnița nepricepută

apple

 

Eu mi-s fan Apple. Nu de snobism, nu pentru că sunt chiabură, ci pentru că bunica mea m-a învățat ceva foarte util când eram mică. Și, tocmai pentru că nu i-am urmat sfatul foarte mult timp, m-am convins că avea dreptate. Sunt prea sărac să-mi iau un lucru ieftin. Așa zicea ea.

Acestea fiind spuse, tableta pe care am primit-o cadou de la jumătatea mea mai bună acum mai bine de 5 ani încă merge perfect. De la iPhone 3G am cam trecut prin toate până când m-am oprit, acum 2 ani, la un iPhone 6 Plus. Acum ceva vreme am investit (a se citi ”am primit cadou de ziua mea”) și un MacBook, iar la final m-am dotat și cu un iWatch. Și gata.

Deci, toate deviceurile mele, mai noi sau mai vechi, sunt de la Apple. Am mai încercat la un moment dat să mă întorc la un Android dar am renunțat. Eram prea obișnuită cu sistemele stabile ale Apple, chiar așa restrictive cum sunt ele. Și, ca să nu mai bat câmpii cu grație, concluzia primelor 3 paragrafe pe care le-am scris până acum ar fi că am ceva experiență cu iOS-ul. Să zicem.

Acum două săptămâni, lucram cu Alexandra de la o cafenea și pe măsură ce stabileam niște lucruri, ea și le trecea în calendar. Eu le treceam în calendarul meu mental, in ideea că oricum le uit și o mai întreb apoi pe ea ce avem de făcut. Și Alexandra îmi pune o întrebare de bun simț:

– De ce nu-ți treci și tu astea în calendar?

Chiar… De ce nu o făceam? Pentru că eu rămăsesem legată emoțional de Outlook, ca de un fost iubit de care te-ai despărțit dar de la care nu ai reușit să-ți iei cu adevărat la revedere. Și pentru că, în urma experiențelor mele cu iTunes, cu care nu m-am înțeles niciodată cum trebuie, mă speria ideea de a profita cu adevărat de tehnologia care venea odată cu produsele Apple și iOS.

Dar zic, hai! Hai să ies din zona de confort și să depun un efort mic, mare, cum o fi el, care sigur o să mă ajute pe viitor să fiu ceva mai organizată și cu mai multă ținere de minte. Sub susținerea morală a Alexandrei, deschid aplicația de calendar de pe laptop și încep să fac curățenie acolo. Calendarul se sincronizase cu multe alte conturi ale mele. Aveam acolo zile de naștere, eventuri din diferite părți, oferte, ce mai vreți, ce nu mai vreți, dar mai ales, ce nu voiam eu.  Deselectez toate calendarele, le șterg și mă apuc să îmi pun eu întâlnirile, ședințele, webinariile, ce mai aveam. Unele recurente, altele one time only, fiecare după cum era nevoie.

După multă bibileală, cu adăugat adrese ca să conectez calendarul și la aplicația de GPS și să mă anunțe când e nevoie să plec, cu schimbat de culori, începe încet încet să prindă contur. Wow… deci așa arată 2017? E super, nu mai trebuie să-mi folosesc deloc creierul. Mă anunță telefonul când trebuie să plec, pe unde să o iau, unde să parchez, ce e important în viața mea și ce nu. Minunat!

Sau nu… pentru că orice aș fi făcut, toate datele astea de pe laptop nu apăreau și pe telefon. Iau telefonul la butonat. De ce nu apar? De ce nu-mi vede calendarul? Verific cât de des și cum se conectează una la cealaltă, cât de des și cum își ia informațiile și de unde. Toate bune și frumoase, doar că nu voia și nu voia să se sincronizeze. Mă enervez și le las baltă.

A doua zi îmi amintesc despre cum luna asta mi-am propus să-mi antrenez perseverența. Așa că îmi derulez prin cap un ”nu renunța”, ”hai că poți”, ”#rezist” șamd. Și reiau.

Butonez din nou telefonul și laptopul și ajung la concluzia că motivul pentru care nu reușea să se sincronizeze era faptul că nu mai aveam spațiu pe iCloud. Acum, știu că pare simplist ce v-am zis, dar pentru ca eu să ajung la concluzia asta, a trebuit să fac o mie de pași care au inclus introducerea parolei de 10 ori (pe număratelea) pe laptop și de 3 ori pe telefon. Procesul a durat cam o jumătate de oră, dacă nu mai bine.

În fineeeeee. Reușesc până la urmă să-mi upgradez contul (am rămas foarte surprinsă să aflu că nu e deloc scump să-ți iei niște zeci de giga pe iCloud). Suuuuuuper. Închid și plec.

A doua zi, intru să reiau sincronizaea. Deschid calendarul de pe telefon. Acolo nimic. Deschid și calendarul de pe laptop… Stai așa că nu-i așa. Îmi dispăruseră și de acolo toate intrările. Toată organizarea aia a mea de care vă ziceam la început. Cu nume și ore și adrese. Am simțit că îmi explodează capul. Am închis tot și am plecat pe câmpii.

După vreo două zile mi-am amintit de perseverența aia. ”Nu renunța”, ”mai încearcă”, ”hai că poți”. Bineeeeee, mai bag o fisă. Dacă nici acum nu reușesc, mă duc în munți și mă fac sihastră.

Când, ce să vedeți… Calendarele sincronizate. Apăruse calendarul meu bibilit înapoi pe laptop și acum îl aveam și pe telefon. Ceasul mă anunță când e cazul să plec către vreo întâlnire. Vorbesc cu Siri și o rog să-mi adauge ceva în calendar. Dacă ar putea să-mi facă și cafeaua de dimineața, ar fi minunat. Ah, stați, pentru asta am Starbucks 😀 Despre ei chiar am o poveste frumoasă. Dar pentru altă ocazie.

 

8 beneficii pe care le are cafeaua noastra de toate zilele

espressor cafeaNu-s o mare băutoare de cafea. De fapt, și aici sunt ușor în extreme. Au fost vremuri în care beam multă cafea, apoi vremuri când nu beam deloc. Apoi o luam de la capăt. Acum trec printr-o perioadă în care, în mod total excepțional, sunt cât de cât echilibrată.

De fapt, perioada mea de cafea a început din nou după ce a comandat V. de Black Friday un espressor de la Philips. Știu că mi-a zis atunci că l-a luat pentru noi, iar pe mine m-a umflat râsul, pentru că eu nu beam deloc cafea în perioada aia. Aveam și cafetieră cu filtru (și timer ca să te trezești cu cafeaua deja făcută), aveam și aparat din ăla cu capsule. La ce ne mai trebuia hardughia de espressor?

Ei, uite că ne trebuia. Pentru că, după ce am strâmbat din nas la început că nu ne trebuie, am ajuns să îl folosesc mai des decât V. Face espresso și cappucino. Mmmm, un cappucino cu lapte cu vanilie și praf de scorțișoară și nucșoară… Și ne-am dat seama că e mai eficient din punct de vedere al prețului, decât era aparatul cu capsule… care erau destul de foarte scumpe.

Gata introducerea, iubesc Saeco-ul nostru, am terminat oda, acum să trecem la lucruri serioase.

Ce beneficii avem când bem cafea? Hai să vedem.

  1. Este o sursa buna de antioxidanti

    Na, că pe asta nu o știam. Se pare că noi, cu dieta noastră de oameni moderni, ne luăm cea mai mare parte din antioxidanți din cafea. Și nu din alimente. Deci nu din fructe sau legume, ci din cafea.

  2. Conține minerale

    Cafeaua nu e doar o băutură goală cu cafeină. Cafeaua conține magneziu, potasiu, fosfor, calciu.

  3. Ne creste nivelul de energie si concentrare

    Se pare că atunci când bem cafea, cafeina blochează un neurotransmițător inhibitor. Drept urmare, avem mai multă energie, claritate și chef de viață.

  4. Protejeaza impotriva diabetului

    Am citit mai multe studii care ajung la aceeași concluzie. Că un număr crescut de cafele pe zi (până la 6 cafele) scad considerabil riscul de a face diabet de tip 2. Aș face bine să beau.

  5. Ne pazeste si de Parkinson

    La fel ca în cazul diabetului, cei care consumă cafeină au șanse mai mici să facă Parkinson. Și nu doar atât, dar înțeleg că băutul cafelei îi poate ajuta pe cei care suferă deja de această boală să-și controleze mișcările.

  6. Protejeaza ficatul

    … și pe noi de ciroză, mai ales în cazul celor ce consumă cantități mai mari de alcool. Deci, dregem cocktailul de azi noapte cu o cafea tare de dimineață. Împușcăm doi iepuri dintr-un foc.

  7. Ajuta la slabire

    Crescând ritmul metabolic cu până la 12%, cafeaua ajută la arderea grăsimilor, implicit la slăbire. Desigur, discutăm aici despre cafeaua simplă, nu despre Butterscotch Brulee Latte, cu extra sirop de caramel și mai știu eu ce.

