Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

– Mamăăăă, iar vine iarna și nu am cu ce să mă îmbrac…

… zic eu, postată în fața celor două debarale (pe rând, desigur) pline până la refuz de paltoane și jachete, mai groase sau mai subțiri, mai colorate sau mai terne, mai înfoiate sau mai diafane.

Țin minte că acum doi ani s-a apucat domnul V. să-mi facă ordine în portbagaj. A intrat în casă cu 5 genți pe care le depozitasem acolo (pline toate cu sticluțe de apă, scutece, haine de schimb și alte cele trebuincioase celor doi copiii fără de care nu ieșeam nici până la pâine) și cu… 6 jachete și paltoane, cărora nici măcar nu le simțeam lipsa. Așa… Am concluzionat, deci, că am multe. Multe, dar de ce tot am impresia că n-am ce purta?

E simplu. Pentru că aproape toate au fost la un  moment dat ”moderne”. Modernul ăsta a ținut un an, hai doi. După aia a venit alt modern, așa că nu mi-a mai venit să le port. Ce-s eu, peizancă? De ce le-am păstrat acolo, exponate în debara? Păi cum să dai, măi mamă, haine bune așa? Lasă, poate revine moda, le mai porți pe lângă casă, poate mai e nevoie de ele. Recunoașteți tiparul, da? Da…

Singurele pe care încă le port, deși le am de câțiva ani buni sunt un trench bej, puțin peste genunchi, stil londonez așa, care e nemuritor, două jachete de imitație de piele, vreo 2 sacouri stil anii ’60 și o jachetă de -56 de grade celsius, un fel de plapumă cu glugă, plus două paltoane care și pe ele le-am luat pentru că ”sunt la modă”, dar sunt de lână, așa că n-o să renunț la ele, fie ce-o fi. În rest… trag de ele doar ca să nu spun că nu le-am purtat și că zac de pomană acolo.

Dar, am luat o decizie. Să le dau pe toate… Șoc și groază. Să păstrez doar modelele clasice și pe cele de lână și în rest să-mi las libertatea de a-mi cumpăra periodic doar câte un obiect vestimentar din ăsta de încotoșmănat care să fie la modă, conștientă că peste doi ani o să zboare din dulap.

Pe principiul ăsta, am simțit că mai am nevoie de un paltonaș de lână mai lung, să-mi țină cald și la șalele-mi bătrâne și la genunchi, dar l-am luat ”clasic” și am investit ma mult în el, dar… modele din astea care vin și pleacă, pe astea nu vreau să dau mulți bani.

Bun, acum că am încheiat introducerea asta lungă, să trecem la subiect. Și anume, că am început să mă uit să văd ce se mai poartă anul ăsta la capitolul paltoane de damă (și jachete) și am constatat cu bucurie că încă mai merg jachetele de piele de rockeri, așa și că încă sunt ok și jachetele stil parka. M-am liniștit. Din astea am. Haideți să vedem ce mai merge pe lângă ele.

Vrei să primești postările mele pe email?

1. Jachetele ultra scurte

Mă așteptam să intre din nou la modă, pentru că vin bine la pachet cu pantalonii cu talie înaltă, care sunt și ei la mare căutare. S-au mai purtat jachetele astea acum mulți ani, când eram eu, vorba aceea, fată, dar pe vremea aia le purtai ca să mori de rinichi și șale, cu pantaloni cu talia foaaaarte joasă. Mi-a rămas pe retină o domnișoară în stație la un tramvai de lângă gara Basarab care avea o pereche de pantaloni care acopereau strict muntele lui Venus și o jachetă care abia trecea de sâni (în jos). În rest, pielea goală și era un frig de nu știam ce să mai pun pe mine. Sper că e bine domnișoara vreo 15 ani mai târziu.

Pinterest ne recomandă așa ceva:

jachete iarna 2017-2018

2. Jachetele argintii

Mă uitam acum mulți ani, tot pe vremea când eram fată la mama, la o emisiune în care o doamnă înaltă și brunetă și un domn care nu mai știu cum arăta, le explicau unor femei cum să se îmbrace. Primul lucru pe care îl făceau era să dea năvală în dulapurile lor și să le arunce 90% din tot ce dețineau. Țin minte că la un moment dat au descoperit o pereche de bocanci cromați, despre care doamna înaltă și brunetă a spus că arată de parcă ar fi aparținut unei ”persoane din spațiu fără locuință” (sau nu știu cum să traduc mai bine ”homeless person out of space”). Erau un fashion no-no, nu ar fi trebuit purtați, așa că au ajuns în teancul de haine care nu urmau să se mai întoarcă în dulapul proprietarei lor.

