Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici

Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici

Scris de Diana Vijulie

Anul trecut pe vremea asta citeam ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte din raftul meu de cărți de istorie din bibliotecă. Cărțile de istorie pe care le citesc acum sunt foarte diferite de ceea ce aș fi definit ca pe o carte de istorie când eram la școală, drept urmare le citesc cu plăcere. Pe lângă ficțiune, pe care o citesc pentru imaginile emoționale pe care vreau să mi le provoc prin lectură și dezvoltare personală sau psihologie (pe care le citesc din perspectivă profesională, dar – recunosc!- am cam început să mă simt suprasaturată de ele), cărțile de istorie ocupă un loc important în lecturile mele. Mi se pare extrem de important să știm ce s-a întâmplat și să vedem consecințele întâmplărilor respective, ca să avem un punct de reper despre ceea ce vrem să se repete și ceea ce nu vrem să se repete.

Când ești în miezul unei istorii care tocmai se scrie, e greu să-ți dai seama care va fi outcome-ul. N-ai de unde să intuiești rezultatul, iar dacă ești extrem de blocat emoțional în ceea ce ți se întâmplă, e cu atât mai greu să observi tipare și detalii. În principiu, funcționezi pe pilot automat, iar la final poate că o să te uiți în urmă și o să zici ”Vai, dar cum de nu mi-am dat seama?!”. 

Să ne cunoaștem istoria ajută. Ajută să vedem ce s-a întâmplat după ce s-au întâmplat toate întâmplările. Să vedem care au fost consecințele unor acțiuni pe care omenirea le-a făcut pe pilot automat. Din istorie am învățat cât de rea e discriminarea și cât de ușor se poate face ea pe criterii care pot părea aleatorii. Uitându-ne în urmă, în istoria mai veche sau mai nouă, putem vedea toate aceste lucruri cu o mai mare claritate și ne putem pune întrebarea: dacă noi facem asta acum, oare n-o să repetăm o istorie?

Rugăciune pentru Cernobîl o cumpărasem înainte să vina pandemia și peste noi, aici unde locuim, la țară, lângă o autostradă și un lac. La țară. Comandasem cartea după ce Ema descoperise apa de parfum pentru femei și voise și ea să-și adauge un astfel de element în trusa personală. Niciodată o comandă de pe elefant nu a exclus și cel puțin o carte, așa că această carte a venit împreună cu cadoul pentru Ema și și-a așteptat cuminte rândul în raft, până în martie 2020, când între o panică de ”cum o să facem noi să transformăm viața noastră întreagă într-o tele-viață?” și o recunoștință ”ce bine că suntem sănătoși și că ne e bine împreună”, am început să o citesc. 

M-am întristat citind-o, pentru toate viețile pierdute din carte, care nu erau altceva decât vieți pierdute în mod stupid în realitate.
M-am înfuriat citind-o, pentru iresponsabilitatea oamenilor și felul în care s-au expus și și-au expus familiile (inclusiv copiii născuți sau nenăscuți încă) radiației pentru niște principii sau valori ireale pentru mine.
M-am speriat citind-o, pentru felul în care poate să te distrugă ceva ce nici măcar nu vezi că există.
Apoi m-am gândit. Dacă oamenii din carte n-ar mai fi ținut costumele radioactive în dulapuri, dacă oamenii din carte nu s-ar mai fi întors pe ascuns în zonele carantinizate, dacă oamenii din carte n-ar fi furat și vândut în toată zona ”curată” tot felul de obiecte contaminate, dacă oamenii din carte ar fi purtat echipamentele, dacă oamenii din carte și-ar fi protejat copiii, dacă oamenii ar fi respectat niște reguli și n-ar fi încercat să acopere un dezastru cu minciuni ca un văl transparent, viețile multora n-ar fi fost pierdute, distruse, mutilate.
 

Scriam atunci, în martie 2020 așa:

”Văzând ce e în jurul nostru acum, în lume/România/București în 2020, am prins curaj. Că pot face și eu ceva să mă protejez, așa cum ar fi putut face oamenii din carte. Că e în puterea mea și a familiei mele măcar o fărâmă din ce ni se întâmplă. Că e, în primul rând, treaba noastră să ne protejăm și să avem grijă de noi.”

 
Acum, un an mai târziu, când încă ducem o televiață și când încă ne apasă un inamic invizibil, însă real, ca și în carte, dar altfel, vă invit și pe voi să o citiți și, poate, să descoperiți modalități prin care să aveți grijă de voi și de noi. Să cunoaștem istoria înseamnă să nu mai avem prea multe scuze s-o repetăm. 
 
Cartea o simt de piatră, cea mai grea și rece carte din viața mea. Nu pentru cum a fost scrisă, ci pentru bolovanul din piept cu care am rămas după ce am citit-o.

 

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați,...

Scandalul – O părere

Scandalul – O părere

De când mă știu, știu ceva despre mine. Cu cât ceva îmi apare mai des în fața nasului, cu atât mai mult crește rezistența mea. Mai ales când e vorba de chestii ce nu sunt de viață și de moarte. Matrix am văzut acum jumătate de an, Titanic...

Rupture – O părere

Rupture – O părere

„Să ajungi din Hédinsfjördur către Siglufjördur sau Ólafsfjördur era foarte complicat pe vremea aia. (…) Cea mai bună rută era pe mare, dar se putea merge și pe jos – prin trecătoarea Hestsskard și în jos către Siglufjördur. Există o poveste din secolul al...

