Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Acum un an și ceva am început o nouă rubrică aici pe blog, și anume rubrica denumită ”O părere despre cărți”. În cadrul acestei rubrici, m-am gândit să vă spun părerea mea despre o parte din cărțile citite, pentru că știu cum e să ai nevoie de inspirație atunci când vrei să alegi o carte nouă, dar să nu știi de unde să o iei. Ce s-a întâmplat până la urmă a fost că timpul meu din cabinet a înfulecat aproape cu totul timpul meu de pe blog, iar cititul a luat-o cu mult înaintea scrisului. Drept urmare, rubricuța asta care mă entuziasmase pe mine a luat o mică pauză (de aproape un an?), în timp ce rafturile bibliotecii mele se umpleau de cărți citite. Da, pentru că acum jumătate de an am decis să schimbăm cu totul mobila din living, ca să acomodăm acolo (cu multă prietenie și brațe deschise) o bibliotecă întreagă pe un perete întreg.

Nu mi-am propus să citesc X cărți pe an, pentru că nu mă interesează cantitatea, ci calitatea. Și pentru că dacă aș face asta, aș transforma cititul într-o corvoadă, un alt lucru pe lista mea de lucruri de făcut. Ce am făcut, în schimb, spre deosebire de alți ani, a fost să notez în agendă cărțile pe care le-am citit de la începutul anului. Și din această lista, m-am tot gândit și răzgândit ce să vă prezint. Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

De ce am ales să citesc Olga?

Primul motiv pentru care am luat cartea în mână a fost numele. Îmi place mult numele Olga. N-aș putea să spun de ce, întotdeauna mi-a plăcut.
În al doilea rând, m-a atras coperta, pictura. Mi s-a părut că portretul cu toate trăsăturile lui, inclusiv tehnica de pictură, se potrivesc atât de bine cu numele Olga și l-am felicitat în gând pe cel care a ales-o (pe pictură, zic).
În al treilea rând am citit descrierea de pe copertă, unde îmi era promis că romanul urmărește, pe lângă viața personajului principal, și istoria recentă sau mai îndepărtată a Germaniei din ultimul secol aproape. Aici m-a câștigat de tot, așa că am luat cartea în mână și m-am dus cu ea la casă și am plătit-o.

Ce am găsit în romanul Olga? [spoiler alert]

Între cele aproape 300 de pagini am găsit, ceea ce mi se promisese. Povestea de viață a Olgăi, de la naștere până la moarte, care merge mână în mână cu povestea de viață a unei țări. Olga se naște în 1883 și moare în 1971, deci romanul și viața ei acoperă o mare parte din tot ce ține de ascensiunea și declinul țării ei natale. Romanul deschide multe subiecte, pentru că Olga Rinke trece prin multe în viața ei. Rămâne orfană, este crescută de o bunică indisponibilă emoțional, învață în ciuda protestelor bunicii pentru a deveni învățătoare, se îndrăgostește de prietenul ei cel mai bun, Herbert, însă trăiește departe de el, care caută măreția în campaniile de cucerire ale Germaniei. Îl pierde pe Herbert până la urmă, care nu se mai întoarce dintr-o expediție organizată necorespunzător. Trece prin război, își pierde auzul, urăște nazismul, renunță la profesia ei de învățătoare, devine croitoreasă, are grijă de naratorul romanului pe vremea când acesta era mic și… dar de-aici nu vă mai povestesc, cu tot spoiler alertul cu tot.

Pentru că Olga, acest personaj integru, blând și puternic, are și secrete pe care nu mă consider demnă să vi le împărtășesc atât de sec aici, fără să-i cunoașteți povestea de viață, fără să vedeți cu ochii voștri cum își repetă scenariul de viață învățat în copilărie în viața ei de adultă.

Ce m-a surprins în romanul Olga?

Ce m-a surprins foarte tare citind această carte, de fapt, mai bine spus ”Ce m-a dezorientat” a fost succesiunea evenimentelor. De la o poveste de viață a cuiva m-aș fi așteptat să înceapă cu nașterea, iar în penultimul capitol să moară, rămânând ca ultimul capitol să rămână deschis pentru lămuriri ulterioare, consecințe sau, pur și simplu ca dovada că deși un om moare, viața continuă să existe pe planetă, în viața celor din jurul lui, șamd. Însă romanul începe, într-adevăr, în copilăria Olgăi, dar Olga nu moare la finalul romanului, ci la jumătate. Pe măsură ce citeam prima parte a romanului mi se părea că știu deja tot ce e de știut despre ea și mi se părea că totul e prezentat foarte superficial. Practic, simțeam viața ei ca un vis, dar nu acel vis în care recunoști toate detaliile, ci acel vis suspendat, difuz, în care nu vezi în profunzime.

De fapt, apoi mi-am dat seama, asta e și frumusețea romanului. Construcția lui. Pare că autorul a construit întâi o structură, ca o plasă cu ochiuri mari, căreia i-a adăugat ulterior toate detaliile necesare s-o transforme în ceva minunat de detaliat.

Mi-a plăcut romanul Olga?

După cum spuneam, prima parte m-a cam supărat. Mi s-a părut că nu e suficient de profund sau de aprofundat și simțeam că parcă mă grăbește cineva s-o citesc (autorul, naratorul sau poate chiar Olga). Dar din a doua parte m-am liniștit și am început să înțeleg și să văd și cea de-a treia dimensiune a personajului, a povestirii, a istoriei cu totul.

O recomand? Da, e o carte frumoasă, blândă, caldă, plină de speranță.

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

3 cărți mai grele de vacanță

În articolul anterior vă povesteam despre vacanța noastră frumoasă de acum doi ani de la mare, când am stat acolo câteva săptămâni bune cu copiii și ne-a fost tare bine. Cum luam pe plajă doar strictul necesar și ne bucuram unii de ceilalți. De fapt, dacă stau să intru în detalii, aia a fost o vacanță cam fără jucării. Nu am luat de acasă aproape deloc jucării (mai puțin cărțile de joc Păcălici și jocul UNO, care era și încă a rămas de mare angajament în familia noastră si o scenă de teatru, pe care nu prea o puteau folosi decât împreună), ca un experiment pe care am vrut să-l fac. De fapt, am vrut să-mi confirm o ipoteză (și mi-am confirmat-o):

”Nu cumva copiii ăștia ai mei se înțeleg mai bine dacă n-au pe ce jucării să se certe?”

Ei, și tot în articolul anterior v-am promis și că o să revin cu niște sugestii de cărți mai profunde. Așa că am ales top 3 cărți la care am plâns cu lacrimi de crocodil anul ăsta. Mi-a fost greu să le aleg, pentru că am plâns la foarte multe. Bun, eu plâng și la reclame la bere, asta ca să știți la ce vă raportați. În fine. Astea sunt cărțile la care am plâns cel mai tare. Dap. Toate sunt cu copii.

1. Măștile Fricii – Camelia Cavadia

La Măștile Fricii am plâns pentru prima dată anul trecut. Anul ăsta doar am reluat plânsul, când am reluat și cartea. E povestea de viață a unei femei fostă copilă într-o familie parțial “tradițională”, parțial monstruoasă. Știu, ar fi cazul să mă las mai greu impresionată de torturile la care au fost supuși mulți dintre copiii generației noastre, crescuți într-o societate complet disfuncțională, însă când voi face asta o să mă caut și mai tare în terapie.

Cartea e grea, e dură, am citit-o și recitit-o în timp ce, parcă, mă sufoca cineva. Am fost furioasă, mi-a fost frică, am fost tristă. Am simțit compasiune pentru personajul principal, m-a scos din minți, am înțeles-o, i-aș fi zis vreo două, am iubit-o.

Sunt multe paragrafe pe care vă sfătuiesc să le citiți pe stomacul gol.

2. Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Itubre

Subiectul Holocaustului l-am căutat mai mereu în lecturile și în viața mea. Sunt de părere că e ceva ce trebuie neapărat să integrăm în ființa noastră. Cu toate durerile, cu toată furia, cu orice trăire de rău de la stomac vine experiența aprofundării subiectului, pentru că doar astfel putem fi în contact cu ororile de care suntem toți capabili. Așa că am citit istorie pe tema asta, am văzut cele 300238903 de documentare care rulează zilnic la tv pe tema Holocaustului, am fost în lagăre de concentrare, am citit cărți pe tema asta, am văzut și filme. Da, recunosc, “Lista lui Schindler” n-am putut să-l văd până la capăt, ba încă mai visez scene din el. Dar așa cum am plâns citind cartea asta, n-am plâns la niciuna.

E emoționantă și dureroasă, e sensibilă și puternică și e reală.

3. Înainte să fim ai voștri – Lisa Wingate

Cartea asta alternează plânsul cu zâmbete, momente amuzante, cu durere. Speranță cu resemnare și multe alte extreme. Nu vreau să dau prea mult din carte, pentru că oricum aș pune problema, ar dispărea din secrete și vi s-ar dezlega prea ușor misterele, așa că vă spun doar că e cu copii și că e tristă. Și că pe mine m-a și înfuriat de multe ori, nu doar că mi s-a părut tristă. Că m-a provocat să stau cu durerea aia și cu neputința, iar asta e foarte greu pentru mine. Să stau cu sentimentul de neputință, cu frustrarea legată de a fi incapabil să schimbi o realitate care nu-ți place.

3 cărți ușurele de vacanță

3 cărți ușurele de vacanță

Vara anului 2019 nu mă mai așteaptă cu o vacanță la fel de lungă, dar stoc de cărți de vacanță tot mi-am făcut. Iar ca să vă ajut și pe voi să vă hotărâți ce puneți în bagajul vostru, vă dau 3 idei de cărți ușurele de vacanță.

10 idei de mărțișoare handmade

10 idei de mărțișoare handmade

Mai e puțin și vine 1 martie. Primăvara calendaristică (calendaristic nu se reflectă, de multe ori, și în schimbat șoșonii de iarnă cu balerini de primăvară, așa că nu-mi pun chiar mari speranțe), însă mai vine și altceva. Ocazia să ne oferim mărțișoare.

Soluția Schopenhauer – O părere

– Mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică de momentul morții, dar mă îngenunchează neputința. Ceea ce-mi imaginez eu că e golul de după. Hăul. Nimicul. Negrul. Liniștea. Căderea. Mă tem de singurătatea morții. Când mă gândesc la moarte, mă gândesc la dor. La dorul de cei dragi. De V. De copii. 

Și tot așa am continuat eu să descriu cum mi se pare mie moartea și de ce… mor de frica ei. De ce mă terorizează gândul ăsta, că va veni o zi când nu voi mai vedea frunze și nu voi mai simți vântul, vreo pasăre sau vreun miros, când nu voi mai simți o îmbrățișare și nu voi mai putea auzi muzică frumoasă și sunetul pe care-l scoate centura mașinii, înainte să pornesc la drum. Eram într-o ședință de terapie, în care exploram subiectul morții și ce înseamnă el pentru mine.

Atunci terapeutul mi-a recomandat o carte, pe care n-am citit-o chiar imediat, deși m-am executat rapid și am cumpărat-o chiar a doua zi. Cu alte cuvinte, partea docilă din mine, a fugit la librărie, iar partea rebelă din mine a pus-o în raft și și-a zis că n-o s-o citească acum. Poate, cândva, deși pe ambele părți le rodea curiozitatea la maximul. Da, știu. Și mie mi-e greu să trăiesc cu mine câteodată :))

Motivul pentru care mă rodea curiozitatea era că pe coperta acestei cărți, pe lângă titlul ei – ”Soluția Schopenhauer” – mai era scris și numele autorului. Un nume drag mie, un nume pe care îl am în bibliotecă, care a scris multe cuvinte pe care le-am sorbit zâmbind sau căutând adânc în mine. Un nume de care poate că ați auzit și voi: Irvin D. Yalom. 

Dacă o să căutați pe google acest nume, o să găsiți și persoana din spatele lui. E numele unui psihiatru renumit, născut în 1931, care a și scris o sumedenie de cărți, traduse și în română de numeroase edituri. În toate cărțile lui am simțit autenticitatea lui și relației terapeutice, empatia și compasiunea cu care își abordează clienții și personajele din romanele pe care le-a scris, imperfecțiunea lui asumată, umorul și autoironia și multe alte atribute care au făcut, cel puțin pentru mine, să curgă cuvintele. Ca o miere într-un ceai călduț.

Până la urmă curiozitatea mea a învins rezistența și am luat cartea din bibliotecă. Am început s-o citesc, pentru că eram curioasă cum o să mă ajute ea să mă înțeleg mai bine și să mă poziționez (poate) diferit vis-a-vis de moarte. Subiectul îl știam, în mare. Un psihoterapeut află că e bolnav de cancer și mai are un an de trăit. Cartea e o culegere de introspecții legate de viață și moarte, decizii, conștiență de sine și-așa mai departe. Îi lipsește disperarea pe care mă gândeam că eu una aș fi simțit-o, știind că mai am atât de puțin de trăit. Etapa aia a doliului din care nu înțeleg cum poți ieși vreodată. Ei, și pentru asta, cartea a fost o lecție pentru mine, pentru că personajul principal trece în mod terapeutic prin toate etapele doliului.

Focusul romanului ”Soluția Schopenhauer” nu e pe boala psihoterapeutului. Nici pe schimbările corpului. Pe durere. Sau pe neputință. Romanul curge normal, prezentând, intercalat, procesul unui grup de terapie, în care fiecare membru își are propriile drame și introspecțiile personajului principal, cărora se adaugă viața și opera lui Schopenhauer. N-o să vă spun de ce și în ce context are relevanță opera unui filosof mort acum mult timp în desfășurarea unui roman care e, de fapt, un serial contemporan despre un grup de terapie și o să vă las pe voi să descoperiți. O să vă las pe voi să descoperiți și ce se întâmplă cu psihoterapeutul la finalul romanului, dar și cu grupul de terapie pe care îl conduce. Și sunt curioasă dacă și ce o să vibreze în voi, după citirea romanului.

Pot să vă spun, însă, ce a rezonat în mine. Ideea că hăul, nimicul, negrul, golul nu-i nou pentru mine. L-am mai trăit o dată. Oare de ce ne îngrijorează acest nimic care vine după ce murim, dar nu și același nimic care există înainte să ne naștem?

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Noi, copiii din Bahnhof Zoo – O părere

Marțea și vinerea, de la ora 4, Ema are oră de gimnastică. Merge la gimnastică împreună cu o prietenă/vecină/colegă de grădiniță, care are și ea un frate, puțin mai mic decât Fip. Cât timp fetele își fac antrenamentul, noi, cele două mame și cei doi frați, stăm în parcul de vis-a-vis de sala de sport. E o oră frumoasă, una din puținele pe care Fip le are cu unul din părinți și fără soră-sa și una în care se leagă și prietenia dintre două mame pe care le-au adus una lângă cealaltă copiii lor (atipic, căci de obicei se întâmplă invers).

Unul din subiectele de discuție între noi care apare foarte des(pe lângă bucuriile sau dificultățile vieții de mamă, temerile noastre, supărările noastre, ce mai gătim, etc.) este: ce cărți mai citim. Pentru mine e motorașul care mă face să funcționez mai bine: să pot discuta cu cel de lângă mine despre cărți. Cum zicea Olga, sunt un mic geek și recunosc și mi-o asum și e una din părțile din mine pe care o înțeleg cel mai bine.

Ce-mi place mai mult decât să conversez cu oamenii despre cărțile pe care le citesc, e să descopăr cărți noi de la ei. Așadar, în una din zilele alea de marți sau vineri, am aflat despre ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo”. De la prietena mea am înțeles că-i vorba despre o fetiță care ajunge să se drogheze, despre lipsa de control a mamei, care a încercat să o crească liber, ea fiind ținută foarte din scurt de către părinții ei. Mi s-au aprins imediat beculețele. Nu știu dacă asta a interesat-o pe ea în mod deosebit în carte, sau asta am înțeles eu din ce mi-a zis ea, dar m-a intrigat tare de tot descrierea asta și am vrut neapărat să o citesc și eu. Așa că mi-a împrumutat-o și am devorat-o, în ciuda faptului că nu-i o carte scurtă.

În esență, ”Noi, copiii din Bahnhof Zoo” este povestea de adolescență a Christianei F., o fată care crește în Berlin în anii 70. Cartea e scrisă în urma declarațiilor Christianei la poliție, romanțate pentru a le transforma în roman. În romanul scris la persoana I, sunt inserate și capitole în care apare vocea mamei și perspectiva ei, sau altor adulți implicați în investigații.

Și să vă spun ce interpretări am dat eu cărții, foarte probabil diferite de alți cititori.

libris.ro

Descrie o copilărie destul de tristă, între betoanele orașului, copiilor fiindu-le îngrădită orice tentativă de a se juca liber, în natură (spațiile verzi sunt rapid acoperite de beton sau de interdicții, locurile de joacă liberă dispar unul câte unul, până când copiilor nu le mai rămâne nimic altceva decât să facă prostii, pentru a provoca poliția, vecinii, orice adult care, am interpretat eu, ar putea vedea câtă nevoie au de esența copilăriei: jocul). Descrierea asta a copilăriei nefericite între betoane și comparația cu sentimentul de plin și de bucurie pe care îl simțea Christiane atunci când mergea la bunica ei, care trăia la țară, nu m-a dus neapărat cu gândul la copilăria mea, ci mai degrabă către studiile care arată că deconectarea de la natură duce către depresie. Că a te plimba zilnic prin iarbă, printre copaci, printre flori, e un adjuvant important în tratarea depresiei. Că e esențial să ne păstrăm în natură, acolo unde e locul nostru.

Mai departe de atât, aflăm despre tatăl Christianei, un bărbat nefericit în căsnicia lui, care ajunge să fie violent fizic și psihic cu Christiane, sora ei și mama lor, până când mama lor decide să divorțeze și să se mute, într-un final, de acasă. De la mamă aflăm că și tatăl ei fusese la fel de violent, iar toate descrierile violențelor taților familiei, mă duc cu gândul la Măștile Fricii de Camelia Cavadia (o să-mi spun cândva părerea și despre asta) și mă fac să trag concluzia că indiferent de perspectiva culturală, perioada istorică în care au loc actele astea de violență, că-s într-un apartament din România sau unul din Berlin, copilul simte la fel ceea ce i se întâmplă.

Apoi, Christiane descoperă viața de noapte a orașului și, negăsindu-și locul, vrea să arate cât e de tare, de puternică, de ”cool” (nu știu ce cuvinte mai folosesc tinerii azi pentru ”cool”-ul ăsta, care sună cam bătrânicios, e adevărat). Trece cu lejeritate de la un drog la altul, scopul ei fiind să ajungă printre ”daviști”, consumatorii de heroină, adică, cei mai cool dintre toți. Începe cu alcool, hașiș, LSD, trage pe nas heroină, până când ajunge să se înțepe.

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” descrie apoi greutățile pe care le întâmpină Christiane, scindată în două părți. Una care vrea să renunțe la droguri, care visează la o viață frumoasă (viața de după droguri), care e convinsă că e altfel decât ceilalți daviști și una care, după fiecare cură de dezintoxicare, după fiecare episod de sevraj (descrise extrem de plastic), revine în locurile cunoscute, trage iar pe nas și ajunge iar să se înțepe.

Mi s-a părut extrem de dureros ceea ce se întâmpla, cu trotuarul prostituatelor de 14 ani (Baby-Streife), care o făceau pentru a strânge bani de încă o doză din cele câteva zilnice necesare pentru a putea funcționa, cu anunțurile periodice din ziare despre prieteni ai Christianei, de aceeași vârstă cu ea, care mureau pe rând de la supradoze (voite sau accidentale), cu inocența iubirii dintre ea și Detlef, care se prostitua cu homosexuali pentru a face rost de banii de doze de heroină pentru amândoi, astfel încât ea să nu fie nevoie să o facă. Cu patul cu așternuturi impecabile din apartamentului prietenului lor pierdut, în care nu puteai intra din cauza mirosului, sângelui de pe carpetă, cutiilor cu resturi de mâncare împrăștiate peste tot, în care Christiane dormea ”fund în fund” cu Detlef, păstrând pură iubirea lor în munții de mizerie în care se scăldau în camera respectivă și în viață.

 

Noi, copiii din Bahnhof Zoo” e o carte grea, cu descrieri foarte plastice ale vieții paralele pe care o duce Christiane, care seara îi povesește mamei despre copiii care se droghează și cum ea n-ar putea face niciodată asta, și diminețile în care nu știe cum să ajungă mai devreme la baie pentru a se injecta, înainte să intre în sevraj sau cum pleacă împreună cu mama ei la școală și se oprește într-o toaletă publică unde se injectează, după ce își curăță seringa în WC-ul din acea toaletă publică.

E o carte ca o cărămidă pusă în stomac și pe inimă, care m-a lăsat cu lacrimi, cu o stare de greață greu de dus și cu o frică nouă. Frica de a nu fi observat atunci când copilul are o problemă (cum naiba să nu observi ca mamă iubitoare că ai un copil dependent de heroină în casa ta?! E posibil așa ceva? E posibil să nu reușim să vedem mai departe de imaginea pe care ne-am creat-o despre copilul nostru?!), dar și teama că e posibil ca orice am face să nu fie bine (copiii dependenți din roman au toți povești diferite, de la copii cu părinți prea stricți, la copii cu părinți prea relaxați, copii din familii, măcar aparent, normale, copii de toate felurile, copii pe care părinții încearcă să-i salveze, copii de care părinții au uitat, copii iubiți, copii doriți, copii…).

Vă recomand să o citiți și să vă dați un reset. Atunci când auzim de drogați, de dependenți, ne e greu să-i mai vedem ca pe ființe umane. Ne e frică de ei, simțim, poate scârbă, suntem furioși. Cartea asta prezintă tulburările lor interioare. Tumultul sufletelor lor. Îi arată cum sunt: umani. Oameni, mai mari sau mai mici, care au intrat pe un drum de pe care nu pot ieși. Dar oameni. Cu emoții, cu gânduri, cu frici, cu bucurii. E un roman-lecție-de-viață. Cel puțin pentru mine. Oh, iar simt cărămida din stomac…

PS: M-am interesat de soarta Christianei F. Nu a reușit niciodată să renunțe la droguri. Și i se pare că romanul nu a prezentat suficient de bine tumultul ei interior, așa că a mai scris și ea, personal, povestea vieții ei apoi.

Și există și filmul. L-am văzut într-o seară. Ne arată cam 10% din puterea romanului. Deci nu vi-l recomand, pentru că pierde toată esența.

Traducerea e foarte bună. E una din puținele cărți pe care le-am citit (cel puțin în ultima vreme) unde n-am simțit că s-a pierdut din emoție în traducere.

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Scandalul – O părere

Scandalul – O părere

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul.

Rupture – O părere

Rupture – O părere

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa

Spovedania unui preot ateu – o părere

Spovedania unui preot ateu – o părere

Ei bine, între cărțile pe care ni le recomandăm am aflat și despre ”Spovedania unui preot ateu”. Mi s-a părut interesantă din prima, prin prisma titlului, care mi-a captat atenția. Ca să fiu sinceră, eram curioasă să aflu dacă este vorba despre un preot care a devenit ateu, sau despre un ateu care a devenit preot. Am cumpărat cartea.

Scandalul – O părere

De când mă știu, știu ceva despre mine. Cu cât ceva îmi apare mai des în fața nasului, cu atât mai mult crește rezistența mea. Mai ales când e vorba de chestii ce nu sunt de viață și de moarte. Matrix am văzut acum jumătate de an, Titanic niciodată. Nu pot să citesc autori pe care văd că îi recomandă toată lumea. Nu ascult muzică de la radio. Îmi plac lucrurile speciale, unice, diferite. Cred că mi se trage de la toată copilăria mea, în care am auzit că sunt specială, unică și diferită (nu mereu într-un sens bun). Deși atunci mi-aș fi dorit să mă lase să mă integrez, acum îmi e ușor așa.

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul. Nu știam nimic despre carte, dar am citit recomandările de pe spatele ei și am înțeles despre ce e vorba.

Nu vreau să vă dau niciun spoiler (sau niciunul suplimentar față de ce scrie pe copertă), dar esența romanului este ideea de, ceea ce se numește foarte descriptiv în engleză, victim shaming. Cu alte cuvinte, atunci când dai vina pe victimă.

O fi zis ea ceva, de-a bătut-o ăla. 

sau

Eeee, da și ea, parcă prea umbla decoltată.

sau

A făcut ea ceva de-a lăsat-o bărba-su.

În fine. V-ați prins voi.

Ce mi-a plăcut la roman

Subiectul. Subiectul mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut și modul în care Fredrik Backman pune degetul pe rană, dar o face cu blândețe, cu atenție, cu compasiune și cu multă curiozitate. Mi se pare foarte curajos modul în care a ales să-și construiască romanul, abordând ambele tabere la rece, desenându-le portretul din interior către exterior.

Personajele. Deși la început am bombănit că sunt mult prea multe personaje, prin care simțeam că mă pierd, până la urmă ele sunt unul din punctele forte ale romanului. Mi s-au părut foarte bine construite, privite din toate unghiurile. Nu-s personaje pozitive și personaje negative, deși subiectul ar fi putut invita către asta. Nu. Sunt personaje umane, cu bune și cu rele, cu evoluția lor, cu trecerea de la bun la rău, integrarea ambelor perspective.

Influență. Mult de tot mi-a plăcut și cum a abordat zonele de influență ale adolescenților și adulților din jurul lor. Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, separate chiar de vârstă. Avem poveștile adolescenților și poveștile părinților lor. Ce e interesant de văzut, e influența societății și a mediului asupra personajelor, fie că sunt ele adolescenți sau adulți și viceversa. Cum zice unul din personajele cărții, cultura e ceea ce permitem să se întâmple.

Finalul. Finalul a fost destul de neașteptat pentru mine. Adică, văzând cum scrie Backman, tot nu m-am gândit că o să urmeze firul atât de evident, dar nu știam la ce să mă aștept. Mi-a plăcut soluția găsită de el, reală, răzbunătoare, dar care aduce, cumva, împăcare cu sine… Cel puțin eu așa am simțit finalul romanului. M-a lăsat respirând ușor, cumva răzbunată.

elefant.ro

Ce nu mi-a plăcut la roman

Preludiul. Aproximativ jumătate de roman reprezintă un preludiu al acțiunii propriu-zise. Iar când romanul are peste 500 de pagini, preludiul e luuuung. Sigur, a fost nevoie de mult spațiu pentru construcția asta așa bună a personajelor, a căror viață se desfășoară în episoade sub ochii noștri de cititori. Și sigur, în preludiul ăsta se construiește anticiparea. Crește tensiunea. Romanul crește, nu-i liniar. Cu toate astea, vărogsămăscuzați, ca un orgasm care nu mai vine-odată, te trezești extrem de frustrat la un moment dat: ”Băi, da’ pe bune, hai odată, că mă ucide suspansul!” Iar după atâta preludiu, finalul parcă a venit și a plecat cam brusc…

Numele personajelor. Nu știu ce și cum, dar mi s-a părut greu să le rețin. Le-am încurcat între ele tot romanul, noroc că personajele sunt suficient de bine definite încât, chiar dacă le încurcam numele, îmi dădeam până la urmă seama că ceva nu se potrivește. ”Până la urmă” = destul de repede, suficient de repede încât să nu-mi bulversez firul epic.

Hockey-ul. Mi-a fost greu să urmăresc multe dintre intrigile romanului, tocmai pentru că n-am nici în clin și nici în mânecă mai nimic cu acest sport. Din fericire, lucrurile sunt descrise destul de clar, deci de înțeles le-am înțeles. Doar că, pentru că nu era în zona mea de interes, atunci când citeam despre asta, îmi trebuia atenție suplimentară ca să pot să mă păstrez acolo, în patinoar, pe lacul înghețat sau în birourile sponsorilor.

Citatul meu preferat din carte?

Îs multe, pentru că e o carte destul de conectată la emoțiile personajelor, la evoluția și creșterea lor, la tot ce ține de uman (fix ce-mi place mie), dar rămân la unul:

“Oamenii devin ceea ce aud că sunt”

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.

Rupture – O părere

„Să ajungi din Hédinsfjördur către Siglufjördur sau Ólafsfjördur era foarte complicat pe vremea aia. (…) Cea mai bună rută era pe mare, dar se putea merge și pe jos – prin trecătoarea Hestsskard și în jos către Siglufjördur. Există o poveste din secolul al nouăsprezecelea despre o femeie de la unele din fermele din Hvanndalur care a plecat să ia lemne de foc; s-a dus pe jos, pe o rută foarte dificilă, pe sub grohotișul din partea de est a fjord-ului. Era însărcinată și avea și un copil mic agățat de ea, pe sub haine – tot drumul. Orice e posibil, dacă există dorință. Asta e o poveste cu final fericit. Dar a mea nu e.” (tr.a.)

Când am adus acasă Rutpure, nu știam la ce să mă aștept. Nu mai citisem nimic scris de Ragnar Jónasson. Sigur că da, citatele de pe coperta din spate a cărții lăudau și autorul și lucrarea sa, dar de multe ori am dat peste cărți cu zeci de recenzii lăudate care nu mi-au plăcut în mod deosebit. Am început Rupture sceptică, neștiind la ce să mă aștept.

Din primele pagini, povestea m-a captivat atât de tare, încât nu reușeam să las cartea  din mână. La culcare, la trezire, la masă, în curte, la picnic, peste tot romanul era lipit de mine. Iar după ce l-am terminat, am început să mă întreb cine e autorul și dacă a mai scris și altceva. Spre imensa mea satisfacție, Ragnar Jónasson este un scriitor islandez care are mai multe cărți publicate. Rupture face parte dintr-o serie denumită „Dark Iceland series” , pe care am de gând să o devorez în următoarele săptămâni.

Să citesc Rupture s-a dovedit a fi dificil la început, cu toate denumirile și numele personajelor în islandeză, mai ales că volumul era în limba engleză și asta mi-a îngreunat puțin aventura. Dar odată ce am reușit să mă obișnuiesc și să trec peste dificultatea denumirilor, povestea a m-a ținut atentă până la ultima pagină. Cred că am reușit să asociez numele cu întâmplările prin care treceau personajele și cu personalitatea fiecăruia, chiar dacă nu am reținut cu adevărat toate denumirile locurilor, spre exemplu.

Volumul conține o hartă a locurilor unde se desfășoară povestea, ca să îți poți imagina mai ușor drumurile pe care le fac personajele dintr-o parte în alta sau, poate, ca să sublinieze încă odată cât de dificil era de ajuns în Siglufjördur, acolo unde se ascunde misterul. De asemenea, cartea conține și o listă cu numele tuturor celor implicați și cu pronunția corectă a acestora. 

Rupture este un roman de ficțiune și crimă, care îl are ca personaj principal pe Ari Thór, un detectiv tânăr și isteț, al cărui nume are originea în mitologia islandeză. El nu are prea mulți prieteni, poate și pentru că uneori se pare că îi lipsește compasiunea. Nu îl ajuta nici faptul că trăiește într-un loc atât de izolat, situație care nu îl bucură deloc. Nu am simțit cu adevărat prezența lui Ari Thór în roman la început. Pentru mine, el a fost un alt nume adăugat la lista de personaje, cu un rol aparent mic. De abia în momentul în care autorul a început să îi descrie relația cu prietena lui, care este una dificilă, și gândurile pe care le are în anumite momente cheie ale povestirii, mi-am dat seama de importanța lui. 

Povestea  îmbină trei mistere: un caz vechi nerezolvat, un copil dispărut și un accident rutier. În 1955 două cupluri se mută într-un fijord izolat nu departe de Siglufjördur. Misterios, una dintre femei moare și se presupune că acest lucru a fost un accident – otravă ingerată din greșeală. Din lipsă de alte dovezi, cazul rămâne nerezolvat. Dar în present, o fotografie nouă iese la lumină și se pare că cele două cupluri nu erau singure la momentul tragediei. Deși la început fără legătură între ele, moartea femeii, copilul dispărut și accidental par să se lege armonios către finalul povestirii.

Ari Thór este cel care reușește să dezlege misterul sau, cel puțin, care dă o soluție plauzibilă la o problemă ce pare că nu se va rezolva cu adevărat niciodată. Dacă ți-a plăcut Hercule Poirot, o să îți placă și de Ari Thór în egală măsură. De fapt, pentru un fan Agatha Christie, romanul Rupture  e ca o binecuvântare – un nou mister greu de elucidat pe care Ari Thór reușește să îl desfacă în deznodământ. Pentru că, desi îi lipsește charm-ul lui Poirot, dă dovadă de tot la fel de multă inteligență , iar cititorul ajunge să se întrebe la final cum de nu a fost în stare să facă și el legăturile necesare și să vadă soluția cu la fel de multă ușurință.

În jurul detectivului, se învât și alte personaje, unele mai complexe, altele cu mai puțin substrat, dar fiecare dintre ele cu rolul lor bine definit. Cu fiecare capitol, fiecare dintre ele devine o forță care împinge povestirea către final.

Și deși o să sune probabil ca în compunerile de clasa a cincea, simt necesar să spun că personajul meu preferat nu a fost detectivul, ci Isrún, o jurnalistă care suferă de o boală genetică și al cărei viitor este incert. Dedicată muncii sale, Isrún lucrează împreună cu Ari Thór, pentru elucidarea misterului. Părinții ei sunt separați, iar ea e ca o punte între ei, fără să vrea. Și, deși e conștientă că boala pe care o are i-ar putea reuni, Isrún nu vrea să le spună ce se întâmplă cu ea, nu vrea să se folosească de situația în care e ca să îi împingă unul către altul.

Dacă ești ca mine, în căutare de autori noi de beletristică, pe care să îi digeri ușor, care să te relaxeze și să te lase să te pierzi în mijlocul evenimentelor cu imaginația, atunci Rupture este pentru tine. O descriere realistă a vieții în ținuturi mai reci și izolate, unde felurite personaje își petrec zilele, cu piedicile lor uzuale. Un mister clasic, care intrigă și care te va face să nu mai vrei să lași cartea din mână.

 

Articol scris de:

Dana Enache

Autor de literatură fantastică și horror. Cititor entuziast și, din când în când, critic neavizat.


S-ar putea să te intereseze și:

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Am citit și cărți mai noi, și cărți mai vechi, am recitit cărți pe care le-am studiat în liceu sau facultate (de exemplu, Kafka, de care m-am reîndrăgostit acum o lună și ceva sau ”Împăratul Muștelor”) și am decis ca astăzi să vă povestesc puțin despre ”Olga”, cartea scrisă de Bernhard Schlink și publicată la editura Polirom.