Cam așa sunt și jachetele astea cromate, pe care ni se propune să le purtăm iarna asta. Și îmi amintesc, din nou, că ele au mai fost la modă, pe vremea când, de exemplu, Anda Adam avea părul negru și breton făcut cu gel. Deci tot acum o mie de ani. Vă las și poza, ca să vă clătiți privirile. Tot de pe Pinterest.

jacheta cromata iarna 2017-2018

 

3. Blana

Blană, blană peste tot. Din nou, deloc de mirat, având în vedere că blana s-a purtat inclusiv astă vară, la genți și papuci. Blana revine acum și la jachete și la paltoane (dar și la fuste și bluze). Mai discretă sau mai sălbatică, blană peste tot să fie! Sper că dacă vă hotărâți să purtați blană, măcar să alegeți blană falsă.

Iată și pozele de pe Pinterest:

jachete iarna 2017-2018

4. Pelerine

Vai, cât mi-am dorit mereu o pelerină! De când mă știu. Nu știu de unde a răsărit pasiunea asta a mea pentru pelerine, probabil din povești. N-am avut niciodată când eram mică, pentru că nu-s prea practice. Și nici ulterior nu mi-am cumpărat nici măcar singură, tot din acest motiv: ți-e cald când e cald și ți-e frig când e frig.

Așa că n-am pelerină, nici nu cred că o să-mi cumpăr, dar îmi plac tare mult. Pun poze (de pe Pinterest) să ne uităm împreună la ele:

Ok, astea de mai sus sunt propunerile designerilor. Ce am găsit, propriu zis, în magazine?

1. Paltoane închise la 1 nasture

S-au purtat anul trecut și văd că încă nu au dispărut, deși trendurile designerilor merg în alte direcții, din ce am văzut eu. Ceva mai feminine. În fine, dacă v-ați luat anul trecut, merg și iarna asta. Unul din cele două paltoane ale mele de lână e așa și după cum ziceam, n-o să renunț la el. palton 1 nasture

 

2. Paltoane stil halat, cu cordon

… și fără nasturi. Incredibil de confortabile. Nu le-am mai văzut prin prezentări de modă, dar în magazine încă se mai găsesc. Nici la ăsta nu plănuiesc să renunț. Am unul gri, ca un halat de molton. Simt că plutesc atunci când merg cu el pe stradă, chiar dacă arăt de parcă aș fi ieșit din spital, să-mi cumpăr covrigi și apă de la magazinul de peste drum. Și mai e și de lână…

palton halat

3. Paltoane 3 sferturi

Astea mi se par cu adevărat fantastice. Închise la două rânduri de nasturi, lungi, de lână, țin cald și la șale, și la genunchi și peste tot. Eu am ales unul frumușel foc, culoarea camel și aștept cuminte să vină frigul să-l pot purta…

4. Culori pastelate

Paltoane care parcă invită primăvara să vină mai repede. Albastrul cerului sau roz deschis. Ca niște bomboane… Parcă te binedispun când te uiți la ele prin toate culorile de toamnă, prin frunze care strigă, invariabil: murim, vine iarna, o să înghețați cu toții!!! Știu, sunt macabră, dar sufăr încă pentru că mai e mult până la vară…

palton roz

Ce se mai poartă în rest? Deux-piece-urile, rochiile midi, iar pe parte de rochii office încă mai merg rochiile mulate până la genunchi sau și cele gen anii ’50-’60. Happy me 😀

Din păcate, se pare că nici catifeaua nu va dispărea prea curând, la fel și hainele parcă făcute din tapițeria bunicii. Dar, important e că sunt mai multe direcții din care putem alege. Catifeaua nu e una pentru mine :))

Cu ce încalți picioare suferinde?

Citește tot

Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

#itiMultumesc

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Femeia cu masca pe față

Citește tot

Bloggingul ca business și părerea mea

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Despre bătrânețe și responsabilități

Citește tot

Cele 5 misiuni pe care le-am primit de la Prietenii Cățeluși (P)

Cred că dacă mă apuc acum să fac un interviu cu părinții și să-i întreb cum și-ar dori să devină copiii lor când vor fi adulți, 95% dintre ei vor spune că își doresc să crească niște viitori adulți ”buni”, care să-și ghideze viața după anumite principii și valori, care să fie responsabili și de încredere. De fapt, dacă stau bine să-mi amintesc, chiar asta reieșea din atelierele pe care le făceam cu părinții, pentru că fix așa le începeam. Cu întrebarea ”Cum vrei să arate copilul tău devenit adult?”

E o zicere care sună cam așa: ”Spune-mi și o să uit, învață-mă și s-ar putea să rețin, implică-mă și o să învăț”. Și-s de acord… Așa învață copiii, nu din predicile noastre, nici din rugăminți. Ci din exemplul nostru și din experiențele lor, pe care încă le putem direcționa, noi – părinții.

Sunt sinceră. Eu îmi doresc mult să am niște viitori copii-adulți care să fie empatici și plini de compasiune, care să-și dorească să ajute, să se implice, să facă și viața altora mai frumoasă. Asta e una din valorile mele, pe care încerc să le și transmit copiilor. Asta e important pentru mine, mai important decât să devină multimilionari sau altceva. Vreau să fie suficient de echilibrați încât să facă asta pentru că așa simt ei. Pentru că simt cum e să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă mai bine atunci când e supărat, sau cum răsuflă ușurat că i-ai luat o sacoșă grea din mână. De-asta am ales să-i cresc punând accentul pe motivația lor intrinsecă, de-asta nu folosesc pedepse, recompense și alte metode ”din exterior”. De-asta nu le zic ”zi, mă, mulțumesc”, pentru că știu că, așa cum zice fraza de mai sus, ei nu învață din ce le spun eu. Ci din ce văd la mine și din ce fac și ei.

Căutam ocazii pentru a face fapte bune peste tot. În casa noastră, pe strada noastră, în cartierul nostru, sau pur și simplu pe orice stradă… Până acum Ema a participat din inerție la faptele astea bune, dar de acum deja lucrurile îi sunt mult mai clare. Și experiență cu experiență se pune câte o cărămidă nouă către a deveni adultul ăla pe care îl văd eu (știu, egoistă… toți suntem așa, pentru că toți îi ”vedem” cumva pe copii, punem în ei tot ce credem noi că e mai bun, tot ce n-am avut noi, tot ce ne-am dorit… important e să găsim un echilibru între asta și a vedea copilul o ființă de sine stătătoare. Dar asta e o discuție pentru alt articol).

Una din ocazii s-a ivit săptămâna trecută. Eram la birou, tocmai îmi deschisesem mailul și a apărut mare pe ecran o imagine cu cățeii din Prietenii Cățeluși. Ema era lângă mine și a făcut repede ochii mari.

– Uite, ăștia sunt cățeii ăia din reclamă! Vreau să știu ce scrie acolo.

Era un afiș pe care erau trecute 7 idei de ”fapte bune” pe care le-am putea face și alături căsuțe în care să bifăm ce faptă bună am făcut și când. I-am citit despre provocarea asta și despre cele 7 misiuni și i-am propus să încercăm să îndeplinim 5 din ele în săptămâna ce urma. Nu vă pot descrie entuziasmul. Primul lucru pe care a vrut să-l facă a fost să meargă la vecini să-i întrebe dacă îi poate ajuta cu ceva. Am negociat cu mare greutate să stea acasă, nu de alta, dar era târziu și sigur vecinii se descurcau și singuri să se bage în pat și să se culce :))

Iată ce am reușit noi să facem în decursul săptămânii ăsteia, așteptând să înceapă desenele astea animate, anunțate pentru 9 octombrie, de la ora 17.25. Episoadele sunt destul de scurte – fiecare episod prezentând câte 2 povești a câte 11 minute. Din ce am aflat, Prietenii Cățeluși este un serial dedicat preșcolarilor, care ni-i prezintă pe Bingo și Rolly, doi cățeluși din rasa Pug mereu în căutare de aventuri noi. În fiecare episod, cei doi au de îndeplinit o misiune (de obicei legată de ceva ce-și dorește stăpânul lor Bob) și, deși uneori se abat de la plan sau li se distrage atenția, sfârșesc prin a o îndeplini… ei bine, poate nu chiar exact cum și-au propus, dar într-un mod care îi mulțumește atât pe ei, cât și pe stăpânul lor. Cățelușii interacționează des cu animalele de casă și alte animale care locuiesc în cartierul lor și în întreaga lume. Pot primi sfaturi de la un câine fără stăpân, sau de la un porc de guineea care locuiește la magazinul pentru animale și care le oferă o perspectivă sau de la un pui de balenă care se oferă să îi transporte pe spate. Și reușesc astfel să-și îndeplinească toate misiunile fără ca stăpânul lor să realizeze că sunt plecați (și fără ca oamenii să știe că aceste animăluțe creative îndeplinesc aceste misiuni chiar în fața lor). În final, cățelușii se întorc acasă la Bob și la pisica lui Hissy, unde își petrec timpul împreună ca o familie: doi frați cățeluși, sora lor cea mare, pisica și stăpânul lor.

Misiunea #1

”Am ajutat un prieten”

Copiii aveau nuci, pentru că nu știu cum tot fac, de găsesc mereu nuci. Ema se descurcă să le spargă singură, dar Fip încă nu poate. Și-au luat pietre și s-au pus pe spart. Ema era deja la a doua nucă mâncată, dar Fip se tot chinuia. O aud:
– Fip, ai nevoie de ajutor?
– Da, nu pot…
Și l-a ajutat. I-a arătat cum se face și i-a spart ea trei nuci.
Ii zic:
– Știi că tocmai ai bifat una din misiunile pe care le-am citit mai devreme?
– Da? Păi era important să-l ajut, ca nu putea singur…

Misiunea #2

”Arată-i unui prieten că este important pentru tine”

Duminică, înainte să plecăm în oraș cu niște prieteni, a fugit până în camera ei și a venit cu una din brățările de hârtie pe care le folosim să-i scriu numărul meu de telefon când ajungem în aglomerație. Și-a luat și un pix și m-a rugat să o aștept. M-a întrebat la un moment dat cum se scrie “chiu”. I-am descris un “Q”

