Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați, stăm în parcul de vis-a-vis de sala de sport. E o oră frumoasă, una din puținele pe care Fip le are cu unul din părinți și fără soră-sa și una în care se leagă și prietenia dintre două mame pe care le-au adus una lângă cealaltă copiii lor (atipic, căci de obicei se întâmplă invers).

Unul din subiectele de discuție între noi care apare foarte des(pe lângă bucuriile sau dificultățile vieții de mamă, temerile noastre, supărările noastre, ce mai gătim, etc.) este: ce cărți mai citim. Pentru mine e motorașul care mă face să funcționez mai bine: să pot discuta cu cel de lângă mine despre cărți. Cum zicea Olga, sunt un mic geek și recunosc și mi-o asum și e una din părțile din mine pe care o înțeleg cel mai bine.

Ce-mi place mai mult decât să conversez cu oamenii despre cărțile pe care le citesc, e să descopăr cărți noi de la ei. Așadar, în una din zilele alea de marți sau vineri, am aflat despre ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. De la prietena mea am înțeles că-i vorba despre o fetiță care ajunge să se drogheze, despre lipsa de control a mamei, care a încercat să o crească liber, ea fiind ținută foarte din scurt de către părinții ei. Mi s-au aprins imediat beculețele. Nu știu dacă asta a interesat-o pe ea în mod deosebit în carte, sau asta am înțeles eu din ce mi-a zis ea, dar m-a intrigat tare de tot descrierea asta și am vrut neapărat să o citesc și eu. Așa că mi-a împrumutat-o și am devorat-o, în ciuda faptului că nu-i o carte scurtă.

În esență, ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” este povestea de adolescență a Christianei F., o fată care crește în Berlin în anii 70. Cartea e scrisă în urma declarațiilor Christianei la poliție, romanțate pentru a le transforma în roman. În romanul scris la persoana I, sunt inserate și capitole în care apare vocea mamei și perspectiva ei, sau altor adulți implicați în investigații.

Și să vă spun ce interpretări am dat eu cărții, foarte probabil diferite de alți cititori.

libris.ro

Descrie o copilărie destul de tristă, între betoanele orașului, copiilor fiindu-le îngrădită orice tentativă de a se juca liber, în natură (spațiile verzi sunt rapid acoperite de beton sau de interdicții, locurile de joacă liberă dispar unul câte unul, până când copiilor nu le mai rămâne nimic altceva decât să facă prostii, pentru a provoca poliția, vecinii, orice adult care, am interpretat eu, ar putea vedea câtă nevoie au de esența copilăriei: jocul). Descrierea asta a copilăriei nefericite între betoane și comparația cu sentimentul de plin și de bucurie pe care îl simțea Christiane atunci când mergea la bunica ei, care trăia la țară, nu m-a dus neapărat cu gândul la copilăria mea, ci mai degrabă către studiile care arată că deconectarea de la natură duce către depresie. Că a te plimba zilnic prin iarbă, printre copaci, printre flori, e un adjuvant important în tratarea depresiei. Că e esențial să ne păstrăm în natură, acolo unde e locul nostru.

Mai departe de atât, aflăm despre tatăl Christianei, un bărbat nefericit în căsnicia lui, care ajunge să fie violent fizic și psihic cu Christiane, sora ei și mama lor, până când mama lor decide să divorțeze și să se mute, într-un final, de acasă. De la mamă aflăm că și tatăl ei fusese la fel de violent, iar toate descrierile violențelor taților familiei, mă duc cu gândul la Măștile Fricii de Camelia Cavadia (o să-mi spun cândva părerea și despre asta) și mă fac să trag concluzia că indiferent de perspectiva culturală, perioada istorică în care au loc actele astea de violență, că-s într-un apartament din România sau unul din Berlin, copilul simte la fel ceea ce i se întâmplă.

Apoi, Christiane descoperă viața de noapte a orașului și, negăsindu-și locul, vrea să arate cât e de tare, de puternică, de ”cool” (nu știu ce cuvinte mai folosesc tinerii azi pentru ”cool”-ul ăsta, care sună cam bătrânicios, e adevărat). Trece cu lejeritate de la un drog la altul, scopul ei fiind să ajungă printre ”daviști”, consumatorii de heroină, adică, cei mai cool dintre toți. Începe cu alcool, hașiș, LSD, trage pe nas heroină, până când ajunge să se înțepe.

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” descrie apoi greutățile pe care le întâmpină Christiane, scindată în două părți. Una care vrea să renunțe la droguri, care visează la o viață frumoasă (viața de după droguri), care e convinsă că e altfel decât ceilalți daviști și una care, după fiecare cură de dezintoxicare, după fiecare episod de sevraj (descrise extrem de plastic), revine în locurile cunoscute, trage iar pe nas și ajunge iar să se înțepe.

Mi s-a părut extrem de dureros ceea ce se întâmpla, cu trotuarul prostituatelor de 14 ani (Baby-Streife), care o făceau pentru a strânge bani de încă o doză din cele câteva zilnice necesare pentru a putea funcționa, cu anunțurile periodice din ziare despre prieteni ai Christianei, de aceeași vârstă cu ea, care mureau pe rând de la supradoze (voite sau accidentale), cu inocența iubirii dintre ea și Detlef, care se prostitua cu homosexuali pentru a face rost de banii de doze de heroină pentru amândoi, astfel încât ea să nu fie nevoie să o facă. Cu patul cu așternuturi impecabile din apartamentului prietenului lor pierdut, în care nu puteai intra din cauza mirosului, sângelui de pe carpetă, cutiilor cu resturi de mâncare împrăștiate peste tot, în care Christiane dormea ”fund în fund” cu Detlef, păstrând pură iubirea lor în munții de mizerie în care se scăldau în camera respectivă și în viață.

 

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” e o carte grea, cu descrieri foarte plastice ale vieții paralele pe care o duce Christiane, care seara îi povesește mamei despre copiii care se droghează și cum ea n-ar putea face niciodată asta, și diminețile în care nu știe cum să ajungă mai devreme la baie pentru a se injecta, înainte să intre în sevraj sau cum pleacă împreună cu mama ei la școală și se oprește într-o toaletă publică unde se injectează, după ce își curăță seringa în WC-ul din acea toaletă publică.

E o carte ca o cărămidă pusă în stomac și pe inimă, care m-a lăsat cu lacrimi, cu o stare de greață greu de dus și cu o frică nouă. Frica de a nu fi observat atunci când copilul are o problemă (cum naiba să nu observi ca mamă iubitoare că ai un copil dependent de heroină în casa ta?! E posibil așa ceva? E posibil să nu reușim să vedem mai departe de imaginea pe care ne-am creat-o despre copilul nostru?!), dar și teama că e posibil ca orice am face să nu fie bine (copiii dependenți din roman au toți povești diferite, de la copii cu părinți prea stricți, la copii cu părinți prea relaxați, copii din familii, măcar aparent, normale, copii de toate felurile, copii pe care părinții încearcă să-i salveze, copii de care părinții au uitat, copii iubiți, copii doriți, copii…).

Vă recomand să o citiți și să vă dați un reset. Atunci când auzim de drogați, de dependenți, ne e greu să-i mai vedem ca pe ființe umane. Ne e frică de ei, simțim, poate scârbă, suntem furioși. Cartea asta prezintă tulburările lor interioare. Tumultul sufletelor lor. Îi arată cum sunt: umani. Oameni, mai mari sau mai mici, care au intrat pe un drum de pe care nu pot ieși. Dar oameni. Cu emoții, cu gânduri, cu frici, cu bucurii. E un roman-lecție-de-viață. Cel puțin pentru mine. Oh, iar simt cărămida din stomac…

PS: M-am interesat de soarta Christianei F. Nu a reușit niciodată să renunțe la droguri. Și i se pare că romanul nu a prezentat suficient de bine tumultul ei interior, așa că a mai scris și ea, personal, povestea vieții ei apoi.

Și există și filmul. L-am văzut într-o seară. Ne arată cam 10% din puterea romanului. Deci nu vi-l recomand, pentru că pierde toată esența.

Traducerea e foarte bună. E una din puținele cărți pe care le-am citit (cel puțin în ultima vreme) unde n-am simțit că s-a pierdut din emoție în traducere.

Niciun Rezultat

Pagina căutată nu a fost găsită. Încercați o căutare mai profundă sau folosiți navigarea de deasupra pentru localizarea postării.

Scandalul – O părere

De când mă știu, știu ceva despre mine. Cu cât ceva îmi apare mai des în fața nasului, cu atât mai mult crește rezistența mea. Mai ales când e vorba de chestii ce nu sunt de viață și de moarte. Matrix am văzut acum jumătate de an, Titanic niciodată. Nu pot să citesc autori pe care văd că îi recomandă toată lumea. Nu ascult muzică de la radio. Îmi plac lucrurile speciale, unice, diferite. Cred că mi se trage de la toată copilăria mea, în care am auzit că sunt specială, unică și diferită (nu mereu într-un sens bun). Deși atunci mi-aș fi dorit să mă lase să mă integrez, acum îmi e ușor așa.

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul. Nu știam nimic despre carte, dar am citit recomandările de pe spatele ei și am înțeles despre ce e vorba.

Nu vreau să vă dau niciun spoiler (sau niciunul suplimentar față de ce scrie pe copertă), dar esența romanului este ideea de, ceea ce se numește foarte descriptiv în engleză, victim shaming. Cu alte cuvinte, atunci când dai vina pe victimă.

O fi zis ea ceva, de-a bătut-o ăla. 

sau

Eeee, da și ea, parcă prea umbla decoltată.

sau

A făcut ea ceva de-a lăsat-o bărba-su.

În fine. V-ați prins voi.

Ce mi-a plăcut la roman

Subiectul. Subiectul mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut și modul în care Fredrik Backman pune degetul pe rană, dar o face cu blândețe, cu atenție, cu compasiune și cu multă curiozitate. Mi se pare foarte curajos modul în care a ales să-și construiască romanul, abordând ambele tabere la rece, desenându-le portretul din interior către exterior.

Personajele. Deși la început am bombănit că sunt mult prea multe personaje, prin care simțeam că mă pierd, până la urmă ele sunt unul din punctele forte ale romanului. Mi s-au părut foarte bine construite, privite din toate unghiurile. Nu-s personaje pozitive și personaje negative, deși subiectul ar fi putut invita către asta. Nu. Sunt personaje umane, cu bune și cu rele, cu evoluția lor, cu trecerea de la bun la rău, integrarea ambelor perspective.

Influență. Mult de tot mi-a plăcut și cum a abordat zonele de influență ale adolescenților și adulților din jurul lor. Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, separate chiar de vârstă. Avem poveștile adolescenților și poveștile părinților lor. Ce e interesant de văzut, e influența societății și a mediului asupra personajelor, fie că sunt ele adolescenți sau adulți și viceversa. Cum zice unul din personajele cărții, cultura e ceea ce permitem să se întâmple.

Finalul. Finalul a fost destul de neașteptat pentru mine. Adică, văzând cum scrie Backman, tot nu m-am gândit că o să urmeze firul atât de evident, dar nu știam la ce să mă aștept. Mi-a plăcut soluția găsită de el, reală, răzbunătoare, dar care aduce, cumva, împăcare cu sine… Cel puțin eu așa am simțit finalul romanului. M-a lăsat respirând ușor, cumva răzbunată.

elefant.ro

Ce nu mi-a plăcut la roman

Preludiul. Aproximativ jumătate de roman reprezintă un preludiu al acțiunii propriu-zise. Iar când romanul are peste 500 de pagini, preludiul e luuuung. Sigur, a fost nevoie de mult spațiu pentru construcția asta așa bună a personajelor, a căror viață se desfășoară în episoade sub ochii noștri de cititori. Și sigur, în preludiul ăsta se construiește anticiparea. Crește tensiunea. Romanul crește, nu-i liniar. Cu toate astea, vărogsămăscuzați, ca un orgasm care nu mai vine-odată, te trezești extrem de frustrat la un moment dat: ”Băi, da’ pe bune, hai odată, că mă ucide suspansul!” Iar după atâta preludiu, finalul parcă a venit și a plecat cam brusc…

Numele personajelor. Nu știu ce și cum, dar mi s-a părut greu să le rețin. Le-am încurcat între ele tot romanul, noroc că personajele sunt suficient de bine definite încât, chiar dacă le încurcam numele, îmi dădeam până la urmă seama că ceva nu se potrivește. ”Până la urmă” = destul de repede, suficient de repede încât să nu-mi bulversez firul epic.

Hockey-ul. Mi-a fost greu să urmăresc multe dintre intrigile romanului, tocmai pentru că n-am nici în clin și nici în mânecă mai nimic cu acest sport. Din fericire, lucrurile sunt descrise destul de clar, deci de înțeles le-am înțeles. Doar că, pentru că nu era în zona mea de interes, atunci când citeam despre asta, îmi trebuia atenție suplimentară ca să pot să mă păstrez acolo, în patinoar, pe lacul înghețat sau în birourile sponsorilor.

Citatul meu preferat din carte?

Îs multe, pentru că e o carte destul de conectată la emoțiile personajelor, la evoluția și creșterea lor, la tot ce ține de uman (fix ce-mi place mie), dar rămân la unul:

“Oamenii devin ceea ce aud că sunt”

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Rupture – O părere

„Să ajungi din Hédinsfjördur către Siglufjördur sau Ólafsfjördur era foarte complicat pe vremea aia. (…) Cea mai bună rută era pe mare, dar se putea merge și pe jos – prin trecătoarea Hestsskard și în jos către Siglufjördur. Există o poveste din secolul al nouăsprezecelea despre o femeie de la unele din fermele din Hvanndalur care a plecat să ia lemne de foc; s-a dus pe jos, pe o rută foarte dificilă, pe sub grohotișul din partea de est a fjord-ului. Era însărcinată și avea și un copil mic agățat de ea, pe sub haine – tot drumul. Orice e posibil, dacă există dorință. Asta e o poveste cu final fericit. Dar a mea nu e.” (tr.a.)

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa, dar de multe ori am dat peste cărți cu zeci de recenzii lăudate care nu mi-au plăcut în mod deosebit. Am început Rupture sceptică, neștiind la ce să mă aștept.

Din primele pagini, povestea m-a captivat atât de tare, încât nu reușeam să las cartea  din mână. La culcare, la trezire, la masă, în curte, la picnic, peste tot romanul era lipit de mine. Iar după ce l-am terminat, am început să mă întreb cine e autorul și dacă a mai scris și altceva. Spre imensa mea satisfacție, Ragnar Jónasson este un scriitor islandez care are mai multe cărți publicate. Rupture face parte dintr-o serie denumită „Dark Iceland series” , pe care am de gând să o devorez în următoarele săptămâni.

Să citesc Rupture s-a dovedit a fi dificil la început, cu toate denumirile și numele personajelor în islandeză, mai ales că volumul era în limba engleză și asta mi-a îngreunat puțin aventura. Dar odată ce am reușit să mă obișnuiesc și să trec peste dificultatea denumirilor, povestea a m-a ținut atentă până la ultima pagină. Cred că am reușit să asociez numele cu întâmplările prin care treceau personajele și cu personalitatea fiecăruia, chiar dacă nu am reținut cu adevărat toate denumirile locurilor, spre exemplu.

Volumul conține o hartă a locurilor unde se desfășoară povestea, ca să îți poți imagina mai ușor drumurile pe care le fac personajele dintr-o parte în alta sau, poate, ca să sublinieze încă odată cât de dificil era de ajuns în Siglufjördur, acolo unde se ascunde misterul. De asemenea, cartea conține și o listă cu numele tuturor celor implicați și cu pronunția corectă a acestora. 

Rupture este un roman de ficțiune și crimă, care îl are ca personaj principal pe Ari Thór, un detectiv tânăr și isteț, al cărui nume are originea în mitologia islandeză. El nu are prea mulți prieteni, poate și pentru că uneori se pare că îi lipsește compasiunea. Nu îl ajuta nici faptul că trăiește într-un loc atât de izolat, situație care nu îl bucură deloc. Nu am simțit cu adevărat prezența lui Ari Thór în roman la început. Pentru mine, el a fost un alt nume adăugat la lista de personaje, cu un rol aparent mic. De abia în momentul în care autorul a început să îi descrie relația cu prietena lui, care este una dificilă, și gândurile pe care le are în anumite momente cheie ale povestirii, mi-am dat seama de importanța lui. 

Povestea  îmbină trei mistere: un caz vechi nerezolvat, un copil dispărut și un accident rutier. În 1955 două cupluri se mută într-un fijord izolat nu departe de Siglufjördur. Misterios, una dintre femei moare și se presupune că acest lucru a fost un accident – otravă ingerată din greșeală. Din lipsă de alte dovezi, cazul rămâne nerezolvat. Dar în present, o fotografie nouă iese la lumină și se pare că cele două cupluri nu erau singure la momentul tragediei. Deși la început fără legătură între ele, moartea femeii, copilul dispărut și accidental par să se lege armonios către finalul povestirii.

Ari Thór este cel care reușește să dezlege misterul sau, cel puțin, care dă o soluție plauzibilă la o problemă ce pare că nu se va rezolva cu adevărat niciodată. Dacă ți-a plăcut Hercule Poirot, o să îți placă și de Ari Thór în egală măsură. De fapt, pentru un fan Agatha Christie, romanul Rupture  e ca o binecuvântare – un nou mister greu de elucidat pe care Ari Thór reușește să îl desfacă în deznodământ. Pentru că, desi îi lipsește charm-ul lui Poirot, dă dovadă de tot la fel de multă inteligență , iar cititorul ajunge să se întrebe la final cum de nu a fost în stare să facă și el legăturile necesare și să vadă soluția cu la fel de multă ușurință.

În jurul detectivului, se învât și alte personaje, unele mai complexe, altele cu mai puțin substrat, dar fiecare dintre ele cu rolul lor bine definit. Cu fiecare capitol, fiecare dintre ele devine o forță care împinge povestirea către final.

Și deși o să sune probabil ca în compunerile de clasa a cincea, simt necesar să spun că personajul meu preferat nu a fost detectivul, ci Isrún, o jurnalistă care suferă de o boală genetică și al cărei viitor este incert. Dedicată muncii sale, Isrún lucrează împreună cu Ari Thór, pentru elucidarea misterului. Părinții ei sunt separați, iar ea e ca o punte între ei, fără să vrea. Și, deși e conștientă că boala pe care o are i-ar putea reuni, Isrún nu vrea să le spună ce se întâmplă cu ea, nu vrea să se folosească de situația în care e ca să îi împingă unul către altul.

Dacă ești ca mine, în căutare de autori noi de beletristică, pe care să îi digeri ușor, care să te relaxeze și să te lase să te pierzi în mijlocul evenimentelor cu imaginația, atunci Rupture este pentru tine. O descriere realistă a vieții în ținuturi mai reci și izolate, unde felurite personaje își petrec zilele, cu piedicile lor uzuale. Un mister clasic, care intrigă și care te va face să nu mai vrei să lași cartea din mână.

 

Articol scris de:

Dana Enache

Autor de literatură fantastică și horror. Cititor entuziast și, din când în când, critic neavizat.


S-ar putea să te intereseze și:

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Spovedania unui preot ateu – o părere

Acum câteva săptămâni mi-a venit ideea de a introduce pe blog și recenzii ale cărților pe care le citesc. Nu sunt vreun critic literar și nici nu mă erijez în asta, așa că n-o să denumesc seria ”recenzii”, ci simplu: ”o părere”.

În decursul timpului am mai făcut eu recomandări de cărți, dar prea puține, prea toate aglomerate într-un articol și cam toate de parenting sau de dezvoltare personală. Mă rog, dacă mă întrebați pe mine, cam orice roman ne crește, ne multiplică, ne ajută să descoperim lucruri noi în noi, ne ridică și ne coboară, trăim prin el, iubim și noi, ne enervăm, ne distanțăm. Ca în viață. Doar că în viață trebuie să duci aventurile la capăt, indiferent cât de grele sunt; pe când un roman îl poți închide și pune pe marginea bibliotecii până când vei fi pregătit.

Astăzi, deci, tot despre o carte de dezvoltare personală, sub formă de roman. Și anume, Spovedania unui preot ateu”, de Ion Aion.

Am primit recomandarea cărții ăsteia de la o prietenă. Cum oamenii care se aseamnănă se mai și adună, am un grup de prietene în care discutăm despre frumos. Ne împărtășim imagini frumoase, gânduri frumoase, locuri frumoase, muzică frumoasă, cărți frumoase. Ei bine, între cărțile pe care ni le recomandăm am aflat și despre ”Spovedania unui preot ateu”. Mi s-a părut interesantă din prima, prin prisma titlului, care mi-a captat atenția. Ca să fiu sinceră, eram curioasă să aflu dacă este vorba despre un preot care a devenit ateu, sau despre un ateu care a devenit preot. Am cumpărat cartea.

Înainte să încep să o citesc, am început să caut informații pe google despre carte și despre Ion Aion. Imposibil ca așa o carte să nu iște discuții interminabile, dar îmi propusesem să le trec cu vederea. Am și reușit, deși reacțiile ortodoxe au fost înflăcărate.

Am aflat că, desigur, numele e doar un pseudonim. Dar, la o căutare ușurică pe google i-am descoperit și adevărata identitate a lui Ion Aion. Nu o să vă împărtășesc numele lui, ca să nu vă răpesc bucuria descoperirii, cum ar zice o reclamă de la televizor. Am mai aflat și că Ion Aion  este absolvent de teologie şi de limbi clasice, că este profesor de greacă veche, că este doctorand în studii literare şi culturale, doctor în teologie şi traducător publicat de Patriarhia Ortodoxă Română. Timp de 11 ani a fost preot, până când s-a hotărât să renunțe.

Cam asta despre autor. Acum, despre carte. Spoiler alert, cum ar zice americanul. Adică, dacă vreți să fiți complet suprinși de carte, nu citiți paragraful din chenarul de mai jos.

SPOILER ALERT
Cartea prezintă ultima lună de viață a unui preot ortodox dintr-un sat tradițional-contemporan românesc.
Tradițional-contemporană românească e aproape în totalitate prima jumătate a cărții, de la descrieri, la dialoguri, la cuvinte tradițional-contemporane românești, nu mereu din cele ce se pot spune la masă cu copiii.

Descrierile sunt nu doar extrem de vizuale, ci și extrem de auditive și olfactive, iar dacă ați trăit măcar un pic în satul tradițional românesc, s-ar putea să vă simțiți ca acasă citind rândurile cărții.

Cu toate că rândurile curg ușor, că are umor și că stilul mi s-a părut extrem de plăcut, întrebările care apar în carte sunt serioase. Au substanță, au formă și au fond.

Odată ce trece prima jumătate de carte, cu descrierile ei fluide și pitorești ale satului tradițional-contemporan, lucrurile devin mai profunde și mai enigmatice.

Personajul principal află că are două tumori pe creier, tumori ce nu pot fi operate. Refuză orice tratament și dorește să țină boala ascunsă de cei din jur, inclusiv de familie.

Începând de aici, cartea începe să decurgă pe două planuri diferite.

Planul tulburărilor interioare, întrebărilor cu sau fără răspuns, practice, dogmatice sau filosifice, mistice sau ancorate în realitatea părințelului, toate legate de statutul lui de bolnav în fază terminală, dar și planul misterului concret, în care părințelul caută să adune scheleți de oameni, motobasculante sau altele asemenea, de te întrebi ce ieșire incredibilă pune la cale cu ajutorul lor.

Descrierile deja mai încâlcite, fascinația pentru furnici, întrebările, structura mă duce cu gândul la un Solenoid simplificat, în care nu omul devine Mesia printre sarcopți, ci furnicile devin salvarea omului.

Spre final, cartea mă scaldă în valuri de lacrimi, atunci când mă pun în papucii fetiței lui Ion Aion, care privește plângând în aceleași valuri de lacrimi înmormântarea tatălui ei.

Dar finalul final al cărții n-o să vi-l împărtășesc deloc, că-i păcat de carte și de imaginația autorului.

E ceva din cartea asta care mi s-a părut și incredibil și fascinant. Dar asta e o impresie complet subiectivă, care ține de mine și de viața mea și de momentul din viața mea în care mi-a apărut cartea asta în față.

Scriam într-un articol anterior cum tema vieții mele în perioada asta e moartea. Nu a cuiva anume, ci plutește în aer, pur și simplu ca un concept pe care încerc să-l înțeleg și să-l integrez, fără să-mi mai fabrice (sau să-mi fabric?) anxietăți greu de controlat… anormal de greu de controlat. Ei, iată… Deși nu știam, unul din firele care conduce cartea e exact moartea. Conceptul de moarte, realitatea morții.

Exact ca vara trecută, când lumea mea se învârtea în jurul păduchilor, iar eu adunam fără să știu, cărți… cu păduchi. Nu e o metaforă. În perioada în care nu reușeam să scăpăm de păduchi am citit, la rând, trei cărți care se deschideau cu aceeași problematică. Iată păduchii, ce facem cu ei?

Și, dacă tot discutăm despre o carte ușor filosofică, îmi permit să mă întreb… Căutăm noi cărțile? Ne caută ele pe noi? Sau pur și simplu extragem din ele exact ce avem nevoie, iar asta e frumusețea lor? Întreb asta, pentru că și următoarea carte pe care am citit-o după ”Spovedania unui preot ateu” circulă tot pe firul morții și credinței/non-credinței. Fascinant! O să scriu și despre ea în curând. Dar să revenim la subiect și substrat.

Cartea nu e o capodoperă a literaturii universale din punct de vedere al formei, dar întrebările pe care le pune, la care răspunde sau la care te lasă pe tine, cititorule, să răspunzi deschid noi gânduri, noi piste și noi perspective. Sunt multe paragrafe care mi-au plăcut mult, dar vă las aici câteva, ca să vă faceți o idee:

Credința a fost una dintre descoperirile fabuloase ale omului, poate chiar cea mai însemnată. La începuturile sale cât de cât decente, puterile omului îi erau limitate, odată cu ele și înțelegerea. Nu știa până unde ține pământul sau ce bântuie bezna mărilor. Când tuna de pretutindeni, timpanele îi tremurau îngrozite. Și, totuși, omul era făptura supremă pe care milioanele de ani ale Vieții terestre o programaseră să învingă. Cum a biruit toate fenomenele pe care nu le putea înțelege și controla? A dus o dublă luptă concomitent: una lăuntrică și alta exterioară. Ne interesează prima. Cu cine avea de-a face? Cu Necunoscutul-Imprevizibil-Mai-Presus-de-Puterile-Lui. Și întrucât omul era o formă de viață dintr-o uriașă înlănțuire a Vieții, Necunoscutul-Imprevizibil-Mai-Presus-de-Puterile-Lui negreșit avea și El de-a face cu viața – exista, tuna, se manifesta, deci era viu și cât se poate de real. Iar omul, neputând să-l răpună, trebuia măcar să-l domolească, să și-l apropie, să-i facă, naibii, ceva. I-a făcut cinste (cu tot felul de jertfe și pomelnice), ba chiar s-au înrudit (atribuindu-i trăsături omenești, fiindcă omul gândea doar în categoriile sale), apoi i-a pretins ajutorul, s-a autosugestionat, s-a încrezut în Marele Necunoscut, s-a convins că îi simte ocrotirea. Totul era posibil și real, uneori miraculos, întrucât vorbim acum doar de planul lăuntric al omului.

În exterior însă, lupta se consuma neschimbată: tunetul îi bubuia în urechi atunci când se-ntâmpla, moartea survenea atunci când se-ntâmpla și tot așa. Doar o schimbare fundamentală intervenise: omul simțea acum o putere lăuntrică nebănuită, ce îl ajuta să înfrunte provocările vieții; o mână nevăzută și ocrotitoare, venită parcă de nicăieri; credința (care, indiferent de religii, s-a redus dintotdeauna la același conținut: Încrederea omului în propria izbândă)! Credința îi dădea avânturi și puteri nebănuite.

Trăgând linie, omul răsturnase sensurile lumii în favoarea lui. Tunetul, din factor de teroare, devenise argument teologic, întărindu-i tocmai credința și puterile.

sau

Credința a fost o invenție minunată a omului, dar și o farsă usturătoare. Ne-a tăiat ambiția de a ne autodepăși, lăsându-ne autoiluzionarea și mărunțișul câtorva tămăduiri făcute cu puterea autosugestiei.

sau

Cum adică predic fără religie? Mai întâi am căutat să nu mai amintesc de draci înaripați care zboară peste tot în jurul nostru ca wifi-ul de la internet și despre nespuse de multe altele, pe care abia mă abțin să nu le înșir aici […]
Trebuia neapărat să găsesc o soluție care să-mi facă preoția mai ușoară. Următorul gând a fost să identific beneficiile concrete ale fenomenului religios și să predic doar despre acelea. Și-am descoperit o droaie. Credința într-o putere salvatoare, uriașă, cosmică, accesibilă prin încordarea întregii ființe la rugăciune și transă produce stări mistice într-adevăr miraculoase.

sau următorul dialog, în care m-am regăsit foarte mult din perspectiva aroganței mele de a dori să moștenesc pământul:

– Andrei, mă simt foarte obosit. M-am săturat de poveștile astea. Pentru mine, treaba cu religiile se reduce la atât: toate au în comun același motor, anume aroganța străveche a omului că el ar fi centrul universului și, drept urmare, nu se poate să moară. Odinioară, până și știința se hrănea din această aroganță, punând Soarele să graviteze în jurul Pământului.

sau, din aceeași categorie:

– Preacucernice, despre ce vorbeam? Aha, despre Dumnezeu! Doamne, chiar că e perfect… Ia zi! Dintre toate religiile, măcar budismul pare mai altfel, nu crezi? Ideea transmigrării omului dintr-un animal într-altul are ceva nobil, sau măcar ecologist, ridică toate vietățile la aceeași demnitate cu omul.

– Dar nu de dragul vietăților, ci tot al omului, care hălăduiește metamorfozat prin ele. E aceeași vanitate hrănită cu vise goale. Să devenim orice, numai să nu murim. Budismul înjosește ființa umană, pe care ar reîncarna-o în porci, în șobolani, în viermi, doar-doar o scăpa de moarte. Creștinismul nu s-a mai încurcat cu mărunțișuri de-astea, l-a pus pe Însuși Dumnezeu să graviteze în jurul omului și gata. Să se întrupeze El în marele om, ba să moară Creatorul, numai noi să trăim!

Sunt conștientă de faptul că nu e o carte comodă. Nu e o carte comodă nici din perspectiva credinței, a religiei, a dogmei, dar nici din perspectiva întrebărilor pe care ni le ridică la fileu și care ne fac să gândim, nu doar să citim. Dar e o carte pe care eu am citit-o pe nerăsuflate, care a venit la un moment extrem de potrivit în viața mea și pe care o recomand cu drag.

Pentru mine rămâne cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta.

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

Astăzi vorbim despre cărți de psihologie și-anume 3 la număr. Despre depresie, pentru că OMS zice că la nivel global, mai mult de 300 de milioane de persoane (indiferent de vârstă) suferă de depresie, așa că sigur e de interes subiectul. 

3 cărți pentru copii despre perspective

3 cărți pentru copii despre perspective

Urmează să vă arăt 3 cărți de la care puteți porni atunci când vreți să duceți discuția către ce înseamnă perspectivele diferite. Cum văd oamenii același lucru în feluri diferite sau cum văd lucruri diferite la fel. Cum

3 cărți mai grele de vacanță

3 cărți mai grele de vacanță

Așa că am ales top 3 cărți la care am plâns cu lacrimi de crocodil anul ăsta. Mi-a fost greu să le aleg, pentru că am plâns la foarte multe. Bun, eu plâng și la reclame la bere, asta ca să știți despre ce vorbim aici.