Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

recunoștință

– Uite, mami, e o doamnă care strânge gunoaiele de pe marginea drumului. Unii oameni nu sunt prea civilizați și le aruncă pe unde le vine. Nu respectă deloc natura.
– Da, al tlebui să aluncăm si noi gunoaiele la gunoi.
– Da, Fip. Să le aruncăm la gunoi, nu pe jos. 

Așa ne-am început noi călătoria către grădiniță în dimineața asta. Și mă gândeam: Ce bine că am niște copii care înțeleg cât de important e să fim oameni responsabili, să ne respectăm natura și pe noi înșine! De la dialogul de mai sus a început o discuție mai amplă. M-am gândit să plusez nițel și m-am băgat și eu în vorbă.

– Ce păcat că am trecut așa repede pe lângă ea. Ar fi fost frumos să-i mulțumim pentru că are grijă de natură și de orașul nostru și că strânge după noi…

Copiii m-au aprobat. Așa că am mers și mai departe.

– Și cui am putea să-i mai mulțumim? Suntem înconjurați de oameni care fac lucruri pentru ca nouă să ne fie viața mai ușoară și mai frumoasă.

Au stat ei și s-au gândit. Fip și-a trecut atenția către un excavator care turna niște pământ într-o remorcă. Dar Ema a rămas concentrată.

– Ar trebui să-i mulțumim Adrianei [educatoarea ei], pentru că are grijă mereu de noi. Și Simonei, pentru că mă învață spaniolă. Și Laviniei, pentru că are grijă de Fip. Ar mai trebui să-i mulțumim lui Gabi, pentru că ne trimite mereu miere, must și lucruri bune de mâncare. Și lui tataie, pentru că are grijă de stupi și de roșii. Și lui Buni, pentru că ne ajută când avem nevoie. Să-i mulțumim și Tiei, pentru că ne-a croșetat niște căciuli călduroase, ca să nu ne fie frig la iarnă. 

Și lista a mai continuat puțin.

– Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?
– Păi cum am făcut noi acum, ne-am gândit cui putem să mulțumim și pentru ce. Atunci când punem creierul să se gândească la motive pentru care să fim recunoscători, el se simte foarte bine. E ca și cum l-am trimite într-o vacanță frumoasă.
– La mare? Pe plajă? Cu nisip și valuri?
– Da, cam așa e pentru el. Și atunci el produce niște substanțe care ne fac și pe noi să ne simțim bine, mai relaxați și mai veseli. 
– Aha, deci de-aia sunt eu așa veselă acum. Ar trebui să facem asta în fiecare dimineață… 
– Ai dreptate. Ne-am începe ziua mult mai frumos. 
– Diseară vreau să fac niște felicitări de mulțumire. 

Încă 4 activități prin care să exersați recunoștința cu copiii:

  1. Felicitări de mulțumire

    Ema a intuit foarte bine ce mă gândeam să-i propun să facem diseară. Niște felicitări prin care să transmitem celorlalți că le suntem recunoscători pentru toate lucrurile bune pe care le fac pentru noi. Apoi, să le și înmânăm personal, eventual împreună cu o îmbrățișare. Creștem încrederea copilului în forțele proprii, încurajăm interacțiunile sociale semnificative (sună mai bine în engleză ”meaningful”…), inducem o stare de bine, zâmbete și râsete.

  2. Borcanul cu mulțumiri

    Eu am ținut așa ceva într-un an, în care simțeam că îmi e greu să mă văd bună și frumoasă. Așa că am luat toate mesajele pozitive pe care le-am primit de la oameni cu care am interacționat (familie, prieteni, voi – comunitatea mea) și le-am scris pe hârtiuțe pe care le țineam într-un borcan de pe birou. Când mă simțeam jos de tot, le luam la citit. După 5 bilețele deja simțeam cum mă ridic de pe jos.
    Cu copiii vreau să fac ceva diferit. Și anume, de fiecare dată când avem de mulțumit cuiva, scriem pe un bilețel și punem în borcan. Apoi vom vedea, fizic, concret, cum se umple un borcan de fapte bune pe care le fac ceilalți pentru noi. Pentru că suntem minunați și contăm și suntem iubiți și suntem importanți.

  3. Copacul recunoștinței

    Anul trecut am făcut, împreună cu copiii de la grădiniță, un copac al iubirii. Fiecare copil a scris (cu intermediari :D) pe câte o piatră sau două oameni, lucruri sau activități pe care le iubesc. Le-am lipit apoi pe trunchiul unui copac.
    Vreau să fac ceva similar și cu copiii mei, doar că nu despre iubire, ci despre recunoștință. Pe fiecare piatră vom scrie lucruri pentru care suntem recunoscători. Apoi le vom lipi. Vă arăt poze când e gata.

  4. Albumul recunoștinței

    Emei îi place mult să facă poze și mă gândeam că am putea face un album al recunoștinței. Copiii să pozeze, împreună, oameni, activități, lucruri pentru care sunt recunoscători, apoi să le adăugăm în albumul recunoștinței, împreună cu un mesaj, care să ne amintească mai multe despre poză. Zilele astea o să mă duc să cumpăr un album și scoatem de la naftalină aparatul foto pe care l-a primit Ema anul trecut de ziua ei.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Dacă v-au fost de folos ideile, dați și mai departe 🙂

,

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

 

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

 

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

Citește tot

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Vine barza din nou. Ce facem?

Citește tot

Atelier senzorial în bucătărie

Citește tot

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată

Citește tot

Cum să dezvoltăm gândirea critică la copiii noștri (cu ajutorul vacilor)

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Despre bătrânețe și responsabilități

Citește tot

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

Citește tot

Cum să trăiești în prezent – o lecție de la fie-mea

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

educatie si libertate

 

Citeam zilele astea o carte scrisă de Erich Fromm. Îi zice “Fuga de libertate”. Dacă vi se par interesante istoria, psihologia și sociologia, vă recomand să o citiți și voi. Tema principală a cărții e evoluția omului in decursul istoriei și cum i s-au schimbat lui nevoile, în funcție de asta, în principal din perspectiva relației individului cu libertatea proprie. M-a captivat.

Ne căutăm singuri constrângeri, în numele libertății

Fenomenul legat de “libertate” m-a fascinat întotdeauna. Pe de-o parte, observ cum căutăm libertatea cu toată ființa noastră. Dezvoltarea noastră, în esență, se leagă de un anumit nivel de autonomie și libertate. Oameni au murit pentru libertate. Oameni încă mor pentru libertate. Oamenii se plâng că le lipsește libertatea. Cu toate astea, dacă te uiți în jur, o să vezi că libertatea e doar o iluzie. Că ne luptăm pentru anumite libertăți, in timp ce în alte părți ne căutăm singuri constrângeri. Că a fi parte din o societate vine la pachet cu un set de limitări ale libertății noastre. Dar altfel nu putem să trăim.

În fine, subiectul e vast. După părerea mea, de om care studiază omul cu interiorul său cu tot, libertatea ne sperie din două perspective. Pentru că vine cu responsabilitate și pentru că avem impresia că ne pierdem de grup, ne pierdem sentimentul de apartenență. Mă uit și la mine. De când sunt frilensăr și îmi lipsește contextul de birou, de colegi, de program, de structură, mi le caut singură. Altfel, mă simt pierdută în neant, fără scop și fără țel. Drept urmare, mi-am căutat un birou de la care să lucrez împreună cu cineva, știu că trebuie să mă duc acolo la o anumită oră, că plec de acasă, că am un scaun și o masă ale mele, că împart camera aia cu încă cineva care are aspirații similare cu ale mele, temeri similare și dorințe similare. În plus, la birou trebuie să am o conduită, pentru că nu sunt singură acolo. Da, mă pot tăvăli pe canapea, dacă vreau, dar nu la fel de liber cum aș face-o acasă. Sunt nebună că am ales asta, în loc de libertatea de acasă? Poate. Dar îmi lipsea sentimentul de apartenență. De a fi inclusă într-un grup. Eram ca o frunză în vânt. Fromm explică mai tehnic decât mine. El zice că ”să te simți complet singur și izolat conduce la dezintegrare mentală, la fel cum foamea conduce la moarte”.

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri propri

O să vă întrebați, poate, încotro merg cu ideile astea. Ce legătură e între educație, pentru că despre asta vreau să vorbim, și istoria omenirii și a libertății omului. Ca să ajungem la subiectul despre care m-am apucat să scriu azi, o să mă folosesc tot de o idee a lui Erich Fromm, pe care am citit-o în mai multe din cărțile lui. Practic, el spune că ”dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri proprii”.

