Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

 

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata? Nu-l faci tu să facă astea, ci îl lași pe el s-o dorească.

Cine mă citește de mai multă vreme sau cine a lucrat cu mine o să știe deja ce o să scriu mai jos. Că poți să-ți crești copiii fără pedepse, fără recompense, fără ”dresaj” și să fie, totuși, niște copii respectuoși, iubitori, buni și calzi. Dar sigur aveți prieteni sau colegi care nu știu asta și pe care s-ar putea să-i ajute informația.

Cu ce să înlocuiești pedepsele?

OK. S-o zicem pe a dreaptă. Eficiența pedepselor e foarte mare pe termen scurt, dar scade pe măsură ce trece timpul. Din mai multe perspective. Dacă îți ameninți copilul cu o pedeapsă, el s-ar putea să facă ce zici tu acum. Pentru că îi e frică. Dar, pe termen lung, îi sabotezi motivația intrinsecă (adică, atunci când îl vezi tu nu va face un lucru rău, ca să nu-l pedepsești, nu ca să nu facă rău) și, în plus, ce te faci atunci când se obișnuiește cu cu pedeapsa? O crești în intensitate, dar până când? Pentru că oamenii (deci și copiii) devin rezistenți. Rezistă frumos și la durerea bătăii, și fără televizor și tot așa.

Pe de altă parte, creșterea cu blândețe necesită multă energie din partea părinților. Pentru că a-ți crește copilul astfel e destul de greu, mai ales în societatea noastră, unde se pune enorm de multă presiune pe părinți să-și strunească bine copiii. Dar efectele pe termen mediu și lung sunt cu totul diferite.

Bun. Deci, a-ți crește copilul cu blândețe și respect nu înseamnă să ai un copil care n-are limite în viața lui, așa cum cred mulți părinți. Mulți părinți inclusiv dintre cei care-și cresc astfel copiii. Nu, copiii, la fel ca orice ființă de pe lumea asta, au nevoie de limite și reguli pentru ca noi, toți oamenii din societate, să putem funcționa. Și pentru ca ei să se afle în siguranță. Da, un copil are limite legate de siguranța lui, de siguranța celorlalți și de respectul față de ceilalți.

Și acum, ca să vorbesc despre copiii mei, copiii mei știu foarte bine ce facem și ce nu facem. Știu că e politicos să salutăm (deși nu le-am impus niciodată asta și nici nu i-am pedepsit când n-au făcut-o), știu că pe ceilalți îi dor loviturile și cuvintele (deși le-a fost greu să se controleze de multe ori), știu că dacă țipă tare e deranjant, etc.

 

Doar că, de multe ori nu se pot opri singuri sau uită. Un alt părinte și-ar pedepsi copilul, pentru că ar porni de la premisa că face așa pentru că e ”rău” sau că trebuie ”strunit” ca să devină ”bun”.

Eu plec de la altă premisă și anume că toți copiii sunt ”buni” și că atunci când fac ceva ”rău” o fac fie pentru că nu se pot controla sau pentru că ei înșiși se simt ”rău”. Și atunci, rolul nostru de adulți din viața lor e să îi ghidăm, să aflăm de îi supără, să-i ajutăm să se oprească.

Înlocuim, deci, pedepsele cu susținerea noastră, cu explicații și cu răbdare

Dar să luăm și un exemplu.

Acum ceva vreme, copilul meu dintâi a luat de la bucătărie o punguță argintie și a dus-o în sufragerie, pe canapea, unde a desfăcut-o. Avea 3 ani și jumătate atunci, deci nu prea multă dexteritate. După ce a desfăcut-o, am auzit un plânset de disperare. Am fugit către sufragerie, unde am văzut-o pe ea îngropată într-un praf maro. În punga respectivă fusese cacao, care era acum pe canapea, pe jos, pe ea, peste tot.

Nu reacționez mereu ca la carte. Îmi mai ies și din pepeni câteodată și mai dau și eu pe lângă, dar am ales exemplul ăsta, pentru că așa îmi doresc să reacționez mereu.

Am intrat în cameră și în loc să mă supăr, să țip la ea și s-o trimit în camera ei sau să-i spun că nu mai facem X lucru pentru că n-a fost cuminte, m-am oprit, am respirat până la 5 și m-am gândit că a fost un accident. Am întrebat-o ce a vrut să facă. Am aflat că era curioasă ce e în pungă și că nu și-a imaginat că dacă trage de ea s-o deschidă o să se întâmple asta. Apoi am discutat amândouă (ea plângea foarte tare) despre ce am putea face să reparăm situația. Am ajuns la concluzia că ar trebui să aspirăm bine peste tot și să punem la spălat husele de pe canapa și, eventual, covorul.

După ce am aspirat împreună, am constatat în mod suprinzător că nu-i nevoie să mai spălăm nimic și aia a fost. Am discutat despre ce ar fi putut să facă diferit și a tras concluzia că data viitoare întreabă înainte să deschidă ceva.

De atunci nu s-a mai repetat situația.

La fel discutăm și atunci când face lucruri care îi pot deranja pe ceilalți, sau pe mine, atunci când nu respectă nevoile celor din jur sau atunci când se pune în pericol. Cu blândețe și cu explicații. Iar atunci când nu reușesc să mă înțeleg cu ea (sau cu el), decid eu și discutăm apoi.

Dar o facem întotdeauna respectuos, luând în calcul emoțiile ei și emoțiile mele, niciodată de pe piciorul lui ”fă așa, că așa am zis eu”.

Ce voiam, de fapt, să spun cu articolul ăsta pe care l-am șters și rescris de trei ori este că se poate și altfel. Că poți avea copii cu care să poți ieși în lume 🙂 și fără să fii șeful lor. Că poți avea copii cu care să te înțelegi, dacă îi tratezi cu blândețe, dacă le iei în considerare emoțiile și protestele. Și dacă negociezi cu ei. Se poate. Pe cuvânt că se poate.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Dar nu uita un lucru: un copil care cooperează cu tine nu înseamnă că e un copil care va face întotdeauna ce zici tu. Un copil care cooperează e un copil care va face câteodată ce zici tu, câteodată ce zice el, dar care va fi deschis (în general) discuțiilor și negocierilor.

Îți recomand cu drag și două cărți pe tema asta. Una se referă la stereotipurile despre copii și părinți, stereotipuri pe care le înglobăm în viața noastră și din cauza cărora ne e greu, de multe ori, să acționăm diferit și e minunată. Mitul copilului răsfățat, de Alfie Kohn. Dacă o s-o citiți cu inima deschisă, s-ar putea să vă priviți copilul apoi dintr-o perspectivă cu totul diferită. Iar a doua ar fi Copilul tău competent de Jesper Juul, care s-ar putea să vă dea puțin curaj să aveți încredere în copiii voștri. Iar cu încrederea asta s-ar putea să scadă nevoia de control asupra lui și nevoia voastră, ca părinți, să credeți că doar voi știți ce e mai bine pentru ei. Câteodată, și s-ar putea să vă surprindă asta, ei s-ar putea să știe mai bine decât noi… Eu am citit cartea asta acum mult timp, în engleză. Mă bucur teribil că a fost tradusă și în română, pentru că e o carte foarte bună.

Mama e foarte surprinsă de Filip, care are 3 ani și e încăpățânat conform vârstei, că dacă îi explici că trebuie să facă ceva ce nu-și dorește, îți trântește un ”bine, fie” plictisit până la urmă și face ce l-ai rugat. La fel de surprinsă era și când era Ema mică. La fel de surprinsă e și acum, că sunt doi copii ce n-au fost pedepsiți niciodată în viața lor, cu toate astea sunt așa cum nu s-ar fi așteptat ea niciodată să fie doi copii crescuți cu o libertate de bun simț.

Dacă până acum ți-ai crescut copilul cu pedepse și recompense și vrei să schimbi macazul, trebuie să știi că ai nevoie de răbdare pentru a vedea rezultate. Nu pentru că ai tăi copii n-ar fi receptivi la ”metoda” asta, ci pentru că în tine ar fi rezistență și pentru că tu ai nevoie de o perioadă de adaptare.

 

Dar poate că merită să încerci. Merită să încerci să vezi ce se întâmplă dacă data viitoare când copilul tău face o boacănă să vă concentrați atenția nu e pe a pedepsi, ci pe a discuta despre intenții și pentru a găsi soluții. Și pe a vorbi despre emoții. Despre emoțiile lui, despre emoțiile celor implicați. Și despre cum puteți repara.

Copiii se comportă bine atunci când se simt bine.

Dacă vrei să afli și mai multe pe tema limitelor puse în mod pozitiv și cu blândețe, cu care să înlocuiești pedepsele, poți citi articolele de mai jos.

Și scrie-mi dacă ai nevoie de sprijin în călătoria ta.

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.
Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

Abordarea mea după conflict e standard. Așa cum fac acasă, așa am făcut și atunci în parc. Și așa fac de fiecare dată, mai puțin în momentele alea în care nu sunt ok eu cu mine. E rețeta clasică, în care empatizez întâi cu victima, apoi cu agresorul, încerc să includ agresorul în reparația situației inițiale, iar apoi, după ce se vor fi calmat puțin spiritele, discutăm despre ce s-a întâmplat.

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Limite și reguli

Copiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba...

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:
– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Vine barza din nou. Ce facem?

Acum puteți achiziționa pachetul care conține inclusiv informațiile din acest webinar, accesând shopul nostru (http://learning.evolutionhub.ro), sau dând click pe linkul de mai...

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Atelier senzorial în bucătărie

A fost odată ca niciodată o mamă de doi copii. Copii curioși, liberi, dornici de experimentat. De fapt, întâi a fost un singur copil. Curios, liber, dornic de experimentat. Experimentat la baie, când puneam rufele la spălat, experimentat în living cu mopul și mult prea multă apă, atunci când spălam pe jos, experimentat în bucătărie, atunci când găteam, când spălam vasele, când le puneam la loc.

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Momentul când trebuie să devii părinte

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

– Mami, azi mi-a venit să o lovesc pe Bianca, dar n-am lovit-o.

Așa m-a întâmpinat Ema, într-o după-amiază, când o luam de la grădiniță. Stătea dreaptă ca un băț în fața mea și încerca, fără să reușească, să pară serioasă. În schimb, un rânjet ca al pisicii de Cheshire i se afișase larg pe moacă, de la o ureche mică la cealaltă (tot mică).

– Păi cum ai reușit? Chiar sunt curioasă.

Și chiar eram curioasă, pentru că presimțeam ceva măreț. A mai vrut ea să lovească și alți copii și (câteodată) a reușit să se oprească. De obicei, strategia aleasă era să se îndepărteze. Dar rânjetul ei de pe față îmi zicea că astăzi a fost ceva diferit. Grandios. Ceva ce va face ca nimic să nu mai fie cum fusese.

– Mi-am amintit ce mi-ai zis tu.

Nu mă ajută deloc asta. Eu zic multe, prea multe câteodată. Câteodată mai spun chiar și tâmpenii, dacă e să fiu cinstită…

– Ce-am zis eu?

– Mi-am amintit ce îmi povestești tu, cum pot să lucrez cu creierul meu și cum să-mi gestionez furia. Și după aia am folosit neuronii oglindă să o calmez și pe ea.

Da, așa e. Chiar eu i-am zis asta… Pfiu, și e de bine. În mașină a redeschis subiectul.

– Și, mami, crezi că am făcut o potecă mai adâncă?

– Ce potecă? Unde?

– Între neuroni, mami! Ai uitat?

 

Așa e. Și asta i-am zis.

 

Acum vreo 2 ani, când eu citeam o carte despre neuroștiință, Ema s-a urcat lângă mine în pat și m-a întrebat dacă îmi place cartea, deși nu are poze. Avea câteva poze, pe care i le-am arătat. Erau cu creierul. De atunci am început să vorbim despre cum funcționăm noi, oamenii, la ce ne ajută creierul și la ce ne încurcă.

 

– Cum adică? Putem să controlăm noi creierul? Dar asta nu e adevărat, mami. Creierul ne controlează pe noi!

 

Am reușit să o conving, până la urmă, cum creierul nostru e împărțit în două părți. O parte care ne controlează pe noi și o parte pe care o putem controla noi. Partea creierului care ne controlează pe noi se activează atunci când ne sperie ceva.

 

 

– Uite, Ema, dacă acum apare un urs în fața ta, ce faci?

– Un urs simpatic, cum e ăla din Masha?

– Ăăă, nu. Un urs mare și fioros, care vrea să te mănânce. 

– Păăăi… Încep să plâng și fug repede

– Uite, ăsta e creierul care te controlează pe tine. El face ce știe mai bine ca să te apere. El îți spune să fugi, nu tu îi spui lui. Când te sperii, nu mai ai timp să te gândești ce faci. Așa se întâmplă și când lovești pe cineva. Când lovești pe cineva îi spui creierului să lovească?

– Nu… Nici nu știu când am lovit, așa repede se întâmplă. 

– OK. Dar atunci când înveți să citești cum e?

– Câteodată e greu, câteodată e ușor. Depinde ce litere sunt. 

– Atunci cine controlează creierul?

– Eu…

– Exact. Cu creierul cu care înveți să citești poți să controlezi creierul care lovește.

– Uau…

– Știi ce ajută creierul cu care citești sau creierul cu care lovești să reacționeze?

– Nu

– Niște poteci. În creierul tău, care e compus din părțile astea două, există multe punctulițe mici, care se numesc neuroni. Atunci când tu faci ceva, un neuron se leagă de celălalt cu un fel de ață. Se face ca o potecă între ele. De fiecare dată când reacționezi într-un fel într-o situație, poteca aia devine din ce în ce mai adâncă. Adică, de fiecare dată când lovești pe cineva, adâncește poteca aia care te face să lovești. 

– Aoleu…

– Da… Dar, dacă încerci să-ți folosești creierul cu care citești și te oprești atunci când îți vine să lovești, formezi o altă potecă. Una care îți zice să NU lovești atunci când te înfurii. Și după ce se întâmplă asta de suficient de multe ori, o să-ți vină mai ușor să NU lovești decât să lovești. Doar că e greu până atunci.

– Mda…

 Urmărește-mă pe facebook

Săptămâna trecută am fost la munte cu o prietenă și fetița ei. Ema și C. se cunosc de când erau mici. Între ele a fost întotdeauna o relație tumultoasă, de multă iubire și multă ceartă. Nu s-au dezis nici de data asta, ocazie cu care am reluat discuția despre creier în mașină. De data asta am plusat și am adăugat și neuronii oglindă.

 

– Când s-a enervat C, m-am enervat și eu. Când a țipat ea la mine, am țipat și eu la ea. N-am putut să mă abțin.

– Apoi ați plâns amândouă.

– Da…

– Mai știi când vorbeam despre punctulețele alea mici din creier? Despre neuroni?

– Da, mai știu.

– Ei, fiecare dintre noi are câte un set special de neuroni, care sunt ca niște oglinzi. Ei oglindesc ce fac neuronii persoanei de lângă noi. De-asta te calmezi mai ușor atunci când ai lângă tine o persoană calmă…

– Și de-asta țipi când țipă cineva la tine?

– Da…

 

A urmat apoi o serie de copiat orice gest, orice cuvânt, pe motiv de ”nu eu mami, neuronii mei te copiază”. Când am căscat la unison, a pus verdictul:

 

– Da, mami, ai dreptate. Avem amândouă neuroni din ăștia din oglindă. Că eu nu-s obosită, de fapt, doar te-au copiat pe tine…

 

Concluzie: nu e niciodată prea devreme de unele discuții. Ema are 4 ani și jumătate. Și da, probabil că a făcut o potecă mai adâncă…

 

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Nu mai creșteți victime și abuzatori

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc. Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența...

Câinele-ninja

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

– Da’ pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul… Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au trecut mulți copii prin mână.

Așa mă sfătuia o bunică binevoitoare în parc, după un episod de violență domestică. Fip îi luase din mână un băț Emei, iar ea îi trăsese una sănătoasă peste cap. Apoi îi spusese ”Ți-aș mai trage vreo două, ca să te doară!” și plecase să fie furioasă într-un colț de parc. Mititelul rămăsese pe loc și plângea de mama focului.

Nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună

I-am mulțumit doamnei pentru sfaturi, am asigurat-o că nu îmi voi lovi copiii ca să-i fac să înțeleagă că violența nu e bună și am plecat, cu Filip în brațe, să vorbim cu Ema.

– Ascultă la mine, așa cum ți-i crești, așa îi ai!

Atât am mai auzit din lecția doamnei, în timp ce mă îndepărtam.

Cum gestionez eu conflictele între frați

Abordarea mea după conflict e standard. Așa cum fac acasă, așa am făcut și atunci în parc. Și așa fac de fiecare dată, mai puțin în  momentele alea în care nu sunt ok eu cu mine. E rețeta clasică, în care empatizez întâi cu victima, apoi cu agresorul, încerc să includ agresorul în reparația situației inițiale, iar apoi, după ce se vor fi calmat puțin spiritele, discutăm despre ce s-a întâmplat.

Rolul meu e de narator și, eventual, de îndrumător către mediere. ”Observ că Fip plânge. Ce s-a întâmplat?” ”Am văzut că ți-a luat bățul din mână și că apoi l-ai lovit. Cum așa?” ”Oare cum ai fi putut proceda dacă nu ai fi fost atât de furioasă și ți-ai fi putut controla tu creierul, și nu furia ta?” etc.