Efectele HPV asupra relației de cuplu

Efectele HPV asupra relației de cuplu

facebookinstagramyoutuberss Infecția cu Virusul papiloma uman (adică HPV), este cea mai frecventă boală cu transmitere sexuală la nivel mondial. Ca să vă faceți o idee, dacă nu o aveți deja, aproximativ 70-80% dintre toți bărbații și femeile activi sexual vor fi...

Idei de cadouri pentru copiii care devin frați

Idei de cadouri pentru copiii care devin frați

facebookinstagramyoutuberss Apariția unui nou membru al familiei are un impact serios asupra tuturor membrilor acelei familii. Desigur, începutul poate fi provocator, pentru că toată familia iese din zona de confort, însă pe lângă aceste dificultăți poate rămâne...

Ce ai câștigat în pandemie?

Ce ai câștigat în pandemie?

facebookinstagramyoutuberss Înainte de pandemie lucram din două spații: de la cabinetul din centru și de la cabinetul de acasă. Momentan încă lucrez doar online, pentru că nu văd cum aș putea să fac munca mea cu măști, pentru că adesea ședințele se lasă cu plâns și...

”Banii n-aduc fericirea” vs. ”E adevărat pentru mine?”

”Banii n-aduc fericirea” vs. ”E adevărat pentru mine?”

facebookinstagramyoutuberss ”Banii n-aduc fericirea” zice o vorbă dulce din popor. Alta spune că ”Munca e brățară de aur”. Doar că vocile din poporul român sunt, de multe ori, fataliste, deprimante și descurajează din a avea putere personală. E logic, cultural...

9 feluri de a (re)intra în contact cu corpul

9 feluri de a (re)intra în contact cu corpul

facebookinstagramyoutuberss Dacă mă urmăriți pe instagram (cum ziceam și în articolul de acum câteva zile, Instagram a cam rămas singura platformă de social media pe unde mai sunt activă), o să vă plictisiți să vedeți de câte ori spun că e important să intrăm în...

De ce să-ți asculți corpul în loc să asculți de o carte

De ce să-ți asculți corpul în loc să asculți de o carte

facebookinstagramyoutuberss Că îmi place foarte mult să vorbesc despre dezvoltarea personală, poate că știți deja. Și că-mi place să vă dau idei și sugestii despre ce ați putea face ca să vă îmbunătățiți viața, poate că știți și asta. Și că nu sunt fan al rețetelor 1...

Ce gust are cartea pe care o citești?

”Povești fermecate rusești”… Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai ales, îmi amintesc cu miroseau paginile ei. Nu știu de unde aveam cartea, dacă eram prima ei proprietară, sau mai fusese altcineva înaintea mea care-i împrumutase din mirosul propriu. Știu doar că aveam câteva povești pe care le citeam și le răsciteam, până când, cred că deja le știam pe dinafară.

Îmi mai amintesc ceva legat de cartea asta. Cum mi-a adus mama câteva borcănele de piure de fructe pentru bebeluși (nu știu de unde le pescuise, căci eu aveam 6-7 ani în povestea asta) și cum le-am savurat, rând pe rând, încet, cu lingurița cu bandă cu flori pe mâner, în timp ce citeam cartea. Poveștile erau cu dormit pe sobă, iar borcanele cu piure erau de piersici. Păuni, vrăjitoare pe mătură, un copac cu mere pe copertă. Am iubit cartea asta și dacă tot mi-am amintit de ea, o să mă duc la mama să o întreb dacă o mai avem.

Așa era pe vremea aia cititul pentru mine. Și-s convinsă că și pentru voi. Așa sunt toate lucrurile pentru copii. Cu totul. Cu corp, cu piele, cu miros, cu gust. Așa e lumea în întregimea ei, o experiență senzorială totală. Ivan fecior de țăran mirosea a zambile, Nikita Tăbăcarul avea gust de piersici, Ivanușka era moale ca un Florinel (ursulețul de pluș care stătea lângă mine cât citeam), Ivan-Țarevici era o perdea albă, plină de lumină.

Când am mai crescut, am uitat să citesc cu toate simțurile. Nu știu ce gust a avut Effie Briest, nici ce miros a avut Ultima noapte de dragoste… Am citit cu ochii și cu mintea și atât. Un citit sărăcăcios și, pe măsură ce devenea mai sărăcăcios, devenea și mai plicticos, până s-a oprit.

Nu mai știu exact câți ani aveam când mi-am dat seama că trecuse un an întreg și eu nu mai citisem nicio carte. Nici măcar una, într-un an întreg. Eram tânără, aveam alte priorități. Mă săturasem de atâta citit sterp în școală, de atâtea cursuri în facultate, de atâtea pagini uscate de proceduri de la birou. Nu mai intrau cuvinte.

Până când mi-am dat seama că nu cititul cu ochii e problema. Ci lipsa cititului cu corpul. Am început să caut cărți sinestezice, locuri frumoase în care să citesc, ceaiuri bune pe care să le beau în timpul ăsta. Încetul cu încetul mi-am revenit. Mircea Cărtărescu miroase a mare. Hertha Muller se aude ca un tango argentinian. Andrei Pleșu e un ceai negru cu lapte. Gabor Mate se mișca în ritmul unui metrou. Gabriel Garcia Marquez miroase a recepție de hotel. Harari e cald.

Unde voiam să ajung cu articolul? Experimentați viața cu toate simțurile. Simțiți bucuria prin piele și urechi și ochi. Dați-vă voie să descoperiți lumea cum o fac copiii. Așa că, vă întreb acum: Ce miros are serialul vostru preferat de Netflix? Ce gust are cartea pe care tocmai ați terminat-o? Cum sună plăcinta cu mere pe care ați făcut-o ieri?

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru.

Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva ce plănuiam să fac de vreo 2 ani: cont pe goodreads.

Scopul nu era să interacționez pe încă o platformă de socializare, ci să descopăr cărți noi. Îmi plăcea (și încă îmi mai place) că am pe goodreads opțiunea de a primi recomandări, în funcție de ce îmi place să citesc. M-am apucat să trec în lista-mi de cărți citite toate cărțile pe care le citisem până la momentul respectiv în 2019, apoi câte una câte alta din cărțile pe care îmi aminteam să le fi citit vreodată. Sigur că nu mi le amintesc pe toate și la un moment dat m-am oprit, însă mi-am propus ca lista să fie corectă începând cu 2019.

Pe măsură ce îmi băgam nasul în aplicație, am descoperit că îți poți seta și un scop pe anul în curs. Câte cărți voiam să citesc? Hai să vedem dacă pot fi 52. Am pus 52 în listă, iar bara de progres era bine trecută de jumătate deja. Deci sigur voi citi 52 de cărți în 2019.

Apoi, ca prin minune, odată setat acest ”target” pe anul în curs, frecvența cu care abandonam cărțile a crescut. Iar frecvența cu care terminam cărțile începute a scăzut. Treceau seri la rând în care, în loc să citesc (așa cum făceam de obicei), mă găseam dând scroll aiurea în tramvai pe instagram, căutând outfituri cu fuste plisate și paturi verzi pentru dormitor pe Pinterest, sau adormind cu ochii în televizor. Ceea ce nu se mai întâmplase de ani de zile.

Cititul se transformase într-o presiune pe care o pusesem pe mine. Pe încă o presiune. E încă acolo, iar eu n-am ajuns la 52 de cărți și nici n-o să ajung până la finalul anului. Sunt la 47 și vor fi, probabil, 48. E OK, îmi tot spun. E OK și-așa. Nu e un eșec. Nu mă cred încă toate părțile din mine. Mai vedem…

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Sau nu doar despre asta. Scopul principal cu care am deschis laptopul a fost să vă spun care au fost cărțile mele preferate pe anul acesta. Și-apoi elucubrațiile despre scopul meu neîmplinit au pornit de la ideea că acum le am notate și cotate pe toate cele citite anul acesta, deci îmi va fi mai ușor.

N-o să fac un top 5-10-15, pentru că mi-e foarte greu, ci doar o să vă povestesc despre preferatele mele, câte or fi ele. Și să vă spun și ce mi-a plăcut la ele. Încerc să nu dau spoilere, ci să povestesc despre trăirile mele în timp ce le citeam (sau apoi). Să începem, dară.

Autori români:

Melancolia – Mircea Cărtărescu

Nu am citit prea mulți autori români anul acesta, iar asta e mare păcat. Vorbeam și azi cu V. la masă că tare mi-aș dori să-mi placă mai mult autori autohtoni, contemporani, care să pară că scriu pentru mine, să mă identific mai ușor cu structura și cultura poveștilor, cu personajele care să fie ca mine sau ca tine, care să fi trăit ca mine sau ca tine, cu părinți ca ai mei sau ca ai tăi. Am găsit câțiva și nu-i nimic; mai caut.

Să revenim însă la singura mea alegere pentru 2019 din categoria autorilor români (pe Tatiana Țîbuleac nu o pot include aici) – Melancolia lui Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu îmi place mult cum scrie. Atât proza lui cuminte și așezată (de genul ”Frumoasele străine”), cât și textele fantasmagorice, pe marginea cărora mă apuc să-mi fac propriile introspecții, să am propriile revelații, să-mi simt propriile emoții. Cred că dintre toate povestirile lui, citindu-le pe cele cuprinse în Melancolia m-am emoționat cel mai tare. Nu mi-am amintit cognitiv copilăria, ci, mai degrabă, senzorial, emoțional. Am retrăit dormitorul gol al părinților, firele de praf care se vedeau în lumină, frica și tristețea, îngrijorarea, mi-am trăit urșii de pluș de pe canapea și covorul vișiniu de lână, pe marginea căruia făceam curse de mașini. Am retrăit lumina soarelui din diminețile din vacanța de vară, am retrăit noaptea cu răcoarea ei, am retrăit ochii curioși cu care priveam lumea. Am retrăit diferite Diane la diferite vârste, am retrăit și diferite mama și diferiți tata. Am retrăit tot cu Melancolie și am și plâns, recunosc. De ce să n-o fac. Am fost tristă și recunoscătoare, neputincioasă și puternică.

În 2020 mă așteaptă și Nostalgia, pe care am văzut-o re-editată în 2019 și pe care încă nu am citit-o până acum.

Autori străini

Uitându-mă prin lista de cărți citite, îmi dau seama că anul 2019 l-am împărțit în două. Perioada cu Yalom, când am citit și/sau recitit tot ce a fost tradus din ce a scris el și perioada lecturilor legate de Holocaust. Pe lângă cele două subiecte mari, se mai ițește una mică: povești de viață și supraviețuire ale unor copii.

Perioada Yalom

Irvin Yalom e unul dintre autorii mei preferați. Este un psihoterapeut care acum e deja bătrân, cu care sper ca într-un univers paralel să fac măcar o oră de terapie personală 🙂
E autor de tratate de psihoterapie, dar scrie (sau a scris) și ficțiune, însă tot pe aceeași temă. Am observat că nu toată lumea îi e fană, așa cum credeam eu, ci că unii cititori chiar nu gustă stilul lui de scriere. Eu una nu pot pricepe cum se întâmplă asta, dar îmi amintesc cu câtă greutate am citit eu pasajele despre fotbalul american din cartea lui Backman – Scandalul și parcă se leagă cumva experiențele.

În fine, ce voiam să zic, de fapt, e că atunci când vine vorba de Yalom sunt biased și mi-a plăcut tot ce-a scris, dar o să trec în listă unul singur dintre romane, deși îmi e tare greu să aleg.

Plânsul lui Nietzsche

Plânsul lui Nietzsche e o poveste inventată despre personaje reale: dr. Breuer, Nietzsche, Sigmund Freud. Practic, romanul încearcă să explice cum a apărut psihoterapia și cât de legată este ea de filosofie. Dr. Breuer primește provocarea de a-l trata prin tratamentul ”vorbei” pe Nietzsche de niște teribile migrene (somatizări, am zice noi acum), însă povestea este mult mai încâlcită de-atât. Pentru mine, romanul a fost o invitație la a contempla niște idei generale despre propria-mi existență, despre concepția mea despre vulnerabilitate și intimitate, despre limite. Și despre filosofie, în general.

Perioada cărților despre Holocaust

După ce am citit ”Bibliotecara de la Auschwitz”, am zis că nu-mi mai trebuie anul acesta nici măcar o singură carte despre Holocaust sau subiecte similare, dar n-am putut sta pe tușă și am citit mai mult și mai mult și mai mult(e). Iată câteva dintre ele

Max – Sarah Cohen-Scali

Dacă ar fi să fac un top 5 al cărților citite anul acesta (dar n-o să fac, pentru că îmi e prea greu să decid), sunt convinsă că ”Max” ar intra în el. Povestea lui Max nu este reală, însă e inspirată dintr-o etapă extrem de crudă a istoriei noastre. Ați auzit vreodată despre programul Lebensborn? Dacă da, știți ce zic. Dacă nu, vă spun pe scurt că în acest program femei ariene ”pur sânge” se acuplau cu bărbați arieni de aceeași bună origine, pentru a crea copii ”perfecți” din punct de vedere genetic. Mamele nășteau în spitalele speciale ale programului și rămâneau acolo cu bebelușii cât era nevoie ca ei să fie alăptați exclusiv (câteva săptămâni sau luni), apoi ele plecau, iar copiii rămâneau în centru, unde erau pregătiți pentru viață în spiritul hitlerist. Ei urmau să lupte, să ducă Reichul mai departe, să populeze toată lumea. Astfel de centre au existat peste tot în Germania, dar și în alte țări în care putea fi atins standardul arian, blond cu ochi albaștri. Pe măsură ce femeile nu mai țineau pasul cu născutul, programul s-a extins către a fura copii din țările nordice, Polonia, etc. Da. Dacă erau suficient de blonzi, cu ochii suficient de albaștri, erau furați din familiile lor și înregimentați în acest program. Iar cei care după naștere nu corespundeau, erau uciși fără remușcări. Dacă v-ați uitat la Handmaid’s Tale sau ați citit cartea, o să observați ceva similarități.

În fine, personajul fictiv, Max, e primul bebeluș născut în acest program, iar pe parcursul cărții putem citi despre viața lui lipsită de iubire, de apartenență, de sprijin și repercusiunile lipsurilor acestea. Am simțit multe citind această carte. Am plâns de mila lui și a tuturor copiilor care și-au purtat singuri de grijă în această lume, am fost furioasă, am prins încredere în forța noastră de supraviețuire, oricare ar fi trauma. Vă recomand să o citiți pe îndelete, cu șervețele. Nu e o carte ușoară… Sau, n-a fost pentru mine…

Jurnalul Annei Frank

Am citit Jurnalul Annei Frank în paralel cu Ema. Eu am citit jurnalul original (original-abreviat), iar Ema varianta de comic-book. Adică aceasta:

A fost prima ei carte citită integral cap-coadă (singură) și a deschis multe întrebări. Atât legate de istorie, cât și de dificultățile specifice ale vârstei adolescente. Până la urmă, Anne Frank era o tânără fată, care-și punea tot felul de întrebări. Nu știu dacă aș recomanda-o pentru toți copiii de 6 ani, cât avea Ema când o citea, însă sunt convinsă că sunt mulți copii de 6 ani care ar aprecia-o, la fel ca și Ema.

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

Vai, cât am mai plâns citind Bibliotecara de la Auschwitz. Tocmai pentru că e vorba despre copiii din lagăre. Iar copiii care suferă, care nu-și pot trăi copilăria, care nu se pot bucura de normalitate, de iubire și de înțelegere, aici e punctul meu slab. Aici mă descompun în bucăți și mă înfurii. Nu vreau să vă dau prea multe detalii din carte, așa că mă opresc aici. Sunt extrem de multe pasaje care m-au emoționat.

După ce am citit Bibliotecara de la Auschwitz, mi-am amintit că tot în 2019 am cititi și Tatuatorul de la Auschwitz, care mi s-a părut, însă, mult prea telegrafic. Bibliotecara de la Auschwitz mi s-a părut că lămurește multe din golurile lăsate de Tatuatorul de la Auschwitz și că deschide spațiul pentru trăitul emoțiilor în zone în care Tatuatorul pare că se grăbește.

Am mai scris aici despre această carte: 3 cărți mai grele pentru vacanță.

Fiecare moare singur – Hans Fallada

Fiecare moare singur este, cu siguranță, cea mai lungă carte a mea citită în 2019, dar recunosc că am citit-o foarte repede. A fost genul de carte grea pentru o mamă, în sensul că m-aș fi încuiat în cameră cu ea pentru o zi și-o noapte și aș mai fi ieșit când ar fi fost gata, iar asta o mamă nu poate să facă. Am tăiat mult din orele de somn, am amânat tot ce se putea amâna până când am terminat-o.

E o carte tot din seria cărților despre Holocaust, practic povestea de viață a unui cuplu german care își pierde fiul în cel de-al doilea război mondial și alege să se rebelizeze împotriva sistemului, printr-o metodă deloc productivă, care aduce însă multă durere și moarte în jurul lor.

Ce m-a atras la roman (adică nu citesc descrierile de pe spatele romanelor, pentru că sunt, de multe ori, spoilere și prefer să fiu luată prin surprindere atunci când citesc)? Și grafica de pe copertă, dar, în primul rând, titlul. Da, fiecare dintre noi moare singur, iar asta mi se pare cel mai înfricoșător aspect al morții…

Mi-a plăcut tare mult stilul nemțesc de scriere și chiar vorbeam ieri cu V despre predilecția mea către felul în care scriu nemții. Nu reușesc să mă aliniez cu stilul încărcat și dureros de scriere rusesc, de multe ori nici să mă apropii de cel resemnat și fatidic românesc sau din zonă, probabil și pentru că atunci când am început să prind gustul de lectură, am făcut-o la școală cu autori germani. Mă atrage stilul pragmatic, care redă situații și emoții și-mi dă mie spațiu pentru a gândi și simți ce am eu nevoie și cât am eu nevoie. Stilul siropos mă face să mă detașez foarte ușor de subiect, în schimb acest stil telegrafic mă apropie mult de emoțiile mele și ale personajelor.

E primul roman al lui Fallada pe care l-am citit, iar Fallada e următorul pe lista lecturilor mele, după ce termin teancul de cărți care mă așteaptă.

Eugenia – Lionel Duroy

Când eram mică, bunica și bunicul mă ajutau să învăț la istorie. Le plăcea mult tot ce ținea de istorie, ca să nu mai spunem că trăiseră o mare parte din ceea ce eu învățam la școală. Îmi povesteau despre ce auziseră ei din Primul Război Mondial, apoi îmi povesteau, ca istorie de prima mână, ce s-a întâmplat în cel de-al doilea. Și experiența familiilor lor, însă și ce se întâmpla în jurul lor în societatea noastră sau în lume.

Îmi amintesc de masa din sufragerie, unde am aflat despre atrocitățile comise de legionari, unde mi s-a părut ciudat că bunicii mei, cu convingeri politice foarte ferme în rest, nu reușeau să-și dea seama dacă Antonescu a fost un personaj pozitiv al istoriei sau negativ, despre luptele de putere între purtătorii cămășilor verzi și oameni de rând pe de-o parte, dar și politicieni de rang înalt pe de altă parte. Îmi amintesc multe astfel de discuții, pe care nu le înțelegeam prea clar atunci, mai ales că nici nu primisem toate detaliile care să mă ajute. Ce poți spune unui copil de clasa a patra sau a șaptea despre pogromul de la Iași? Câte detalii să-i dai, ca să înțeleagă, cu adevărat, ce s-a întâmplat?

Când am citit cartea Eugenia, mi le-am amintit pe toate și multe din poveștile de atunci mi s-au clarificat. Romanul povestește o istorie de dragoste dintre un personaj inventat (Eugenia) și un scriitor real și evreu (Mihail Sebastian), care se petrece câteodată în prim-planul, câteodată în fundalul unei perioade sumbre din istoria țării noastre: perioada 1930 – 1945, în care și românii s-au aliniat atrocităților mondiale și și-au căsăpit într-un mod barbar vecinii, scriitorii, politicienii, părinții evrei. Am citit cu stomacul cât un ghem despre pogromul de la Chișinău și despre cel de la Iași, despre deportări și frică. M-am înfuriat, mi-am propus să pun cărțile lui Mircea Eliade pe foc și am trecut prin fel și fel de gânduri și emoții.

Ce m-a înfuriat foarte tare, a fost nonșalanța cu care astfel de subiecte au fost evitate în cariera mea de școler. E unul din lucrurile importante, pe care copiii ar trebui să le învețe la școală, nu doar despre descălecat, Glad, Gelu și Menumorut sau luptele cu turcii.

Alte două cărți care ating (tangențial) subiectul Holocaustului și care mi-au plăcut mult, au fost Olga și Cititorul lui Bernhard Schlink. Despre Olga am mai scris și aici.

Alte cărți care mi-au plăcut

Anul acesta am descoperit-o și eu pe Tatiana Țîbuleac și am citit întâi Grădina de Sticlă, apoi și Vara în care mama a avut ochii verzi. Mi-au plăcut foarte mult ambele și vi le recomand și vouă. Între timp am mai descoperit scurte scriituri ale Tatianei Tîbuleac și le-am citit cu aceeași emoție. Scrie tare, tare frumos.

La începutul anului am citit și Sala de Bal, scrisă de Anne Hope. M-a atras coperta cărții în primă instanță, apoi am auzit povestindu-se despre ea. Mi-am acoperit urechile, ca să nu aflu prea multe, dar am reținut esențialul: că este o poveste care se desfășoară într-un azil de boli mintale. Așa că mi-am comandat-o și am citit-o băgată sub plapumă în câteva seri. Tare mi-a plăcut și ea…

Înainte să fim ai voștri – despre această poveste emoționantă v-am mai povestit aici și nu mai reiau. Dar mi-a plăcut mult și ea.

Iar despre Castelul de Sticlă merită să scriu postare separată. Nu doar că mi-a plăcut foarte mult (ecranizarea m-a dezamăgit), ci mi-am dat seama că am și multe întrebări pe care mi le-am pus în timp ce citeam.

Vouă ce v-a plăcut din ce ați citit în 2019?

Scandalul – O părere

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

Rupture – O părere

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Acum un an și ceva am început o nouă rubrică aici pe blog, și anume rubrica denumită ”O părere despre cărți”. În cadrul acestei rubrici, m-am gândit să vă spun părerea mea despre o parte din cărțile citite, pentru că știu cum e să ai nevoie de inspirație atunci când vrei să alegi o carte nouă, dar să nu știi de unde să o iei. Ce s-a întâmplat până la urmă a fost că timpul meu din cabinet a înfulecat aproape cu totul timpul meu de pe blog, iar cititul a luat-o cu mult înaintea scrisului. Drept urmare, rubricuța asta care mă entuziasmase pe mine a luat o mică pauză (de aproape un an?), în timp ce rafturile bibliotecii mele se umpleau de cărți citite. Da, pentru că acum jumătate de an am decis să schimbăm cu totul mobila din living, ca să acomodăm acolo (cu multă prietenie și brațe deschise) o bibliotecă întreagă pe un perete întreg.

Nu mi-am propus să citesc X cărți pe an, pentru că nu mă interesează cantitatea, ci calitatea. Și pentru că dacă aș face asta, aș transforma cititul într-o corvoadă, un alt lucru pe lista mea de lucruri de făcut. Ce am făcut, în schimb, spre deosebire de alți ani, a fost să notez în agendă cărțile pe care le-am citit de la începutul anului. Și din această lista, m-am tot gândit și răzgândit ce să vă prezint. Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

De ce am ales să citesc Olga?

Primul motiv pentru care am luat cartea în mână a fost numele. Îmi place mult numele Olga. N-aș putea să spun de ce, întotdeauna mi-a plăcut.
În al doilea rând, m-a atras coperta, pictura. Mi s-a părut că portretul cu toate trăsăturile lui, inclusiv tehnica de pictură, se potrivesc atât de bine cu numele Olga și l-am felicitat în gând pe cel care a ales-o (pe pictură, zic).
În al treilea rând, după ce am cumpărat-o, am citit începutul descrierii de pe copertă (cu grijă, să nu aflu prea multe despre carte), unde îmi era promis că romanul urmărește, pe lângă viața personajului principal, și istoria recentă sau mai îndepărtată a Germaniei din ultimul secol aproape. Aici m-a câștigat de tot, așa că am luat cartea în mână și m-am dus cu ea la casă și am plătit-o.

Ce am găsit în romanul Olga? [spoiler alert]

Între cele aproape 300 de pagini am găsit, ceea ce mi se promisese. Povestea de viață a Olgăi, de la naștere până la moarte, care merge mână în mână cu povestea de viață a unei țări. Olga se naște în 1883 și moare în 1971, deci romanul și viața ei acoperă o mare parte din tot ce ține de ascensiunea și declinul țării ei natale. Romanul deschide multe subiecte, pentru că Olga Rinke trece prin multe în viața ei. Rămâne orfană, este crescută de o bunică indisponibilă emoțional, învață în ciuda protestelor bunicii pentru a deveni învățătoare, se îndrăgostește de prietenul ei cel mai bun, Herbert, însă trăiește departe de el, care caută măreția în campaniile de cucerire ale Germaniei. Îl pierde pe Herbert până la urmă, care nu se mai întoarce dintr-o expediție organizată necorespunzător. Trece prin război, își pierde auzul, urăște nazismul, renunță la profesia ei de învățătoare, devine croitoreasă, are grijă de naratorul romanului pe vremea când acesta era mic și… dar de-aici nu vă mai povestesc, cu tot spoiler alertul cu tot.

Pentru că Olga, acest personaj integru, blând și puternic, are și secrete pe care nu mă consider demnă să vi le împărtășesc atât de sec aici, fără să-i cunoașteți povestea de viață, fără să vedeți cu ochii voștri cum își repetă scenariul de viață învățat în copilărie în viața ei de adultă.

Ce m-a surprins în romanul Olga?

Ce m-a surprins foarte tare citind această carte, de fapt, mai bine spus ”Ce m-a dezorientat” a fost succesiunea evenimentelor. De la o poveste de viață a cuiva m-aș fi așteptat să înceapă cu nașterea, iar în penultimul capitol să moară, rămânând ca ultimul capitol să rămână deschis pentru lămuriri ulterioare, consecințe sau, pur și simplu ca dovada că deși un om moare, viața continuă să existe pe planetă, în viața celor din jurul lui, șamd. Însă romanul începe, într-adevăr, în copilăria Olgăi, dar Olga nu moare la finalul romanului, ci la jumătate. Pe măsură ce citeam prima parte a romanului mi se părea că știu deja tot ce e de știut despre ea și mi se părea că totul e prezentat foarte superficial. Practic, simțeam viața ei ca un vis, dar nu acel vis în care recunoști toate detaliile, ci acel vis suspendat, difuz, în care nu vezi în profunzime.

De fapt, apoi mi-am dat seama, asta e și frumusețea romanului. Construcția lui. Pare că autorul a construit întâi o structură, ca o plasă cu ochiuri mari, căreia i-a adăugat ulterior toate detaliile necesare s-o transforme în ceva minunat de detaliat.

Mi-a plăcut romanul Olga?

După cum spuneam, prima parte m-a cam supărat. Mi s-a părut că nu e suficient de profund sau de aprofundat și simțeam că parcă mă grăbește cineva s-o citesc (autorul, naratorul sau poate chiar Olga). Dar din a doua parte m-am liniștit și am început să înțeleg și să văd și cea de-a treia dimensiune a personajului, a povestirii, a istoriei cu totul.

O recomand? Da, e o carte frumoasă, blândă, caldă, plină de speranță.

Scandalul – O părere

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

Rupture – O părere

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa

3 cărți mai grele de vacanță

În articolul anterior vă povesteam despre vacanța noastră frumoasă de acum doi ani de la mare, când am stat acolo câteva săptămâni bune cu copiii și ne-a fost tare bine. Cum luam pe plajă doar strictul necesar și ne bucuram unii de ceilalți. De fapt, dacă stau să intru în detalii, aia a fost o vacanță cam fără jucării. Nu am luat de acasă aproape deloc jucării (mai puțin cărțile de joc Păcălici și jocul UNO, care era și încă a rămas de mare angajament în familia noastră si o scenă de teatru, pe care nu prea o puteau folosi decât împreună), ca un experiment pe care am vrut să-l fac. De fapt, am vrut să-mi confirm o ipoteză (și mi-am confirmat-o):

”Nu cumva copiii ăștia ai mei se înțeleg mai bine dacă n-au pe ce jucării să se certe?”

Ei, și tot în articolul anterior v-am promis și că o să revin cu niște sugestii de cărți mai profunde. Așa că am ales top 3 cărți la care am plâns cu lacrimi șiroaie anul ăsta. Mi-a fost greu să le aleg, pentru că am plâns la foarte multe. Bun, eu plâng și la reclame la bere, asta ca să știți la ce vă raportați. În fine. Astea sunt cărțile la care am plâns cel mai tare. Dap. Toate sunt cu copii.

1. Măștile Fricii – Camelia Cavadia

La Măștile Fricii am plâns pentru prima dată anul trecut. Anul ăsta doar am reluat plânsul, când am reluat și cartea. E povestea de viață a unei femei fostă copilă într-o familie parțial “tradițională”, parțial monstruoasă. Știu, ar fi cazul să mă las mai greu impresionată de torturile la care au fost supuși mulți dintre copiii generației noastre, crescuți într-o societate complet disfuncțională, însă când voi face asta o să mă caut și mai tare în terapie.

Cartea e grea, e dură, am citit-o și recitit-o în timp ce, parcă, mă sufoca cineva. Am fost furioasă, mi-a fost frică, am fost tristă. Am simțit compasiune pentru personajul principal, m-a scos din minți, am înțeles-o, i-aș fi zis vreo două, am iubit-o.

Sunt multe paragrafe pe care vă sfătuiesc să le citiți pe stomacul gol.

2. Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Itubre

Subiectul Holocaustului l-am căutat mai mereu în lecturile și în viața mea. Sunt de părere că e ceva ce trebuie neapărat să integrăm în ființa noastră. Cu toate durerile, cu toată furia, cu orice trăire de rău de la stomac vine experiența aprofundării subiectului, pentru că doar astfel putem fi în contact cu ororile de care suntem toți capabili. Așa că am citit istorie pe tema asta, am văzut cele 300238903 de documentare care rulează zilnic la tv pe tema Holocaustului, am fost în lagăre de concentrare, am citit cărți pe tema asta, am văzut și filme. Da, recunosc, “Lista lui Schindler” n-am putut să-l văd până la capăt, ba încă mai visez scene din el. Dar așa cum am plâns citind cartea asta, n-am plâns la niciuna.

E emoționantă și dureroasă, e sensibilă și puternică și e reală.

3. Înainte să fim ai voștri – Lisa Wingate

Cartea asta alternează plânsul cu zâmbete, momente amuzante, cu durere. Speranță cu resemnare și multe alte extreme. Nu vreau să dau prea mult din carte, pentru că oricum aș pune problema, ar dispărea din secrete și vi s-ar dezlega prea ușor misterele, așa că vă spun doar că e cu copii și că e tristă. Și că pe mine m-a și înfuriat de multe ori, nu doar că mi s-a părut tristă. Că m-a provocat să stau cu durerea aia și cu neputința, iar asta e foarte greu pentru mine. Să stau cu sentimentul de neputință, cu frustrarea legată de a fi incapabil să schimbi o realitate care nu-ți place.

Kinetoterapia pentru copii – Cum arată o evaluare

Kinetoterapia pentru copii – Cum arată o evaluare

Așa calcă și Ema. Ei nu i-am pus ghetuțe invers, ci am lăsat-o să-și revină natural, de la tal valg la naștere, până la a merge ”corect”, urmând să vedem când mai crește dacă și-a revenit, așa cum ne-au recomandat medicii. Nici ea nu și-a revenit, așa că săptămâna trecută

Rotomanii – un proiect de upcycling

Rotomanii – un proiect de upcycling

Astăzi vreau să vă povestesc despre un proiect care mi-a plăcut mult. Pentru mine nu intră în categoria ”ce cadouri de crăciun să le mai fac prietenilor?”, dar țin morțiș să scriu despre el, poate intră în categoriile voastre de cadouri pentru voi sau pentru cei dragi.

3 cărți ușurele de vacanță

3 cărți ușurele de vacanță

Vara anului 2019 nu mă mai așteaptă cu o vacanță la fel de lungă, dar stoc de cărți de vacanță tot mi-am făcut. Iar ca să vă ajut și pe voi să vă hotărâți ce puneți în bagajul vostru, vă dau 3 idei de cărți ușurele de vacanță.

10 idei de mărțișoare handmade

10 idei de mărțișoare handmade

Mai e puțin și vine 1 martie. Primăvara calendaristică (calendaristic nu se reflectă, de multe ori, și în schimbat șoșonii de iarnă cu balerini de primăvară, așa că nu-mi pun chiar mari speranțe), însă mai vine și altceva. Ocazia să ne oferim mărțișoare.

Soluția Schopenhauer – O părere

– Mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică de momentul morții, dar mă îngenunchează neputința. Ceea ce-mi imaginez eu că e golul de după. Hăul. Nimicul. Negrul. Liniștea. Căderea. Mă tem de singurătatea morții. Când mă gândesc la moarte, mă gândesc la dor. La dorul de cei dragi. De V. De copii. 

Și tot așa am continuat eu să descriu cum mi se pare mie moartea și de ce… mor de frica ei. De ce mă terorizează gândul ăsta, că va veni o zi când nu voi mai vedea frunze și nu voi mai simți vântul, vreo pasăre sau vreun miros, când nu voi mai simți o îmbrățișare și nu voi mai putea auzi muzică frumoasă și sunetul pe care-l scoate centura mașinii, înainte să pornesc la drum. Eram într-o ședință de terapie, în care exploram subiectul morții și ce înseamnă el pentru mine.

Atunci terapeutul mi-a recomandat o carte, pe care n-am citit-o chiar imediat, deși m-am executat rapid și am cumpărat-o chiar a doua zi. Cu alte cuvinte, partea docilă din mine, a fugit la librărie, iar partea rebelă din mine a pus-o în raft și și-a zis că n-o s-o citească acum. Poate, cândva, deși pe ambele părți le rodea curiozitatea la maximul. Da, știu. Și mie mi-e greu să trăiesc cu mine câteodată :))

Motivul pentru care mă rodea curiozitatea era că pe coperta acestei cărți, pe lângă titlul ei – ”Soluția Schopenhauer” – mai era scris și numele autorului. Un nume drag mie, un nume pe care îl am în bibliotecă, care a scris multe cuvinte pe care le-am sorbit zâmbind sau căutând adânc în mine. Un nume de care poate că ați auzit și voi: Irvin D. Yalom. 

Dacă o să căutați pe google acest nume, o să găsiți și persoana din spatele lui. E numele unui psihiatru renumit, născut în 1931, care a și scris o sumedenie de cărți, traduse și în română de numeroase edituri. În toate cărțile lui am simțit autenticitatea lui și relației terapeutice, empatia și compasiunea cu care își abordează clienții și personajele din romanele pe care le-a scris, imperfecțiunea lui asumată, umorul și autoironia și multe alte atribute care au făcut, cel puțin pentru mine, să curgă cuvintele. Ca o miere într-un ceai călduț.

Până la urmă curiozitatea mea a învins rezistența și am luat cartea din bibliotecă. Am început s-o citesc, pentru că eram curioasă cum o să mă ajute ea să mă înțeleg mai bine și să mă poziționez (poate) diferit vis-a-vis de moarte. Subiectul îl știam, în mare. Un psihoterapeut află că e bolnav de cancer și mai are un an de trăit. Cartea e o culegere de introspecții legate de viață și moarte, decizii, conștiență de sine și-așa mai departe. Îi lipsește disperarea pe care mă gândeam că eu una aș fi simțit-o, știind că mai am atât de puțin de trăit. Etapa aia a doliului din care nu înțeleg cum poți ieși vreodată. Ei, și pentru asta, cartea a fost o lecție pentru mine, pentru că personajul principal trece în mod terapeutic prin toate etapele doliului.

Focusul romanului ”Soluția Schopenhauer” nu e pe boala psihoterapeutului. Nici pe schimbările corpului. Pe durere. Sau pe neputință. Romanul curge normal, prezentând, intercalat, procesul unui grup de terapie, în care fiecare membru își are propriile drame și introspecțiile personajului principal, cărora se adaugă viața și opera lui Schopenhauer. N-o să vă spun de ce și în ce context are relevanță opera unui filosof mort acum mult timp în desfășurarea unui roman care e, de fapt, un serial contemporan despre un grup de terapie și o să vă las pe voi să descoperiți. O să vă las pe voi să descoperiți și ce se întâmplă cu psihoterapeutul la finalul romanului, dar și cu grupul de terapie pe care îl conduce. Și sunt curioasă dacă și ce o să vibreze în voi, după citirea romanului.

Pot să vă spun, însă, ce a rezonat în mine. Ideea că hăul, nimicul, negrul, golul nu-i nou pentru mine. L-am mai trăit o dată. Oare de ce ne îngrijorează acest nimic care vine după ce murim, dar nu și același nimic care există înainte să ne naștem?

Scandalul – O părere

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

Rupture – O părere

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa