Ea si eu suntem diferite

Dacă ar fi după mine, ar fi îmbrăcată în rochițe cusute manual. În culori pale și delicate. Din materiale naturale în croiuri comode. Cu sandale finuțe în picioare. Poate tot murdară de acuarele și mure. Cu o codiță împletită ca să nu-i intre părul în ochi, prinsă în capăt cu o agrafă cu o floricică. Sau cu o inimioară.

S-ar juca doar cu jucării de lemn. Cele de la Grimms. Am juca jocuri cu zâne, role-play cu păpuși Waldorf făcute de mine. Ar avea puține jucării și de calitate. Jucării pasive, care nu ar face nimic fără ea. Ar avea câteva puzzle-uri, jocuri de logică. Am citi cărți fără prinți și prințese, ci cărți educative.

Nu ne-am uita deloc la televizor, iar muzică… am asculta clasică sau jazz, muzică de radio și am dansa pe ea împreună. Hai, poate am face o zi pe săptămână în care ne-am uita împreună la ceva frumos.

Dar nu-i deloc după mine. Rochițele ei preferate sunt țipătoare și mai plasticoase ca o pungă de la Billa. Au volane, tul și paiete. Sunt, pe cât posibil, roz. Dacă nu roz, atunci măcar cu Elsa, sau cu niște zorzoane, lungi până în pământ. Că-i cu bicicleta, cu trotineta, pe jos, în parc sau la cules de roșii, așa se îmbracă ea. De mi se strepezesc dinții și mă ia cu călduri când văd plasticul ăla lipit de pielea ei pe care o sufocă ușor.

Sigur că aș putea insista să nu le mai poarte. I-aș putea explica de ce purtăm materiale naturale, le-aș putea chiar face pierdute dacă aș vrea neapărat. Dar nu vreau. Sunt deciziile ei, unele pe care chiar le poate lua în nume propriu, iar eu trebuie să învăț să le respect. Îmi repet mereu în gând că îi respect deciziile, asta înseamnă că o respect pe ea. Mă consolez cu gândul ăsta.

În rest, sandale cu paiete, sandale roz, adidași cu ștrasuri sau desculță, părul în ochi sau 45 de agrafe prinse de ea fără să se uite în oglindă… cam asta e Ema.

Cu jucăriile m-am lecuit și cu alea. Ce jucării de lemn? Ce jucării inteligente? Nu. Bebeluși cu tot trusoul, prințese, Masha, stickere cu paiete, acuarele cu sclipici, coronițe de Elsa, plastilină doar roz. (Disclaimer: Bine, exagerez de dragul licenței poetice. Are și jocuri interesante, educative, frumoase, cărora le acordă cam 50% din timpul de joacă).

Astăzi și-a cumpărat chiar și un laptop. Eu nu i l-aș fi cumpărat niciodată, decât dacă ar fi fost de lemn și ar fi venit cu creioane și hârtie, dar are banii ei din care ea decide ce-și cumpără. După ce a strâns aproape un an la ei, azi a decis să-i folosească și să-și ia laptopul… Nici n-am mai încercat să-i prezint alte jucării, i-am respectat dorința, deși e împotriva a ceea ce aș fi ales eu.

La televizor când se uită alege desenele de pe Disney Junior. Momentan văd că a trecut perioada Sofiei și e fan Eroi în pijamale (măcar atât), dar îi plac. Pline de idei ce contravin credinței mele și valorilor noastre, dar ea alege să îi placă. Și e ok să-i respect decizia.

Pentru că asta e lumea reală, din jurul ei. Lume plină de prejudecăți și clișee, etichete, lume plină de kitsch, de roz și de sclipici. Și vreau s-o las să le experimenteze. În paralel, să-i prezint valori reale, dar nu să i le impun. Pentru că, din nou, revenim la încredere… Și am încredere în ea.

E ok să se piardă în visare că e minunat să fii prințesă călare pe un cal înaripat, dar uite exemple de femei puternice în istoria lumii. Iată ce au putut face unele femei, iată cât de puternice sunt femeile, de fapt. Femei care nu puneau preț pe cât de roz e rochia sau pe ștrasurile de la sandale. Astea sunt detalii acum. Acum…

Cred cu putere că nu poate mediul să strice în copiii noștri cât putem noi să construim. Că pentru fiecare exemplu de prințesă leșinată care își așteaptă prințul, vede în realitate x femei puternice, care n-au nevoie de bărbați ca să existe. Că pentru fiecare non-valoare ce i se prezintă, primește de acasă un set întreg de valori pe care o să și-l asume. Și că e ok să fim diferite.

Poate Fip…

Cum crestem femei puternice

M-am tot lovit zilele astea de un subiect extrem de dureros: partenerii abuzatori. Știu că există și femei care sunt în rolul ăsta, dar eu acum aș vrea să discutăm despre bărbații care își abuzează partenerele. Tortura psihică, abuz fizic, lovituri, înjurături, viol.

Văd, din păcate, că multe dintre noi au trecut sau trec prin asta. Nu pot pleca de lângă abuzator din multe motive. Din lipsă de susținere (astfel de persoane au tendința de a-și îndepărta victimele de persoane care le-ar putea ajuta, prieteni, familie), din cauza dificultăților financiare, din motive de rușine inoculată în copilărie, din lipsa stimei de sine sau din alte motive.

Ca mamă de fată, lucrurile astea mă sperie. Eram cumva convinsă că experiențele prin care am trecut eu au fost izolate și că am ales eu greșit la un moment dat în viața mea. Eram tânără, naivă, îndrăgostită, cu stima de sine undeva la nivelul papucilor, bucuroasă să primesc atenție, multă atenție, prea multă atenție. Dar mi se confirmă zilnic faptul că astfel de situații nu-s deloc izolate, nu-s deloc doar reportaje la știrile de la ora 5, ci că un procent mare de femei au trecut măcar o dată în viață prin astfel de momente.

Și mă gândesc la Ema și mă perpelesc să-mi dau seama ce și cum să fac să o ajut pe termen lung. Să nu considere o relație cu un abuzator normalitatea, să nu rămână închisă în relația respectivă pentru că nu are resurse să iasă, să nu intre în capcana asta.

Așa că am învățat-o de la bun început că Nu înseamnă Nu. Că dacă ea nu vrea să fie pupată, luată în brațe și spune Nu, noi respectăm asta. Că nu e ok în niciun context ca dacă ea refuză contactul fizic, adultul sau alt copil, să poată să vină și să o atingă, să o pupe, sau să o ia în brațe. De mică am întrebat-o de fiecare dată dacă o pot pupa și niciodată nu am făcut asta dacă ea a spus Nu.

În același context, nu am obligat-o niciodată să pupe sau să se ducă în brațe la nimeni. Bunici, pisici, vecini, nu contează. ”Vrei să o pupi pe Xuleasca?” ”Nu” ”Bine”.

Am vrut să învețe că e singura stăpână pe corpul ei.

Apoi, i-am oferit iubire necondiționată mereu. În general, în relațiile toxice, iubirea (sau așa zisa iubire) se oferă condiționat. Victima încearcă mereu să intre în grațiile agresorului pentru a primi iubirea pe care o caută, și nu pedepse. Procentual, cele mai multe dintre femeile care cad victime unor astfel de abuzatori, sunt cele care provin din medii familiale în care iubirea s-a oferit condiționat, în care retragerea iubirii era modelul de pedeapsă aplicat atunci când copilul greșea. Practic, copilul devenit acum adult, nu face decât să caute același pattern, același mediu în care a crescut. Doar că, alături de un abuzator, mediul devine complet toxic.

Aș vrea să mai știe și că nu e rușine să ceri ajutor. Inclusiv psihologic. Că dacă te simți opresată într-o relație, că te-ai transformat în altceva, că nu te mai regăsești, că nu mai regăsești bucurie în zilele prin care treci, că pici în depresie, există o persoană care te poate ajuta. Un psihoterapeut bun te poate ghida, îți poate arăta resursele de care dispui pentru a-ți face ordine în viață. Nu e o rușine să te duci la psiholog, ci e o dovadă de iubire de sine.

Un alt lucru pe care vreau să o învăț e despre independența financiară. Multe dintre femeile abuzate în relații (mai ales mamele) nu pot pleca de lângă abuzator din cauza inconvenientelor financiare. Nu au bani pentru a se susține, nu au un job bine plătit.

Împreună cu independența financiară, la pachet aș spune eu, vine și stima de sine. Ok, poate nu ai un job bun în clipa de față, dar îți poți găsi unul. Fă-ți un plan, ai încredere în tine. Nu poți ieși astăzi din relație, dar cu un plan bun, o poți face în 6 luni. Sau un an.

Stima de sine e atât de importantă și multora dintre noi ne lipsește aproape de tot. Sau e la cote minime. Lucrăm cu noi să schimbăm asta, să ne dezvoltăm, iar cei care o fac, știu cât de greu este. Drept urmare, bine-ar fi ca generația copiilor noștri să nu mai aibă problemele astea.

Ce e iar foarte important, e susținierea familiei. Și în contextul ăsta mi-aș dori să putem vorbi liber despre orice. De-asta tot militez eu pentru a fi prieten cu copilul, pentru a-l asculta. Dacă îi ascultăm acum, când sunt mici și ne povestesc despre cum Andrei și-a pierdut papucul în parc și despre câte petale avea o păpădie, nu facem decât să punem bazele unei bune comunicări pe termen lung. N-o cert când greșește ceva, doar discutăm deschis, îi povestesc și eu mereu despre greutățile mele, îi cer sfatul. Fac tot ce știu eu acum mai bine ca să nu ajungem în punctul în care ei să-i fie teamă de mine și de reacțiile mele și să-mi ascundă lucruri atât de grave. Vreau să știe că orice se poate repara, atunci când lucrăm în echipă. Dacă Ema s-ar regăsi vreodată într-o relație cu un abuzator, mi-aș dori să simtă încredere în mine și să vină să vorbim despre asta.

În concluzie, o cresc cu respect. Îi respect deciziile, nu-urile, corpul. Și am pretenția de la toți cunoscuții noștri să facă la fel, iar atunci când nu o fac, intervin eu dacă nu reacționează chiar Ema imediat. Nu vreau să avem discuții tabu, nu vreau să existe rușine între noi. Vreau să putem discuta liber, să avem încredere una în cealaltă. Vreau să știe că e puternică și că nimeni nu are dreptul să o înjosească.

Sunt ferm convinsă că modelul de acasă o va ajuta să caute același tip de relație și cu partenerul (sau cu partenera). Sau sper…

Voi cum vă gândiți să faceți?

Limite și reguli

NegotiationCopiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba aceea, dacă îi tragi unui om două linii, el va merge între ele. Sau pe lângă ele. Dar va ține cont, chiar fără să vrea, de liniile alea.

Acum, ce fel de limite punem și mai ales CUM alegem să le aplicăm, asta e marea greutate. Nu știu ce ne-o fi atât de greu, dar mă gândesc că poate ne lipsește un exemplu bun. Poate părinții noștri nu ne-au pus niciodată limite sau poate le-au pus, dar nouă nu ne-a plăcut cum au făcut-o. Poate ne temem că dacă îi spunem unui copil că nu e ok să facă x lucru va începe să plângă. Și știm cât ne epuizează psihic un copil care plânge. Sau poate ne e frică să nu ne respingă apoi…

Motivele sunt foarte diferite și se leagă de bagajul cu care am venit noi în relația noastră cu copilul.

Așa că poate ideile de mai jos vă vor fi de folos în momentele în care vă simțiți pierduți.

 

1. Limitele trebuie să fie necesare

Nu e cazul să impuneți niciodată limite ca să demonstrați ceva copilului. Că voi sunteți adultul ăla mare și tare și aveți PUTERE. Atunci copilul va fi tentat să vă arate că și el are PUTERE, de ce n-ar avea? Și nu mai ajungeți nicăieri.

Știu că atunci când erați mici și fără PUTERE vă gândeați ”lasă că mă fac eu mare și o să am și eu copiii mei”, dar acum știți mai bine că între voi și copil nu trebuie să fie competiție, ci colaborare. Colaborați cu copilul vostru și va colabora și el cu voi. Intrați în competiție, și veți avea un rival. Lucrurile sunt foarte simple.

Pe lângă asta, anumite limite pot fi evitate și dacă pot fi evitate, evitați-le. Cu cât aveți mai puține interdicții pentru copil, cu atât va fi mai receptiv. Mai multe interdicții se transformă în zgomot de fundal pe care nu-l mai aude nimeni…

De exemplu, limita ”nu lovim alte ființe” nu are cum să dispară. În schimb dacă vreți să nu se mai joace cu veiozele de pe noptiere, e mai eficient să le luați pur și simplu de acolo.

Îmi aduc aminte de bunica mea, care avea jumătate de sufragerie plina de ghivece cu flori. Și îmi spunea mereu să nu alerg printre ele, ca să nu le dărâm. Iar eu eram copil ”cuminte” și o ”ascultam”. Până într-o zi, când a venit o fetiță în vizită, și în timp ce adulții purtau o conversație la masa întinsă, noi ne alergam prin casă. Am uitat de regula bunicii și am alergat printre flori. Am dărâmat două stative de flori și pervazul plin cu ghivece. Praful s-a ales de ele.
Ce a făcut bunica mea ulterior? A rearanjat mobila în casă, astfel încât să-mi fie greu să mai ajung în zona cu flori. A pus canapeaua altfel, fotoliul la fel și a creat un soi de labirint. Mai ia, Diană, și mai aleargă de mai poți…

2. Limitele trebuie să fie realistice

Astăzi am fost cu copiii până la spital și am stat pe holuri două ore adunate. Una din limitele pe care le-am pus după ce le-am discutat, este și că în spații de genul spitalelor nu facem gălăgie. Pentru că în spitale vin oameni bolnavi care au nevoie de liniște și odihnă. Toată lumea a fost de acord.

Însă astăzi am stat două ore. Ar fi fost complet nerealistic să mă aștept de la un copil de 2 ani și 9 luni să stea proțăpit în scaun și să vorbească în șoaptă atâta timp. Așa că am preferat să găsim altă soluție. A ieșit afară cu tati și au plecat în căutare de iaurt de băut.

3. Limitele trebuie să fie pe înțelesul lor

”Nu aruncăm gunoaie pe jos”. Asta este o regulă de foarte mult bun simț și pe care ar trebui să o știe toți adulții. Pentru că toți adulții știu deja, din experiențele de viață prin care au trecut până acum, că dacă e gunoi, el trebuie să ajungă la tomberon. Deci, ori că îi zici unui adult să nu arunce gunoaie pe jos, ori că îi zici să le pună la coșul de gunoi, pentru el tot aia e.

Dar pentru copil nu. Copilul poate nu știe încă ce se face cu un gunoi. Sigur, i-ați zis deja de câteva ori, dar posibil ca asta sa nu fie suficient. Voi ați aruncat milioane de gunoaie la coș. E o chestiune atât de simplă și evidentă. Pentru voi…

”Nu lăsa jucăriile pe masă” – nu-i suficient. ”Pune jucăriile la locurile lor” e mult mai rezonabil. Iar dacă nici așa nu le pune, să știți că s-ar putea să nu știe care e locul lor. Sau ce vreți să spuneți cu asta. ”Pune jucăriile la loc în cutie” e mult mai bine.

Îmi aduc aminte de fie-mea care mi-a adus niște plastilină de pe jos. Îi mulțumesc, apoi o rog să o pună la locul ei. Unde ați fi pus voi plastilina? La loc în cutie, nu? Ei bine nu. Ea s-a dus și a pus-o înapoi jos, de unde o luase. De la locul ei.

Așa că fiți expliciți. Cât mai expliciți.

4. Copiii trebuie să înțeleagă limitele

”Pentru că așa zic eu” nu e deloc o explicație bună. Copilul trebuie să știe exact de ce nu traversăm strada în fugă și fără să ne uităm. Trebuie să știe de ce nu lovim alte ființe. De ce nu putem face echilibristică pe pervaz. De ce nu lingem peria de WC.

Oricât ni s-ar părea nouă că nu pricep, ei bine… pricep. Și dacă nu pricep acum, vor pricepe în curând. Și pricepând că nu e ok să alergi în stradă pentru că vin mașini care ne pot accidenta foarte foarte tare, la un moment dat va extrapola și își va da singur seama că nu e ok nici să alergi prin parcările supermarketurilor, unde și pe acolo trec tot mașini reale, care ne pot răni.

În plus, dacă îi includem și pe ei în setarea limitelor, este foarte probabil să fie mai dornici să le și respecte. ”Cum crezi tu că” este o metodă tare bună prin care să ajutăm copiii să se gândească la consecințe și alternative… Să seteze singuri limite, ghidați de noi, pe care apoi să le și respecte.

5. Limitele trebuie reamintite

De multe ori copiii nu respectă o regulă sau încalcă o limită, pentru că uită de ea. Ori uită de tot, ori se iau cu joaca și nimic altceva nu mai contează. Cum am făcut eu cu florile bunicii mele. S-a întâmplat atunci să mă iau atât de în serios cu joaca mea, de am uitat și de flori, și de regulă, și de bunică. N-am vrut să-i fac în ciudă. N-am fost neatentă. Pur și simplu am uitat.

Așa că e util să le reamintim copiilor despre reguli. Să le scriem/desenăm împreună cu ei și să le punem la vedere.

După ce folosim wc-ul, ne spălăm pe mâini. O regulă simplă, care poate fi redată grafic foarte ușor.

6. Limitele trebuie respectate mereu

Adulții trebuie să fie consecvenți, deși câteodată e greu. Dacă am spus că nu e ok să alerge în stradă, apăi niciodată nu este ok să alerge în stradă, nici măcar când vedem că nu vine nicio mașină. Iar dacă am spus că nu ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin magazine ca să nu ne pierdem unii de alții, apăi nu ne jucăm nici în buticul de la colț.

Atunci când regulile se schimbă, când ce a fost interzis până acum e brusc permis, pentru ca apoi să fie iar interzis, copiii sunt bulversați și speriați. Și se vede asta perfect în comportamentul lor. Care se schimbă, devine haotic. Copilul vrea să ne spună astfel că e speriat de ce se întâmplă și că îi lipsește echilibrul.

Aici intervine, însă, punctul 1. Și anume să avem limite, dar să avem puține. Și să le avem fix pe alea de care avem nevoie. La care nu putem renunța pentru că se lasă cu moarte de om. Nu că sâmbătă dimineața nu mâncăm clătite.

În rest, orice rugăminte a părintelui se poate negocia. Sigur, asta înseamnă că o să încărunțiți înainte de vreme. Că se va negocia la sânge la orice. Că la un moment dat poate vă va veni să plecați desculți pe câmp de ciulini, doar doar nu s-o mai auzi nicio negociere, nici măcar un singur ”ce-ai zice dacă…”

Dar și când va crește și va negocia tratate de pace..

 

Sunt multe de zis pe tema asta, am atâtea să vă spun… Dar iată că s-au făcut deja aproape 1500 de cuvinte, și tare mi-e că nu aveți răbdare să citiți mai mult…

Sursa foto

Ghid de interactiune cu fratele/sora mai mare

regina-newborn-siblings-photography(pp_w880_h586)Atunci când te duci în vizită la un bebeluș nou și proaspăt, dar care are un frate sau o soră mai mare, lucrurile devin mai complicate. Pe copilul mai mare îl știi deja, e foarte simpatic și foarte drăguț, dar tu acum vrei să vezi copilul mai mic. Întâmplător sau nu, copilul mai mic e și mai simpatic și poate și mai drăguț și asta doar pentru că e mai mic. Și emană mulți feromoni ca să-l placi mai mult.

Totuși nu uita de fratele mai mare. Care încearcă și el, asemeni copilului mic, să se adapteze la noua lui viață, să-și împartă părinții, timpul, spațiul, aerul cu o grămăjoară pufoasă care nu știe decât să doarmă, să mănânce sau să plângă și căreia nu are voie să-i miște nici măcar un fir de păr din cap. Viața e necinstită, parol. Cu siguranță nu l-a întrebat nimeni dacă și-ar dori să-i stea pe cap grămăjoara pufoasă…

1. Știu că scopul vizitei tale este acela de a face cunoștință cu noul membru al familiei. Și că normele sociale ți-ar dicta să-i aduci un cadou. Dar știi ceva? El e oricum mic și nu înțelege. În schimb știi cine e mai mare și înțelege? Copilul mare. Care copil mare s-ar bucura foarte mult să primească un cadou din partea ta. Sau poți aduce câte un nimic pentru fiecare dintre ei… Oricum ar fi, nu scoate copilul mare din ecuație. E suficient de dezorientat și se simte suficient de exclus oricât ar încerca părinții să graviteze în jurul lui.

2. Când intri pe ușă, nu te năpusti la bebeluș de parcă nimeni altcineva nu ar exista. Mai ales dacă te cunoști cu copilul mare. Copilul mare sigur se bucură că te vede și sigur s-ar bucura să te bucuri și tu că îl vezi. Și te rog eu mult, nu ignora copilul mare când vrea să-ți arate ce desen frumos a făcut sau ce pași de balet a învățat, doar pentru că tu ești interesat de copilul mic. Mai bine salută copilul mare când intri pe ușă, apoi roagă-l să ți-l prezinte pe frățiorul lui (sau pe surioara lui). Include-l și pe el…

3. Nu-i cere să-și iubească fratele/sora. Nu e obligat să o facă. Dacă îți vine să-i spui ”trebuie să-l iubești, doar e frățiorul tău”, înghite-ți cuvintele și mai bine spune altceva. Doar pentru că s-au născut din aceeași mamă nu înseamnă că e obligatoriu să se adore. Mai târziu e foarte probabil să-l iubească, dar acum e la fel de foarte probabil să nu o facă. E decizia lui, sunt sentimentele lui.

4. ”Pe cine iubește mami mai mult, pe tine sau pe frățiorul tău?” – te rog eu mult, abține-te! Nu scoate pe gură așa ceva. Copilul e suficient de timorat și nesigur pe toată situația asta, nu are nevoie să vina un străin (sau o rudă, de ce nu?) să-i adâncească sentimentul. Nu, mami nu are preferați, îi iubește pe amândoi la fel de mult.
Ca să fiu foarte sinceră, nimeni din anturajul nostru nu a dat duma asta (am auzit-o la alții), în schimb am avut una similară. Și anume ”tu te duci acum la grădi și mami se distrează acasă cu frățiorul tău”. Mi-a venit să mor când am auzit. Mai era și în perioada de adaptare la grădiniță.

5. Apropos de ”nu trebuie să nimic”, copilul mare nu ”trebuie” să mă ajute să cresc copilul mic. Da, sigur că mă bucur dacă vrea. Sigur că îl invit să mă ajute să spăl sau schimb copilul mic, să-i pun hainele la spălat sau să-l pieptăn. Dar doar dacă vrea. Nu-i copilul lui, e al meu, deci nu e responsabilitatea lui, e a mea. Așa că nu trebuie să nimic…

Cam astea îmi trec acum prin minte. Dacă vă mai vin și vouă idei, ziceți

Sursa foto

Aducerea acasă a fratelui mai mic

2015-05-09 15.37.55Scrisesem aici despre cum am abordat treaba asta cu pregătirea copilului mare pentru venirea copilului mic. Dar aia a fost partea ușoară. Treaba complicată a început abia după ce am născut. De fapt, după ce m-am internat ca să nasc. Îmi amintesc și acum cum eram întinsă în patul maternității, cu monitorul pe mine și plângeam înfundat pentru Vanda Mică. Pentru faptul că plecasem de acasă la un control și urma să mă întorc abia peste 3 zile, pentru faptul că urma să fim despărțite atât de mult timp, pentru faptul că viața ei urma să se schimbe de tot.

Am lăsat-o acasă cu mama și cu Domnul Vanda, iar Domnul Vanda făcea naveta între maternitate și casă. Nu prea a avut timp de bonding cu copilul mic, pentru că se grăbea mereu acasă la copilul mare. Eu făceam poze cu copilul mic în maternitate și i le trimiteam și lui. Nu știam dacă e ok să i le arate Vandei Mici, să mă vadă cu fire pe mine și îmbrățișând alt copil, în timp ce ea era departe de mine, dar când a cerut să-l vadă pe fratele ei, Domnul Vanda i-a arătat pozele.

Nu am vrut să o aducă la maternitate și chiar și dacă aș fi vrut, nu s-ar fi putut. Fix în weekendul în care am născut, Vanda Mică a avut câteva zile de febra 40, prima și singura febră serioasă din viața ei. Dar chiar dacă ar fi fost sănătoasă, am preferat să mă aștepte acasă. Mi-a fost extrem de dor de ea, dar nu-mi puteam imagina decât despărțirea dureroasă și ea plângând pe holurile maternității că nu vrea acasă, vrea cu mami.

Poate că ați observat din ce am scris mai sus că cele 3 zile pe care le-am petrecut departe de ea pentru mine au fost tare grele. Mi se mai întâmpla să stau cu el în brațe și să plâng de dorul ei. Îl tot întrebam pe Domnul Vanda cum e ea, iar el îmi răspundea că e bine, mai întreabă de mine, dar îi explică unde sunt și când o să mă întorc și e ok. Bineînțeles că nu mă liniștea răspunsul lui, credeam că mă minte ca să stau liniștită…

Dar, cumva, a trecut perioada internării și am plecat acasă cu Juniorul cel nou și proaspăt. Muream de dorul ei, îmi aminteam cum am lăsat-o în fața casei când m-am urcat în mașină și am plecat la spital, cum era îmbrăcată cu costumașul ei roz și îmi făcea cu mâna.

Am intrat în sufragerie și când m-a văzut, a tras un chiot și mi-a sărit în brațe. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat, am plâns (eu), apoi m-a dat la o parte și a vrut să-l vadă pe frati-su. Nasul îi curgea gârlă și tușea într-un mare fel. Când nu tușea, strănuta. M-am uitat cu părere de rău la el, dar mi-am dat seama că s-o țin acum departe de el sau să mă izolez eu împreună cu el, departe de ea, ar fi cea mai mare greșeală.

Și uite așa, Juniorul a dat piept cu mucii ei, mic cum era el. A urmat apoi o perioadă de tandrețe maximă (care continuă și acum), perioadă în care i-a tușit în față, i-a strănutat, a împărțit cu el toate virusurile și toți streptococii și toți microbii ei. El a dus-o bine, doar 3 reprize de câte 2-3 zile de nas înfundat.

Tot în ziua când am ajuns acasă i-am oferit și un cadou. Nu neapărat din partea fratelui ei mai mic, dar un cadou pe care l-am adus cu noi de la maternitate: un bebeluș-băiețel (cu puță și tot tacâmul) de care putea și ea să aibă grijă în timp ce eu aveam grijă de Junior. L-a botezat Cătălin și câteva zile chiar a avut grijă de el și l-a giugiulit, l-a spălat, l-a bibilit. Apoi a cam uitat de el.

Am încercat însă, să o includem și pe ea în îngrijirea lui. Pe cât a dorit, desigur. La baia lui de seară (pe care ulterior am mutat-o dimineața) a participat o singură dată, când el nu era în cea mai bună formă și a plâns, apoi nu a mai vrut să vină cu noi. Ba chiar era toată îngrijorată când îi ziceam că mergem să-l spălăm pe el și începea să plângă.

Și așa a început fobia ei de plânsul lui. Când el începea să plângă, ea se panica toată, o vedeam cum se încordează și până la urmă plângea și ea. I-a luat ceva să înțeleagă că el plânge pentru că nu se poate exprima altfel. Câteodată o vedeam cum caută soluții ca să-l calmeze. Îi aducea o jucărie, îi cânta ceva sau îi punea ursulețul să-i cânte. Câteodată îl ignora. Târziu de tot mi-a spus la un moment dat că nu îi place când plânge.

În primele lui luni de viață ne-am dat toată silința să-i facem ei adaptarea cât mai ușoară. I-am dat mai multă importanță, am fost ”la cheremul” ei o perioadă, am flexibilizat puțin regulile casei (dar nu am renunțat la ele).

Am evitat în continuare să-i spun că nu o pot ține pe ea în brațe pentru că îl am pe el. Reformulam și îi spuneam că nu o pot ridica pentru că nu am mâinile libere. Am încercat cât am putut să nu-i schimbăm programul zilnic, să facem în continuare activitățile noastre împreună, chestiune pe care nu aș fi reușit să o fac dacă nu aș fi avut wrapul în care să țin Juniorul.

Am încercat să aducem cât mai puține schimbări în perioada aia, inclusiv cât mai puține jucării noi și interesante.

Ne-am rugat prietenii care urmau să ne viziteze să nu facă gafe (urmează să scriu un articol și despre asta).

Nu i-am spus niciodată că trebuie să-l placă sau să-l iubească, nu am obligat-o niciodată să-i dea lui jucăriile ei și nici să mă ajute să am grijă de el.

Am evitat să o pisălogim să nu pună mâna pe el, să nu tragă de el, să nu țipe, să nu-l trezească. S-a întâmplat de câteva ori să ne mai și ieșim din pepeni când țipa special să-l trezească sau să-l sperie, dar în general am evitat sa intervenim în interacțiunea lor. Când făcea ceva ce nu era ok, pur și simplu o opream și îi explicam de ce nu e ok, apoi ne vedeam de treabă.

Am trecut prin tot felul de etape cu ea (o să scriu și despre asta, de la miorlăială la agresivitate față de alți copii), dar am încercat pe cât posibil să trecem peste ele cu empatie și înțelegerea că îi este și ei greu, foarte greu. Poate mai greu decât nouă.

Au dat roade metodele noastre? Eu cred că da. Zice că îl iubește, îl pupă, îi oferă jucăriile ei, mă cheamă dacă îl aude că plânge, îi spune povești, îi cântă. Observă mereu când el reușește să facă ceva nou. Îi arată cum cântă ea și cum dansează. Mai nou încearcă să-l învețe chiar să țină corect un creion în mână, pentru că tocmai ce a învățat și ea.

Când o supără cu ceva îi spune imediat, îl roagă să nu mai facă, apoi îmi povestește și mie ce s-a întâmplat.

Asta a fost până acum… Să vedem cum o fi mai departe.