Eu, copilul etern

castel de nisip

Urmărește-mă pe Pinterest

– Pare să fie un loc tare singur acolo…

… îmi spune terapeutul. Știu unde e ”acolo”. În mine. Las capul în jos și îmi trag buza de jos peste aia de sus. Oftez prelung și contemplez la locul singur. E singur, da. E o fetiță mică, pe o plajă pustie și un castel de nisip. Fetița aia îs eu. Iar castelul e viața mea. Nu-mi aduc aminte când l-am construit. Am părul lung și stau liniștită lângă el. Mă uit la mare. În rest, e soare și atât. Se mișcă doar valurile, dar nu se aud. Nu se aude nimic.

– Treaba aia cu buza… Câti ani ai acum?

Câți ani am în locul ăla singur? Zic 4-5, deși habar n-am câți ani am. Mă uit la copiii mei. Nu, la 4-5 ani nu mai fac așa cu buza. La 2-3 fac. Deci sunt acolo, la 2-3 ani… Singură pe o plajă pustie. Am clădit cândva un castel de nisip înconjurat de multe ziduri și acum pare că aștept. Ce? Să se întâmple ceva? Să cadă? Habar n-am.

Momentul când s-a schimbat ceva în mine

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Story of my life, ca să zic așa. Eternul copil de 2-3-4-5 ani sau câți or fi fost. Eternul copil care îi invită pe ceilalți să aibă grijă de el. Apoi îi respinge, că doar el se descurcă singur și n-are nevoie de nimeni. Apoi se simte singur. Apoi o ia de la capăt.

Și mă uit în jurul meu. Și văd copii eterni peste tot, care au nevoie de sprijin și de părinți, chiar și la 50 de ani. Care simt că nu-s în stare, că trebuie să vină cineva să le arate cum și pe unde, care simt că n-au dreptul să spună, să ceară, care așteaptă în liniște, într-un colț. Ori care se revoltă și resping, care bat cu piciorul în podea și toarnă dulceață în ghetele musafirilor.

Pe lângă copiii eterni, mai văd și părinții eterni. Cei care au grijă de toată lumea și salvează pe toată lumea. Care îți aduc o pătură atunci când cred ei că ai nevoie, care te scot cu forța din casă atunci când simt ei că nu vrei să stai singur, care insistă să faci, care au grijă de tine. Și care te ceartă, care te tratează de sus, care știu mai bine pentru tine, ce gândești tu și ce-ți trebuie ție. Mă gândesc la ei și la dorința lor de a salva pe toată lumea. Or fi obosit și ei, că doar ușor n-o fi…

Văd așta și în consiliere, oameni care preiau un rol, o stare și o duc în cârcă toată viața, deși adesea li se pare greu, nedrept, obositor.

Copilul etern sau părintele tuturor

Mult timp așa am crezut că trebuie să fie. Că mă simt copilul ăla de nu știu câți ani pentru că sunt un copil. O să fie diferit când o să intru la facultate. N-a fost. O să fie diferit când o să mă mut de-acasă. N-a fost. O să fie diferit când o să am partenerul/soțul meu cu care să împart un apartament, o farfurie și un pat. N-a fost. O să fie diferit după ce o să mă mărit. N-a fost. O să fie diferit după ce o să am copii. N-a fost. O să fie diferit… nici eu nu mai știam când. Nu. A început să fie diferit atunci când am lucrat cu mine. Atunci când am identificat motivul și când am schimbat poteca vieții mele. Încă sunt copil de multe ori, încă sunt părintele tuturor de multe ori, încă încerc să salvez, să fac eu pentru ei, să mă dau de ceasul morții, dar, per total, mă simt mai bine cu mine.

Nu sunt singura ”așa”

Pentru că am fost convinsă că nu sunt singura în situația asta, că la fel ca mine mai sunt milioane de femei, de bărbați tineri sau bătrâni și că fiecare dintre ei are motivul său propriu și personal pentru care se simte așa, că fiecare dintre ei are propria sa poveste de viață, propriile blocaje, m-am gândit să compun un curs pe tema asta. Nici nu știu dacă să-i zic curs, pentru că sună prea didactic. N-am alt cuvânt, așa că rămâne ăsta.

Cum să devii adult

În curs vă invit să vă priviți viața de la bun început și să identificați diferiți factori prin ea. În funcție de ceea ce identificați, o să puteți să corelați factorii de atunci cu blocajele de acum. Veți găsi motivele pentru care nu reușiți, pentru care stați pe loc, pentru care nu vă simțiți doriți, pentru care nu vă simțiți importanți sau iubiți sau înconjurați de oameni sau orice alte lucruri vă mai împiedică să fiți fericiți. Tot astfel o să descoperiți și ce mecanisme de apărare folosiți, o să știți de ce o faceți și cu ce puteți să le înlocuiți, ce comportamente maladaptative aveți și de unde vin ele. Cum puteți să le aruncați la coș și să le înlocuiți cu unele eficiente.

Adeseori, starea constantă de copil sau părinte vine la pachet cu relații de dependență și codependență. De părinții tăi, de partenerul tău, de copii, de vreo prietenă… Am abordat și aspectul ăsta și o să găsești în materialele de curs un chestionar care să te ajute să determini dacă relația asta nesănătoasă există în viața ta.

Nu știu ce să mai zic. E cursul meu de suflet. Găsiți mai multe detalii tehnice în descrierea lui. Ce pot să vă zic e că momentan costă 47 de lei și nu cred că o să-i mai cresc prețul, pentru că vreau să fie accesibil cât mai multor persoane. Mă și gândesc că dacă vreți să-l parcurgeți, dar nu aveți cei 47 de lei, să-mi scrieți. Poate găsim o soluție împreună.

Cam atât. Eu am dărâmat castelul de nisip și construiesc de zor acum la ceva mai rezistent. În timpul ăsta m-au năpădit și toate bolile pe fond somatic, doar doar oi renunța. Ba cu ochii, ba infecții pe te miri unde. Dar n-am de gând să renunț. Habar n-am în cât timp o să fie cât de cât locuibilă casa asta la care lucrez. Cu siguranță încă mulți ani. O să vedem. Am răbdare.

Iar voi cursul îl găsiți aici:

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.