Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru.
Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva ce plănuiam să fac de vreo 2 ani: cont pe goodreads.
Scopul nu era să interacționez pe încă o platformă de socializare, ci să descopăr cărți noi. Îmi plăcea (și încă îmi mai place) că am pe goodreads opțiunea de a primi recomandări, în funcție de ce îmi place să citesc. M-am apucat să trec în lista-mi de cărți citite toate cărțile pe care le citisem până la momentul respectiv în 2019, apoi câte una câte alta din cărțile pe care îmi aminteam să le fi citit vreodată. Sigur că nu mi le amintesc pe toate și la un moment dat m-am oprit, însă mi-am propus ca lista să fie corectă începând cu 2019.
Pe măsură ce îmi băgam nasul în aplicație, am descoperit că îți poți seta și un scop pe anul în curs. Câte cărți voiam să citesc? Hai să vedem dacă pot fi 52. Am pus 52 în listă, iar bara de progres era bine trecută de jumătate deja. Deci sigur voi citi 52 de cărți în 2019.
Apoi, ca prin minune, odată setat acest ”target” pe anul în curs, frecvența cu care abandonam cărțile a crescut. Iar frecvența cu care terminam cărțile începute a scăzut. Treceau seri la rând în care, în loc să citesc (așa cum făceam de obicei), mă găseam dând scroll aiurea în tramvai pe instagram, căutând outfituri cu fuste plisate și paturi verzi pentru dormitor pe Pinterest, sau adormind cu ochii în televizor. Ceea ce nu se mai întâmplase de ani de zile.
Cititul se transformase într-o presiune pe care o pusesem pe mine. Pe încă o presiune. E încă acolo, iar eu n-am ajuns la 52 de cărți și nici n-o să ajung până la finalul anului. Sunt la 47 și vor fi, probabil, 48. E OK, îmi tot spun. E OK și-așa. Nu e un eșec. Nu mă cred încă toate părțile din mine. Mai vedem…
Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Sau nu doar despre asta. Scopul principal cu care am deschis laptopul a fost să vă spun care au fost cărțile mele preferate pe anul acesta. Și-apoi elucubrațiile despre scopul meu neîmplinit au pornit de la ideea că acum le am notate și cotate pe toate cele citite anul acesta, deci îmi va fi mai ușor.
N-o să fac un top 5-10-15, pentru că mi-e foarte greu, ci doar o să vă povestesc despre preferatele mele, câte or fi ele. Și să vă spun și ce mi-a plăcut la ele. Încerc să nu dau spoilere, ci să povestesc despre trăirile mele în timp ce le citeam (sau apoi). Să începem, dară.
Autori români:
Nu am citit prea mulți autori români anul acesta, iar asta e mare păcat. Vorbeam și azi cu V. la masă că tare mi-aș dori să-mi placă mai mult autori autohtoni, contemporani, care să pară că scriu pentru mine, să mă identific mai ușor cu structura și cultura poveștilor, cu personajele care să fie ca mine sau ca tine, care să fi trăit ca mine sau ca tine, cu părinți ca ai mei sau ca ai tăi. Am găsit câțiva și nu-i nimic; mai caut.
Să revenim însă la singura mea alegere pentru 2019 din categoria autorilor români (pe Tatiana Țîbuleac nu o pot include aici) – Melancolia lui Mircea Cărtărescu.
Mircea Cărtărescu îmi place mult cum scrie. Atât proza lui cuminte și așezată (de genul ”Frumoasele străine”), cât și textele fantasmagorice, pe marginea cărora mă apuc să-mi fac propriile introspecții, să am propriile revelații, să-mi simt propriile emoții. Cred că dintre toate povestirile lui, citindu-le pe cele cuprinse în Melancolia m-am emoționat cel mai tare. Nu mi-am amintit cognitiv copilăria, ci, mai degrabă, senzorial, emoțional. Am retrăit dormitorul gol al părinților, firele de praf care se vedeau în lumină, frica și tristețea, îngrijorarea, mi-am trăit urșii de pluș de pe canapea și covorul vișiniu de lână, pe marginea căruia făceam curse de mașini. Am retrăit lumina soarelui din diminețile din vacanța de vară, am retrăit noaptea cu răcoarea ei, am retrăit ochii curioși cu care priveam lumea. Am retrăit diferite Diane la diferite vârste, am retrăit și diferite mama și diferiți tata. Am retrăit tot cu Melancolie și am și plâns, recunosc. De ce să n-o fac. Am fost tristă și recunoscătoare, neputincioasă și puternică.
În 2020 mă așteaptă și Nostalgia, pe care am văzut-o re-editată în 2019 și pe care încă nu am citit-o până acum.
Autori străini
Uitându-mă prin lista de cărți citite, îmi dau seama că anul 2019 l-am împărțit în două. Perioada cu Yalom, când am citit și/sau recitit tot ce a fost tradus din ce a scris el și perioada lecturilor legate de Holocaust. Pe lângă cele două subiecte mari, se mai ițește una mică: povești de viață și supraviețuire ale unor copii.
Perioada Yalom
Irvin Yalom e unul dintre autorii mei preferați. Este un psihoterapeut care acum e deja bătrân, cu care sper ca într-un univers paralel să fac măcar o oră de terapie personală 🙂
E autor de tratate de psihoterapie, dar scrie (sau a scris) și ficțiune, însă tot pe aceeași temă. Am observat că nu toată lumea îi e fană, așa cum credeam eu, ci că unii cititori chiar nu gustă stilul lui de scriere. Eu una nu pot pricepe cum se întâmplă asta, dar îmi amintesc cu câtă greutate am citit eu pasajele despre fotbalul american din cartea lui Backman – Scandalul și parcă se leagă cumva experiențele.
În fine, ce voiam să zic, de fapt, e că atunci când vine vorba de Yalom sunt biased și mi-a plăcut tot ce-a scris, dar o să trec în listă unul singur dintre romane, deși îmi e tare greu să aleg.
Plânsul lui Nietzsche e o poveste inventată despre personaje reale: dr. Breuer, Nietzsche, Sigmund Freud. Practic, romanul încearcă să explice cum a apărut psihoterapia și cât de legată este ea de filosofie. Dr. Breuer primește provocarea de a-l trata prin tratamentul ”vorbei” pe Nietzsche de niște teribile migrene (somatizări, am zice noi acum), însă povestea este mult mai încâlcită de-atât. Pentru mine, romanul a fost o invitație la a contempla niște idei generale despre propria-mi existență, despre concepția mea despre vulnerabilitate și intimitate, despre limite. Și despre filosofie, în general.
Perioada cărților despre Holocaust
După ce am citit ”Bibliotecara de la Auschwitz”, am zis că nu-mi mai trebuie anul acesta nici măcar o singură carte despre Holocaust sau subiecte similare, dar n-am putut sta pe tușă și am citit mai mult și mai mult și mai mult(e). Iată câteva dintre ele
Dacă ar fi să fac un top 5 al cărților citite anul acesta (dar n-o să fac, pentru că îmi e prea greu să decid), sunt convinsă că ”Max” ar intra în el. Povestea lui Max nu este reală, însă e inspirată dintr-o etapă extrem de crudă a istoriei noastre. Ați auzit vreodată despre programul Lebensborn? Dacă da, știți ce zic. Dacă nu, vă spun pe scurt că în acest program femei ariene ”pur sânge” se acuplau cu bărbați arieni de aceeași bună origine, pentru a crea copii ”perfecți” din punct de vedere genetic. Mamele nășteau în spitalele speciale ale programului și rămâneau acolo cu bebelușii cât era nevoie ca ei să fie alăptați exclusiv (câteva săptămâni sau luni), apoi ele plecau, iar copiii rămâneau în centru, unde erau pregătiți pentru viață în spiritul hitlerist. Ei urmau să lupte, să ducă Reichul mai departe, să populeze toată lumea. Astfel de centre au existat peste tot în Germania, dar și în alte țări în care putea fi atins standardul arian, blond cu ochi albaștri. Pe măsură ce femeile nu mai țineau pasul cu născutul, programul s-a extins către a fura copii din țările nordice, Polonia, etc. Da. Dacă erau suficient de blonzi, cu ochii suficient de albaștri, erau furați din familiile lor și înregimentați în acest program. Iar cei care după naștere nu corespundeau, erau uciși fără remușcări. Dacă v-ați uitat la Handmaid’s Tale sau ați citit cartea, o să observați ceva similarități.
În fine, personajul fictiv, Max, e primul bebeluș născut în acest program, iar pe parcursul cărții putem citi despre viața lui lipsită de iubire, de apartenență, de sprijin și repercusiunile lipsurilor acestea. Am simțit multe citind această carte. Am plâns de mila lui și a tuturor copiilor care și-au purtat singuri de grijă în această lume, am fost furioasă, am prins încredere în forța noastră de supraviețuire, oricare ar fi trauma. Vă recomand să o citiți pe îndelete, cu șervețele. Nu e o carte ușoară… Sau, n-a fost pentru mine…
Am citit Jurnalul Annei Frank în paralel cu Ema. Eu am citit jurnalul original (original-abreviat), iar Ema varianta de comic-book. Adică aceasta:
A fost prima ei carte citită integral cap-coadă (singură) și a deschis multe întrebări. Atât legate de istorie, cât și de dificultățile specifice ale vârstei adolescente. Până la urmă, Anne Frank era o tânără fată, care-și punea tot felul de întrebări. Nu știu dacă aș recomanda-o pentru toți copiii de 6 ani, cât avea Ema când o citea, însă sunt convinsă că sunt mulți copii de 6 ani care ar aprecia-o, la fel ca și Ema.
Vai, cât am mai plâns citind Bibliotecara de la Auschwitz. Tocmai pentru că e vorba despre copiii din lagăre. Iar copiii care suferă, care nu-și pot trăi copilăria, care nu se pot bucura de normalitate, de iubire și de înțelegere, aici e punctul meu slab. Aici mă descompun în bucăți și mă înfurii. Nu vreau să vă dau prea multe detalii din carte, așa că mă opresc aici. Sunt extrem de multe pasaje care m-au emoționat.
După ce am citit Bibliotecara de la Auschwitz, mi-am amintit că tot în 2019 am cititi și Tatuatorul de la Auschwitz, care mi s-a părut, însă, mult prea telegrafic. Bibliotecara de la Auschwitz mi s-a părut că lămurește multe din golurile lăsate de Tatuatorul de la Auschwitz și că deschide spațiul pentru trăitul emoțiilor în zone în care Tatuatorul pare că se grăbește.
Am mai scris aici despre această carte: 3 cărți mai grele pentru vacanță.
Fiecare moare singur este, cu siguranță, cea mai lungă carte a mea citită în 2019, dar recunosc că am citit-o foarte repede. A fost genul de carte grea pentru o mamă, în sensul că m-aș fi încuiat în cameră cu ea pentru o zi și-o noapte și aș mai fi ieșit când ar fi fost gata, iar asta o mamă nu poate să facă. Am tăiat mult din orele de somn, am amânat tot ce se putea amâna până când am terminat-o.
E o carte tot din seria cărților despre Holocaust, practic povestea de viață a unui cuplu german care își pierde fiul în cel de-al doilea război mondial și alege să se rebelizeze împotriva sistemului, printr-o metodă deloc productivă, care aduce însă multă durere și moarte în jurul lor.
Ce m-a atras la roman (adică nu citesc descrierile de pe spatele romanelor, pentru că sunt, de multe ori, spoilere și prefer să fiu luată prin surprindere atunci când citesc)? Și grafica de pe copertă, dar, în primul rând, titlul. Da, fiecare dintre noi moare singur, iar asta mi se pare cel mai înfricoșător aspect al morții…
Mi-a plăcut tare mult stilul nemțesc de scriere și chiar vorbeam ieri cu V despre predilecția mea către felul în care scriu nemții. Nu reușesc să mă aliniez cu stilul încărcat și dureros de scriere rusesc, de multe ori nici să mă apropii de cel resemnat și fatidic românesc sau din zonă, probabil și pentru că atunci când am început să prind gustul de lectură, am făcut-o la școală cu autori germani. Mă atrage stilul pragmatic, care redă situații și emoții și-mi dă mie spațiu pentru a gândi și simți ce am eu nevoie și cât am eu nevoie. Stilul siropos mă face să mă detașez foarte ușor de subiect, în schimb acest stil telegrafic mă apropie mult de emoțiile mele și ale personajelor.
E primul roman al lui Fallada pe care l-am citit, iar Fallada e următorul pe lista lecturilor mele, după ce termin teancul de cărți care mă așteaptă.
Când eram mică, bunica și bunicul mă ajutau să învăț la istorie. Le plăcea mult tot ce ținea de istorie, ca să nu mai spunem că trăiseră o mare parte din ceea ce eu învățam la școală. Îmi povesteau despre ce auziseră ei din Primul Război Mondial, apoi îmi povesteau, ca istorie de prima mână, ce s-a întâmplat în cel de-al doilea. Și experiența familiilor lor, însă și ce se întâmpla în jurul lor în societatea noastră sau în lume.
Îmi amintesc de masa din sufragerie, unde am aflat despre atrocitățile comise de legionari, unde mi s-a părut ciudat că bunicii mei, cu convingeri politice foarte ferme în rest, nu reușeau să-și dea seama dacă Antonescu a fost un personaj pozitiv al istoriei sau negativ, despre luptele de putere între purtătorii cămășilor verzi și oameni de rând pe de-o parte, dar și politicieni de rang înalt pe de altă parte. Îmi amintesc multe astfel de discuții, pe care nu le înțelegeam prea clar atunci, mai ales că nici nu primisem toate detaliile care să mă ajute. Ce poți spune unui copil de clasa a patra sau a șaptea despre pogromul de la Iași? Câte detalii să-i dai, ca să înțeleagă, cu adevărat, ce s-a întâmplat?
Când am citit cartea Eugenia, mi le-am amintit pe toate și multe din poveștile de atunci mi s-au clarificat. Romanul povestește o istorie de dragoste dintre un personaj inventat (Eugenia) și un scriitor real și evreu (Mihail Sebastian), care se petrece câteodată în prim-planul, câteodată în fundalul unei perioade sumbre din istoria țării noastre: perioada 1930 – 1945, în care și românii s-au aliniat atrocităților mondiale și și-au căsăpit într-un mod barbar vecinii, scriitorii, politicienii, părinții evrei. Am citit cu stomacul cât un ghem despre pogromul de la Chișinău și despre cel de la Iași, despre deportări și frică. M-am înfuriat, mi-am propus să pun cărțile lui Mircea Eliade pe foc și am trecut prin fel și fel de gânduri și emoții.
Ce m-a înfuriat foarte tare, a fost nonșalanța cu care astfel de subiecte au fost evitate în cariera mea de școler. E unul din lucrurile importante, pe care copiii ar trebui să le învețe la școală, nu doar despre descălecat, Glad, Gelu și Menumorut sau luptele cu turcii.
Alte două cărți care ating (tangențial) subiectul Holocaustului și care mi-au plăcut mult, au fost Olga și Cititorul lui Bernhard Schlink. Despre Olga am mai scris și aici.
Alte cărți care mi-au plăcut
Anul acesta am descoperit-o și eu pe Tatiana Țîbuleac și am citit întâi Grădina de Sticlă, apoi și Vara în care mama a avut ochii verzi. Mi-au plăcut foarte mult ambele și vi le recomand și vouă. Între timp am mai descoperit scurte scriituri ale Tatianei Tîbuleac și le-am citit cu aceeași emoție. Scrie tare, tare frumos.
La începutul anului am citit și Sala de Bal, scrisă de Anne Hope. M-a atras coperta cărții în primă instanță, apoi am auzit povestindu-se despre ea. Mi-am acoperit urechile, ca să nu aflu prea multe, dar am reținut esențialul: că este o poveste care se desfășoară într-un azil de boli mintale. Așa că mi-am comandat-o și am citit-o băgată sub plapumă în câteva seri. Tare mi-a plăcut și ea…
Înainte să fim ai voștri – despre această poveste emoționantă v-am mai povestit aici și nu mai reiau. Dar mi-a plăcut mult și ea.
Iar despre Castelul de Sticlă merită să scriu postare separată. Nu doar că mi-a plăcut foarte mult (ecranizarea m-a dezamăgit), ci mi-am dat seama că am și multe întrebări pe care mi le-am pus în timp ce citeam.
Vouă ce v-a plăcut din ce ați citit în 2019?
Anul trecut pe vremea asta citeam ”Rugăciune pentru Cernobîl”, o carte din raftul meu de cărți de istorie din bibliotecă. Cărțile de istorie pe care le citesc acum sunt foarte diferite de ceea ce aș fi definit ca pe o carte de istorie când eram la școală, drept urmare le citesc cu plăcere. Pe lângă ficțiune, pe care o citesc pentru imaginile emoționale pe care vreau să mi le provoc prin lectură și dezvoltare personală sau psihologie (pe care le citesc din perspectivă profesională, dar – recunosc!- am cam început să mă simt suprasaturată de ele), cărțile de istorie ocupă un loc important în lecturile mele. Mi se pare extrem de important să știm ce s-a întâmplat și să vedem consecințele întâmplărilor respective, ca să avem un punct de reper despre ceea ce vrem să se repete și ceea ce nu vrem să se repete.
