Citeam zilele astea o carte scrisă de Erich Fromm. Îi zice “Fuga de libertate”. Dacă vi se par interesante istoria, psihologia și sociologia, vă recomand să o citiți și voi. Tema principală a cărții e evoluția omului in decursul istoriei și cum i s-au schimbat lui nevoile, în funcție de asta, în principal din perspectiva relației individului cu libertatea proprie. M-a captivat.

Ne căutăm singuri constrângeri, în numele libertății

Fenomenul legat de “libertate” m-a fascinat întotdeauna. Pe de-o parte, observ cum căutăm libertatea cu toată ființa noastră. Dezvoltarea noastră, în esență, se leagă de un anumit nivel de autonomie și libertate. Oameni au murit pentru libertate. Oameni încă mor pentru libertate. Oamenii se plâng că le lipsește libertatea. Cu toate astea, dacă te uiți în jur, o să vezi că libertatea e doar o iluzie. Că ne luptăm pentru anumite libertăți, in timp ce în alte părți ne căutăm singuri constrângeri. Că a fi parte din o societate vine la pachet cu un set de limitări ale libertății noastre. Dar altfel nu putem să trăim.

În fine, subiectul e vast. După părerea mea, de om care studiază omul cu interiorul său cu tot, libertatea ne sperie din două perspective. Pentru că vine cu responsabilitate și pentru că avem impresia că ne pierdem de grup, ne pierdem sentimentul de apartenență. Mă uit și la mine. De când sunt frilensăr și îmi lipsește contextul de birou, de colegi, de program, de structură, mi le caut singură. Altfel, mă simt pierdută în neant, fără scop și fără țel. Drept urmare, mi-am căutat un birou de la care să lucrez împreună cu cineva, știu că trebuie să mă duc acolo la o anumită oră, că plec de acasă, că am un scaun și o masă ale mele, că împart camera aia cu încă cineva care are aspirații similare cu ale mele, temeri similare și dorințe similare. În plus, la birou trebuie să am o conduită, pentru că nu sunt singură acolo. Da, mă pot tăvăli pe canapea, dacă vreau, dar nu la fel de liber cum aș face-o acasă. Sunt nebună că am ales asta, în loc de libertatea de acasă? Poate. Dar îmi lipsea sentimentul de apartenență. De a fi inclusă într-un grup. Eram ca o frunză în vânt. Fromm explică mai tehnic decât mine. El zice că ”să te simți complet singur și izolat conduce la dezintegrare mentală, la fel cum foamea conduce la moarte”.

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri propri

O să vă întrebați, poate, încotro merg cu ideile astea. Ce legătură e între educație, pentru că despre asta vreau să vorbim, și istoria omenirii și a libertății omului. Ca să ajungem la subiectul despre care m-am apucat să scriu azi, o să mă folosesc tot de o idee a lui Erich Fromm, pe care am citit-o în mai multe din cărțile lui. Practic, el spune că ”dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri proprii”.

Timp de zeci de ani, românilor le-a lipsit libertatea de a avea gânduri proprii. Sub regimul comunist, unde nu trebuia să gândești, ci doar să execuți, libertatea asta îți fusese răpită. Părinții noștri, poate și bunicii noștri, n-au avut voie să întrebe, să cerceteze, să gândească. Supunerea era una din valorile promovate de regim. Gândirea critică era blamată. Să pui prea multe întrebări te punea chiar în pericol fizic. Oameni au făcut închisoare ani buni și grei pentru ceea ce nouă nu ne lipsește. Oameni au murit pentru ca nouă să nu ne lipsească asta.

Cum au ajuns părinții și bunicii noștri să se teamă să gândească pentru ei? Să lupte pentru ceea ce cred? Să întrebe, să afle? Prin presiunile regimului, presiunile societății și presiunile școlii. Școala, după modelul comunist, nu era făcută să te ajute să gândești. De fapt, nici nu îți trebuia asta. Partidul dicta tot, nu aveai ce să gândești. Trebuia doar să execuți. Școlile pe care le-au urmat părinții noștri creau executanți, care să nu pună întrebări. Un soi de roboți ar fi trebuit să iasă din școli. Materia era standard pentru toată lumea. Copiii erau standard. Profesorii erau standard. Niște piese de modelat la strung. Dezumanizați și unii și alții. Istoria era măsluită, geografia era măsluită, cam tot era măsluit pentru îndoctrinarea copilului de rând și spălarea lui de creier.

Schimbarea care n-a schimbat nimic

Și a venit Decembrie 1989. A venit revoluția, marile reforme. Ce s-a schimbat în sistemul de educație? Parțial s-a schimbat conținutul. A dispărut o parte din măsluieli. A dispărut cultul dictatorului. În rest, același sistem care nu educă, ci formează, ca la strung, niște elevi. Un sistem care îi ia din ce sunt ei și îi transformă în același lucru. Standardizare.

Doar că, în timp ce sistemul rămâne același, societatea se schimbă. Avem alte nevoi acum, căutăm alte libertăți. Trăim tot pe repede înainte, în viteză. Tot se schimbă, și nu oricum, ci rapid. Suntem într-un context foarte flexibil și extrem de imprevizibil. Trăim într-o lume în care piesele de strung, care ies din școală, sunt redundante. Trăim într-o lume în care roboți ca Sophie primesc cetățenia unui stat. Într-o lume în care inteligența artificială poate prelua, la orice oră din zi și din noapte, munca a oamenilor-roboți. Pentru că, păstrând metodele vechi, de pe vremea când produsul ce ieșea de pe băncile școlii trebuia să facă mult și să gândească puțin, școlile scot acum pe bandă rulantă oameni pregătiți perfect să facă munci ce vor fi, în curând, automatizate. Ăsta e procesul. Iei o activitate, o standardizezi, apoi o automatizezi. Singurul motiv pentru care asta nu se întâmplă la scară largă e că dacă s-ar întâmpla, toată societatea noastră, nepregătită pentru alte vremuri, s-ar prăbuși. Cât o s-o mai ducem așa, păstrând joburi în mod artificial? Nu știu.

Datoria noastră e să ne pregătim copiii pentru alt viitor

Și pentru că nu știu dacă va mai dura o generație sau două sau nouă, cred că e datoria noastră să ne pregătim copiii pentru alt viitor. Ce alt viitor? Asta nu mai știu. În vremurile astea, viitorul e, după cum ziceam mai sus, extrem de imprevizibil. Așa că singurele lucruri pe care ar trebui să ne concentrăm atunci când creștem și educăm un copil sunt să-i învățăm să pună întrebări, să știe să ia decizii și să prelucreze rapid date și informații. Pentru că s-ar putea, ca doar pe astea să le facă mai bine un om decât un robot. S-ar putea ca doar asta să nu poată fi standardizat.

Momentan îi pregătim pentru altceva. Școlile, pe modelul clasic, în care profesorul predă, iar copilul învață (pe de rost) niște concepte abstracte, poate inutile unele, în care profesorul are un statut superior copilului, în care nu vorbim despre un ”dialog”, ci despre ”predare”, pregătesc copiii fix pe dos.  Pentru a urma indicații, pentru a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei (totul e prestabilit, de la orar, materie, până la uniforme) și să scoată date și informații.

O să se întâmple o mare schimbare în sistemul educațional românesc în viitorul apropiat? Nu. Nici măcar în viitorul îndepărtat. Oare putem noi să facem ceva în direcția asta? Noi, ca părinți? Categoric!

Dacă avem resurse financiare, putem căuta școli care promovează colaborarea (și nu competiția), care încurajează copiii să intre în dialog cu profesorii, care lasă copilului putere de decizie, care nu promovează conceptul de pedeapsă și nici măcar de recompensă.

Iar noi, acasă, putem încuraja la copii toate aspectele astea. Îl putem încuraja pe copil să întrebe, să afle, îl putem încuraja să-și găsească singur răspunsuri. Îl putem încuraja să pună la îndoială tot ce nu îi e clar, tot ce îi e impus. Vorba bunicii mele, ”întreb, deci gândesc; gândesc, deci exist”. Putem ca măcar acasă să nu încurajăm servilismul, putem ca măcar acasă să tratăm copilul cu respect și demnitate. Putem ca măcar acasă să avem încredere în deciziile copilului. Putem ca măcar acasă să direcționăm și nu să impunem. Și, vorba lui Fromm, să educăm și nu să manipulăm.

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil”

(Erich Fromm – Arta de a iubi)

Să fii părinte… asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior, aproape 40 de săptămâni. Apoi îl naști așa cum a lăsat natura, fără complicații și fără probleme. Ții copilul aproape de tine, îl alăptezi când are nevoie, îi respecți programul de somn și de joacă, îi ești acolo și pat, și masă, și hartă în viața asta. Când copilul mai crește, vă dezlipiți ușor-ușor unul de celălalt, pe măsură ce el prinde curaj să intre în lumea asta mare. Îi ești în continuare sprijin și ghid, îl lași să experimenteze, să afle, să întrebe, să se mire.

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Înțelegi că nici copilul nu e perfect și că fiecare greșeală e o minunată oportunitate să învețe ceva nou despre el sau despre lume. Mai înțelegi că fetița ta sau băiețelul tău nu sunt, de fapt, ai tăi, ci ai lor, că nu sunt nici o proiecție a ta, că nu poți repara prin ei ceea ce nu a fost bine în viața ta. Înțelegi că fetița ta nu este o imagine, un vis pe care ți-l clădești singură, ci că are dorințe, năzuințe, preferințe și alte -ințe proprii. Pe care le iubești împreună cu copilul ăsta, care nu ești tu.

Crești, astfel, copii care să ajungă adulți care să se iubească. Să se respecte. Să se cunoască. Să-și cunoască vocea, să asculte de ea și să o arate și altora. Copii care să-și cunoască abilitățile și limitările, care să nu se teamă de greșeli, care să învețe mereu ceva bun din orice experiență grea.

Doar că în realitate devine mai greu să faci asta.

Ce auzi în jur?

Auzi în jur că a crește un copil e un fel de joc, cu reguli stricte, standard, care se potrivesc tuturor jucătorilor.

Auzi că trebuie să crești un copil independent, iar oamenii nu știu cum să facă asta altfel decât încercând să lase copilul în miezul lumii, ca să se descurce. Să se descurce să adoarmă singur, să se descurce singur la grădiniță, să se descurce singur cu străini, pentru ca tu să ai și libertate, să poți fi și ”femeie”, nu doar mamă. Nu auzi că perioada asta în care nu reușești să mai fii femeie nu va dura o eternitate. Și nici nu prea auzi că poți crește un copil independent și altfel, respectându-i nevoile, limitele și fiind acolo, pentru el, ca să și le depășească.

Sau poate auzi că nu trebuie să scoți niciodată copilul din zona lui de confort, nici măcar atunci când el este mare, ci că trebuie să te sacrifici pe altarul maternității pentru binele lui. Că, odată devenită mamă, nu mai poți face nimic altceva decât să fii mamă. Că nu trebuie să dezlipești niciodată copilul de tine, deși el a crescut și ar avea nevoie de mai mult spațiu pe care să-l gestioneze singur. Că nu trebuie să-l scoți din rutina lui niciodată, că nu trebuie să-l lași în contact cu oameni diferiți de tine. Că nu poți avea încredere în el că se descurcă singur sau cu mai puțin ajutor din partea ta. Auzi că trebuie să-l păzești ca pe un glob de cristal… toată viața. Pentru că ăsta e rolul mamelor.

Auzi că trebuie să te știe de frică, auzi că trebuie să-l ”înveți” respectul (prin aceleași metode de frică), auzi că trebuie să decizi tu tot ce ține de el. Auzi că nu trebuie să-l lași să facă mofturi atunci când vrea tricoul roșu și nu pe ăla albastru. Auzi că nu trebuie să plângă, nu trebuie să se supere, că n-are dreptul să fie furios. Auzi că n-ai de ce să-ți ceri tu scuze de la un ”mucos”, auzi că atâta timp cât stă sub acoperișul tău n-are drept la replică. Auzi că un copil care încearcă să negocieze ceva cu tine e un ”manipulator” și un ”obraznic”. Auzi că trebuie să-l pedepsești atunci când greșește. Auzi că degeaba îi explici, pentru că oricum e mic și nu pricepe. Auzi că e ok dacă plânge, pentru că își ”face plămâni”, sau oricum n-o să țină minte.

Auzi multe. Multe lucururi care te pun în dubiu, care îți mută direcția din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, de ajungi să te pierzi și să nu-ți mai cunoști, cu adevărat, copilul.

Dar ce îl înveți?

Când auzi toate părerile tuturor, gândește-te la ce transmiți copilului atunci când urmezi sfaturile astea. Ce îl înveți tu pe copilul tău? Ce află el despre lume? Ce imagine își creează despre sine și despre ce este în jurul lui?

Dacă atunci când el are nevoie de tine, asculți de cei din jur și vrei să-l ajuți să devină independent ignorându-i nevoile, ce-l înveți? Că iubirea vine mână în mână cu respingerea. Va căuta în viața lui relații care să fie pe același model.

Același lucru îl înveți și atunci când îl abuzezi fizic (cu neimportanta ”pălmuță”) sau verbal. Că e normal ca cei care te iubesc să te agreseze. Vă întrebați de ce atât de multe femei rămân în relații abuzive și nu pleacă de lângă soții care le bat și le violează? Iată o lecție învățată din copilărie: că iubirea vine la pachet cu durere, cu respingere, cu sentimentul neputinței și, în final, cu resemnare.

Dacă atunci când plânge, îi spui să n-o facă, ce învață el? Că anumite emoții nu sunt acceptate. Va învăța, foarte abil, să le ascundă, să le reprime, să le acopere cu altele. Va învăța că nu e acceptat atunci când e furios, sau când e supărat. Va învăța că odată cu emoțiile grele vine și singurătatea.

Dacă atunci când se lovește în colțul mesei, cerți masa și îi dai ”na-na”, ce află el despre el însuși? Află că nu e responsabil pentru acțiunile lui, află că nu trebuie să-și asume greșelile, află că alții pot fi pedepsiți pentru ceva ce el a ”greșit”.

Dacă atunci când greșește îl cerți și îl pedepsești, ce îi transmiți? În transmiți că o experiență este ratată, atunci când rezultatul nu e corect. Îi transmiți că greșelile trebuie acunse, că greșelile nu trebuie asumate. Îi transmiți că atunci când greșești, e important să găsești alt vinovat, pentru a scăpa tu basma curată.Despre pedepse și recompense am mai scris. Și o să mai tot scriu…

Ce vreau să spun este că e important să cântărim toate mesajele pe care le transmitem copiilor. Să ne gândim ce îi învață pe termen lung. Și dacă suntem ok cu asta, să le transmitem mesajul în continuare. Dar dacă simțim că ceva din ceea ce transmitem nu e ok, putem schimba oricând abordarea, indiferent de ce ”auzim” în jurul nostru.

Ascultați de voi, mame! Și de copiii voștri!