  8. Ne mai protejeaza si de depresie

    Din nou, studiile au arătat că în rândul persoanelor consumatoare de cafea, riscul de depresie este mult mai scăzut.

Așa că vă invit la o cafea virtuală. Voi cum o beți?

Fericire, o, tu… Fericirea mea

fericireaCe înseamnă fericirea pentru mine. M-am tot gândit la asta. Mi-am tot pus întrebarea asta. De multe ori venea la pachet cu întrebarea mai concretă ”Oare sunt eu fericită?”

Na, fericirea înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiți. Pentru unii fericirea se traduce într-o familie numeroasă, pentru alții în a călători, într-un job bun, în bani mulți, mașini scumpe, prietenii sincere, copii sănătoși, relații bune cu ceilalți.

Suntem oameni diferiți, cu nevoi diferite, cu trecuturi diferite. Ceea ce mă face fericită pe mine, poate pe alții îi face să se simtă nefericiți. Eu aș fi în culmea fericirii ca sâmbătă dimineață să dorm la ora 11. Alții poate plănuiseră ca la ora aia să fie direct pe pârtie, iar faptul că sunt acasă în pat și dorm e o sursă de nemulțumire pentru ei.

Eram nefericită când aveam așteptări. De la viață sau de la alții. Chiar și de la mine. Lucrurile ar fi trebuit să fie așa și pe dincolo, ceilalți ar fi trebuit să reacționeze așa și nu așa, eu ar fi trebuit să fiu mereu perfectă, în tot și toate.

Dacă eu te respect pe tine, și tu ar trebui să mă respecți pe mine, iar dacă eu te ajut, să știi că o fac necondiționat. Și să nu pui niciodată în dubiu intențiile mele bune. La fel nu o voi face nici eu, pentru că toți oamenii sunt bine intenționați.

E greu să aștepți mereu de la alții, ba e greu și să aștepți mereu de la tine. E multă presiune să vezi mereu binele în ceilalți și să le arăți mereu doar bunul din tine. Devii tare ușor de dezamăgit, ușor de pus la pământ, ușor de demotivat.

Într-o zi cu soare am decis să schimb macazul. De ce să stau mereu în așteptare? De ce să nu cer atunci când vreau? De ce să nu-i accept pe ceilalți așa cum sunt? De ce să nu iau situațiile de viață ca atare? Cu ce mă ajută că mă frustrez că V. nu-mi observă o nevoie bine ascunsă în mine, pe care mă lupt să nu i-o arăt, dar pe care aș vrea să o cunoască? De ce să nu accept că omul X e în Y fel și că scopul meu în viață nu e să-l schimb pe el. Să-mi asum că nici măcar nu am eu răspunsurile și că poate omul X e foarte bine așa cum este el. Că universul nu se învârte (și nici nu ar trebui) în jurul meu. Că lucrurile vin și pleacă și că e OK așa. Că sunt bune planurile, dar și mai bună e flexibilitatea. Că dacă nu-mi mai place un om sau un loc, pot să-mi iau elegant tălpășița și să plec. În esență, că nu depind de alții, de bani, de carieră pentru a fi fericită. Că pot fi fericită și în absența lor, dacă reușesc să le iau ca atare și să mă regrupez rapid. Că dezamăgirea care vine după așteptări e aia care mă pune la pământ mai ușor decât orice altceva.

Am aflat, cu ocazia asta, că ajută să-i asculți pe cei din jur, să le auzi durerile și să le oferi o vorbă bună. Că e ușor tare să judeci (și o făceam tare mult într-o vreme când aveam nevoie să mă validez eu pe mine, în comparație cu alții care erau ”imperfecți”, nu ”perfecți” cum eram eu). Că mai greu e să te pui în cizmele găurite de cauciuc ale celui de lângă tine și să umbli prin noroi alături de el. Că și mai greu e să-i dai cizmele tale, mai puțin găurite decât ale lui și să pleci desculț acasă.

Am trecut dintr-o extremă în alta, și presupun că e normal. E un drum greu, care duce către echilibru. Cred că trebuie să poți călca pe alții în picioare, apoi să te lași călcat de ceilalți, ca să ajungi la momentul în care decizi, conștient sau nu, că nu e bine nici așa și nici așa.

Să ajungi în momentul ăla în care să privești cu indulgență către tine, să te înțelegi, să te accepți și să te iubești. Asta e fericirea pentru mine.

Asta și o după amiază caldă de primăvară, cu un ceai bun și un zâmbet pe buze, copiii jucându-se în jurul meu, iar eu contemplând nemurirea. Sau o mare caldă. Stai, iar am așteptări…

 

Strania poveste a soricelului cu morcov roz

E ora 5 și un pic și sunt în picioare în fața clasei Emei. Mă uit prin geamul de sticlă, o caut cu privirea. E sub o masă, plânge în hohote. Mă vede și vine la mine.

– Hei, ce-ai pățit, tu, rază de soare?
– Sunt supăratăăăăăă (șiroaie de lacrimi).
– Dar ce s-a întâmplat, o, tu, minune a lumii?
– Mi-a stricat Cristi desenuuuuuul (mai curg vreo două fluvii)
– Offf, îmi pare tare rău. Îmi arăți și mie?

Desface din pumn o foaie mototolită, în timp ce plânge în continuare cu lacrimi de crocodil

– Uite, eu desenasem un șoricel, și Cristi a venit și a stricat desenul (vine și al treilea fluviu)

Mă uit pe foaie și în loc să întreb copilul care e șoricelul din desen, mă apuc eu să-mi dau cu presupusul. Presupun că pata mare roz de pe foaie e un șoricel. Văd că îi iese o linie buclată din el. Mă aud vorbind:

– A, văd… Cred că lui Cristi i s-ar fi părut amuzant un șoricel căruia să-i iasă un cablu din fund. Vezi? Cred ca l-a desenat aici.

În apărarea mea, trecem prin perioada în care nu există pe lumea asta nimic mai amuzant decât un fund. Gluma supremă. Așa că am băgat gluma supremă la înaintare, în speranța că va evapora două-trei-cinci lacrimi.

– Nimic nu înțelegi!!! Cum să zici că ăla e șoricelul??? Ăla e MORCOVUL! Nu vezi că e ROZ???

Ah, da… Lucurile sunt mult mai clare acum, cum de nu mi-am dat seama că e un morcov, și nu un șoricel. Doar e roz.

– Offf. Trebuia să te întreb. Uite, eu mi-am imaginat că ăsta e un șoricel roz.

– Nu e! Acum ești fericită că m-ai supărat și tu?!

– Nu, nu sunt, o tu, sclipire din ochii mei. Vrei să-mi arăți șoricelul?

– Da! E ăsta!

Mă uit nelămurită la foaie. E o aglomerație de linii și culori acolo, dar recunosc șoricelul după ce mi-l arată ea. Ca să vă faceți o idee, Ema are 4 ani și un simț artistic propriu. Am evitat întotdeauna să-i desenez eu diverse, pentru că am vrut să o las mereu să le deseneze așa cum și-ar imagina ea, nu să copieze ce îmi imaginez eu. Iar imaginația ei e foarte bogată. Lucru de care mă bucur nespus, dar e greu când trebuie să recunoști un desen al ei. Vorba cuiva, viziunea artistului de cerc pătrat.

– O, da. Acum îl văd, bătaia inimii mele!

– Și vezi că mi l-a stricat? Vezi? I-a desenat păr la puță!

Da, pe foaie se vede cum șoricelului îi este atașat un cactus mic. Ok, ăla e un penis cu păr. Bineeeee

– Da. Înseamnă că e un șoricel adult.

Dacă s-ar fi putut auzi pe fundal sunetul ăla de ”eronat”, ar fi asurzit pe toată lumea din grădiniță.

– Nu înțelegi nimic!!! Tu nu vezi sau ce???

– Ce să văd, o, tu, ploaie răcoritoare în deșertul fierbinte?

– Era fetiță!!!

A mai plâns puțin, apoi mi-a zis să ne grăbim. Să mergem să-l luăm și pe Fip, ca să-i arate și lui ce i-a făcut ei Cristi!

 

Am discutat apoi cu Alexandra despre cum a distrus Cristi inocența șoricicii desenate de Ema, dar Alexandra n-a părut la fel de impresionată ca Ema de drama existențială a șoricioaicei cu păr la penis. Mi-a sugerat însă că ar fi o bună oportunitate pentru a deschide discuția transsexualității. Probabil la oameni. Dacă nu, atunci la șoareci.

Despre empatie

Ce este empatia?

Empatia este conștientizarea emoțiilor celorlalți, componentă esențială a inteligenței emoționale. Asta spus pe scurt.

Pe lung, empatia înseamnă mai multe, doar că dacă citești 3 cărți diferite, vei găsi 3 perspective diferite.

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Toate acestea sunt exemple de empatie.

Empatie

Tipuri de empatie

Empatia este, grosso modo, de două feluri. Citește mai departe

Despre preventie, sanatate si analize

analizeIntru abrupt în subiect, dar sper că vă faceți câte un set de analize cel puțin o dată pe an. Știați, de exemplu, că 70% din decesuri sunt cauzate de boli cronice? Boli cronice multe dintre ele nedepistate la timp, deci netratate. Și știați și că tratamentul lor nu doar că prelungește durata de viață a bolnavilor, dar crește și calitatea vieții acestora? Ok, știți acum. Așa că amintiți-vă ultima dată când v-ați făcut analizele de rutină.

Ce trebuie sa aveti in vedere atunci cand mergeti sa va faceti analizele?

Păi, în primul rând ar trebui să mergeți la un medic și să primiți de la el o trimitere pentru analizele de care aveți nevoie. Spuneți-i medicului despre orice disconfort aveți, boli în familie, etc. Cu siguranță veți fi întrebați, dar în caz că nu, povestiți voi oricum.
Apoi, va trebui să vă decideți la ce laborator puteți merge cu trimiterea, vedeti dacă sunt toate decontate sau nu. Mie îmi place să știu exact cât o să am de plată, așa că obișnuiesc să caut prețurile pe site-urile laboratoarelor care îmi sunt pe lista scurtă. Cel mai mult mi-a plăcut lista de la CMMB, pentru că e foarte ușor de folosit. Selectați din listă și vă face automat calculul final. Ca să nu mai spun că aici fac niște analize pe care prin alte părți nu le pot face, așa că analizați lista lor, e destul de consistentă.

Cum facem cand mergem sa ni se recolteze sange pentru analize?

În primul rând, interesați-vă dacă sângele trebuie recoltat a jeun, adică pe stomacul gol. Cele mai multe analize așa se fac, dar unele permit să mănânci. Sunați înainte ca să vă asigurați că procedați corect.

Nu uitați acasă documentele. Cartea de identitate, cardul de sănătate, cardul de asigurat (dacă aveți).

Foarte important este să beți multă apă înainte. Pentru că venele mele se ascund mișelește de fiecare dată când trebuie să le folosim, doamnele care îmi recoltează mă întreabă mereu câtă apă beau. Beau multă, ajută și să nu mă deshidratez ulterior.

Apoi, e important să aveți la voi un sendviș sau o sticluță cu suc de portocale, pe care să le consumați după ce v-a fost recoltat sângele. Dacă donați sânge, musai musai să mâncați imediat după. Nu faceți ca mine, care am fugit de pe patul de donat direct în ședințe, de am leșinat (la propriu) în lift. Mâncați și hidratați-vă!

Faceți mișcare înainte de recoltare. Așa sunt mai mari șansele să vi se vadă venele și asistentele să vă poată recolta mai ușor cantitatea necesară.

Stați relaxați în momentul recoltării. Dacă știți că suportați greu, anunțați asistentele că vi se poate face rău. Priviți în altă parte. Apoi mai stați puțin sub supraveghere

De multe ori, în pachetul de analize uzuale de sânge, se adaugă și analizele de urină. Uitați-vă bine pe trimitere dacă trebuie să le faceți și pe acestea și cereți la recepție recipientele de care aveți nevoie și instrucțiuni de recoltare. Dacă nu, riscați să mai faceți un drum către clinică în dimineața următoare, ca să aduceți și mostrele de urină.

Nu părăsiți incinta clinicii imediat ce vi s-a recoltat sângele. Mai stați 10-15 minute pe un scaun în sala de așteptare, până sunteți siguri că puteți pleca în siguranță pe picioarele proprii.

Metode de preventie

Bun. În afară de analize, care nu neapărat previn, dar ne atenționează la timp când ceva nu e în regulă și poate corpul nostru încă nu ne-a transmis ca să putem corecta din timp ce funcționează greșit, mai sunt câteva metode chiar de prevenție.
Și anume

  • spălați-vă des și riguros pe mâini
  • aveți grijă ce fel de apă beți
  • aveți grijă ce și unde mâncați
  • în plus, aveți grijă și cum preparați mâncarea
  • evitați să vă atingeți zona ochilor, nasului și a gurii
  • mergeți la doctor de fiecare dată când simțiți că ceva nu este în regulă cu voi
  • evitați zonele foarte aglomerate
  • faceți mișcare
  • dormiți suficient
  • aveți grijă când intrați în contact cu animale pe care nu le cunoașteți
  • nu faceți sex neprotejat