de Diana Vijulie | iun. 5, 2017 | Dezvoltarea copilului, educatie pozitiva, Limite
– Da’ pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul… Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au trecut mulți copii prin mână.
Așa mă sfătuia o bunică binevoitoare în parc, după un episod de violență domestică. Fip îi luase din mână un băț Emei, iar ea îi trăsese una sănătoasă peste cap. Apoi îi spusese ”Ți-aș mai trage vreo două, ca să te doară!” și plecase să fie furioasă într-un colț de parc. Mititelul rămăsese pe loc și plângea de mama focului.
Nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună
I-am mulțumit doamnei pentru sfaturi, am asigurat-o că nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună și am plecat, cu Filip în brațe, să vorbim cu Ema.
– Ascultă la mine, așa cum ți-i crești, așa îi ai!
Atât am mai auzit din lecția doamnei, în timp ce mă îndepărtam.
Cum gestionez eu conflictele între frați
Abordarea mea după conflict e standard. Așa cum fac acasă, așa am făcut și atunci în parc. Și așa fac de fiecare dată, mai puțin în momentele alea în care nu sunt ok eu cu mine. E rețeta clasică, în care empatizez întâi cu victima, apoi cu agresorul, încerc să includ agresorul în reparația situației inițiale, iar apoi, după ce se vor fi calmat puțin spiritele, discutăm despre ce s-a întâmplat.
Rolul meu e de narator și, eventual, de îndrumător către mediere. ”Observ că Fip plânge. Ce s-a întâmplat?” ”Am văzut că ți-a luat bățul din mână și că apoi l-ai lovit. Cum așa?” ”Oare cum ai fi putut proceda dacă nu ai fi fost atât de furioasă și ți-ai fi putut controla tu creierul, și nu furia ta?” etc.
Discuțiile merg mereu pe făgașul bun. Copiii se înțeleg unul pe celălalt, își cer scuze real, pentru că simt nevoia să facă asta, să repare relația și să-l facă pe celălalt să se simtă mai bine, își povestesc intențiile, se îmbrățișează și se pupă, apoi se joacă frumos până la următorul conflict.
Părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze
De m-aș fi apucat să-i povestesc doamnei care este părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze, probabil n-aș fi ajuns nicăieri. Dar aș fi încercat, ca atunci când încerci marea cu degetul, doar că am preferat să mă concentrez atunci pe copii, care aveau nevoie de mine să se reîntoarcă în starea lor de echilibru (cât e el de echilibru la 2 și la 4 ani). I-aș fi spus că nu îmi pun copiii să-și ceară scuze, pentru că nu cred că acțiunea asta ar aduce cuiva vreun bine.
În primul rând că nu transmite o relație corectă cauză-efect. Eu te lovesc pe tine, iar pe tine te doare. Dar eu învăț să spun că-mi pare rău nu pentru că te doare pe tine, ci pentru că trebuie să mă vadă altcineva că-mi cer scuze. Cu siguranță că o să-mi cer și data viitoare, dacă îmi va fi frică de ”altcineva” ăla, dar dacă ”altcineva” ăla dispare din peisaj sau își pierde din autoritate, nu-mi mai cer scuze, că n-am de de. Și învăț și o lecție de viață din asta. Și anume că trebuie să fac lucruri bune pentru că așa vor alții. Nu pentru că așa simt eu.
Cu alte cuvinte, am preferat să lucrez cu interiorul copiilor mei. Le-am transmis și le transmit mereu că e normal să facem greșeli, chiar și să greșim față de alții. Și că atunci când eu îmi recunosc greșeala în fața celuilalt, nu fac altceva decât să repar relația cu el. Da, am stricat relația când am fost furioasă și l-am pocnit. Dar acum sunt calmă, îmi dau seama că nu a fost bine ce s-a întâmplat, chiar dacă încă mai consider că am avut dreptate, iar dacă sunt calmă mă interesează să aflu cum se mai simte celălalt și să-i spun că regret că nu m-am putut controla.
Iar celălalt va avea ocazia să-mi transmită și punctul lui de vedere și să-mi ceară măsuri reparatorii pentru a putea salva relația. De genul ”bine, dar te rog să nu mă mai lovești” sau ”să știi că va trebui să-mi recâștigi încrederea”.
Alternativa
În cazul din parc, m-am dus cu Fip să vorbim cu Ema. Am fugit după ea și ne-am așezat la câțiva pași lângă. L-am ajutat întâi pe Fip să se liniștească, apoi m-am dus la Ema, am luat-o în brațe și am povestit puțin despre ce s-a întâmplat, ce a făcut el, ce a simțit ea, ce a făcut ea. I-am dat dreptate. E adevărat că e neplăcut să vină cineva și să-ți ia din mână lucrul pe care chiar îl foloseai în clipa aia. Și am apreciat și că, deși ar fi vrut să-l mai lovească, s-a abținut și a plecat.
– Asta mi-a confirmat, Ema, că tu știi că nu e ok să ne lovim unii pe ceilalți
– Da, dar prima dată nu am putut să mă abțin. L-am lovit.
– Și a doua oară cum ai reușit? Ce strategie ai aplicat?
– Am ales să plec.
– Minunat. Poate că data viitoare vei face asta din prima.
– Da… Hai să vorbim cu Fip…
Și am vorbit, iar ea i-a povestit tot. S-au îmbrățișat, pupat, Fip i-a returnat bățul, toată lumea fericită.
Copiii învață și cu frumosu’… Sau, mai ales cu frumosu’
Asta a fost atunci. Și, deși funcționa foarte bine abordarea asta, mi-aș fi dorit tare mult să fiu cât mai puțin implicată în conflictele lor. Ar fi fost o confirmare în plus că, uite domnule, nu e nevoie să-i obligi, să-i cerți, să-i pedepsești. Învață și cu frumosu’…
Vineri am avut nevoie să ajung la bancă. Și pentru că aveam o prietenă în vizită, am rugat-o să stea puțin cu copiii, ca să nu-i trambalez după mine. Nu cred că există lucruri mai plictisitoare pentru copii decât să aștepte nici ei nu știu cât timp într-un spațiu în care nu ai unde și cu ce să te joci și în care orice ai face, deranjezi. I-am lăsat, deci, acasă și am plecat.
Când m-am întors, construiseră împreună o fermă. La un moment dat, Ema s-a hotărât să reconstruiască un colț de fermă, Fip s-a înfuriat, pentru că acolo fusese colțul în care lucrase el, iar ea insista să facă altfel, așa că s-a ridicat în picioare și a dărâmat tot ce construiseră. Ema i-a tras una și a fugit pe scări în dormitor, în timp ce el se ridicase în picioare țipând după ea, cu un triunghi în mână: ”Ema, vin sus să te bat!”
M-a mai anunțat și pe mine, ca nu cumva să ratez momentul, ”Mami, mă duc sus s-o bat pe Ema” și a plecat.
Am urcat după ei și m-am oprit la ușă. Discutau pe balcon.
– Fip, de ce ai dărâmat ferma? Pentru că am stricat colțul ăla?
– Nu. A dălâmat felma pentu că ela fulios.
– Și erai furios pentru că am stricat colțul?
– Da, acolo ela colțu’ mia. Ela așa de fulios: Rooooooaaaaaaarrrr!!!
– Bine Fip, îmi pare rău că te-am lovit, să știi. Te mai doare?
– Nu. Nu mai doale.
– Bine. Data viitoare o să încerc să mă controlez mai bine. De fapt, eu nu vreau să te doară… Dar câteodată nu mă pot controla când vine furia.
– Da. Vine fulia. Ute așa: roooooooaaaaaaaaaar!!!
– Da, așa. Mergem să mâncăm căpșune?
– Blațe!
S-au luat în brațe, apoi au coborât, de mână, la căpșune. Sper să aibă dreptate doamna din parc. ”Așa cum ți-i crești, așa îi ai”…
de Diana Vijulie | ian. 23, 2017 | dezvoltare personala si de parenting, Dezvoltarea copilului, educatie pozitiva, Limite
Pe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.
Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.
Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.
Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.
Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.
Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).
Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.
Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui
Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.
Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi
Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.
Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel
Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).
Voi cum vedeți lucrurile astea?
de Diana Vijulie | sept. 16, 2015 | Dezvoltarea copilului, Limite, Positive Parenting, slider
Copiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba aceea, dacă îi tragi unui om două linii, el va merge între ele. Sau pe lângă ele. Dar va ține cont, chiar fără să vrea, de liniile alea.
Acum, ce fel de limite punem și mai ales CUM alegem să le aplicăm, asta e marea greutate. Nu știu ce ne-o fi atât de greu, dar mă gândesc că poate ne lipsește un exemplu bun. Poate părinții noștri nu ne-au pus niciodată limite sau poate le-au pus, dar nouă nu ne-a plăcut cum au făcut-o. Poate ne temem că dacă îi spunem unui copil că nu e ok să facă x lucru va începe să plângă. Și știm cât ne epuizează psihic un copil care plânge. Sau poate ne e frică să nu ne respingă apoi…
Motivele sunt foarte diferite și se leagă de bagajul cu care am venit noi în relația noastră cu copilul.
Așa că poate ideile de mai jos vă vor fi de folos în momentele în care vă simțiți pierduți.
1. Limitele trebuie să fie necesare
Nu e cazul să impuneți niciodată limite ca să demonstrați ceva copilului. Că voi sunteți adultul ăla mare și tare și aveți PUTERE. Atunci copilul va fi tentat să vă arate că și el are PUTERE, de ce n-ar avea? Și nu mai ajungeți nicăieri.
Știu că atunci când erați mici și fără PUTERE vă gândeați ”lasă că mă fac eu mare și o să am și eu copiii mei”, dar acum știți mai bine că între voi și copil nu trebuie să fie competiție, ci colaborare. Colaborați cu copilul vostru și va colabora și el cu voi. Intrați în competiție, și veți avea un rival. Lucrurile sunt foarte simple.
Pe lângă asta, anumite limite pot fi evitate și dacă pot fi evitate, evitați-le. Cu cât aveți mai puține interdicții pentru copil, cu atât va fi mai receptiv. Mai multe interdicții se transformă în zgomot de fundal pe care nu-l mai aude nimeni…
De exemplu, limita ”nu lovim alte ființe” nu are cum să dispară. În schimb dacă vreți să nu se mai joace cu veiozele de pe noptiere, e mai eficient să le luați pur și simplu de acolo.
Îmi aduc aminte de bunica mea, care avea jumătate de sufragerie plina de ghivece cu flori. Și îmi spunea mereu să nu alerg printre ele, ca să nu le dărâm. Iar eu eram copil ”cuminte” și o ”ascultam”. Până într-o zi, când a venit o fetiță în vizită, și în timp ce adulții purtau o conversație la masa întinsă, noi ne alergam prin casă. Am uitat de regula bunicii și am alergat printre flori. Am dărâmat două stative de flori și pervazul plin cu ghivece. Praful s-a ales de ele.
Ce a făcut bunica mea ulterior? A rearanjat mobila în casă, astfel încât să-mi fie greu să mai ajung în zona cu flori. A pus canapeaua altfel, fotoliul la fel și a creat un soi de labirint. Mai ia, Diană, și mai aleargă de mai poți…
2. Limitele trebuie să fie realistice
Astăzi am fost cu copiii până la spital și am stat pe holuri două ore adunate. Una din limitele pe care le-am pus după ce le-am discutat, este și că în spații de genul spitalelor nu facem gălăgie. Pentru că în spitale vin oameni bolnavi care au nevoie de liniște și odihnă. Toată lumea a fost de acord.
Însă astăzi am stat două ore. Ar fi fost complet nerealistic să mă aștept de la un copil de 2 ani și 9 luni să stea proțăpit în scaun și să vorbească în șoaptă atâta timp. Așa că am preferat să găsim altă soluție. A ieșit afară cu tati și au plecat în căutare de iaurt de băut.
3. Limitele trebuie să fie pe înțelesul lor
”Nu aruncăm gunoaie pe jos”. Asta este o regulă de foarte mult bun simț și pe care ar trebui să o știe toți adulții. Pentru că toți adulții știu deja, din experiențele de viață prin care au trecut până acum, că dacă e gunoi, el trebuie să ajungă la tomberon. Deci, ori că îi zici unui adult să nu arunce gunoaie pe jos, ori că îi zici să le pună la coșul de gunoi, pentru el tot aia e.
Dar pentru copil nu. Copilul poate nu știe încă ce se face cu un gunoi. Sigur, i-ați zis deja de câteva ori, dar posibil ca asta sa nu fie suficient. Voi ați aruncat milioane de gunoaie la coș. E o chestiune atât de simplă și evidentă. Pentru voi…
”Nu lăsa jucăriile pe masă” – nu-i suficient. ”Pune jucăriile la locurile lor” e mult mai rezonabil. Iar dacă nici așa nu le pune, să știți că s-ar putea să nu știe care e locul lor. Sau ce vreți să spuneți cu asta. ”Pune jucăriile la loc în cutie” e mult mai bine.
Îmi aduc aminte de fie-mea care mi-a adus niște plastilină de pe jos. Îi mulțumesc, apoi o rog să o pună la locul ei. Unde ați fi pus voi plastilina? La loc în cutie, nu? Ei bine nu. Ea s-a dus și a pus-o înapoi jos, de unde o luase. De la locul ei.
Așa că fiți expliciți. Cât mai expliciți.
4. Copiii trebuie să înțeleagă limitele
”Pentru că așa zic eu” nu e deloc o explicație bună. Copilul trebuie să știe exact de ce nu traversăm strada în fugă și fără să ne uităm. Trebuie să știe de ce nu lovim alte ființe. De ce nu putem face echilibristică pe pervaz. De ce nu lingem peria de WC.
Oricât ni s-ar părea nouă că nu pricep, ei bine… pricep. Și dacă nu pricep acum, vor pricepe în curând. Și pricepând că nu e ok să alergi în stradă pentru că vin mașini care ne pot accidenta foarte foarte tare, la un moment dat va extrapola și își va da singur seama că nu e ok nici să alergi prin parcările supermarketurilor, unde și pe acolo trec tot mașini reale, care ne pot răni.
În plus, dacă îi includem și pe ei în setarea limitelor, este foarte probabil să fie mai dornici să le și respecte. ”Cum crezi tu că” este o metodă tare bună prin care să ajutăm copiii să se gândească la consecințe și alternative… Să seteze singuri limite, ghidați de noi, pe care apoi să le și respecte.
5. Limitele trebuie reamintite
De multe ori copiii nu respectă o regulă sau încalcă o limită, pentru că uită de ea. Ori uită de tot, ori se iau cu joaca și nimic altceva nu mai contează. Cum am făcut eu cu florile bunicii mele. S-a întâmplat atunci să mă iau atât de în serios cu joaca mea, de am uitat și de flori, și de regulă, și de bunică. N-am vrut să-i fac în ciudă. N-am fost neatentă. Pur și simplu am uitat.
Așa că e util să le reamintim copiilor despre reguli. Să le scriem/desenăm împreună cu ei și să le punem la vedere.
După ce folosim wc-ul, ne spălăm pe mâini. O regulă simplă, care poate fi redată grafic foarte ușor.
6. Limitele trebuie respectate mereu
Adulții trebuie să fie consecvenți, deși câteodată e greu. Dacă am spus că nu e ok să alerge în stradă, apăi niciodată nu este ok să alerge în stradă, nici măcar când vedem că nu vine nicio mașină. Iar dacă am spus că nu ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin magazine ca să nu ne pierdem unii de alții, apăi nu ne jucăm nici în buticul de la colț.
Atunci când regulile se schimbă, când ce a fost interzis până acum e brusc permis, pentru ca apoi să fie iar interzis, copiii sunt bulversați și speriați. Și se vede asta perfect în comportamentul lor. Care se schimbă, devine haotic. Copilul vrea să ne spună astfel că e speriat de ce se întâmplă și că îi lipsește echilibrul.
Aici intervine, însă, punctul 1. Și anume să avem limite, dar să avem puține. Și să le avem fix pe alea de care avem nevoie. La care nu putem renunța pentru că se lasă cu moarte de om. Nu că sâmbătă dimineața nu mâncăm clătite.
În rest, orice rugăminte a părintelui se poate negocia. Sigur, asta înseamnă că o să încărunțiți înainte de vreme. Că se va negocia la sânge la orice. Că la un moment dat poate vă va veni să plecați desculți pe câmp de ciulini, doar doar nu s-o mai auzi nicio negociere, nici măcar un singur ”ce-ai zice dacă…”
Dar și când va crește și va negocia tratate de pace..
Sunt multe de zis pe tema asta, am atâtea să vă spun… Dar iată că s-au făcut deja aproape 1500 de cuvinte, și tare mi-e că nu aveți răbdare să citiți mai mult…
Sursa foto
de Diana Vijulie | iun. 8, 2015 | Dezvoltarea copilului, educatie pozitiva, Limite
Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.
Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm.
Sunt crizele alea apărute, teoretic, de niciunde, când copilul plânge, țipă, urlă, se tăvălește pe jos, se dă cu capul de parchet, încearcă să lovească, etc. pentru niște motive pe care fie că nu le înțelegem, fie ni se par niște nimicuri.
Crizele astea nu țin nici de răsfăț, nici de șantaj, nici de răutate, țin pur și simplu de dezvoltarea copilului. De imaturitatea creierului (in special a lobului frontal). Ei pur și simplu nu se pot controla atunci când se simt neputincioși și furioși, așa că primul pas e să nu le-o luați în nume de rău.
Lobul frontal e o parte din creier responsabilă pentru ”personalitatea, judecata, raţionamentul abstract, expresia limbajului, comportamentul social şi mişcarea (în partea motorie)”. Devine, deci, evident cum apar tantrumurile, nu?
Ok. Acum că am aflat de unde vine un tantrum, putem discuta mai departe în cunoștință de cauză și o să vă spun cum facem noi, eu și Domnul Vanda, atunci când Vanda Mică trece printr-o criză. Și ce NU facem.
De multe ori o astfel de criză poate fi evitată. Cel puțin în cazul nostru. Am observat la Vanda Mică faptul că ele apar mai des în momente în care are alt disconfort, pe care, din motive știute doar de ea, nu îl verbalizează. În general e vorba de foame sau de somn. Și e logic. Dacă îi e foame, e foarte probabil să îi scadă glicemia, iar dacă îi scade glicemia, încep schimbările de comportament. Iar dacă îi e somn, e evident că va deveni mai nervoasă, mai necoordonată și orice nimic poate declanșa un iad mai mic sau mai mare.
Așa că, primul lucru când o văd ca e aproape în punctul în care să explodeze, o întreb dacă îi e foame (dacă îi e somn nu o întreb niciodată, răspunsul știu clar că va fi NUUUUUUU, urmat de plânsete că ea nu vrea să se culce). Mănâncă și criza e ca și evitată… câteodată.
Dar sunt și situații în care criza mă ia pe nepregătite. Poate că vrea neapărat lapte cu vanilie, dar suntem în oraș și nu am de unde să-l scot. Sau vrea înghețată, dar nu mai e, pentru că a mâncat-o pe toată și nici nu îi pot face pe loc, pentru că… știți voi… congelator și chestii… Și se dezlănțuie. Lacrimi mari, țipete, privire panicată, aruncă, trântește, lovește. Încă nu s-a tăvălit pe jos și nici nu a încercat să-și facă rău, dar mai avem timp.
Am avut o perioadă în care încercam să o iau în brațe. Vai de capul meu! Mai rău o enervam și mai rău făcea. Așa că o las în pace. O întreb doar dacă vrea să vină la mine în brațe și în 98% din cazuri nu vrea. Mbon, e cumva normal, în 98% din cazuri e supărată pe mine. Ce fac însă, de fiecare dată? Mă așez la nivelul ei. Indiferent unde suntem, mă pun pe vine sau pe jos în fund lângă ea și o privesc sau mă uit după cai verzi pe pereți dacă se enervează că mă uit la ea.
Dacă vrea să spargă sau să strice lucruri care nu sunt ale ei, nu o las. Dacă dă cu jucăriile ei de toți pereții, e liberă să facă ce vrea.
Și o aștept să termine. Plânge ce plânge, se enervează, țipă, apoi se calmează. Yuhuuu, a trecut furtuna, acum putem rezolva.
Începem să dezbatem ce s-a întâmplat, de ce s-a enervat, ce s-ar fi putut întâmpla altfel, cum ar fi putut ea sa reacționeze altfel. O întreb data viitoare cum are de gând să facă, apoi rezolvăm pur și simplu problema. Ne luăm în brațe, ne pupăm. Mai nou îmi zice că îi pare rău că a țipat la mine, deși nu am obligat-o niciodată să-și ceară scuze pentru nimic. Probabil a văzut la mine, că eu sigur îmi cer scuze dacă reacționez prea înflăcărat când și când.
Ce NU fac niciodată?
Nu-i zic niciodată să tacă, sau că nu are de ce să plângă.
Nu stau niciodată în picioare lângă ea, ca să-i arăt superioritatea mea.
Nu-mi dau niciodată ochii peste cap și nici nu-mi plâng de milă că iar a apucat-o (sau dacă o fac, o fac să nu vadă ea).
Nu îi spun că e rușine să plângă, că râde lumea de ea.
Nu o șantajez cu X lucru ca să tacă. Nici nu o ameninț.
Nu îi distrag atenția.
Nu îi spun că e rea, că e răsfățată.
Nu mă întorc și plec.
Nu o las niciodată să plângă singură.
Nu mă interesează ce gândesc cei din jur. Mă interesează să nu-i deranjăm prea mult, dar atât. Adică, dacă ar apuca-o criza într-un loc unde se face liniște (sală de așteptare undeva, bibliotecă, etc., primul pas ar fi să o scot de acolo).
După criză îi ofer mereu apă sau ceva de mâncare.
Voi cum faceți?
https://books.google.ro/books?id=HuUlmDVGnd4C&pg=PA1&dq=tantrum+frontal+cortex&hl=en&sa=X&ei=uEJ1VYKDG5Kp7AbZ04GwDA&ved=0CEIQ6AEwBzgK#v=onepage&q=frontal%20lobe&f=false
http://arborele.ro/creierul-si-afectiuni-ale-creierului
http://www.healthline.com/health/hypoglycemia#Symptoms2
Sursă foto 1
Sursă foto 2
de Diana Vijulie | apr. 19, 2015 | Dezvoltarea copilului, educatie pozitiva, Limite
De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. În rest ne descurcăm, ea e înțelegătoare, eu încerc s-o refuz cât mai rar și așa ne ducem zilele.
Dar sâmbătă a fost o zi specială. Am petrecut prima jumătate de zi cu Juniorul în dormitor (faimosul puseu de 3 luni), apoi după amiaza el l-a acceptat pe ta-su, așa că i-am lăsat ca băieții, iar eu am stat câteva ore bune doar cu Vanda Mică. Am citit o grămadă, am lipit stickere cu fluturași, am făcut o felicitare pe care am lipit litere ca să scriem cuvinte, am tăiat cu foarfeca, am mai citit nițel, am făcut puzzle-uri, ne-am hlizit, ne-am tăvălit prin pat, am intrat în forță în noile noastre cărți Usborne (vă povestesc zilele astea și despre ele), am mâncat cozonac (nu știu dacă ați făcut vreodată cozonac umplut cu piure de caise din compot și nuci, dar vă recomand să încercați) și iaurt, am țipat în pahare și câte și mai câte.
Și când s-a terminat amuzamentul, a început distracția. Primul semn că urmează un tantrum l-am observat imediat când m-am ridicat de pe scaunul din bucătărie și i-am zis că mă duc la toaletă. Mă așteptam.
– Si închizi usa?
– Da.
– Nu viau.
Nu eram încă pregătită de tantrum, preferam să ne mai simțim putin bine, așa că am amânat.
Dar de ce spun că mă așteptam? Pentru că sesiunile astea de conectare între părinte și copil sunt foarte puternice, mai ales după o perioadă de ”absență”. Copilul se simte din nou în siguranță cu părintele respectiv și se poate desfășura. Urmează un tantrum, copilul descarcă tot felul de emoții pe care nu s-a simțit în siguranță să le descarce până acum, apoi se liniștește. E ca atunci când te cerți cu soțul și îi reproșezi tot ce ai pe suflet. Că nu a dus gunoiul acum două săptămâni, că joia trecută a întârziat la cină și nu te-a anunțat, că nu vorbește suficient cu tine și că nu-ți cumpără flori. Apoi, odată vărsat tot oful, te simți mai bine, mai eliberată, răsufli parcă mai ușor. La fel și la ei.
Dar să revenim. Ne-am mai hlizit un pic, am încercat s-o provoc la multe sesiuni de râs (emoțiile puternice se descarcă fie prin râs, fie prin plâns, doar că mai greu prin râs și mult mai ușor prin plâns), ne-am hârjonit să mai descărcăm din energie, dar o simțeam tot ca pe o bomba cu ceas.
Am ales până la urmă să mă duc până la baie. Și au curs lacrimi. Șiroaie de lacrimi, râuri de lacrimi.
Apoi a urmat alăptatul lui frati-su, în timp ce ea trăgea de mine să urcăm să facă duș. Care a scos din ea emoții puternice. Foarte puternice. Plânsete, jelanie, țipete. Nervi. Trântit și aruncat lucruri pe jos. Nu veau în bațe. Culdze nasuuuuul. Nu veau sa stelg nasuuuuuuul. Și tot așa. După zece minute de plâns în fund pe canapea între mine și taică-su, timp în care am preferat să nu spunem prea multe, senină ca o dimineață de primăvară, ne-a cerut un șervețel să se șteargă la nas. Am întrebat-o dacă se simte mai bine și a zis că da, mult mai bine. Apoi am urcat la duș, am discutat despre ce se întâmplase, am mai citit o carte, și-a baut laptele și ne-am culcat.
Cu zâmbetul pe buze și îmbrățișate, în timp ce mă mângâia pe obraz și îmi zicea cu voce mică și pufoasă de copil ”să stii că io te iubesc, mami”.
de Diana Vijulie | mart. 30, 2015 | Dezvoltarea copilului, Limite
Vanda Mică are 2 ani și 3 luni. E în perioada maximă (sper eu că-i maximă) de rebeliune. Vrea să facă multe lucruri pe care nu le poate face singură, multe lucruri pe care ar fi bine să nu le facă singură și multe lucruri pe care nu ar trebui sa le facă deloc. Adesea se enervează. Și plânge. Bate din picior. Îi curg lacrimile șiroaie. Eu una o înțeleg, pentru că e greu să-ți dorești să faci ceva și să nu poți. Sau să nu te lase cineva.
Îmi amintesc și acum marea dramă de acum două luni, când nu m-a mai gasit prin casă și a vrut să iasă în hol să-și ia cizmele ca să vină după mine la maternitate (unde avea impresia că am plecat din nou). Nu a ajuns la clanța ușii din hol unde erau cizmele, așa că și-a tras scărița, dar cum ușa se deschidea în interior, nu a reușit. Plânsete sincere, că ea a vrut să deschidă ușa și să-și ia cizmele, dar nu a ajuns. Mama îi explica, ținând-o în brațe, că o să mai crească și o să ajungă, dar ea plângea și mai tare și îi spunea că ea nu o să crească niciodată și nu o să poată niciodată să deschidă singură ușa. Am plâns și eu de neputința ei și de fiecare dată când trebuie să empatizez cu ea în situații de criză, îmi amintesc de pățania asta.
Și ca să revenim la limite. Faptul că trecem printr-o perioadă mai tumultoasă, cu mai multe plânsete, nu înseamnă că am renunțat la limite. Nu. Ne-am ales luptele pe care să le ducem și ne ținem de ele.
Vă mai ziceam și cu alte ocazii că noi avem două tipuri de limitări. Limitările care țin de siguranță (a ei sau a altora) și limitările care țin de respect față de alții și de bun simț.
Limitări care țin de siguranță
Astea cred că sunt evidente. Și anume că nu are voie să facă nimic din ce i-ar pune în pericol integritatea corporală. Și nici a celor din jur. Ce înseamnă asta, depinde de fiecare copil în parte, de cât e de atent și de precaut. Ea e destul de precaută de felul ei, așa că, în principiu, dacă se cocoață pe masă, știu că știe că se descurcă. Desigur s-a întâmplat și să se pună în situații mai periculoase, iar atunci i-am explicat despre pericol și dacă nu m-a înțeles, de multe ori am lăsat-o pe cât posibil să „și-o ia în freză”. A doua oară a fost mai atentă.
Totuși, traversăm doar de mână, nu are voie să plece de lângă mine fără să-mi spună, nu ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin magazine, nu coboară cu ligheanul în cap pe scări, nu țopăie în pat la 10 cm de frati-su, nu mănâncă frunze (nu știu care-s otrăvitoare și care nu), nu mângâie câini fără stăpân… mă rog… și alte chestiuni de bun simț.
Limitări care țin de respect față de alții
Oricât de liber ar crește Vanda Mică, nu mi se pare ok ca libertatea ei să-i deranjeze pe cei din jur. Nu mă refer la deranjul unei doamne gomoase care se simte lezată de râsetele unui copil în parc, dar de exemplu, mie nu mi-ar plăcea s-o văd că o trage pe o doamnă de păr în autobuz. Sau că vorbește tare într-o bibliotecă. Habar n-am, chestiuni de genul ăsta. În general evit s-o pun în situații unde să fie nevoie să o constrâng în vreun fel sau altul (gen mers la restaurant unde nu-i ok să alerge printre mese și să-i deranjeze pe ceilalți, sau altele asemenea), dar câteodată e nevoie să mai facem și ce nu ne convine…
Cel mai important mi se pare momentan să știe că nu e ok să ia lucrurile altora fără să întrebe dacă se poate. Aici includem și lucrurile mele și ale lui taică-su. La fel cum și noi o întrebăm pe ea dacă avem voie să ne jucăm cu x jucărie a ei, mi se pare firesc și ea să întrebe dacă se poate juca cu pudra mea. În parc, chiar dacă toate mamele declară că jucăriile sunt la comun, ca să se învețe copiii să împartă, eu o rog de fiecare dată să ceară voie să se joace cu x lucru. La fel cum ea poate nu vrea să-și dea jucăriile altor copii, la fel poate și ceilalți copii nu vor să i le dea ei. E normal, nu toată lumea place pe toată lumea și nu toți copiii trebuie să se execute să dea x lucru în secunda doi, doar pentru că le-a fost cerut un obiect. Ea deja știe. Dacă nu vrea să-și dea jucăria în clipa în care îi e cerută, spune ”Așteaptă. Temin cu ea și ți-o dau”. Și da. Când termină cu ea, i-o dă. Cu condiția să nu-i fie smulsă din mână și să nu fie presată s-o dea. Că atunci n-o mai dă deloc. Când doar țipă că nu vrea, îi amintesc doar că celălalt copil nu vrea să i-o ia de tot, vrea doar să se joace cu ea și e perfect ok că nu vrea să i-o dea acum, dar poate când termină cu ea, o să se răzgândească. Și de obicei se răzgândește.
Pe același principiu mai intervin și dacă vrea să-i smulgă o jucărie din mână altui copil. Îi amintesc că dacă o cere frumos, sunt mai mari șansele să o primească. Așa că se oprește și spune ”te log fumos, îmi dai mie aia?”. În 9 cazuri din 10 o primește (aș vrea să subliniez aici cât de frumos se poartă orice copil care primește cererile formulate cu respect).
Nu e ok în nicio circumstanță să muște, împingă, ciupească, facă să plângă alt copil. S-a mai întâmplat, dar aici am intervenit imediat, deși în mod normal o las să-și gestioneze singură interacțiunile. Dacă alt copil îi face ei așa și vine și-mi spune, îi recomand să nu-mi mai spună mie, pentru că eu nu am cum să o ajut, ci să se ducă la celălalt copil și să-i transmită că ei nu-i place să-i facă așa. Și se duce și le spune ”te log fumos să nu mai fați asa, pentu că mie nu-mi pațe să mă musti, ciupești, împingi, etc”. În 9 cazuri din 10 conflictul e aplanat și copiii se joacă frumos în continuare.
Apoi, i-am tot repetat că nu-i frumos să: vorbești urât, să scuipi, să arunci lucruri pe jos, să mănânci cu mâna ciorbă sau piure, să ceri fără a spune ”te rog”, să uiți să mulțumești, să vorbești tare când cineva doarme lângă tine, să te dezbraci de pantaloni și chiloți în parc (been there, done that), că e frumos să spui poftă bună, să-ți ceri scuze când greșești (aici am o completare, e mai jos), să saluți când vezi pe cineva cunoscut, să mesteci cu gura închisă (aici încă lucrăm), că atunci când doi oameni vorbesc e ok să-i întrerupi doar când ai ceva urgent de spus (și aici mai avem mult de lucru) și alte chestiuni legate de bunele maniere.
Și acum completarea. Nu am obligat-o niciodată să respecte regulile astea de bun simț, nu i-am impus niciodată ”și acum cere-ți scuze” sau mult urâtul ”uite-o pe Xuleasca. Cum se zice?”. Nu o oblig să-și ceară scuze sau să spună că-i pare rău pentru că simt că aș învăța-o să mintă (poate nu-i pare rău și atunci de ce s-o fac să spună ceva ce nu simte), dar o încurajez altfel. Dacă motivul pentru care mă gândesc eu că ar trebui să-și ceară scuze e că a călcat pe cineva pe picior, o întreb pur și simplu dacă îi pare rău că s-a întâmplat asta. Dacă răspunsul e ”da”, îi sugerez că poate persoana în cauză ar dori să audă asta, așa că, de obicei se duce și spune că-i pare rău. Nu o oblig nici să salute, nici să mulțumească (mulțumesc eu în locul ei dacă văd că uită), dar insist mereu pe ”te rog”. Asta da, nu-mi place când o aud că se rățoiește la noi să facem nu știu ce lucru, așa că îi amintesc mereu de ”te rog”. E fascinant cum își schimbă privirea (nu mai e încruntată, zâmbește) și tonalitatea, doar pentru că îl adaugă pe ”te rog” în propoziție.
De menționat e și că tot ce pretind de la ea, fac și eu. Și eu o rog frumos, îi respect pe cât posibil nu-urile (nici ea nu le respectă pe toate ale mele :)) ), îi mulțumesc, îi cer voie să-i folosesc lucrurile, s-o țin de mână, s-o pup, nu umblu cu cioara vopsită.
Și într-un ton mai vesel, îmi povestea într-o zi despre cuvintele magice. Eu, convinsă că e vorba despre ”te rog”, ”poftim”, ”multumesc”, o rog să-mi spună și mie un cuvânt magic.
”Pâine. Pâine e un cuvânt magic”.
