Abordarea mea după conflict e standard. Așa cum fac acasă, așa am făcut și atunci în parc. Și așa fac de fiecare dată, mai puțin în momentele alea în care nu sunt ok eu cu mine. E rețeta clasică, în care empatizez întâi cu victima, apoi cu agresorul, încerc să includ agresorul în reparația situației inițiale, iar apoi, după ce se vor fi calmat puțin spiritele, discutăm despre ce s-a întâmplat.
Poți să-ți crești copiii fără pedepse?
Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata? Nu-l faci tu să facă astea, ci îl lași pe el s-o dorească.
Cine mă citește de mai multă vreme sau cine a lucrat cu mine o să știe deja ce o să scriu mai jos. Că poți să-ți crești copiii fără pedepse, fără recompense, fără ”dresaj” și să fie, totuși, niște copii respectuoși, iubitori, buni și calzi. Dar sigur aveți prieteni sau colegi care nu știu asta și pe care s-ar putea să-i ajute informația.
Cu ce să înlocuiești pedepsele?
OK. S-o zicem pe a dreaptă. Eficiența pedepselor e foarte mare pe termen scurt, dar scade pe măsură ce trece timpul. Din mai multe perspective. Dacă îți ameninți copilul cu o pedeapsă, el s-ar putea să facă ce zici tu acum. Pentru că îi e frică. Dar, pe termen lung, îi sabotezi motivația intrinsecă (adică, atunci când îl vezi tu nu va face un lucru rău, ca să nu-l pedepsești, nu ca să nu facă rău) și, în plus, ce te faci atunci când se obișnuiește cu cu pedeapsa? O crești în intensitate, dar până când? Pentru că oamenii (deci și copiii) devin rezistenți. Rezistă frumos și la durerea bătăii, și fără televizor și tot așa.
Pe de altă parte, creșterea cu blândețe necesită multă energie din partea părinților. Pentru că a-ți crește copilul astfel e destul de greu, mai ales în societatea noastră, unde se pune enorm de multă presiune pe părinți să-și strunească bine copiii. Dar efectele pe termen mediu și lung sunt cu totul diferite.
Bun. Deci, a-ți crește copilul cu blândețe și respect nu înseamnă să ai un copil care n-are limite în viața lui, așa cum cred mulți părinți. Mulți părinți inclusiv dintre cei care-și cresc astfel copiii. Nu, copiii, la fel ca orice ființă de pe lumea asta, au nevoie de limite și reguli pentru ca noi, toți oamenii din societate, să putem funcționa. Și pentru ca ei să se afle în siguranță. Da, un copil are limite legate de siguranța lui, de siguranța celorlalți și de respectul față de ceilalți.
Și acum, ca să vorbesc despre copiii mei, copiii mei știu foarte bine ce facem și ce nu facem. Știu că e politicos să salutăm (deși nu le-am impus niciodată asta și nici nu i-am pedepsit când n-au făcut-o), știu că pe ceilalți îi dor loviturile și cuvintele (deși le-a fost greu să se controleze de multe ori), știu că dacă țipă tare e deranjant, etc.
Doar că, de multe ori nu se pot opri singuri sau uită. Un alt părinte și-ar pedepsi copilul, pentru că ar porni de la premisa că face așa pentru că e ”rău” sau că trebuie ”strunit” ca să devină ”bun”.
Eu plec de la altă premisă și anume că toți copiii sunt ”buni” și că atunci când fac ceva ”rău” o fac fie pentru că nu se pot controla sau pentru că ei înșiși se simt ”rău”. Și atunci, rolul nostru de adulți din viața lor e să îi ghidăm, să aflăm de îi supără, să-i ajutăm să se oprească.
Înlocuim, deci, pedepsele cu susținerea noastră, cu explicații și cu răbdare
Dar să luăm și un exemplu.
Acum ceva vreme, copilul meu dintâi a luat de la bucătărie o punguță argintie și a dus-o în sufragerie, pe canapea, unde a desfăcut-o. Avea 3 ani și jumătate atunci, deci nu prea multă dexteritate. După ce a desfăcut-o, am auzit un plânset de disperare. Am fugit către sufragerie, unde am văzut-o pe ea îngropată într-un praf maro. În punga respectivă fusese cacao, care era acum pe canapea, pe jos, pe ea, peste tot.
Nu reacționez mereu ca la carte. Îmi mai ies și din pepeni câteodată și mai dau și eu pe lângă, dar am ales exemplul ăsta, pentru că așa îmi doresc să reacționez mereu.
Am intrat în cameră și în loc să mă supăr, să țip la ea și s-o trimit în camera ei sau să-i spun că nu mai facem X lucru pentru că n-a fost cuminte, m-am oprit, am respirat până la 5 și m-am gândit că a fost un accident. Am întrebat-o ce a vrut să facă. Am aflat că era curioasă ce e în pungă și că nu și-a imaginat că dacă trage de ea s-o deschidă o să se întâmple asta. Apoi am discutat amândouă (ea plângea foarte tare) despre ce am putea face să reparăm situația. Am ajuns la concluzia că ar trebui să aspirăm bine peste tot și să punem la spălat husele de pe canapa și, eventual, covorul.
După ce am aspirat împreună, am constatat în mod suprinzător că nu-i nevoie să mai spălăm nimic și aia a fost. Am discutat despre ce ar fi putut să facă diferit și a tras concluzia că data viitoare întreabă înainte să deschidă ceva.
De atunci nu s-a mai repetat situația.
La fel discutăm și atunci când face lucruri care îi pot deranja pe ceilalți, sau pe mine, atunci când nu respectă nevoile celor din jur sau atunci când se pune în pericol. Cu blândețe și cu explicații. Iar atunci când nu reușesc să mă înțeleg cu ea (sau cu el), decid eu și discutăm apoi.
Dar o facem întotdeauna respectuos, luând în calcul emoțiile ei și emoțiile mele, niciodată de pe piciorul lui ”fă așa, că așa am zis eu”.
Ce voiam, de fapt, să spun cu articolul ăsta pe care l-am șters și rescris de trei ori este că se poate și altfel. Că poți avea copii cu care să poți ieși în lume 🙂 și fără să fii șeful lor. Că poți avea copii cu care să te înțelegi, dacă îi tratezi cu blândețe, dacă le iei în considerare emoțiile și protestele. Și dacă negociezi cu ei. Se poate. Pe cuvânt că se poate.
Hai în Comunitatea Părinților Implicați!
Dar nu uita un lucru: un copil care cooperează cu tine nu înseamnă că e un copil care va face întotdeauna ce zici tu. Un copil care cooperează e un copil care va face câteodată ce zici tu, câteodată ce zice el, dar care va fi deschis (în general) discuțiilor și negocierilor.
Îți recomand cu drag și două cărți pe tema asta. Una se referă la stereotipurile despre copii și părinți, stereotipuri pe care le înglobăm în viața noastră și din cauza cărora ne e greu, de multe ori, să acționăm diferit și e minunată. Mitul copilului răsfățat, de Alfie Kohn. Dacă o s-o citiți cu inima deschisă, s-ar putea să vă priviți copilul apoi dintr-o perspectivă cu totul diferită. Iar a doua ar fi Copilul tău competent de Jesper Juul, care s-ar putea să vă dea puțin curaj să aveți încredere în copiii voștri. Iar cu încrederea asta s-ar putea să scadă nevoia de control asupra lui și nevoia voastră, ca părinți, să credeți că doar voi știți ce e mai bine pentru ei. Câteodată, și s-ar putea să vă surprindă asta, ei s-ar putea să știe mai bine decât noi… Eu am citit cartea asta acum mult timp, în engleză. Mă bucur teribil că a fost tradusă și în română, pentru că e o carte foarte bună.
Mama e foarte surprinsă de Filip, care are 3 ani și e încăpățânat conform vârstei, că dacă îi explici că trebuie să facă ceva ce nu-și dorește, îți trântește un ”bine, fie” plictisit până la urmă și face ce l-ai rugat. La fel de surprinsă era și când era Ema mică. La fel de surprinsă e și acum, că sunt doi copii ce n-au fost pedepsiți niciodată în viața lor, cu toate astea sunt așa cum nu s-ar fi așteptat ea niciodată să fie doi copii crescuți cu o libertate de bun simț.
Dacă până acum ți-ai crescut copilul cu pedepse și recompense și vrei să schimbi macazul, trebuie să știi că ai nevoie de răbdare pentru a vedea rezultate. Nu pentru că ai tăi copii n-ar fi receptivi la ”metoda” asta, ci pentru că în tine ar fi rezistență și pentru că tu ai nevoie de o perioadă de adaptare.
Dar poate că merită să încerci. Merită să încerci să vezi ce se întâmplă dacă data viitoare când copilul tău face o boacănă să vă concentrați atenția nu e pe a pedepsi, ci pe a discuta despre intenții și pentru a găsi soluții. Și pe a vorbi despre emoții. Despre emoțiile lui, despre emoțiile celor implicați. Și despre cum puteți repara.
Copiii se comportă bine atunci când se simt bine.
Dacă vrei să afli și mai multe pe tema limitelor puse în mod pozitiv și cu blândețe, cu care să înlocuiești pedepsele, poți citi articolele de mai jos.
Și scrie-mi dacă ai nevoie de sprijin în călătoria ta.
Așa cum ți-i crești, așa îi ai
Eu și tantrumurile copilului meu
Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.
Limite și reguli
Copiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba...
Despre tantrumuri
Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră. Vreau să vă spun întâi și...
Am ascultat un tantrum
De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta...
Limite
Vanda Mică are 2 ani și 3 luni. E în perioada maximă (sper eu că-i maximă) de rebeliune. Vrea să facă multe lucruri pe care nu le poate face singură, multe lucruri pe care ar fi bine să nu le facă singură și multe lucruri pe care nu ar trebui sa le facă deloc. Adesea...