Timp de zeci de ani, românilor le-a lipsit libertatea de a avea gânduri proprii. Sub regimul comunist, unde nu trebuia să gândești, ci doar să execuți, libertatea asta îți fusese răpită. Părinții noștri, poate și bunicii noștri, n-au avut voie să întrebe, să cerceteze, să gândească. Supunerea era una din valorile promovate de regim. Gândirea critică era blamată. Să pui prea multe întrebări te punea chiar în pericol fizic. Oameni au făcut închisoare ani buni și grei pentru ceea ce nouă nu ne lipsește. Oameni au murit pentru ca nouă să nu ne lipsească asta.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

Cum au ajuns părinții și bunicii noștri să se teamă să gândească pentru ei? Să lupte pentru ceea ce cred? Să întrebe, să afle? Prin presiunile regimului, presiunile societății și presiunile școlii. Școala, după modelul comunist, nu era făcută să te ajute să gândești. De fapt, nici nu îți trebuia asta. Partidul dicta tot, nu aveai ce să gândești. Trebuia doar să execuți. Școlile pe care le-au urmat părinții noștri creau executanți, care să nu pună întrebări. Un soi de roboți ar fi trebuit să iasă din școli. Materia era standard pentru toată lumea. Copiii erau standard. Profesorii erau standard. Niște piese de modelat la strung. Dezumanizați și unii și alții. Istoria era măsluită, geografia era măsluită, cam tot era măsluit pentru îndoctrinarea copilului de rând și spălarea lui de creier.

Schimbarea care n-a schimbat nimic

Și a venit Decembrie 1989. A venit revoluția, marile reforme. Ce s-a schimbat în sistemul de educație? Parțial s-a schimbat conținutul. A dispărut o parte din măsluieli. A dispărut cultul dictatorului. În rest, același sistem care nu educă, ci formează, ca la strung, niște elevi. Un sistem care îi ia din ce sunt ei și îi transformă în același lucru. Standardizare.

Doar că, în timp ce sistemul rămâne același, societatea se schimbă. Avem alte nevoi acum, căutăm alte libertăți. Trăim tot pe repede înainte, în viteză. Tot se schimbă, și nu oricum, ci rapid. Suntem într-un context foarte flexibil și extrem de imprevizibil. Trăim într-o lume în care piesele de strung, care ies din școală, sunt redundante. Trăim într-o lume în care roboți ca Sophie primesc cetățenia unui stat. Într-o lume în care inteligența artificială poate prelua, la orice oră din zi și din noapte, munca a oamenilor-roboți. Pentru că, păstrând metodele vechi, de pe vremea când produsul ce ieșea de pe băncile școlii trebuia să facă mult și să gândească puțin, școlile scot acum pe bandă rulantă oameni pregătiți perfect să facă munci ce vor fi, în curând, automatizate. Ăsta e procesul. Iei o activitate, o standardizezi, apoi o automatizezi. Singurul motiv pentru care asta nu se întâmplă la scară largă e că dacă s-ar întâmpla, toată societatea noastră, nepregătită pentru alte vremuri, s-ar prăbuși. Cât o s-o mai ducem așa, păstrând joburi în mod artificial? Nu știu.

Datoria noastră e să ne pregătim copiii pentru alt viitor

Și pentru că nu știu dacă va mai dura o generație sau două sau nouă, cred că e datoria noastră să ne pregătim copiii pentru alt viitor. Ce alt viitor? Asta nu mai știu. În vremurile astea, viitorul e, după cum ziceam mai sus, extrem de imprevizibil. Așa că singurele lucruri pe care ar trebui să ne concentrăm atunci când creștem și educăm un copil sunt să-i învățăm să pună întrebări, să știe să ia decizii și să prelucreze rapid date și informații. Pentru că s-ar putea, ca doar pe astea să le facă mai bine un om decât un robot. S-ar putea ca doar asta să nu poată fi standardizat.

Momentan îi pregătim pentru altceva. Școlile, pe modelul clasic, în care profesorul predă, iar copilul învață (pe de rost) niște concepte abstracte, poate inutile unele, în care profesorul are un statut superior copilului, în care nu vorbim despre un ”dialog”, ci despre ”predare”, pregătesc copiii fix pe dos.  Pentru a urma indicații, pentru a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei (totul e prestabilit, de la orar, materie, până la uniforme) și să scoată date și informații.

O să se întâmple o mare schimbare în sistemul educațional românesc în viitorul apropiat? Nu. Nici măcar în viitorul îndepărtat. Oare putem noi să facem ceva în direcția asta? Noi, ca părinți? Categoric!

Dacă avem resurse financiare, putem căuta școli care promovează colaborarea (și nu competiția), care încurajează copiii să intre în dialog cu profesorii, care lasă copilului putere de decizie, care nu promovează conceptul de pedeapsă și nici măcar de recompensă.

Iar noi, acasă, putem încuraja la copii toate aspectele astea. Îl putem încuraja pe copil să întrebe, să afle, îl putem încuraja să-și găsească singur răspunsuri. Îl putem încuraja să pună la îndoială tot ce nu îi e clar, tot ce îi e impus. Vorba bunicii mele, ”întreb, deci gândesc; gândesc, deci exist”. Putem ca măcar acasă să nu încurajăm servilismul, putem ca măcar acasă să tratăm copilul cu respect și demnitate. Putem ca măcar acasă să avem încredere în deciziile copilului. Putem ca măcar acasă să direcționăm și nu să impunem. Și, vorba lui Fromm, să educăm și nu să manipulăm.

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil”

(Erich Fromm – Arta de a iubi)

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

Citește tot

Cum arată copilăria în România

Acum ceva vreme apăruse în atenția social media un studiu făcut de unicef, din care reieșea că 63% dintre copiii din România sunt agresați fizic acasă. Mai clar zis, că mai mult de 6 din 10 copii sunt bătuți acasă. Că-i bătaie cu furtunul, că-i ”doar o pălmuță”, copiii ăia sunt agresați fizic. Apropos de asta, știați că în cazul unui copil mic, amenințarea cu bătaia și bătaia au același efect?

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Citește tot

Despre empatie

Citește tot

Maria și apele roz de mătase

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

 Urmărește-mă pe facebook

respect

Să fii părinte… asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior, aproape 40 de săptămâni. Apoi îl naști așa cum a lăsat natura, fără complicații și fără probleme. Ții copilul aproape de tine, îl alăptezi când are nevoie, îi respecți programul de somn și de joacă, îi ești acolo și pat, și masă, și hartă în viața asta. Când copilul mai crește, vă dezlipiți ușor-ușor unul de celălalt, pe măsură ce el prinde curaj să intre în lumea asta mare. Îi ești în continuare sprijin și ghid, îl lași să experimenteze, să afle, să întrebe, să se mire.

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Înțelegi că nici copilul nu e perfect și că fiecare greșeală e o minunată oportunitate să învețe ceva nou despre el sau despre lume. Mai înțelegi că fetița ta sau băiețelul tău nu sunt, de fapt, ai tăi, ci ai lor, că nu sunt nici o proiecție a ta, că nu poți repara prin ei ceea ce nu a fost bine în viața ta. Înțelegi că fetița ta nu este o imagine, un vis pe care ți-l clădești singură, ci că are dorințe, năzuințe, preferințe și alte -ințe proprii. Pe care le iubești împreună cu copilul ăsta, care nu ești tu.

Crești, astfel, copii care să ajungă adulți care să se iubească. Să se respecte. Să se cunoască. Să-și cunoască vocea, să asculte de ea și să o arate și altora. Copii care să-și cunoască abilitățile și limitările, care să nu se teamă de greșeli, care să învețe mereu ceva bun din orice experiență grea.

Doar că în realitate devine mai greu să faci asta.

Ce auzi în jur?

Vrei să primești postările mele pe email?

Auzi în jur că a crește un copil e un fel de joc, cu reguli stricte, standard, care se potrivesc tuturor jucătorilor.

Auzi că trebuie să crești un copil independent, iar oamenii nu știu cum să facă asta altfel decât încercând să lase copilul în miezul lumii, ca să se descurce. Să se descurce să adoarmă singur, să se descurce singur la grădiniță, să se descurce singur cu străini, pentru ca tu să ai și libertate, să poți fi și ”femeie”, nu doar mamă. Nu auzi că perioada asta în care nu reușești să mai fii femeie nu va dura o eternitate. Și nici nu prea auzi că poți crește un copil independent și altfel, respectându-i nevoile, limitele și fiind acolo, pentru el, ca să și le depășească.

Sau poate auzi că nu trebuie să scoți niciodată copilul din zona lui de confort, nici măcar atunci când el este mare, ci că trebuie să te sacrifici pe altarul maternității pentru binele lui. Că, odată devenită mamă, nu mai poți face nimic altceva decât să fii mamă. Că nu trebuie să dezlipești niciodată copilul de tine, deși el a crescut și ar avea nevoie de mai mult spațiu pe care să-l gestioneze singur. Că nu trebuie să-l scoți din rutina lui niciodată, că nu trebuie să-l lași în contact cu oameni diferiți de tine. Că nu poți avea încredere în el că se descurcă singur sau cu mai puțin ajutor din partea ta. Auzi că trebuie să-l păzești ca pe un glob de cristal… toată viața. Pentru că ăsta e rolul mamelor.

Auzi că trebuie să te știe de frică, auzi că trebuie să-l ”înveți” respectul (prin aceleași metode de frică), auzi că trebuie să decizi tu tot ce ține de el. Auzi că nu trebuie să-l lași să facă mofturi atunci când vrea tricoul roșu și nu pe ăla albastru. Auzi că nu trebuie să plângă, nu trebuie să se supere, că n-are dreptul să fie furios. Auzi că n-ai de ce să-ți ceri tu scuze de la un ”mucos”, auzi că atâta timp cât stă sub acoperișul tău n-are drept la replică. Auzi că un copil care încearcă să negocieze ceva cu tine e un ”manipulator” și un ”obraznic”. Auzi că trebuie să-l pedepsești atunci când greșește. Auzi că degeaba îi explici, pentru că oricum e mic și nu pricepe. Auzi că e ok dacă plânge, pentru că își ”face plămâni”, sau oricum n-o să țină minte.

Auzi multe. Multe lucururi care te pun în dubiu, care îți mută direcția din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, de ajungi să te pierzi și să nu-ți mai cunoști, cu adevărat, copilul.

Dar ce îl înveți?

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Când auzi toate părerile tuturor, gândește-te la ce transmiți copilului atunci când urmezi sfaturile astea. Ce îl înveți tu pe copilul tău? Ce află el despre lume? Ce imagine își creează despre sine și despre ce este în jurul lui?

 

Dacă atunci când el are nevoie de tine, asculți de cei din jur și vrei să-l ajuți să devină independent ignorându-i nevoile, ce-l înveți? Că iubirea vine mână în mână cu respingerea. Va căuta în viața lui relații care să fie pe același model.

 

Același lucru îl înveți și atunci când îl abuzezi fizic (cu neimportanta ”pălmuță”) sau verbal. Că e normal ca cei care te iubesc să te agreseze. Vă întrebați de ce atât de multe femei rămân în relații abuzive și nu pleacă de lângă soții care le bat și le violează? Iată o lecție învățată din copilărie: că iubirea vine la pachet cu durere, cu respingere, cu sentimentul neputinței și, în final, cu resemnare.

 

Dacă atunci când plânge, îi spui să n-o facă, ce învață el? Că anumite emoții nu sunt acceptate. Va învăța, foarte abil, să le ascundă, să le reprime, să le acopere cu altele. Va învăța că nu e acceptat atunci când e furios, sau când e supărat. Va învăța că odată cu emoțiile grele vine și singurătatea.

 

Dacă atunci când se lovește în colțul mesei, cerți masa și îi dai ”na-na”, ce află el despre el însuși? Află că nu e responsabil pentru acțiunile lui, află că nu trebuie să-și asume greșelile, află că alții pot fi pedepsiți pentru ceva ce el a ”greșit”.

 

Dacă atunci când greșește îl cerți și îl pedepsești, ce îi transmiți? În transmiți că o experiență este ratată, atunci când rezultatul nu e corect. Îi transmiți că greșelile trebuie acunse, că greșelile nu trebuie asumate. Îi transmiți că atunci când greșești, e important să găsești alt vinovat, pentru a scăpa tu basma curată.Despre pedepse și recompense am mai scris. Și o să mai tot scriu…

 

Ce vreau să spun este că e important să cântărim toate mesajele pe care le transmitem copiilor. Să ne gândim ce îi învață pe termen lung. Și dacă suntem ok cu asta, să le transmitem mesajul în continuare. Dar dacă simțim că ceva din ceea ce transmitem nu e ok, putem schimba oricând abordarea, indiferent de ce ”auzim” în jurul nostru.

 

Ascultați de voi, mame! Și de copiii voștri!

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Citește tot

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Citește tot

Cum arată copilăria în România

Acum ceva vreme apăruse în atenția social media un studiu făcut de unicef, din care reieșea că 63% dintre copiii din România sunt agresați fizic acasă. Mai clar zis, că mai mult de 6 din 10 copii sunt bătuți acasă. Că-i bătaie cu furtunul, că-i ”doar o pălmuță”, copiii ăia sunt agresați fizic. Apropos de asta, știați că în cazul unui copil mic, amenințarea cu bătaia și bătaia au același efect?

Citește tot

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Nu e suficient

copil imbufnat

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește necondiționat, care are încredere în mine, pentru care sunt farul care îi ghidează viața, universul fără de care nu poate trăi. Nu aș ridica în veci mâna la copiii mei, așa ziceam atunci.

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

… sau așa credeam eu. Pentru că, dacă o întrebați pe Ema, o să aflați cu stupoare (ca și mine, de altfel) că nu intru în procentul ăla de părinți. Că am pleznit-o. Până acum evoca două situații, dar acum văd că a rămas la una singură.

Și anume, acum mai bine de jumătate de an,într-o criză de furie a ei, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, i-am împins mâna și am lovit-o, din greșeală, tot peste picior. Am rămas mască la cum a perceput ea situația și mi-am luat o pauză interioară ca să contemplez. Cum de s-a gândit ea că am bătut-o. Apoi mi-am dat seama. Nu am bătut-o. Nu am avut nici cea mai mică intenție în direcția asta, dar energia mea n-a fost flower power și zen. În clipa aia, nu mai știu de ce (și nici nu contează), n-am aplicat schema clasică de ”ține ferm mânuța copilului care lovește și spune-i cu blândețe și fermitate că nu-l lași să te lovească”. Nu. În clilpa aia s-au activat toate furiile mele și, deși n-am pleznit-o, am împins-o cu cea mai puțină blândețe, cu singurul scop de a mă apăra. Nu de a face educație, nu de a fi blândă cu copilul, nu de a fi empatică și plină de compasiune. Nu știu din ce motive, s-a trezit leoaica autoapărării din mine și m-am… autoapărat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să-i explic, să-i vorbesc, să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Receptivitate minimă din partea ei. Și mi-am dat seama. Nu au contat intențiile mele, pe care încercam cu atât aplomb să i le tot subliniez. Ea, în clipa aia, s-a simțit agresată. Așa că am făcut ce a trebuit până la urmă. Mi-am cerut scuze. Încă nu e pe deplin împăcată cu situația, pentru că încă își mai amintește de ea. Încă mai are nevoie să înțeleagă și să proceseze. Iar eu încă mai am nevoie să-mi cer scuze și să ies din egocentrism.

A doua situație a fost acum o lună, când l-a mușcat pe Fip de obraz. Am intervenit pompieristic atunci, am sărit cu un heirup de pe scaun și i-am împins repede capul, ca să eliberez fălcuța rotundă a fratelui speriat din gura ei. Mi-a zis și atunci că i-am tras una peste față. De data asta am știut mai bine. După ce a trecut momentul de criză și discutam împreună despre toată situația, mi-am cerut scuze că am speriat-o. Poate că am greșit intervenind atât de frenetic, dar e datoria mea de mamă să-mi apăr ambii copii. Când cineva le face rău, nici nu mai clipesc, ci apar ca o furtună. I-am amintit situații când am făcut asta și pentru ea. Apoi i-am explicat cum atunci am intervenit și pentru a-l salva pe el, dar și pentru a o salva pe ea. ”Sunt convinsă că dacă i-ai fi făcut ceva foarte rău lui Fip, pentru că n-am fost acolo să te ajut să te oprești, ai fi fost foarte tristă”. Mi-a dat dreptate, ne-am împăcat cu toții și povestea s-a încheiat. Probabil doar pentru că am acționat eu diferit din prima…

Cât despre țipat… Păi, dacă mă ascultați pe mine, o să auziți că am țipat de cel mult 5 ori la ei de când îi am. Că eu nu țip de felul meu, pentru că nu-mi place și nu pot. Și toți adulții care mă cunosc, ar putea confirma asta. Dar… dacă o întrebați pe Ema, ea o să infirme.

Pentru ea, ”a țipa” înseamnă chiar și un ton mai ferm, pe care îl mai folosesc atunci când e nevoie. Chiar și o privire care îi transmite că ceva nu e ok. Se repliază, ”ascultă”, dar furia și-o exprimă. Îmi reproșează, se supără, îmi spune să nu mai țip (ba chiar să nu mai urlu). Rămân serioasă și îi dau dreptate că ar trebui să fiu mai blândă, dar pentru asta am nevoie și de cooperarea ei. Că dacă îi spun blând de 3 ori să facă un lucru, aș vrea să-l facă, sau să-mi spună de ce nu-l face. A patra oară o să fiu mai fermă. Și pentru că îmi pierd răbdarea, dar și pentru că vreau să știe că vorbesc serios… În sinea mea se întâmplă, însă, două lucruri.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

În primul rând, mă bucur că își exprimă furia. N-are a face că eu cred că n-are dreptate. Emoțiile nu-s greșite. Dacă ea simte furie atunci, păi mă bucur că mi-o zice și că n-o ascunde sub un preș, cum a făcut subsemnata vreo 30 de ani. Că încă lucrăm la a-și exprima constructiv furia asta, e adevărat. Pe de altă parte, ce eu am învățat în ăștia 30 de ani, ea o să știe pe la vreo 7-8… Deci zic eu că suntem bine.

În al doilea rând, mă umflă râsul. Ce știe ea despre ce înseamnă să țipe cineva la tine? Sau să țipe mereu? Să stai acolo, mic și neînsemnat și să asculți țipetele și reproșurile. Păi mulți copiii ar râde și cu fundul să audă că asta înseamnă pentru ea să țipe maică-sa la ea. Când alți copii sunt bruscați, înjurați, când la alți copii se urlă și se rage, când alți copii sunt pedepsiți și manipulați, bătuți cu cureaua, la ea asta înseamnă că am țipat și că am bătut-o? Hahaha!

Observați, vă rog, ce fac eu aici… Mă disculp. Mă urc pe o statuie de părinte minunat, mă compar cu ce n-ar trebui să mă compar, doar ca să rămân o mamă fantastică în ochii mei. Mă dau jos de pe statuie și îmi dau seama. Nu-s o mamă fantastică… Dar fac tot ce pot ca să-i cresc cât mai bine. Încerc să nu fac greșelile mamei mele, la fel cum și ea a încercat să nu facă greșelile mamei ei. Iar dacă Ema o să fie și ea o mamă care să nu facă greșelile mele, iar fetița ei o mamă care să nu facă greșelile ei, mergem pe calea cea bună.

Asta e, sunt Diana, mamă de Ema și de Fip, și nu-s deloc perfectă…

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Citește tot

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Citește tot

Cum arată copilăria în România

Acum ceva vreme apăruse în atenția social media un studiu făcut de unicef, din care reieșea că 63% dintre copiii din România sunt agresați fizic acasă. Mai clar zis, că mai mult de 6 din 10 copii sunt bătuți acasă. Că-i bătaie cu furtunul, că-i ”doar o pălmuță”, copiii ăia sunt agresați fizic. Apropos de asta, știați că în cazul unui copil mic, amenințarea cu bătaia și bătaia au același efect?

Citește tot

Când nu ești bine cu tine, nu ești bine cu nimeni – Fetița din casa rotundă

Citește tot

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Citește tot

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Citește tot

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

cum să speli copilul pe păr

 

Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai spăla cu acid și nu cu apă.
Motivele pot fi multe, de la teama de apă, sau poate că își amintește cum l-a supărat odată, cândva, în viața asta sau în alta, cum i-a intrat săpun în ochi, până la nevoia de a se face auzit, de a-și stabili singur limitele, de a fi acceptat (în ochii lui sau ai părintelui) ca individ separat de restul familiei, cu puteri depline și cu drept de veto.

Sigur că poți să-l obligi, să-l ții cu forța și să nu ții cont de protestele lui. Spălatul se face brutal, mecanic, iar la final copilul e curat și frumos mirositor. Dar de aici lipsește respectul față de el și atitudinea blândă, înțelegătoare, pe care eu una tot încerc să o împrăștii pe unde mă găsesc. Și sigur că poți și să renunți la spălatul pe păr până în momentul în care chiar nu se mai poate altfel, când e obligatoriu, când în capul copilului deja se dezvoltă alte civilizații, cu structuri sociale, construcții proprii, poate chiar mai multe autostrăzi decât are România.

Noi am fost și pe acolo, căci Fip a avut în cap un strat protector consistent compus din pământ, nisip și, probabil, particule cosmice. Cât a fost cu mâna în ghips (adică 3 săptămâni și 2 zile), spălatul pe păr a fost imposibil (încercam să limităm pe cât de mult contactul lui cu apa, pentru că și-așa era frustrant pentru el să nu poată lua parte la activitățile lui preferate: înotul și stropitul cu apă până la dezintegrare), așa că îi făceam zilnic dușuri scurte, rapide, pe care aproape să nu le conștientizeze. Dar, după astea 3 săptămâni, plus încă una în care n-a vrut să se spele și nici eu n-am vrut să-l mai stresez suplimentar, l-am tuns de tot. L-am tuns de tot pentru că am fost o familie de păduchioși (haha, da, puteți să râdeți. Gata? A, mai aveți puțin… Ok, citiți voi mai departe când ați terminat). Avantajul stratului protector a fost că Fip a confirmat teoria cum că păduchii își caută gazde curate. El a avut cel mai puțin păduchios cap din toată familia. În fine, după ce l-am tuns, am văzut capul lui rotund, ca o lună, și la rotunzime, dar și la structura solului. Praf gri, doar că lipsea steagul înfipt în el acum câteva decenii, când eu una nu existam.

Bun, introducere suficientă, iată soluțiile pe care le-am găsit eu, după ce am trecut cu amândoi copiii prin etapa ”Nu mă păl pe păl”.

1. Folosiți șamponul potrivit

Nu știu dacă e nevoie de sugestia asta, pentru că nu știu dacă mai există șampoane pentru copii care să-i usture la ochi, dar asigurați-vă că șamponul pe care îl folosiți nu îi deranjează la ochi. Îl puteți testa pe voi înainte să spălați copilul cu el.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

2. Oferiți explicații

La unii copii funcționează bine explicații. Explicații despre de ce e nevoie să se spele pe păr (știu că pentru noi, adulții, asta este evident, dar pentru ei, cu experiența lor de viață limitată, evidentul ăsta e mai puțin evident), explicații despre cum decurge procesul, poate și ceva filmulețe cu alți copii care se spală pe păr. Îi puteți lua cu voi la duș atunci când vă spălați și voi pe păr, ca să vadă că nu vine sfârșitul existenței lor, că nu se prăbușește universul atunci când pui șampon în cap și, mai ales, atunci când îl clătești.

3. Spălatul în joacă

La alți copii pot funcționa jocurile. Spălat pe cap păpuși sau mașinuțe, spălat pe cap în poziții amuzante, glume caraghioase în care părintele confundă un fund de copil cu un cap de copil, sau un șampon cu o telecomandă. ”Mami, cum să mă speli pe păr cu telecomanda? Haha, hihi.”
Cântecele, tot felul de altfel de joculețe, orice destinde atmosfera și relaxează copilul (și părintele).
La fel de amuzant poate fi și să spălați copilul în locuri mai puțin potrivite, poate în chiuveta de la bucătărie, poate într-o oală, poate într-o tigaie… Fiți creativi!

4. Faceți baie împreună

Pe unii copii îi ajută să facă baie împreună cu părinții. Pe Filip l-am spălat mult timp ținându-l în brațe, sub duș. Bine, asta era și pentru că era cam singura mea opțiune de a face cunoștință cu apa în fiecare zi, pentru că mic (și foarte mic) fiind, nu voia să stea cu nimeni deloc, așa că împușcam doi iepuri dintr-un foc. Mă spălam și eu și-l spălam și pe el.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

5. Încercați o cască pentru protecția ochilor

De multe ori supărarea vine din faptul că atunci când îi spălam pe păr, le ajunge apa pe față și le intră în ochi. Puteți să încercați să-i obișnuiți să accepte apa de pe față, dar unii copii nu reușesc deloc să treacă peste asta. Ai mei fac înot, fac scufundări, sunt mereu cu capul în apă, dar, cu toate astea, la duș nu suportă apa să li se scurgă pe mutrițe. Așa că niște oameni au găsit o soluție, sub forma unui abajur pe care îl pui pe frunte copilului, iar apa se scurge pe abajurul respectiv, ocolind fața. Noi n-am luat, dar înțeleg că-s utile.

6. … sau ochelari de înot

Ce am făcut noi, în loc să folosim casca-abajur, a fost să utilizăm ochelarii de înot. A fost singura metodă 95% eficientă. Ochelarii pe ochi, etanșată zona, toată lumea fericită. Celelalte 5% le suplinim printr-un prosopel mic, pe care îl pun pe fața copilului neprotestatar 🙂
Adică, spălatul se face în felul următor: capul pe spate, ochelarii la ochi și un prosop mic pe față, care absoarbe toată apa.

7. Poate dopuri de urechi

Problema unor copii nu e apa care le intră în ochi sau care le curge pe față, ci apa care le intră în urechi. Așa că puteți proteja zona urechilor cu ajutorul unor dopuri de urechi.

8. Alegeți bine ora de baie

Mult timp l-am spălat pe Fip dimineața, pentru că seara era mereu prea obosit, suprastimulat de la activitățile zilnice, mult mai greu de liniștit și de calmat, mai puțin receptiv la explicații și la orice intervenție.

 

9. Puneți o oglindă

Pe unii copii îi ajută mult să vadă ce se întâmplă. Poate îi va mai și distra să se vadă cu capul plin cu spumă albă, ca de bezea. Dar important e să simtă că au puțin mai mult control, că văd ce li se face, că văd privirea relaxată a părintelui.

10. Acceptați emoțiile

Oricât de tare v-ați strădui, câteodată chiar nu se poate nici fără spălat și nici fără lacrimi. Acceptați supărarea copilului, acceptați că nu le place, că nu-s de acord, că e greu să nu poți face nimic să oprești adultul de lângă tine care îți face lucruri pe care nu le vrei, chiar dacă-s pentru binele tău. Nu le spuneți că nu au de ce să plângă, nu le spuneți că-s răi sau urâți, nu țipați la ei, nu-i pedepsiți pentru că au plâns și au protestat. Spuneți-le că îi înțelegeți că nu le-a plăcut. Și țineți-i în brațe. Iubiți-i și când plâng și când protestează.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil