Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

 

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata? Nu-l faci tu să facă astea, ci îl lași pe el s-o dorească.

Cine mă citește de mai multă vreme sau cine a lucrat cu mine o să știe deja ce o să scriu mai jos. Că poți să-ți crești copiii fără pedepse, fără recompense, fără ”dresaj” și să fie, totuși, niște copii respectuoși, iubitori, buni și calzi. Dar sigur aveți prieteni sau colegi care nu știu asta și pe care s-ar putea să-i ajute informația.

Cu ce să înlocuiești pedepsele?

OK. S-o zicem pe a dreaptă. Eficiența pedepselor e foarte mare pe termen scurt, dar scade pe măsură ce trece timpul. Din mai multe perspective. Dacă îți ameninți copilul cu o pedeapsă, el s-ar putea să facă ce zici tu acum. Pentru că îi e frică. Dar, pe termen lung, îi sabotezi motivația intrinsecă (adică, atunci când îl vezi tu nu va face un lucru rău, ca să nu-l pedepsești, nu ca să nu facă rău) și, în plus, ce te faci atunci când se obișnuiește cu cu pedeapsa? O crești în intensitate, dar până când? Pentru că oamenii (deci și copiii) devin rezistenți. Rezistă frumos și la durerea bătăii, și fără televizor și tot așa.

Pe de altă parte, creșterea cu blândețe necesită multă energie din partea părinților. Pentru că a-ți crește copilul astfel e destul de greu, mai ales în societatea noastră, unde se pune enorm de multă presiune pe părinți să-și strunească bine copiii. Dar efectele pe termen mediu și lung sunt cu totul diferite.

Bun. Deci, a-ți crește copilul cu blândețe și respect nu înseamnă să ai un copil care n-are limite în viața lui, așa cum cred mulți părinți. Mulți părinți inclusiv dintre cei care-și cresc astfel copiii. Nu, copiii, la fel ca orice ființă de pe lumea asta, au nevoie de limite și reguli pentru ca noi, toți oamenii din societate, să putem funcționa. Și pentru ca ei să se afle în siguranță. Da, un copil are limite legate de siguranța lui, de siguranța celorlalți și de respectul față de ceilalți.

Și acum, ca să vorbesc despre copiii mei, copiii mei știu foarte bine ce facem și ce nu facem. Știu că e politicos să salutăm (deși nu le-am impus niciodată asta și nici nu i-am pedepsit când n-au făcut-o), știu că pe ceilalți îi dor loviturile și cuvintele (deși le-a fost greu să se controleze de multe ori), știu că dacă țipă tare e deranjant, etc.

 

Doar că, de multe ori nu se pot opri singuri sau uită. Un alt părinte și-ar pedepsi copilul, pentru că ar porni de la premisa că face așa pentru că e ”rău” sau că trebuie ”strunit” ca să devină ”bun”.

Eu plec de la altă premisă și anume că toți copiii sunt ”buni” și că atunci când fac ceva ”rău” o fac fie pentru că nu se pot controla sau pentru că ei înșiși se simt ”rău”. Și atunci, rolul nostru de adulți din viața lor e să îi ghidăm, să aflăm de îi supără, să-i ajutăm să se oprească.

Înlocuim, deci, pedepsele cu susținerea noastră, cu explicații și cu răbdare

Dar să luăm și un exemplu.

Acum ceva vreme, copilul meu dintâi a luat de la bucătărie o punguță argintie și a dus-o în sufragerie, pe canapea, unde a desfăcut-o. Avea 3 ani și jumătate atunci, deci nu prea multă dexteritate. După ce a desfăcut-o, am auzit un plânset de disperare. Am fugit către sufragerie, unde am văzut-o pe ea îngropată într-un praf maro. În punga respectivă fusese cacao, care era acum pe canapea, pe jos, pe ea, peste tot.

Nu reacționez mereu ca la carte. Îmi mai ies și din pepeni câteodată și mai dau și eu pe lângă, dar am ales exemplul ăsta, pentru că așa îmi doresc să reacționez mereu.

Am intrat în cameră și în loc să mă supăr, să țip la ea și s-o trimit în camera ei sau să-i spun că nu mai facem X lucru pentru că n-a fost cuminte, m-am oprit, am respirat până la 5 și m-am gândit că a fost un accident. Am întrebat-o ce a vrut să facă. Am aflat că era curioasă ce e în pungă și că nu și-a imaginat că dacă trage de ea s-o deschidă o să se întâmple asta. Apoi am discutat amândouă (ea plângea foarte tare) despre ce am putea face să reparăm situația. Am ajuns la concluzia că ar trebui să aspirăm bine peste tot și să punem la spălat husele de pe canapa și, eventual, covorul.

După ce am aspirat împreună, am constatat în mod suprinzător că nu-i nevoie să mai spălăm nimic și aia a fost. Am discutat despre ce ar fi putut să facă diferit și a tras concluzia că data viitoare întreabă înainte să deschidă ceva.

De atunci nu s-a mai repetat situația.

La fel discutăm și atunci când face lucruri care îi pot deranja pe ceilalți, sau pe mine, atunci când nu respectă nevoile celor din jur sau atunci când se pune în pericol. Cu blândețe și cu explicații. Iar atunci când nu reușesc să mă înțeleg cu ea (sau cu el), decid eu și discutăm apoi.

Dar o facem întotdeauna respectuos, luând în calcul emoțiile ei și emoțiile mele, niciodată de pe piciorul lui ”fă așa, că așa am zis eu”.

Ce voiam, de fapt, să spun cu articolul ăsta pe care l-am șters și rescris de trei ori este că se poate și altfel. Că poți avea copii cu care să poți ieși în lume 🙂 și fără să fii șeful lor. Că poți avea copii cu care să te înțelegi, dacă îi tratezi cu blândețe, dacă le iei în considerare emoțiile și protestele. Și dacă negociezi cu ei. Se poate. Pe cuvânt că se poate.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Dar nu uita un lucru: un copil care cooperează cu tine nu înseamnă că e un copil care va face întotdeauna ce zici tu. Un copil care cooperează e un copil care va face câteodată ce zici tu, câteodată ce zice el, dar care va fi deschis (în general) discuțiilor și negocierilor.

Îți recomand cu drag și două cărți pe tema asta. Una se referă la stereotipurile despre copii și părinți, stereotipuri pe care le înglobăm în viața noastră și din cauza cărora ne e greu, de multe ori, să acționăm diferit și e minunată. Mitul copilului răsfățat, de Alfie Kohn. Dacă o s-o citiți cu inima deschisă, s-ar putea să vă priviți copilul apoi dintr-o perspectivă cu totul diferită. Iar a doua ar fi Copilul tău competent de Jesper Juul, care s-ar putea să vă dea puțin curaj să aveți încredere în copiii voștri. Iar cu încrederea asta s-ar putea să scadă nevoia de control asupra lui și nevoia voastră, ca părinți, să credeți că doar voi știți ce e mai bine pentru ei. Câteodată, și s-ar putea să vă surprindă asta, ei s-ar putea să știe mai bine decât noi… Eu am citit cartea asta acum mult timp, în engleză. Mă bucur teribil că a fost tradusă și în română, pentru că e o carte foarte bună.

Mama e foarte surprinsă de Filip, care are 3 ani și e încăpățânat conform vârstei, că dacă îi explici că trebuie să facă ceva ce nu-și dorește, îți trântește un ”bine, fie” plictisit până la urmă și face ce l-ai rugat. La fel de surprinsă era și când era Ema mică. La fel de surprinsă e și acum, că sunt doi copii ce n-au fost pedepsiți niciodată în viața lor, cu toate astea sunt așa cum nu s-ar fi așteptat ea niciodată să fie doi copii crescuți cu o libertate de bun simț.

Dacă până acum ți-ai crescut copilul cu pedepse și recompense și vrei să schimbi macazul, trebuie să știi că ai nevoie de răbdare pentru a vedea rezultate. Nu pentru că ai tăi copii n-ar fi receptivi la ”metoda” asta, ci pentru că în tine ar fi rezistență și pentru că tu ai nevoie de o perioadă de adaptare.

 

Dar poate că merită să încerci. Merită să încerci să vezi ce se întâmplă dacă data viitoare când copilul tău face o boacănă să vă concentrați atenția nu e pe a pedepsi, ci pe a discuta despre intenții și pentru a găsi soluții. Și pe a vorbi despre emoții. Despre emoțiile lui, despre emoțiile celor implicați. Și despre cum puteți repara.

Copiii se comportă bine atunci când se simt bine.

Dacă vrei să afli și mai multe pe tema limitelor puse în mod pozitiv și cu blândețe, cu care să înlocuiești pedepsele, poți citi articolele de mai jos.

Și scrie-mi dacă ai nevoie de sprijin în călătoria ta.

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Iată și cel de-al doilea episod din seria articolelor pe tema comportamentelor dificile și crizelor de furie ale copiilor. Luni a apărut primul articol din serie, pe care îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o deja: http://gangblog.ro/2017/06/12/crizele-de-furie-ale-copiilor-i-ce-s-a-intamplat-inainte-de-criza/

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

9 chestii pe care mă abțin să le zic

După primul copil m-am călit. Când era Vanda Mică de câteva luni, mă simțeam războinică. Îmi părea rău de toate deciziile prost informate (sau neinformate) pe care le luau părinții și voiam neapărat să le spun și părerea mea. Nu ca o critică, nu ca o ceartă, dar să...

Nu e suficient

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

Atelier senzorial în bucătărie

A fost odată ca niciodată o mamă de doi copii. Copii curioși, liberi, dornici de experimentat. De fapt, întâi a fost un singur copil. Curios, liber, dornic de experimentat. Experimentat la baie, când puneam rufele la spălat, experimentat în living cu mopul și mult prea multă apă, atunci când spălam pe jos, experimentat în bucătărie, atunci când găteam, când spălam vasele, când le puneam la loc.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Flora stomacală și echilibrul psihic al copiilor: O conexiune esențială pentru sănătatea lor

Și dacă vorbim de psihologie, cercetările au demonstrat că există o comunicare strânsă între flora stomacală și sistemul nervos central al copiilor (și adulților, desigur) prin intermediul așa-numitei „axe microbiom-creier”.

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Limite și reguli

Copiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba...

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut? 
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei. 

Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă. 

Momentul când trebuie să devii părinte

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.

Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

– Păi cum ai reușit? Chiar sunt curioasă.

Și chiar eram curioasă, pentru că presimțeam ceva măreț. A mai vrut ea să lovească și alți copii și (câteodată) a reușit să se oprească. De obicei, strategia aleasă era să se îndepărteze. Dar rânjetul ei de pe față îmi zicea că astăzi a fost ceva diferit. Grandios. Ceva ce va face ca nimic să nu mai fie cum fusese.

– Mi-am amintit ce mi-ai zis tu.

Nu mă ajută deloc asta. Eu zic multe, prea multe câteodată. Câteodată mai spun chiar și tâmpenii, dacă e să fiu cinstită…

– Ce-am zis eu?

– Mi-am amintit ce îmi povestești tu, cum pot să lucrez cu creierul meu și cum să-mi gestionez furia. Și după aia am folosit neuronii oglindă să o calmez și pe ea.

Da, așa e. Chiar eu i-am zis asta… Pfiu, și e de bine. În mașină a redeschis subiectul.

– Și, mami, crezi că am făcut o potecă mai adâncă?

– Ce potecă? Unde?

– Între neuroni, mami! Ai uitat?

 

Așa e. Și asta i-am zis.

 

Acum vreo 2 ani, când eu citeam o carte despre neuroștiință, Ema s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat dacă îmi place cartea, deși nu are poze. Avea câteva poze, pe care i le-am arătat. Erau cu creierul. De atunci am început să vorbim despre cum funcționăm noi, oamenii, la ce ne ajută creierul și la ce ne încurcă.

 

– Cum adică? Putem să controlăm noi creierul? Dar asta nu e adevărat, mami. Creierul ne controlează pe noi!

 

Am reușit să o conving, până la urmă, cum creierul nostru e împărțit în două părți. O parte care ne controlează pe noi și o parte pe care o putem controla noi. Partea creierului care ne controlează pe noi se activează atunci când ne sperie ceva.

 

 

– Uite, Ema, dacă acum apare un urs în fața ta, ce faci?

– Un urs simpatic, cum e ăla din Masha?

– Ăăă, nu. Un urs mare și fioros, care vrea să te mănânce. 

– Păăăi… Încep să plâng și fug repede

– Uite, ăsta e creierul care te controlează pe tine. El face ce știe mai bine ca să te apere. El îți spune să fugi, nu tu îi spui lui. Când te sperii, nu mai ai timp să te gândești ce faci. Așa se întâmplă și când lovești pe cineva. Când lovești pe cineva îi spui creierului să lovească?

– Nu… Nici nu știu când am lovit, așa repede se întâmplă. 

– OK. Dar atunci când înveți să citești cum e?

– Câteodată e greu, câteodată e ușor. Depinde ce litere sunt. 

– Atunci cine controlează creierul?

– Eu…

– Exact. Cu creierul cu care înveți să citești poți să controlezi creierul care lovește.

– Uau…

– Știi ce ajută creierul cu care citești sau creierul cu care lovești să reacționeze?

– Nu

– Niște poteci. În creierul tău, care e compus din părțile astea două, există multe punctulițe mici, care se numesc neuroni. Atunci când tu faci ceva, un neuron se leagă de celălalt cu un fel de ață. Se face ca o potecă între ele. De fiecare dată când reacționezi într-un fel într-o situație, poteca aia devine din ce în ce mai adâncă. Adică, de fiecare dată când lovești pe cineva, adâncește poteca aia care te face să lovești. 

– Aoleu…

– Da… Dar, dacă încerci să-ți folosești creierul cu care citești și te oprești atunci când îți vine să lovești, formezi o altă potecă. Una care îți zice să NU lovești atunci când te înfurii. Și după ce se întâmplă asta de suficient de multe ori, o să-ți vină mai ușor să NU lovești decât să lovești. Doar că e greu până atunci.

– Mda…

 Urmărește-mă pe facebook

Săptămâna trecută am fost la munte cu o prietenă și fetița ei. Ema și C. se cunosc de când erau mici. Între ele a fost întotdeauna o relație tumultoasă, de multă iubire și multă ceartă. Nu s-au dezis nici de data asta, ocazie cu care am reluat discuția despre creier în mașină. De data asta am plusat și am adăugat și neuronii oglindă.

 

– Când s-a enervat C, m-am enervat și eu. Când a țipat ea la mine, am țipat și eu la ea. N-am putut să mă abțin.

– Apoi ați plâns amândouă.

– Da…

– Mai știi când vorbeam despre punctulețele alea mici din creier? Despre neuroni?

– Da, mai știu.

– Ei, fiecare dintre noi are câte un set special de neuroni, care sunt ca niște oglinzi. Ei oglindesc ce fac neuronii persoanei de lângă noi. De-asta te calmezi mai ușor atunci când ai lângă tine o persoană calmă…

– Și de-asta țipi când țipă cineva la tine?

– Da…

 

A urmat apoi o serie de copiat orice gest, orice cuvânt, pe motiv de ”nu eu mami, neuronii mei te copiază”. Când am căscat la unison, a pus verdictul:

 

– Da, mami, ai dreptate. Avem amândouă neuroni din ăștia din oglindă. Că eu nu-s obosită, de fapt, doar te-au copiat pe tine…

 

Concluzie: nu e niciodată prea devreme de unele discuții. Ema are 4 ani și jumătate. Și da, probabil că a făcut o potecă mai adâncă…

 

Amenajarea dormitorului mic al copilului tău

Amenajarea dormitorului mic al copilului tău

Primul pas este să iei în considerare personalitatea unică a copilului tău. Fiecare copil are preferințe și interese diferite, iar dormitorul lor trebuie să reflecte această individualitate. Întreabă-ți copilul despre culorile și temele preferate (s-ar putea să te surprindă răspunsurile lui) și include-l în procesul de planificare. Nu subestima puterea deciziilor luate în echipă!

3 Feluri în care relația cu mașina e ca orice relație din viața ta

3 Feluri în care relația cu mașina e ca orice relație din viața ta

Poate că atunci când auzi cuvântul ”relație”, te gândești la o relație romantică, la relația de cuplu. Și-atunci poate că îți sună ciudat să citești titlul acestui articol și să observi cum eu compar relația asta iubitoare, plină de inimioare și fluturi în stomac cu relația cu o mare bucată de tablă, plină de șuruburi, uleiuri și mecanisme zgomotoase, pufăitoare și unsuroase. Și-s de acord. Nu e atâta poezie din relația cu mașina. Însă există și unele puncte comune. În special ideea că a depune eforturi active pentru a menține o relație este esențialul pentru o relație solidă și de lungă durată. Iar asta e valabil în relația cu partenerul sau partenera, cu copiii, cu prietenii, dar și cu mașina.

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Acum că știți deja mai multe despre crizele de furie ale copiilor și despre comportamentele lor dificile (de aici și de aici), putem discuta despre cum și ce putem face pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive.

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

Dar există câteva strategii eficiente pe termen lung care să îl poată ajuta pe copil să gestioneze emoțiile dificile, prea greu de dus și să fie mai conștient de sine, alegând astfel comportamente constructive, și nu distructive.

  • Acceptă emoția copilului

    Cea mai eficientă strategie (pe termen lung) este acceptarea emoției. Și când spun ”pe termen lung”, mă refer la copilul devenit adult. Atât de ”pe termen lung”

    Să ne gândim puțin la noi înșine și la cât de tare ne sperie pe noi emoțiile grele. Cât de greu acceptăm tristețea cuiva, cât de mult ne afectează furia cuiva, cât de tare ne sperie furia noastră.

    Toate astea vin din modelele pe care le-am văzut pe parcursul vieții noastre. Atunci când iubești pe cineva, trebuie să te asiguri că nu plânge niciodată, pentru că plânsul e ceva… dramatic.

    ”Nu are de ce să-ți fie frică, trebuie să fii curajos” sau ”Nu ai de ce să fii tristă, ia uite ce viață frumoasă ai”

    Toate aceste mesaje ne-au transmis ideea că anumite emoții nu trebuie simțite. Doar că dacă noi nu vrem să le arătăm/simțim, asta nu înseamnă că ele dispar, ci că se ascund în noi și ies la suprafață atunci când ne așteptăm mai puțin.

    E foarte mult de discutat pe tema emoțiilor neacceptate și ascunse…

  • Pune emoția în cuvinte

    Experiența de viață limitată a copilului îl împiedică să recunoască și să definească fiecare emoție în parte în fiecare situație de viață în care le întâlnește. Dar noi putem să-i ajutăm, dând un nume emoției pe care o simte. Odată ce emoția are un nume, ea poate fi mai ușor depășită, pentru că este mai puțin înfricoșătoare. E ca atunci când te lupți cu un monstru care nu știi ce e. ”Ah, da… Furie… Parcă am mai auzit de asta… Și sigur am mai simțit-o.”

  • Subliniază comportamentele constructive/pozitive

    Atunci când copilul reușește să depășească în mod constructiv anumite momente dificile, l-ar ajuta mult dacă am sublinia aceste comportamente.

    ”Am observat că te-ai înfuriat tare și ai vrut să lovești, dar te-ai oprit.”

    Apoi putem adăuga și o întrebare care să invite la puțină introspecție.

    ”Cum ai reușit să faci asta?”

    Odată descoperită strategia folosită de copil, ea poate fi refolosită și cu alte ocazii…

    ”Am reușit să mă opresc pentru că… m-am gândit că îl doare/am numărat până la 5/am ales să plec/am folosit repirația de dragon”

    Pe măsură ce copilul găsește tot mai multe strategii pentru rezolvarea unor astfel de situații, noi, adulții, le putem nota pe un panou pe care să îl afișăm la nivelul copiilor și către care să se îndrepte atunci când caută soluții de gestionare a situațiilor de criză.

Ai nevoie de consiliere de parenting?

 

 

 

Dacă da, programează-te direct în calendarul meu pentru o ședință de consiliere de parenting sau dezvoltare personală.

  •  Denumește comportamentele negative și subliniază efectele lor

Cât de tare îl doare pe copilul lovit? Cât de mult l-au întristat cuvintele urâte? Ce se întâmplă atunci când cineva este rănit? Cum afectează asta relația de prietenie?Apoi, odată explorate consecințele negative ale comportamentului, esențial este și să descoperim împreună soluții de a repara aceste consecințe.
”Ce ai putea să faci să repari situația/relația/să-l ajuți pe celălalt copil să se simtă mai bine?”

  • Oferă opțiuni

    Câteodată copiii devin mai recalcitranți atunci când simt că pierd controlul vieții lor. Și, ca să fim foarte corecți și cinstiți, prea mult control oricum nu au ei.

    Problema se acutizează atunci când intervin schimbări serioase în viața lor, schimbări pe care nu le pot controla. Părinții decid că e momentul pentru grădiniță, pentru renunțat la suzetă sau la scutec, pentru sandale (în loc de cizme), să vină sau să plece bunica, să doarmă singuri, să etc.

    În astfel de perioade e foarte util să îi oferim copilului mai multe opțiuni în restul vieții lui de zi cu zi. Nu alegeri mărețe, ci nimicuri, dar care să îi ofere puțin din hățurile propriei vieți.

    E minunat să poată alege copilul cu ce tricou vrea să se îmbrace, ce vrea să facă după grădiniță, ce vrea să mănânce la felul doi. Nu uitați, însă, că atunci când au prea multe opțiuni, se vor simți copleșiți de multe ori. Ca și noi, adulții, de altfel. Limitați numărul opțiunilor, ca să îi ajutați.

  • Evită luptele pentru putere

    Din luptele pentru putere, nimeni nu iese câștigător. Atunci când copilul își pune ambiția, dar și părintele își pune ambiția, se strică relația, nu mai există încredere, nu mai există cooperare.

    Deci, dragi părinți, nu vă mai puneți ambiția cu copii, ci găsiți metode mai eficiente de a gestiona situația. Le găsiți chiar în articolul de față.

  • Oferă structură și consecvență

    Pe cât posibil, pentru că uneori e dificil rău (mai ales când în familie sunt mai mulți copii mici, care au multe nevoi imediate). În general, structura și consecvența îi oferă copilului sentimentul de predictibilitate, iar prin acesta, de siguranță.

    Dar și aici încercați să aveți o abordare echilibrată. Pe lângă predictibilitate, copilul are nevoie și de flexibilitate (și va avea tot mai mult pe măsură ce va crește și va deveni adult în ”lumea de mâine” 🙂 )

  • Schimbă mediul

    Scriam și în articolele anterioare că, de multe ori, cauza comportamentului dificil al copilului este mediul în care crește. Poate la grădiniță îi este greu, iar mediul nu e chiar propice dezvoltării. Sau poate că acasă există certuri și tensiuni, poate bona e o persoană mai dificilă sau cine știe ce alte lucruri se regăsesc în mediul copilului.

    Cea mai bună abordare în această situație (dar și cea mai dificilă, de multe ori) este să scoți copilul din mediul cu pricina.

  • Ține un jurnal

    Atunci când nu reușești nicicum să găsești motivul pentru comportamentul dificil al copilului și nu știi cum să-l ajuți să gestioneze mai bine momentele dificile, observă-l. Observă-l și ia-ți notițe, în mod absolut obiectiv, fără judecăți și fără idei preconcepute. Observă când îi este greu și când reușește să aplice strategii potrivite, ce îl ajută, ce îl împiedică, ce declanșează un comportament și ce îl oprește.

    După o vreme, vei observa (cu siguranță) tipare și strategii pe care nu le-ai observat până acum.

Să fii părinte e o muncă tare dificilă, așa că sper să vă fie de folos instrumentele pe care vi le-am oferit în aceste 3 articole.

Cu drag,

Diana 🙂

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Iată și cel de-al doilea episod din seria articolelor pe tema comportamentelor dificile și crizelor de furie ale copiilor. Luni a apărut primul articol din serie, pe care îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o deja: http://gangblog.ro/2017/06/12/crizele-de-furie-ale-copiilor-i-ce-s-a-intamplat-inainte-de-criza/

 

Astăzi aș vrea să ne gândim puțin la ce se întâmplă după ce începe criza de furie, dar și după ce se termină.

Odată începută criza de furie, creierul copilului nu este receptiv la explicații

 

O criză de furie a copilului are ca primă caracteristică faptul că ea se întâmplă independent de voința copilului. Un stimul extern declanșează un sistem de alarmă din creierul copilului, care primește mesajul că se află într-un mare pericol. Sigur, faptul că un alt copil i-a luat jucăria din mână nu reprezintă un pericol real, cel puțin nu în lumea adulților.

 

Dar așa este percepută situația de către creier. Vedeți voi, noi, adulții, înțelegem că situația nu este de un real pericol pentru că trecem situația respectivă prin filtrul rațiunii. Creierul uman, creierul rațional calmează creierul panicat de pericol, spunându-i că totul e în regulă și că suntem în siguranță. Dar, după cum spun studiile, creierul ăsta uman, rațional, neocortexul, este dezvoltat complet în jurul vârstei de 25 de ani. Deci, nici gând ca el să fie 100% funcțional la un copil de 2-3-5-6-8-14 ani.

 

Pe lângă faptul că nefiind dezvoltat suficient, creierul rațional nu poate interveni pentru a readuce copilul în stare de echilibru, mai e ceva. Atunci când ne aflăm (sau atunci când creierul percepe că ne aflăm) într-o situație de pericol, receptivitatea noastră la orice informație nerelevantă pentru context se reduce la 0. Atunci când vedem ursul că vrea să vină să ne mănânce, nu mai avem timp să planificăm și să analizăm mai multe soluții, să facem calcule legate de fizică, de viteză, forța de frecare, etc. Ci reacționăm instinctual, pentru a ne scăpa pielea. Fugim, ne luptăm cu el sau ne prefacem că suntem morți, ca să ne lase în pace.

 

Ce înseamnă asta tradus în situații legate de copii și de ”mi-a dărâmat turnul” sau ”m-am blocat la teză și n-am mai știut să scriu nimic”?

Înseamnă că în momentele alea nicio explicație nu mai funcționează, pentru că zona din creier care ar putea ”asculta” explicația a predat controlului zonelor care reacționează mai rapid decât el.

 

 

Validăm emoția, nu neapărat și comportamentul

 

 

Drept urmare, primul pas atunci când începe o criză de furie este să ascultăm copilul, să-i validăm emoțiile și să-l liniștim, transmițându-i mesajul că este în siguranță. Indiferent cât de neimportant ar părea motivul pentru noi, oricât de ilar sau de irelevant, emoția există în copil, el o trăiește și trebuie să o acceptăm.

 

 

 

Ce nu trebuie să acceptăm este să primim lovituri (noi sau cei din jur), nu trebuie să acceptăm nici comportamentul autodistructiv al copilului, sau distrugere de bunuri.

 

 

 

”Înțeleg că ești furios, dar nu te las să mă lovești/te lovești/distrugi” e un mesaj simplu și suficient pentru momentele de criză. Știu că suntem tentați să venim cu mai multe explicații în continuarea acestui mesaj, dar, după cum spuneam mai sus, nu acum este momentul, pentru că ele nu vor fi auzite de copil.

 

 

 

Îi stăm copilului alături, transmițându-i mesajul că este în siguranță, că nu este singur și, foarte important, că emoțiile lui puternice nu ne sperie. Atunci când emoțiile lui sunt înfricoșătoare pentru noi, ele vor deveni înfricoșătoare și pentru copil și se va teme de ele toată viața. Nu, emoția nu e greșită, nu trebuie schimbată, e normală, e normal să ne și înfuriem, să ne și întristăm, să ne fie greu. Unii specialiști spun că o emoție durează 90 de secunde, apoi trece, dacă nu e amplificată de vină sau rușine și dacă nu a fost blocată în trecutul nostru.

 

Abia  atunci când copilul s-a liniștit, putem discuta despre ce s-a întâmplat

 

 

Când iese din modul de alarmă, din situația de criză, creierul copilului redevine receptiv. Abia acum este momentul să discutăm despre cele întâmplate, neuitând, desigur, să validăm emoția, dar nu și comportamentul, dacă el a fost distructiv.

 

Înlocuim întrebările cu observații

 

Poate ați observat și voi la copiii voștri (sau poate și la voi) că atunci când sunt întrebați ”de ce” au făcut un anume lucru, se pun într-o poziție mai puțin confortabilă. Evită răspunsul, evită contactul vizual, spun că nu știu, sau, dimpotrivă, devin ”sfidători”, răspund în doi peri.

 

De multe ori, nici ei nu știu de ce s-au comportat ca atare sau ce emoție au simțit. Vă amintiți că spuneam cum creierul rațional nu mai este în stare receptivă, da? Ei bine, de-asta nu știu ce s-a întâmplat.

 

Rolul nostru aici este să-i ajutăm să descopere ce emoție au simțit, unde și cum au simțit-o, cum s-a manifestat ea, ce comportamente a provocat, dacă au fost potrivite sau nu aceste comportamente, ce s-ar putea întâmpla data viitoare, pentru ca lucrurile să decurgă mai ușor.

 

O situație dificilă, o criză de furie, e o minunată oportunitate de învățare și dezvoltare pentru copil, dar trebuie să i se ofere spațiul și contextul să o facă. Suntem tentați să le oferim noi mereu răspunsurile, dar cel mai mare bine putem să-l facem învățându-i să le găsească singuri.

 

E greu să nu cedezi

 

Odată ce copilul face o criză de furie pentru că nu a primit acadeaua, suntem tentați să-i dăm acadeaua, doar-doar s-o potoli. Ne e greu să ducem crizele lor de furie, ne temem să nu reacționăm mai rău sau credem că rolul nostru e să ne asigurăm că avem un copil fericit 101% din timp.

 

Ei bine, eu v-aș sfătui să vă gândiți dacă motivul crizei de furie este, într-adevăr acadeaua cu pricina sau nu. De obicei nu este. Un copil echilibrat emoțional, cu nevoile de bază împlinite, nu se va tăvăli pe jos în magazin după o acadea. Dar da, un copil înfometat, care e obosit, căruia îi lipsește conectarea cu părinții, care trece prin situații de dezechilibru în restul existenței sale, care are părinți care se ceartă adesea (chiar dacă nu în prezența lui), care este pedepsit, lovit, rușinat, etc. e posibil să reacționeze astfel.

 

Acum gândiți-vă în beneficiul cui acționați atunci când îi dați bomboana după care se tăvălește pe jos… Și mai gândiți-vă ce tehnici de negociere îi învățați în momentul în care cedați.

 

Sigur, sunt situații în care o criză de furie pentru o bomboană nu e în beneficiul copilului. Dacă e obosit sau înfometat, o limită fermă nu se transformă într-o lecție de viață… Așa că e important să cântăriți bine când trebuie să cedați și când nu. Și apoi să analizați cu ce frecvență o faceți și cum ați putea acționa preventiv, ca să nu mai întâmpinați probleme de genul acesta (să evitați să plecați cu copilul obosit la hipermarket, să aveți gustări în geantă pentru când îi este foame, etc.).

 

VA URMA

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

 

Drept urmare, pentru că ziceam că mi se pare insuficient ceea ce scriu și ceea ce vorbesc cu mamele pe subiectul acesta, iată un nou articol, despre ce ne facem atunci când copilul are un comportament care este ”necorespunzător”.

 

Comportamentul este un limbaj al nevoilor

 

Atât la adulți, cât și la copii, comportamentul este un limbaj prin care semnalăm nevoi împlinite sau neîmplinite pe care le avem. Un comportament ”pozitiv” arată nevoi împlinite, o persoană echilibrată emoțional, ceea ce am numi ”o persoană fericită”. Pe când, un comportament dificil, distructiv, vine pe baza unor nevoi neîmplinite.

 

De multe ori uităm asta și încercăm punctual să schimbăm anumite comportamente. Ale noastre sau ale copiilor noștri. Doar că e un proces foarte dificil, pentru că omitem cauza și ne concentrăm doar pe efect. E ca atunci când ți-ai rupt degetul de la un picior și te tratezi cu analgezice. Durerea trece după doza luată, dar revine imediat ce analgezicul nu-și mai face efectul. Iar degetul se poate reface, dar în lipsa tratamentului corespunzător, oasele se pot suda strâmb, iar durerea poate persista toată viața pacientului.

 

M-am gândit, deci, să public o ”trilogie” în care să abordez acest subiect, cel legat de comportamentele copiilor noștri, pe care nu mai știm cum să le abordăm.

Astăzi veți citi despre întrebările pe care să le punem despre ce s-a întâmplat în viața copilului ÎNAINTE de comportamentul dificil. 

 

Miercuri veți putea citi a doua parte, în care vom dezbate întrebarea ”Ce se întâmplă DUPĂ ce trece criza de furie?”

 

Iar vineri va fi ultimul episod, legat de ce strategii putem aborda pe termen lung pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. 

 

 

Întrebări pe care să le pui atunci când copilul trece printr-o perioadă dificilă.

 

Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie?

Concret, atunci când copilul are o perioadă mai dificilă, cu comportamente dificile, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să descoperim motivul. Ce s-a întâmplat înainte de criza de furie? Imediat înainte, sau cu mult timp înainte. Poate e un eveniment singular sau poate e ceva constant în viața copilului. Motive pot fi multe, iar ele pot fi împărțite în următoarele categorii

 

  1. Copilul trece printr-un puseu de dezvoltareCă vorbim despre un salt cognitiv sau emoțional, asta contează mai puțin. Ce contează mai mult este că în astfel de perioade, creierul este suprasolicitat și greu de controlat de câtre copil.Adesea putem observa că după o perioadă marcată de puzderii de crize de personalitate, după o perioadă în care ne plângem mereu că ne-a schimbat cineva copilul și că nu ne mai putem înțelege cu el, copilul înflorește. Fie emoțional, fie cognitiv, fie motric. Ori începe să meargă, ori să vorbească, ori învață să citească, ori îl simțim mai empatic, mai iubitor.

    Toate aceste progrese vin după multă muncă obositoare pentru ei (și pentru noi 🙂 )

  2. Copilul are un temperament mai dificilOricât de părinți perfecți am fi noi, oricât de minunat ar fi mediul în care ne creștem copiii, temperamentul copilului poate fi recunocut de la o poștă. Ca idee, citeam niște studii care comparau temperamentul (înnăscut) cu educația (învățată) și încercau să afle ce are cea mai multă influență asupra indivizilor… Studii făcute pe gemeni separați imediat după naștere, care au trăit în familii și culturi diferite, au arătat multe asemănări din punct de vedere al temperamentului la ei, chiar mai multe decât diferențele induse cultural. Vă las pe voi să trageți concluziile, dar încercați să rețineți asta mai ales în momentele în care simțiți că ați eșuat ca părinți, sau că veți eșua ca părinți…
  3. Copilul are un disconfort fizicFoame, sete, somn, îl doare burta sau un dinte. Oricare dintre astea îi poate provoca accese de furie. De fapt, ne provoacă și nouă, adulților, astfel de accese, dar noi avem creierul rațional mai bine dezvoltat și le putem controla (nu mereu 🙂 ). Creierul lor rațional e în plin avânt de dezvoltare, așa că orice astfel de amenințare la homeostazie activează toate semnalele de alarmă. De unde, un copil înfometat va face o criză de furie… La fel și un copil obosit, care a ratat somnul de prânz, de exemplu.
  4. Lipsa de conectareOk, știu că unii dintre voi v-ați săturat de ”conectarea” asta permanentă, dar așa e… Conectarea aduce după sine sentimentul de siguranță. Unui copil căruia îi lipsește conectarea, îi lipsește și siguranța. Creierul percepe lipsa de siguranță ca pe un… pericol. Și va acționa ca atare. Un copil furios, cu comportamente dificile, este în cele mai multe cazuri (să nu zic toate 🙂 ) un copil care simte o frică mare și nu știe ce să facă cu ea.
  5. Mediul în care trăieșteUn copil care trăiește într-un mediu tensionat, cu părinți care se ceartă, cu bunici care îl ceartă, înconjurat de oameni temători, anxioși, va simți, la rândul său teama. Și la fel ca în cazul copiilor care simt o lipsă de conectare, vor reacționa arătând furia care acoperă frica lor.

………………………………………………………………………………………

Atât pentru astăzi. Ne revedem/recitim/reauzim miercuri, cu următorul articol din această serie.

Lăsați în comentarii orice nelămuriri, completări sau gânduri pe care le aveți. Mi-ar plăcea să discutăm pe marginea lor. Vă îmbrățișez pe toți!

Despre tantrumuri

Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.

Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm. >>>

Eu și tantrumurile copilului meu

Pe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii. >>>

Am ascultat un tantrum

De când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. >>>