După ce a terminat, a fugit afară, s-a oprit la mașina prietenului ei, “Q Dani” și i-a dat brățara de mai jos

– Putem să mai bifăm o misiune… I-am arătat unui prieten că este important pentru mine…

Misiunea #3

”Am învățat un lucru nou”

– Mi-a zis Adriana că menta e bună pentru păr și în seara asta vreau să facem șampon cu mentă.
– Hmmm, dar e complicat să faci șampon… Habar n-am cum se face… Și sigur sigur nu putem face fix în seara asta, pentru că n-avem ingredientele necesare.
– Mda, nu îmi place deloc ce aud.
Și s-a bosumflat (parțial pentru că nu-i plăcea ce aude, parțial pentru că sărise somnul de prânz  :)))
Până la urmă a ajuns la concluzia că putem învăța ceva nou altfel: cum îmbunătățim un șampon pe care îl avem deja. Și m-a rugat să dau și altor copii rețeta, așa că m-am apucat să scriu postarea asta lunga  :))
Procesul a fost intrerupt când a venit o prietena la noi sa ne propună sa mergem împreuna la balet (yeeeey, mergem in Ianuarie la spectacol de balet pentru adulți), dar ne-am repliat repede și am revenit la rețeta de șampon.
Deci, se ia mentă, se freacă bine în mojar împreună cu puțină apă. Zeama care rămâne se strecoară cu o sită și se amestecă într-un șampon. Se toarnă șamponul într-o sticluță și gata. Aveți “șampon îmbunătățit”. Și m-a mai rugat să vă arăt și pozele astea, ca să știți și voi cum să faceți (de când cu recenzia aia de carte, absolut tot ce face trebuie documentat video și arătat întregii lumi  :))

Misiunea #4

”Am încercat ceva nou”

Astăzi am discutat despre zona de confort și de ce e important să iasă din ea câteodată. I-am desenat un cerc și i-am zis că aia e zona de confort. De fiecare dată când iese din cerc, cercul se mărește și așa învață mai multe, află mai multe, face mai multe. Îi crește și zona de confort și crește și ea cu totul.

Și pentru că a auzit de crescut, s-a hotărât imediat să încerce ceva nou. Și anume, să facă șpagatul.

– Mami, a câta misiune e asta? Câte mai avem?

– Păi în total am zis că alegem 5. Ai făcut deja 3 misiuni.

– Aham… sunt 5… am făcut 3… deci asta e a … patra… și mai avem… DOUĂ!

Apoi a urmat instructajul despre ce să vă scriu și ce să vă arăt. M-a pus să o și filmez. Filmulețul începe cu ”bună ziua, dragi prieteni” dar n-o să-l pun aici decât dacă țineți morțiș, pentru că e Fip nemulțumit în fundal (voia el să facă șpagatul pe pătura ei, pentru că absolut tot de pe lumea asta e al lui, începând cu aerul pe care îl respirăm și terminând cu… orice altceva :)))

Așa că mă limitez în a vă pune o poză și concluzia Emei că e important să ieși din zona de confort, dar dacă vrei să faci șpagatul, e la fel de important să faci încălzirea întâi :))

Misiunea #5

”Am făcut pe cineva să râdă”

Și am ajuns și la ultima misiune primită de la Prietenii Cățeluși, deși (fie vorba între noi), să știți că le-am făcut pe toate, dar n-am apucat să le și pozez pe toate, ca să vi le arăt. Misiunea de astăzi este despre cum a făcut ea pe cineva supărat să râdă (e super-puterea ei asta… și când vede copii mai mici ca ea supărați pe stradă, nu știu ce și cum face, de îi înveselește mereu… e expertă mai ales la bebeluși, așa că dacă aveți bebeluși supărați, puteți să ne dați de știre).
La cererea Emei, aș dori să vă informez că am bifat și ”Am ajutat un vecin”, atunci când a venit o prietenă a Emei care ne e vecină și nu reușea să-și pună o agrafă în păr și i-a pus-o Ema și că l-a mai și inspirat pe frati-su să facă o faptă bună, împărțind pufuleții prietenilor noștri cu el. Așa, să revenim la misiunea de astăzi.

Îi iau de la grădiniță. Fip are un coleg pe care Ema îl iubește foarte mult. Să zicem că îl cheamă I.  Adesea, înainte să plecăm, Ema îl îmbrățișează și îl pupă pe I, el îi răspunde la fel și sunt simpatici foc. Când vrea și Fip să-l ia în brațe, I nu vrea, ceea ce generează o cascadă de lacrimi. E adevărat că e neplăcut să te simți respins, dar dragoste cu sila nu se poate. În ultima vreme și-a îndreptat și el afecțiunea către alți colegi, dar câteodată revine tristețea că I nu vrea îmbrățișare. În zilele astea, în care Fip vrea îmbrățișare iar I nu vrea, plecarea se face într-o mare de plânsete. Plânsetele nu se opresc nici la mașină, nici când îl urc în scaun. Supărarea trece ea când o trece. Nu la comandă.

Ei, miercuri Ema s-a decis să-l ajute și să se folosească de super-puterea ei de a face copiii supărați să nu mai fie supărați, ci chiar să râdă. Cu Fip îi iese mai greu, pentru că el ne informează mereu că e supărat, că are de plâns, sau că a terminat și că e bine. Dar de data asta cred că și-a dat mai mult silința și a reușit (să-i distragă atenția, până la urmă… sau poate terminase și el ce avea de plâns. Nu știu). S-a maimuțărit în toate felurile și când și-a mai și atins nasul cu limba, ei bine… Asta a pus capac și s-au hlizit amândoi de n-au mai știut de ei.

– Te simți mai bine, Fip? Te-am făcut să râzi?

– Da. Mă simt mai bine. Nu mai sunt supălat acum. Nu mai plâng. Acum sunt buculos. Uite, lâd!

Îmi venea să-i mănânc…

Cum a fost pentru noi să trecem prin toate misiunile astea? A fost frumos. A fost o oportunitate bună să căutăm ocazii pentru a face fapte bune și a nu trece cu vederea ocaziile astea. Ne-a ajutat, de fapt, să fim mai atenți la ce e în jurul nostru. Și cred că e o idee bună să încercăm în fiecare zi din viața noastră să bifăm cel puțin una din misiunile astea sau altele. Chiar mi-am propus să fac un tabel, să-l laminez și să-l lipesc la ei în cameră. Câteodată avem tendința să trecem ca omul invizibil prin zilele noastre și prin viețile noastre. Mi-a plăcut să fim mai conștienți de ce-i în jurul nostru… Na, că nu credeam să o zic, dar mulțumesc unor desene animate pentru copii mici de așa o conștientizare 😀

Vă las aici și calendarul, poate vreți să-l folosiți și voi.

Femeia cu masca pe față

Simt așa, că interesele cititorilor mei încep să se schimbe. Și e normal. Multe dintre voi mă citiți de pe vremea când era Ema mică și aveți copii de vârstă cu ea. E normal ca acum să nu vă mai intereseze chestii legate de bebelușeală, ci să fi trecut în etapa următoare, în care deja simțiți nevoia să mai faceți și lucruri interesante pentru voi. Sunt în aceeași barcă și eu. După 5 ani în care copiii au fost aproape singurele interese, simt acum că mă redescopăr.

De fapt, poate ar fi mai bine să spun că mă descopăr, nu că mă re-descopăr. Pentru că eu, cea de acum, nu mai sunt eu, cea de acum 5 ani. Chiar vorbeam cu o prietenă zilele trecute cât de mișto e viața la 30 de ani. Când ești încă tânără, dar mult mai matură din punct de vedere emoțional, mult mai hotărâtă, știi ce vrei, ai și ceva experiență de viață din care ai învățat diverse… Ce să mai, e o vârstă frumoasă.

Doar că, odată cu vârsta asta frumoasă, alte lucruri încep să se resimtă în corp. Din fericire sunt încă sănătoasă. Nu am încă nevoie de ochelari, nu am boli, nu iau tratamente, nu mă simt bătrână. Doar părul și pielea mea cred diferit. Au început să-mi răsară din ce în ce mai multe fire de păr albe, iar tenul meu, după cum vă spuneam de foarte multe alte ori până acum, se resimte.

E adevărat că nici n-am avut cine știe ce grijă de el și acum s-o fi săturat, bietul. Așa că-i musai să îi acord mai multă atenție.

Și dacă îmi pare mie că și pe voi vă interesează aspectul ăsta (toate articolele mele de beauty și îngrijire sunt foarte citite), am zis să experimentăm împreună. Astăzi o să încerc o mască pe care o am în dulap de ceva vreme, pe care am luat-o special pentru a o testa pe blog, dar nu mi-am făcut curaj până astăzi. Cum azi e ziua în care îmi ies din zona de confort (:D), zic s-o încercăm.

E vorba de o mască pentru față, de la Sephora, pe care mi-a recomandat-o o prietenă. Se numește Lotus face mask, iar ea era foarte încântată de efectele pozitive pe care le-a văzut după ce a folosit masca. O s-o folosesc și eu și vă spun cum mi se pare. Tot ea mi-a recomandat și Advanced Night Repair Eye Concentrate Matrix de la Estee Lauder, dar momentan îmi depășește cu muuuult bugetul. Când o fi mai stringentă problema poate mâ gândesc să reprioritizez cheltuielile 🙂

Pun imediat camera pe mine și… să începem:

 

Acum văd că nu se vede în filmuleț ce trusă de machiaj e… Era vorba despre una de la urban decay. Acum înțeleg de ce o folosește toată lumea 😀

Teatru magnetic pentru copii și un concurs

De bine ce ziceam că n-am luat jucării după noi în vacanța asta, până la urmă, copiii mei tot au primit ceva. Și pentru că nu v-am mai scris demult despre jucării interesante, e o ocazie bună să o fac acum.

Ema trece acum printr-o perioadă în care una-două, organizează spectacole. Îl ia pe frati-su de mână și încep organizarea. Amenajează scena, trag lumini, aranjează locurile spectatorilor, aduc farfurii cu gustări și pahare cu băuturi. Apoi se apucă să exerseze, să pregătească ei spectacolul. Sau, cum zice Fip, ”pestacolul”.

Pe scurt, asta înseamnă că ea face ceva, iar el imită tot ce face ea.

Putem să fim invitați la un concert de muzică, și atunci își cară din birou instrumentele, le expun pe jos în living, unde e și scena, și cântă la ele. Sau poate că vizionăm un spectacol de dans.

Dar, cel mai des, urmărim teatru de păpuși. Mai precis, Masha și Ursul, așa cum au văzut ei la Sala Palatului, acum un an, când au fost. Ema își manevrează păpușa de pe lumea cealaltă… ăăăă… pardon, pe Masha, care arată așa:

… iar Fip are un tigru, care e ursul.

Se ascund după canapea și le auzim doar vocile și hlizeala. Și pe Fip, că el vrea să fie parte din decor.

La un moment dat, le făcuse V chiar și o scenă, frumoasă, de lemn, pe semicerc, de montat în colț. Dar avem nevoie de o casă mai mare pentru asta, așa că am dus-o la grădiniță. Momentan, ne descurcăm cu scenele improvizate.

Ei, și pe fondul ăsta, de viitori artiști, vă puteți imagina cum a fost când au primit într-un pachețel special pentru ei un teatru magnetic, de la Naturici. Teatrul ăsta include scena, decorul și personajele, pe care le poți mișca pe scenă cu ajutorul unor bețe care au un magnet în capăt. Așa că au început poveștile.

teatru magnetic scufița roșie

Au pornit de la Scufița Roșie și au ajuns la cu totul și cu totul altceva, la fetițe care pleacă pe lună cu racheta, la bunicuțe care le scot la cofetărie și la lupi furioși, care se transformă în câini blânzi. Din păcate, nu am decât ciotul ăsta de filmuleț, pe care l-am făcut imediat ce au deschis pachetul.

Între timp a învățat și Fip să mânuiască bețele și se descurcă amândoi mult mai bine. Îi mai las să exerseze nițel, apoi o să filmăm o poveste cap coadă și o să o transformăm în film, pe care îl vom proiecta apoi pe perete. Cu generic și tot ce trebuie.

Un alt joc pe care l-au primit în același pachet e un set cu piese magnetice cu cifre pe ele. Acasă, la țară unde stăm noi, Ema își ține cu mare mândrie un caiet de matematică pe birou. Acolo a făcut ea matematică împreună cu ta-su. A învățat-o cum se fac adunările și cum se redau ele grafic. Are pagini întregi cu adunări până la 10, scrise cu marker negru pe caietul cu pătrățele.

Când se împrietenește ea bine cu cineva, nu uită să menționeze că ea știe și matematică, ba chiar are un caiet de matematică, așa cum au copiii la școală. În caietul ăla a învățat ea matematicA. Adică nu matematică, așa pur și simplu. Ci matematica, pe toată. I-au sclipit ochii atunci când a văzut a doua surpriză.

Am împărțit tăblița în două, pentru că ”Filip nu știe el matematica, așa ca mine. El doar înșiră piesele și mă încurcă”. Ea făcea calcule sus, iar el punea piesele jos. La 8+7 s-a încurcat. A zis că-i prea greu, că n-are suficiente degete și că oricum sunt mari cifrele și uită ce adună cu ce. Poate când o să fie la grupa mare.

Jocul îl găsiți tot pe site la Naturici, mai precis aici.

Și acum vine partea care vă interesează pe voi. Avem un concurs, cu două premii drăguțe.

Pe cel mai mic o să-l știți. Pe celălalt trebuie să-l ghiciți (iată că v-am dat și un indiciu 😉 ) Concursul îl găsiți la mine pe grup (click pe poza de mai jos). Dați join, dacă nu sunteți deja acolo. Și după ce ați răspuns, dați și tag cuiva care ar putea fi interesat de premiu (eventual și add, dacă nu e. Iar dacă nu-i place grupul, poate ieși apoi).

 

Succes!

Cursuri de engleză pentru copii la EKA – Experiența noastră

Acum câteva săptămâni am fost invitată cu copiii la un curs de engleză pentru copii, la o lecție deschisă de engleză la EKA (divizia de limba engleză a International House, centru de limbi străine cu sediul central în Londra și peste 158 de scoli în 50 de țări). M-am dus acolo neștiind la ce să mă aștept și ușor temătoare, gândindu-mă cum o să fie cu un copil deja obosit după o zi întreagă de grădiniță, fără somn la prânz.

Pe Fip nu l-am luat, fiind cu mâna proaspăt ruptă, ci am profitat de ocazie să petrec o după amiază ca între fete, doar cu Ema. Nu se întâmplă prea des să avem ocazia asta, așa că ne-am bucurat amândouă de timpul petrecut împreună. Chiar dacă asta a însemnat să-l petrecem fix la un curs de engleză (pentru copii, măcar atât).

Temerile mele au fost inutile, pentru că la lecția deschisă nu a fost deloc stresantă, obositoare sau mai știu eu cum m-aș fi așteptat să fie, deși Ema era trează de 12 ore deja, după o zi plină. Și asta pentru că oamenii de acolo chiar știu cum să-și facă treaba (și știți că-s pretențioasă în privința asta). Să vă zic.

O să vă povestesc despre cum e la grupele mici de vârstă, unde am rămas extrem de plăcut impresionată de mentalitate și abordare. La cele mari nu m-am interesat prea mult, plus că e cu testări și examene, iar pentru noi asta momentan nu-i direcția în care mergem (dar știu că suntem puțini care merg în direcția asta, așa că pentru voi s-ar putea să nu fie o problemă).

De la bun început mi-a atras atenția modul în care echipa lor a abordat copiii proaspăt veniți într-un loc necunoscut. Unii copii mai vorbăreți, alții mai timizi, știți cum sunt copiii… N-a strâmbat nimeni din nas, n-a încercat nimeni să scoată cu insistențe obositoare copilul din carapacea lui, atmosfera fiind deschisă, jucăușă și glumeață.

În al doilea rând, la cursurile deschise au fost invitați și părinții să participe și pentru a vedea cum decurg lucrurile, dar, mai ales, pentru a nu stresa copiii, știut fiind că un copil învață cel mai bine atunci când se simte în siguranță. Deci nu, nimeni n-a avut pretenția ca acești copii care erau acolo să se ducă la ”lecție” fără părinți, niciun copil nu a fost văzut ca fiind ”răsfățat”, nu am primit sfaturi să dezlipim copiii de noi că ni se urcă în cap, ci totul a decurs cu mult respect față de copii și părinții lor. Părinți care au fost invitați să participe și ei activ la activități, tocmai pentru a transmite copilului sentimentul de siguranță și a-l ajuta să se integreze în jocuri.

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Desigur, nu trebuie să vă spun (sau da?) că învățarea s-a făcut prin joc la toate grupurile de vârstă, prin discuții sau bricolaj, cu copiii folosindu-și mâinile, corpurile, explorând, simțind, auzind și văzând. La cea mai mică grupă de vârstă un copilaș care avea în jur de un an, s-a băgat cu totul în ligheanul cu boabe de grâu. Am primit explicații despre cum tocmai asistăm la un episod de învățare senzorială, copilul a fost încurajat să exploreze, apoi plimbat cu ligheanul plin cu boabe prin sală.

Am asistat la două lecții deschise, pe vârste de grupe diferite.

Prima grupă de vârstă este gândită pentru copiii între 6 luni și 2 ani (Sing & Play). Lecția a mers pe ideea ”învățării” cu ajutorul simțurilor, după cum vă ziceam, iar toți copiii au participat fără insistențe, din proprie inițiativă, atrași fiind de muzică, de materialele folosite și de atmosferă, în general.
Cursul de engleză pentru copii Sing & Play stimulează dobândirea de noi abilități de mișcare și abilități lingvistice. Fiecare sesiune de curs  de engleză oferă o combinație de activități comune părinte-copil, oferind părintelui ocazia de a participa alături de copil la activitățile de mișcare, muzică, socializare și, în egală măsură, de a observa din umbră evoluția copilului. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința. Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului.

A doua lecție deschisă a fost destinată copiilor cu vârste între 3 și 6 ani (Laugh & Learn). Fiecare lecție din acest curs de engleză pentru copii folosește deschiderea naturală a copilului către muzică, povești și joc imaginative, pentru introducerea primelor noțiuni de limbă engleză și pregătirea copilului pentru învățarea structurată a limbii străine. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința. Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

A doua lecție deschisă a fost destinată copiilor cu vârste între 3 și 6 ani (Laugh & Learn). Fiecare lecție din acest curs de engleză pentru copii folosește deschiderea naturală a copilului către muzică, povești și joc imaginative, pentru introducerea primelor noțiuni de limbă engleză și pregătirea copilului pentru învățarea structurată a limbii străine. Cursul durează 12 luni, 2 ședințe pe săptămână, 60 minute/sedința. Copilul participă alături de un părinte sau însoțitor, iar înscrierea se poate face oricând în timpul anului.

Ce m-a fascinat pe mine aici a fost că acest curs a fost ținut de un profesor, iar Ema nu a acceptat niciodată cu ușurință bărbații în viața ei. Fie că vorbim despre prieteni sau despre rude, profesori, instructori, ea se deschide greu în comunicarea cu bărbații (așa a fost de când era mică; la 6 luni plângea atunci când vorbea orice bărbat cu ea și avea nevoie de mai mult timp de adaptare decât cu o femeie). Drept urmare, n-am stresat-o și am căutat întotdeauna să învețe cu femei, ca să se simtă mai în siguranță. La înot, la grădiniță, pe unde am mai fost, am solicitat ca instructorul sau profesorul să fie, de fapt, o instructoare sau o profesoară. Abia recent, de vreo două săptămâni, a acceptat volens nolens, un instructor bărbat și acum îl place foarte mult. Dar, ca să revenim la cursurile de engleză, lecția deschisă pentru grupa ei de vârstă a fost ținută de un profesor, cu care copilul meu ”sălbatic”, a comunicat, căruia i-a răspuns la întrebări, cu care s-a simțit bine și… la final mi-a spus că ar vrea să învețe engleza cu el.

Postarea asta să știți că nu e plătită. E scrisă doar pentru că mi-a plăcut mult abordarea lor, mediul și felul în care au lucrat cu copiii, faptul că sunt la curent cu ideile astea ”moderne” în care respectăm copilul, în care nu-l forțăm, în care se ia în calcul dezvoltarea emoțională a copiilor, nu doar cea cognitivă, că, la grupele lor de vârstă, n-am strâmbat din nas nici măcar o dată.

După cum ziceam, Ema vrea să participe la cursurile de engleză de acolo, așa că din toamnă o să mă interesez pentru amândoi, să vedem cum ne putem organiza.

Cam așa a arătat cursul:

Și eu am trăit în comunism

Și eu am trăit în comunism

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Sunt cel mai credul client sau potențial client (cel puțin client de cărți). La fiecare mail pe care îl primesc de la ”Simona de la Elefant” cu câte o reducere, mai fac câte o comandă ușurică de cărți (între 2 și o bibliotecă de cărți).

Săptămâna trecută, pregătindu-mă de concediu, am zis că nu-mi mai iau cărți de psihologie, dezvoltare personală, parenting sau alte misticități, ci vreau ceva ușor, să pot citi în mașină sau când/dacă mai dorm copiii. Am căutat să văd ce-a mai scris Ioana Pârvulescu (am citit ”Inocenții” și mi-a plăcut foarte mult) și am dat peste o carte care se numește ”Și eu am trăit în comunism”, a cărei editor e Ioana Pârvulescu.

Pentru că și eu am trăit puțin în comunism și, mai ales, pentru că sunt conștientă că nu trebuie să uităm ce s-a întâmplat atunci cu adevărat (tindem să mai uităm și să glorificăm anumite aspecte care erau, poate pozitive), mi-am comandat-o.

Și am citit-o pe nerăsuflate. Pentru cineva care n-a trăit cu adevărat perioada respectivă (ca mine, de altfel, care aveam 4 ani și jumătate la revoluție), pare o carte de ficțiune, cu povestiri dintr-o vreme și o societate care nu poate exista în realitate. Povestioarele sunt scurte și pe alocuri amuzante, dar e un soi de umor negru, sumbru, parțial resemnat, parțial al învingătorului învins (sau invers?)

 

Frigul permanent în lunile de iarnă, foamea permanentă, indiferent de anotimp, lipsa de control, starea generală de teamă, absurdul situațiilor, nedreptățile… Sunt vremuri în care au trăit părinții noștri.

Să citesc această carte m-a făcut să înțeleg multe din comportamentele generației părinților mei, comportamente care câteodată mă scot din sărite.

Mă gândeam cum o fi să trăiești zilnic cu același fel de mâncare, dictat de alții, să te culci poate nemâncat, să ai nevoie de pile, relații și intervenții ca să-ți cumperi minimumul necesar, lupte și cozi ca să prinzi 10 ouă de Paște, să nu găsești o ceapă sau o cafea, să nu ți se vândă decât pâine veche… Oare nu e normal ca după ce ai trăit vremurile alea să iți vinzi și sufletul pentru o masă ”bogată” de Crăciun? Oare n-o fi normal să îi cumperi nepotului o plasă de dulciuri când te duci în vizită, că doar copilului n-ai avut de unde să-i iei? Oare n-o fi normal să vrei să ai 30 de grade în dormitor când te culci și să fii sensibil la orice adiere de vânt? Cu siguranță e normal și să-ți faci stocuri de alimente prin cămară, pivniță sau dulapuri, deși ai minimarket la parterul blocului. Și e normal și să ai nevoie de control în viața ta, chiar dacă asta înseamnă să vrei cu orice preț să-i controlezi pe toți cei dragi.

În fine… Vă recomand cartea, chiar dacă e amară și dureroasă și urlă de nedreptate. Din fericire, noi putem alege să o citim sau nu. Părinții noștri n-au avut de ales și au trăit-o!

Vă las cu câteva poze din ea. După cum ziceam, o găsiți pe elefant, la cărți: