de Diana Vijulie | oct. 3, 2017 | Dezvoltarea copilului, somnul bebelusului, viața în 4, Viata Noastra
Oricât de mult ne-am iubi copiii, soții, joburile și viețile, avem unele zile în care trăim doar ca să vină noaptea și să ne culcăm. Mai trece cineva prin asta? Ăăă, nu? Doar eu? OK, atunci doar mie mi se întâmplă asta. Șșșșș, vă rog să nu mai șușotiți acolo în spate. Știu și eu că-s anormală. Voi sunteți OK.
Deci, da. Vine seara și wow, abia aștept să fac un duș fierbinte, să mă schimb în pijamale curate (sau, pentru acelea dintre voi care, asemeni mie, nu aveți pijamale, în haine pufoase de casă în care veți și dormi) și să mă pun pe canapea sau în pat cu ceva bun de băut sau mâncat, pe care să le țin în brațe până când adorm cu capul atârnându-mi într-o parte, extrem de sexy și de provocator.
Doar că înainte să ajung acolo, trebuie să culc un popor de oameni mici, oameni mici care, spre deosebire de mine, nu trăiesc ca să doarmă, ci dorm ca să trăiască. Pe mine mă fascinează și m-a fascinat întotdeauna entuziasmul cu care se trezesc de dimineață. Într-o secundă au deschis ochii, pentru ca o milisecundă mai târziu să fie deja în mijlocul camerei, cântând tare și dansând. De mi-aș mai aminti și eu cum se face asta…
Așa că începem procedura.
Pasul 1: Anunță copiii cu 30 de minute înainte că se apropie ora de baie și somn
Cu aproximativ 30 de minute înainte începe anunțul. ”Copiii, în 30 de minute urcăm la baie și la somn, bine?”. Nu e bine. ”Nu vreau, e prea devreme, dar eu am dormit la prânz”. Ascultăm plângerile, suntem de acord cu faptul că viața e nedreaptă și că ”mai bine ar fi dacă n-ar mai fi noapte niciodată”.
Pasul 2: Reamintește copiilor că se apropie ora de baie și somn
Din 5 în 5 minute le mai reamintesc. ”Mai avem 15 minute”, ”Mai avem 10 minute”, ”Mai avem 5 minute”. Știu că pare enervant (și probabil și e), dar dacă nu facem asta, copiii vor fi complet luați prin surprindere că a venit ora de somn și se vor răzvrăti. Concluzionasem mai sus că eu nu vreau decât somn, așa că răzmerițele nu sunt chiar de dorit la ora asta…
Pasul 3: Insistă că trebuie să urcăm la ora de baie și somn
Chiar dacă am anunțat cu 30 de minute înainte, chiar dacă le-am reamintit că se apropie termenul limită, chiar dacă și dacă, la ora X vor începe negocierile. ”Stai că mai am puțin de lucru la masca asta”. ”Stai că vreau să mă mai joc puțin cu mașina de pompieri”. ”Stai că…” Sau clasicul… ”Stai că mi-e foame”.
Pasul 4: Împotriva voinței mele, vom merge la bucătărie, să mănânce
Rațional vorbind, ȘTIU că nu le e foame. Că n-are cum, pentru că abia au mâncat. Dar cum să le spun copiilor că nu mergem să mâncăm atunci când ei se plâng de foame? Așa că mergem la bucătărie, facem mâncare rapidă (sendviș, iaurt cu ceva, chestii simple), ei gustă, apoi declară că s-au săturat.
Pasul 5. Urcăm la baie și somn
În sfârșit și-au dat seama că nu mai pot amâna momentul. Urcăm să-i spălăm, pentru ca apoi să-i culcăm. V îi spală, timp în care eu pregătesc lucrurile de somn.
Pasul 6: Magie, aici era camera copiilor!
În timp ce V spală copiii, eu mă duc să strâng în zona aia din casa noastră, în care nu mai ai pe unde să calci. Nu pot să-i spun cameră. Câteodată strâng și ei, câteodată strângem împreună de mai multe ori pe timpul zilei. Dar dacă le vin prieteni în vizită, lucrurile sunt dramatice. Așa că intervin. Îmi amintesc mereu cum strânge Alexa piesele de lego cu lopata și mereu îmi spun că aș avea și eu nevoie de așa ceva ca să termin mai repede strânsul jucăriilor, ca să se vadă mai repede podeaua de sub mașinuțe, patul de sub haine, masa de sub elastice de păr și covorul de sub piesele minuscule de la Playmobil.
Pasul 7: Pregătesc pijamalele
După ce am dat o față camerei copiilor și avem pe unde călca și unde ne așeza, pregătesc copiilor pijamalele. Adică, le caut prin toată casa, până le găsesc prin bucătărie sau prin birou, în funcție de locul în care s-au dezbrăcat de dimineață. Câteodată sunt sub canapeaua din sufragerie. Nu mă întrebați de ce. Nici eu nu pun întrebări. Le pun la spălat și iau altele, curate, din dulap.
Pasul 8. Încerc să îmbrac un copil
Între timp, un copil e gata. Este adus, sub formă de sărmăluță, și amplasat așa pe patul din dormitorul matrimonial, așa zisul ”pat pufos”. Copilul se va târî ca o râmă prin patul pufos până când se va fi eliberat de sub prosop. Atunci va începe Marea Săritură În Patul Pufos, activitate care mie îmi face să-mi stea inima în loc. În tot timpul ăsta, în care copilul sare în pat, se urcă pe grilajul patului ca să sară pe perne, sare iar în pat și tot așa, eu îl rog să stea la îmbrăcat.
Pasul 9. Reușesc să îmbrac un copil
Prind copilul cu mâna și încerc să-i pun hainele pe el. Desigur, e împotriva voinței lui, pentru că ce poate fi mai fantastic decât să sari într-un pat în costumul în care te-ai născut, fără elastice care să te strângă și fără nasturi care să te împungă. Mă rog, mă uit disperată la ceas. Dușul ăla fierbinte al meu pare extrem de departe, intangibil. Devin mai fermă în mișcări și îmbrac copilul, până la urmă. Pfiu!
Pasul 10. Încerc să îmbrac și celălalt copil
Primesc a doua sărmăluță la îmbrăcat. Știu deja de la primul copil care este procesul și îi las să sară amândoi în pat. Privesc a pagubă în zare și mă visez în dușul ăla fierbinte. Ce departe e…
Pasul 11. Reușesc să mai îmbrac un copil
Până la urmă, aplic aceeași strategie și îmbrac și al doilea copil. Mă simt bine cu mine…
Pasul 12. Aducem băuturile
Ritualic, avem întotdeauna la somn un pahar cu apă cu bule. Chiar dacă se bea sau nu din el, paharul există, e acolo, martor al strofocărilor noastre recurente, de fiecare seară.
Pasul 13. Să mai citim o pagină
Pentru că amândoi știu că deja au tras mult de timp și au întins nu o coardă, ci o infinitate de corzi (sau coarde?), se cere o singură pagină. Copilul mare va alege din bibliotecă din nou una din aceleași 5 cărți pe care le știm cu toții pe dinafară. V le citește în timp ce eu aștept momentul în care stingem lumina, ochii și ziua. Nici nu mai vreau duș.
Pasul 14. Stingem lumina!
Gata, cartea e închisă, pe dulapul de lângă pat. Se dă stingerea. Dacă n-aveți copii, sigur o să vă imaginați că acum ne culcăm. Ăăă… Nu.
Pasul 15. Vreau apă. Vreau și eu apă. Mai vreau apă.
Copilul mare bea o gură de apă și se bagă înapoi în pat. Copilul mic pare să fie foarte deshiratat, pentru că îl văd că bea 2942 de guri de apă. După fiecare dintre aeste 2942 de guri de apă se bagă înapoi în pat, dându-ne speranța că ne culcăm. După cea de-a 2939 gură de apă:
Pasul 16. Vreau la mami
Copilul mic se dă jos din patul copilului mare (care mormăie că e deranjat/trezit/călcat) și se urcă în patul propriu unde îl așteaptă subsemnata. Închidem ochii și ne culcăm, da? Naivilor!
Pasul 17. Vreau Leulu’
Nu mai stau acum să explic de ce are un tigru pe care îl cheamă Leulu’, dar îl vrea la somn. Se dă jos din pat să-l caute. Adaugă la colecția de somn și un cal și autobuzul. Ar mai lua ceva, dar are mâinile mici, iar Leulu’ e mare. Se urcă înapoi în pat, ne îmbrățișăm toți (el, eu, Leulu’, autobuzul și calul) și ne culcăm? Naivi în continuare.
Pasul 18. Vreau apă
Urmează celelalte 3 guri de apă, intercalate cu momente în care aș putea crede, dacă aș fi naivă, că ne culcăm.
Pasul 19. Ne culcăm
… doar că mie mi-a sărit somnul. Și cheful de duș…
Iar dimineața… Dimineața ne trezim ca în poza articolului, doar că noi n-avem pisică și câinele încă își mai petrece nopțile pe afară. Când s-o face frig și o dormi în casă, o să fim ca în poză, cu un câine în lod de pisică… (îmi place că mama din poză chiar pare să doarmă. Și eu cred că aș adormi dacă ar fi să facem așa o sesiune foto :)))
Suntem încă destul de dezorganizați în ale somnului. Nu atât de grav cum m-aș fi așteptat, dar dorința copilului mic de a dormi numai și numai pe carne de om ne dă puțin peste cap aranjamentele. Adică, lucrurile se petrec aproximativ așa: Pe la ora 8, 8 și ceva...
Pregătirea Vandei Mici pentru sosirea Juniorului a început de când ni s-a confirmat viabilitatea sarcinii la ecografia de primul trimestru. Eram deja pățită cu sarcina pierdută, așa că am preferat să amânăm să-i spunem că va avea un frate sau o soră până când va fi...
Scrisesem aici despre cum am abordat treaba asta cu pregătirea copilului mare pentru venirea copilului mic. Dar aia a fost partea ușoară. Treaba complicată a început abia după ce am născut. De fapt, după ce m-am internat ca să nasc. Îmi amintesc și acum cum eram...
Când am adus Juniorul acasă, Vanda Mică era pașnică. L-a plăcut de la bun început și nu l-a chinuit niciodată (prea tare). Când se mai enerva pe noi mai țipa la el. L-a jumulit de vreo două ori de oboseală și l-a mușcat o dată de genunchi, dar mușcătură de drag, nu de...
Atunci când te duci în vizită la un bebeluș nou și proaspăt, dar care are un frate sau o soră mai mare, lucrurile devin mai complicate. Pe copilul mai mare îl știi deja, e foarte simpatic și foarte drăguț, dar tu acum vrei să vezi copilul mai mic. Întâmplător sau nu,...
Înainte ca limbile ceasului să treacă de 7 (de obicei chiar 6 și jumătate), copilul mic face ochii mari. ”Bună dimineața, mami”, ar zice el dacă ar ști cuvinte. ”M-am trezit ca să fac caca”. Buimacă, iau rapid un scutec nou și schimb copilul, ca să nu se împăștie...
Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na… Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e cascador, dar nu unul foarte priceput.
E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată ziua. Printre care și să rezolvăm conflictele astea multe între ei.
Urmărește-mă pe facebook De foarte multe ori frații mai mari nu știu cum să se joace cu frații lor mai mici. Mai ales atunci când cei mici sunt foarte mici, extrem de mici, mici de tot. Și atunci îi surprindem că se cațără pe frații mai mici, că îi trag de mâini, că...
După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de “circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.
Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.
de Diana Vijulie | ian. 27, 2017 | somnul bebelusului, Viata Noastra
Presupun că sunteți părinți (sau viitori părinți) dacă îmi citiți blogul. Nu prea mai scriu lucruri interesante și pentru alte categorii de oameni, deci voi presupune că aveți sau veți avea un copil în viitorul apropiat.
Ei, dacă sunteți așa, știți foarte bine că absolut nimic din ce e legat de copii nu e simplu. OK, poate doar să-i concepi. În rest, lucrurile sunt destul de complicate.
Pentru mine tare complicată a fost treaba asta cu somnul. Ema adormea greu, cu un miliard de treziri, cu supărări că ea nu vrea să doarmă niciodată, iar Fip nu dormea decât asistat. Adormea ușor, dormea mult, dar asistat. Iar noaptea, la fel ca soră-sa, avea treziri nenumărate. La aproape doi ani încă se mai trezea din oră în oră.
Așa că am avut nevoie să încerc multe variante să văd ce funcționează. Am încercat următoarele:
- să schimb ora de somn în mai devreme sau mai târziu
- să schimb temperatura în cameră (amândoi au dormit mai bine când am făcut mai frig)
- să cresc umiditatea
- să fac mai întuneric sau mai lumină
- să-i culc în diferite camere/paturi
- etc.
Am avut grijă până și la ce fel de pijamale le dau pe ei. Îmi doream ca pijamalele să îndeplinească următoarele criterii:
- Să fie de bumbac
- Să fie moi
- Să nu aibă cusături sau etichete care să îi deranjeze (am tras într-o noapte cu Ema care a plâns îngrozitor de la o vestă care o zgâria pe gât, iar eu tot nu mă prindeam ce are)
- Să nu aibă culori țipătoare sau imprimeuri prea viu colorate. Am ales culori blânde, pastelate, care invită la somn.
- Să nu fie scumpe (asta nu ținea de somnul lor, dar sunt eu zgârcită și mi se par extrem de scumpe pijamalele de copii. Mai mult de 20, hai 25 de lei, zic eu că nu merită și nu-s dispusă să plătesc. Așa, ca fapt divers, la Liloo am găsit cele mai ok pijamale la cele mai ok prețuri. I-am descoperit la un târg de bebeluși, acum vreo 4 ani și de atunci mă aprovizionez mereu de la ei. Inițial îi așteptam la târg, apoi m-a dus mintea să îi caut și pe net. Și ce să vezi, au magazin online. Aici au pijamalele pe care le cumpărăm noi. Tot ca fapt divers, Fip poartă acum niște pantaloni de casă pe care i-a purtat și Ema între 1 și 2 ani și încă arată foarte bine. Probabil vor ajunge și la un al treilea copil)
Mai departe, am schimbat detergentul cu care spălam așternuturile, am aerisit mai mult, i-am culcat în mai multă sau mai puțină gălăgie.
Am avut grijă să fie cu energia consumată (asta a funcționat foarte bine, chiar dacă asta însemna să sărim în pat 20 de minute înainte de culcare), ziua i-am alergat mai mult.
Am încercat cine mai sățioase sau mai ușoare.
Doar că soluția la problema mea complicată era chiar simplă: amândoi au dormit mai bine, mai mult, cu mai puține întreruperi, când au mai crescut și au aflat că pot readormi singuri.
La Ema trezirile multe de noapte s-au terminat pe la un an și jumătate, dar nu au coincis cu autoînțărcarea ei de noapte (mult timp după ce nu mai voia să sugă noaptea tot așa des se trezea, dar trebuia să o adorm tot eu, plimbată și cântată, de eram zombie dimineața). A început să doarmă mai bine, cu mai puține treziri când a fost ea pregătită. Acum are 4 ani și încă are cel puțin o trezire pe noapte
La Filip trezirile nocturne s-au încheiat după înțărcare, când a văzut el că poate adormi foarte bine și frumos dacă închide ochii și stă liniștit. Asta pentru că peste noapte, când se întâmpla să se mai trezească (așa cum facem toți, inclusiv noi, adulții), închidea ochii și se culca la loc. Are 2 ani și o săptămână acum și doarme fără nicio trezire până pe la 7 dimineața.
Deci, ce-mi trebuia, de fapt? Multă răbdare (și cafea). Și un mic imbold atunci când copiii erau cât de cât pregătiți.
La voi ce a funcționat?
de Diana Vijulie | iul. 18, 2016 | somnul bebelusului
Eu cu somnul copiilor am o relație de love and hate. Ema a dormit puțin și greu mereu. Am auzit-o de nenumărate ori spunându-mi că ea nu o să doarmă niciodată, că e plictisitor să dormi, ba chiar că e oribil. De fapt, sunt puțin nerecunoscătoare, pentru că, odată adormită, copila doarme bine. Dar până adoarme, mai ales de prânz (seara e chiar cooperantă), îmbătrânești câțiva ani.
La început, a adormit ca aproape orice copil alăptat la cerere: la sân. Pe măsură ce a crescut, și-a schimbat singură mult blamatele asocieri la somn. Am trecut prin plimbat în sistemele de purtare, făcut sport în timp ce o plimbam în sistemele de purtare, plimbat cu căruciorul, adormit în pat cu cântec, cu poveste, până am ajuns în zilele noastre, când adoarme în patul ei, cu un adult lângă ea. Asta e acasă, iar la grădiniță, la somnul de prânz are alt ritual. Odată adormită, la prânz poate să doarmă și patru ore. Iar noaptea nu prea obișnuiește să se mai trezească, sau dacă o face pentru pipi, adoarme imediat la loc.
Zic eu că e decent, pentru un copil de 3 ani și jumătate.
Fip e diferit. Lui îi place să doarmă. El nu protestează când ne culcăm. Ba chiar, dacă îi e somn, dar eu nu-s deloc deloc pe fază, mă ia de mână, mă duce în dormitor și mă urcă în pat. El are acum un an și jumătate și din prima zi de viață a adormit doar la sân, cu mici excepții de adormit în mașină, sau în Luna la V sau la bunică. Doarme mult, dar asistat. Cu toate astea, văd un progres. De unde la început nu mă puteam ridica de lângă el nici să mă duc până la baie, acum fereastra mea de libertate e din ce în ce mai lungă.
Ah, o altă asociere de/la somn pe care a avut-o au fost zgomotele albe/roz, pe care i le puneam să le asculte, căci altfel n-o scoteam la capăt.
Dar aud că nu-i normal. Că nu-i bine să aibă asocieri din astea și că acum e tardiv să mai schimb ceva. Că ar fi trebuit să schimb ceva când avea 4 luni. Să nu-l las să adoarmă la sân, nici legănat, nici plimbat, ci pus în pătuț și mângâiat pe spate atunci când plângea.
Sunt convinsă că există copii care adorm de la mama natură fără asocieri la 4 luni. Dar eu, în experiența mea de mamă, prietenă, vecină și de trainer de parenting, nu am cunoscut până acum nici măcar unul care să adoarmă singur de la el putere. Întotdeauna am văzut să existe un sân, un biberon, o suzetă, un leagăn, un cărucior, un wrap, o plimbare cu mașina, o păturică, un iepuraș, etc.
Și culmea, din tot ce am studiat eu până în clipa asta reiese că e… stați așa, sunteți pe fază? Că e… NORMAL. Că nimeni de pe lumea asta nu e capabil să învețe un bebeluș de 4-6-9 luni să adoarmă singur, fără nicio asociere de somn, pentru că nu e fizic posibil.
OK. Să ne gândim puțin de ce nu adoarme bebelușul singur și de ce nu readoarme. Lucrurile sunt atât de simple și țin strict de supraviețuire. Un bebeluș mic, de 4 luni, singur într-un pat nu se va simți în siguranță. Deși noi, ca specie, am evoluat și avem acum case să ne protejeze și pătuțuri cu carusel și dantelă, el știe că a sta singur, departe de mama sau alt adult de încredere înseamnă că e în pericol. Că pot veni animale sălbatice să-l mănânce de viu, că poate lua foc casa, că poate veni un cutremur și poate cădea tavanul pe el. Faptul că un bebeluș nu poate adormi/readormi singur ține de instinctul lui de supraviețuire. Oare chiar vrem să ne jucăm cu asta?
În al doilea rând, dacă atunci când bebelușul se trezește și începe să plângă pentru că e speriat că nu-i mama lângă el să-l protejeze, el nu se poate autocalma, asta se întâmplă pentru că nu poate. Pentru că nu-și poate regla emoțiile. Pentru că partea de creier care îi semnalează pericolul funcționează la cote maxime (ca să-l ajute să supraviețuiască, ceea ce este esențial atunci când ești mic și lipsit de apărare), dar nu și cea responsabilă pentru gândirea logică, planificarea, etc. Neocortexul, căci despre el vorbim, este complet dezvoltat la vârsta de 25 de ani. Așa zic niște oameni mai deștepți ca mine și zic și eu mai departe același lucru. Neavând neocortexul dezvoltat suficient, el NU se va putea autoregla, NU va putea adormi singur la loc.
”Dar cum, că eu am încercat CIO/Ferber/Pick Up Put Down/alte metode și a funcționat. A plâns o zi sau două, apoi n-a mai plâns”.
Da, de acord. Apoi n-a mai plâns. Dar nu pentru că ar fi funcționat metoda într-un mod pozitiv. Nu pentru că am fi învățat un bebeluș să se autoregleze, să se calmeze singur sau alte bazaconii. Ci pentru că a învățat ceva ce îi va pune un filtru diferit când va privi lumea: că indiferent cât protestează el, mama nu vine (in cazul CIO) sau dacă vine, pleacă apoi imediat. Și că nu e eficient să plângă atunci când se simte în pericol pentru că își consumă energia și resursele necesare să supraviețuiască. Și că nu e eficient să semnalizeze disconfort sau alte emoții negative pe care le are, pentru că nu se schimbă nimic. Și, în final, că lumea este un spațiu sumbru și rece, în care nu ești în siguranță și în care nu ai pe nimeni să te protejeze. Vorbim aici despre Shutdown Syndrome (nu știu cum se numește el în română, dar dacă știți voi, vă rog să-mi spuneți și mie).
Na bun, deci copilul are nevoie de mama, ca să se simtă în siguranță. Dacă nu e mama, măcar de un obiect care să facă legătura cu ea sau care să fie constant în rutina sa, căci știm foarte bine cât de reconfortantă e rutina pentru un copil.
Pe de altă parte, dacă vorbim de asocierea la somn cu sânul, să încerci să renunți la asta înseamnă să nu mai alăptezi la cerere. Un bebeluș se cere alăptat din multe motive, nu doar de foame. Inclusiv ca să adoarmă. Laptele pe care îl produce sânul mamei pe perioada nopții e plin de compuși care induc somnul copilului. Pentru că așa e natural să se întâmple.
Acum, eu știu că percepția majorității dintre noi despre somnul copilului e cu totul dată peste cap. Nu vedem în filme bebeluși care dorm în paturile mamelor lor, nici bebeluși care se trezesc de 3 ori în 2 ore ca să fie alăptați. În filme și în reclame vedem bebeluși puși în pătuțurile lor, pupați pe cap, apoi mama dă drumul la carusel, stinge lumina și pleacă din cameră. Astea sunt așteptările pe care le avem și noi.
Pe de altă parte, auzim și că bebelușii care dorm alături de mamele lor nu sunt în siguranță (deși studiile arată ca ratele cele mai scăzute de moarte cauzată de sindromul morții subite la bebeluși se regăsesc în țările în care, tradițional, mamele dorm alături de bebeluși) și ne temem.
Dormim rău, ne trezim să verificăm copilul, stăm în poziții incomode, apoi decretăm că e un chin dormitul cu copilul. Copilul pus în pătuț nu vrea să doarmă, sau adoarme greu (pentru că el tinde către normă, către natural, pentru că el are nevoie să-și regleze respirația în funcție de cea a mamei și are nevoie să fie alăptat noaptea de mama lui pentru a menține sus nivelul de prolactină al mamei), așa că e ușor ca în momentele alea să clacăm.
Eu mi-aș dori ca atunci să vină un expert în somnul copiilor care să-i spună mamei într-o ședință că are un copil normal. Care doarme normal, așa cum ar trebui. Că un copil la vârste mici nu doarme profund pentru că și asta ține tot de supraviețuire (doarme iepurește, ca să fie receptiv la pericole). Că un copil are nevoie să doarmă alături de mamă. Și că are nevoie să fie alăptat pe timpul nopții. Apoi, să găsească împreună cu mama, soluții pentru o odihnă mai bună a tuturor, pornind de la premisele de mai sus.
- Mama (sau părinții) și bebelușul să doarmă împreună doar în pat cu o saltea suficient de rigidă (nu pe fotolii extensibile, canapele sau alte locuri în care bebelușul ar putea aluneca și ar intra în dificultate de respirație)
- În pat să nu se regăsească perne, pături, cearșafuri, jucării sau alte obiecte care ar putea bloca în vreun fel căile respiratorii ale copilului
- Dacă e frig și mama trebuie să se învelească și trebuie să doarmă cu capul pe pernă, bebelușul se poate culca mai aproape de tăblia patului, iar mama își poate trage perna mai jos, până la nivelul picioarelor bebelușului (așa se asigură că nu se poate întoarce peste bebeluș, că nu îi va trage pătura peste față, etc.)
- Dacă mama nu se simte confortabil în situația asta, poate atașa patului mare un pătuț mic, dar care să aibă o laterală detașată, ca să poată ajunge ușor la bebeluș și să-l alăpteze
- Dacă mama simte că stă în poziții inconfortabile în timp ce alăptează noaptea, își poate pune în spate o pernă care să susțină coloana și o altă pernă între genunchi, pentru a prelua din presiune
- Tatăl poate ajuta și el, preluând când și când copilul dimineața, după trezire, permițând astfel mamei să se odihnească liniștită câteva ore
Sunt convinsă că astfel de sfaturi nu ar fi prea căutate, căci vrem soluții aici și acum, de astăzi copilul să doarmă neîntrerupt toată noaptea, ca să ne putem odihni. Dar eu sunt convinsă că dacă mamele ar primi alt mesaj, nu că nu e în regulă stilul de somn al copilului, ci că asta e norma, astfel de cerințe ar fi mai rare.
Dar poate greșesc eu pe undeva, așa că m-am decis să urmez niște cursuri legate de somnul copiilor și bebelușilor. Sunt întotdeauna deschisă la a învăța lucruri noi 🙂
de Diana Vijulie | oct. 5, 2015 | Dezvoltarea copilului, somnul bebelusului, Viata Noastra
Astăzi am luat-o pe Ema de la grădiniță pe la 1. Am parcat mașina mai departe, am pus Filipul în spate în Luna și m-am dus după ea.
Ne-am pupat, ne-am îmbrațișat, am primit o punguță cu hainele de dimineață ude (făcuse pipi pe ea), o schimb de hainele pe care le murdărise la prânz și îi dau cizmele de cauciuc cu care plecase de dimineață de acasă.
În timp ce încercam să aud că a mâncat două porții de ciorbă sau ce perle a mai scos pe gură, de jos de lângă mine, vocea ei mică îmi tot spunea că vrea să-și dea cizmele jos. Eu nu pricepeam de ce, educatoarea ei îmi spunea că s-a plâns toată ziua de cizme și picioare, eu mă gândeam că i-or fi rămas mici, ea tot mormăia ceva… Mă rog, am rezolvat-o. Făcuse pipi în ele și erau ude.
O descalț, îi schimb șosetele, îi dau pantofii de interior în picioare ca să nu plece desculță și o luăm din loc.
Pe drum îmi arată că o roseseră pantofii (nu știu care), așa că o iau în brațe și purcedem spre mașina parcată departe. Foarte departe. Mă bucur să constat că în mașină aveam pantofi de schimb, niște sandale cu vreo două numere mai mici, din care îi cam ieșeau toate degetele. În fine, le pune în picioare, merge puțin cu ele și zice că nu o rod. Văd și eu că breteaua pică în altă zonă decât cea roșie, așa că e de bine, zic eu.
Ne oprim la mega image să luăm de-ale gurii pentru că acasă am avut gazele oprite și nu am putut găti nimic. Luăm roșii, sana, mere, piersici, brânză de vaci și plecăm spre zoo (nu mă judecați, cerea copilul insistent să vadă un tigru).
La zoo merge frumos cu sandalele din care îi ieșeau picioarele. Ne uităm la animale, căutăm tigrul, dar nu-l găsim și vrea să plecăm pentru că ”simți milosul ulât cale se desplinde din ael?”
Îl simt, așa că ne întoarcem la mașină și mergem la locul de joacă.
Acum, ca să fiu eu foarte sinceră, scopul meu final era să alerg copilul cât mai mult, ca să pice lată seara, pentru că știam că V. nu ajunge acasă în seara asta, așa că eu eram una și ei erau doi. Și asta îmi dă întotdeauna cu virgulă când e de somn.
Stai așa, că o rod iar pantofii. Vrea acasă. Pfai de mine, păi cum să mergem noi acum, așa odihniți acasă? Înseamnă să-mi dau foc la valiză.
”Ești sigură că vrei acasă?”. Nu era sigură. De fapt, nu voia deloc acasă, dar nu putea să umble. Așa că se descalță. ”Ia tu, mami, de ține sandalele, că eu stau desculță”. Sub privirile oripilate ale unei bone care venise (pesemne de la Polul Nord) cu un băiețel puțin mai micuț decât ea și sub privirile amuzate ale unei mame care savura câteva minute de liniște, în timp ce bebelușul ei dormea în landou.
Îmi amintesc fugitiv că eu nu am avut niciodată parte de luxul ăsta pentru că Ema se trezea imediat cum mă opream, iar Filip cred ca a acceptat să stea vreo 14 minute adunate în landou în toată viața lui de bebeluș. Dar îi zâmbesc, are o privire tare caldă.
Și adună ghinde, așa desculță cum era și în tricou cu colanți. Eu cu Filip în spate, în Luna noastră tradițională. Direct program de circ, vă spun. Unii se uitau la noi amuzați. Alții mă compătimeau. Alții priveau dezaprobator. Întâmplător am auzit chiar indignarea unei doamne care i se adresa unei prietene: ”Poftim educație ce le dă”.
Na, oricum m-am resemnat că eu nu voi fi niciodată mama aia care dă educație. Sunt aia care ghidează copiii, care învață cu ei, care încearcă să le fie un exemplu bun, care oferă un sfat, care… mă rog, diverse. Dar nu care dă educație.
O văd că se întinde pe tobogan și o întreb dacă e obosită. ”Nu sunt obosită. Sunt moaltă”. Omâgî, ce sinistru sună. O întreb dacă e sigură că e moartă și nu cumva e adormită.
”Nu. E mai bine să moli decât să dolmi” îmi răspunde ea într-o doară. Mi se zburlește părul în cap și schimb repede subiectul.
Un băiețel o împinge, ea se stropșește la el (sau o fi fost invers)… Mama lui îl ia și pleacă de acolo. Apoi vede o fetiță blondă, o pupă și îmi spune că e prietena ei bună (nu o cunoștea). Tatăl ei o ia de lângă fie-mea și pleacă la tobogan. Noroc că ea nu a înțeles ce s-a întâmplat, dar eu da. Mă rog… ăsta e riscul când trăiești ca animalele (#traimcaanimalele).
Până la urmă, ea se distrează, eu mă distrez, Filip e Zenescu, așa că toată lumea e fericită. Doar că se lasă seara. Și frigul. Și ea e tot desculță. Nu putem sta până la 7 cum mi-aș fi dorit eu, ca apoi să adoarmă în mașină în drum spre casă și să o pot muta fără să se trezească. Pe la 6 fără ceva deja trebuie să ne mobilizăm să plecăm. Luăm plasa de ghinde și o tulim.
Și merg încet. Filip molfăie o roșie, ea ascultă Albă ca Zăpada. Nici el, nici ea nu dau semne că ar adormi. Și eu tot încet merg. Și o iau pe drumul ocolitor. Și fac mai călduț în mașină. Și se face așa o atmosferă de somn. Și ea adoarme. Ura! E 6 și vreo 20. Până mâine dimineață la 6 o să doarmă somn dulce, poate cu o trezire peste noapte. E bine!
Și merg tot încet. Încerc să-l adorm și pe el, pentru că el nu stă singur neplâns cât îmi ia mie să o urc pe ea în dormitor. Ferească Monstrul de Spaghete să se mai și trezească!
Nu reușesc să-l adorm, dar văd că au venit vecinii acasă. Rog vecinu’ să țină copilu’ mic 5 minute, ca să duc copilu mare în dormitor și… Se trezește.
E ca în filmele de groază, SE TREZEȘTE! Vrea să facă pipi, apoi plânge de somn. Îi iau pe amândoi în brațe și îi legăn, plimbându-i prin dormitor. Niciunul nu e în vreun sistem de purtare, pentru că nu am apucat. 30 de minute mai târziu, ea se moleșește și ne punem în pat. Adorm într-un final. Răsuflu ușurată și îmi adun vertebrele de pe jos. Le pun la loc și cobor.
5 minute mai târziu începe tango-ul. Se trezesc pe rând, când el când ea, culminând cu o ultimă mare trezire a ei pentru domnul Căcuț, apă și mâncare (nici nu mâncase între 1 și 7 următoarele: 3 schnitzele mici, vreo 6 bulete mari de cașcaval, un măr, 2 biscuiți mari, o cutie de roșii cherry, un baton nutribon cu prune, 250 ml de kefir și o înghețată cu afine).
Se trezește și el, că doar n-o fi el mai cu moț să doarmă. Și iată cum îmi reiau valsul cu doi copii în brațe, dintre care niciunul în sistem de purtare. Adorm într-un final. Mi-aș aduna din nou vertebrele de pe jos, dar nu mai am mâini, pentru că mi-au picat și alea.
Au trecut 40 de minute de atunci și încă se doarme. Nu sper încă la nimic, mi-e frică.
E frumos tare să ai doi copii și să-i crești fără ajutor. Dar logistic e cam la fel de greu cum ar fi să înveți o maimuță să zboare. Nu e imposibil, dar îți trebuie un plan bun, materiale serioase și o răbdare de fier.
de Diana Vijulie | mai 23, 2015 | ce mai scriu în altă parte, Dezvoltarea copilului, somnul bebelusului
Despre somn și despre copiii mei
Vanda Mică urăște somnul.
Bine, nici Juniorul nu e de pus în ramă la capitolul ăsta, dar el măcar doarme, odată ce reușești să-l culci. Mă rog, asta cu condiția să fie permanent în mișcare și pe carne de om. Noaptea e mai bine de la o vreme. Noaptea doarme în pat și mă lasă să și plec de lângă el.
Dar Vanda Mică, atunci când era mică mică de tot, nu dormea. Nici pe carne de om, nici pe saltea de pat, nici pe landou de cărucior.
Aproape toate pozele pe care le am cu ea din maternitate sunt cu ea cu ochii larg deschiși, ferească Buddha să rateze ea ceva din jurul ei.
Dura o viață și jumătate să adoarmă
Apoi, când am ajuns acasă, tot nu dormea. Sau dormea, dar [citește mai departe aici]
de Diana Vijulie | mart. 25, 2015 | Dezvoltarea copilului, somnul bebelusului, Viata Noastra
Aranjamentele noastre de somn sunt un fel de alba-neagra. Suntem complet flexibili când e vorba de somnul copiilor, nu ne pasă unde dorm ei și unde dormim noi, atâta timp cât dormim în poziții cât mai puțin contorsioniste. Sincer, cred că asta e cel mai important lucru atunci când ai doi copii mici. Nu să dormi într-un pat curat, nu să ai perne. Ci să dormi și dimineața când începe ziua, să mai poți merge.
Așa că seara ne culcăm ca oamenii și noi. Prima e Vanda Mică, iar ea adoarme la ea în pat, în brațele mele. De cele mai multe ori adorm și eu cu ea, apoi mă trezesc. Și preiau Juniorul, care încă nu știe să doarmă decât asistat. Și urcăm în dormitor și îl adorm, apoi ne punem în pat și ne culcăm. Domnul Vanda adoarme întâi pe canapea, apoi vine și el cu noi în pat.
Spre dimineață se trezește Vanda Mică și vine și ea în dormitor. Se urcă în pat și se transformă instant în steluță de mare. Așa că domnul Vanda nu mai are loc în patul conjugal și se mută în camera de oaspeți.
Se trezește și Juniorul și începe să scârțâie ca vrea schimbat. Și ca să n-o trezim pe Vanda Mică, îl iau și ne mutăm la ea în cameră, unde îl schimb, îl hrănesc și readorm.
Se face dimineață și nimeni nu mai e în patul în care s-a culcat seara. Dar ce mai contează, bine ca am dormit…