Discuțiile merg mereu pe făgașul bun. Copiii se înțeleg unul pe celălalt, își cer scuze real, pentru că simt nevoia să facă asta, să repare relația și să-l facă pe celălalt să se simtă mai bine, își povestesc intențiile, se îmbrățișează și se pupă, apoi se joacă frumos până la următorul conflict.

Părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze

De m-aș fi apucat să-i povestesc doamnei care este părerea mea despre a obliga un copil să-și ceară scuze, probabil n-aș fi ajuns nicăieri. Dar aș fi încercat, ca atunci când încerci marea cu degetul, doar că am preferat să mă concentrez atunci pe copii, care aveau nevoie de mine să se reîntoarcă în starea lor de echilibru (cât e el de echilibru la 2 și la 4 ani). I-aș fi spus că nu îmi pun copiii să-și ceară scuze, pentru că nu cred că acțiunea asta ar aduce cuiva vreun bine.

În primul rând că nu transmite o relație corectă cauză-efect. Eu te lovesc pe tine, iar pe tine te doare. Dar eu învăț să spun că-mi pare rău nu pentru că te doare pe tine, ci pentru că trebuie să mă vadă altcineva că-mi cer scuze. Cu siguranță că o să-mi cer și data viitoare, dacă îmi va fi frică de ”altcineva” ăla, dar dacă ”altcineva” ăla dispare din peisaj sau își pierde din autoritate, nu-mi mai cer scuze, că n-am de de. Și învăț și o lecție de viață din asta. Și anume că trebuie să fac lucruri bune pentru că așa vor alții. Nu pentru că așa simt eu.

Cu alte cuvinte, am preferat să lucrez cu interiorul copiilor mei. Le-am transmis și le transmit mereu că e normal să facem greșeli, chiar și să greșim față de alții. Și că atunci când eu îmi recunosc greșeala în fața celuilalt, nu fac altceva decât să repar relația cu el. Da, am stricat relația când am fost furioasă și l-am pocnit. Dar acum sunt calmă, îmi dau seama că nu a fost bine ce s-a întâmplat, chiar dacă încă mai consider că am avut dreptate, iar dacă sunt calmă mă interesează să aflu cum se mai simte celălalt și să-i spun că regret că nu m-am putut controla.

Iar celălalt va avea ocazia să-mi transmită și punctul lui de vedere și să-mi ceară măsuri reparatorii pentru a putea salva relația. De genul ”bine, dar te rog să nu mă mai lovești” sau ”să știi că va trebui să-mi recâștigi încrederea”.

Alternativa

În cazul din parc, m-am dus cu Fip să vorbim cu Ema. Am fugit după ea și ne-am așezat la câțiva pași lângă. L-am ajutat întâi pe Fip să se liniștească, apoi m-am dus la Ema, am luat-o în brațe și am povestit puțin despre ce s-a întâmplat, ce a făcut el, ce a simțit ea, ce a făcut ea. I-am dat dreptate. E adevărat că e neplăcut să vină cineva și să-ți ia din mână lucrul pe care chiar îl foloseai în clipa aia. Și am apreciat și că, deși ar fi vrut să-l mai lovească, s-a abținut și a plecat.

– Asta mi-a confirmat, Ema, că tu știi că nu e ok să ne lovim unii pe ceilalți

– Da, dar prima dată nu am putut să mă abțin. L-am lovit.

– Și a doua oară cum ai reușit? Ce strategie ai aplicat?

– Am ales să plec.

– Minunat. Poate că data viitoare vei face asta din prima.

– Da… Hai să vorbim cu Fip…

Și am vorbit, iar ea i-a povestit tot. S-au îmbrățișat, pupat, Fip i-a returnat bățul, toată lumea fericită.

Copiii învață și cu frumosu’… Sau, mai ales cu frumosu’

Asta a fost atunci. Și, deși funcționa foarte bine abordarea asta, mi-aș fi dorit tare mult să fiu cât mai puțin implicată în conflictele lor. Ar fi fost o confirmare în plus că, uite domnule, nu e nevoie să-i obligi, să-i cerți, să-i pedepsești. Învață și cu frumosu’…

Vineri am avut nevoie să ajung la bancă. Și pentru că aveam o prietenă în vizită, am rugat-o să stea puțin cu copiii, ca să nu-i trambalez după mine. Nu cred că există lucruri mai plictisitoare pentru copii decât să aștepte nici ei nu știu cât timp într-un spațiu în care nu ai unde și cu ce să te joci și în care orice ai face, deranjezi. I-am lăsat, deci, acasă și am plecat.

Când m-am întors, construiseră împreună o fermă. La un moment dat, Ema s-a hotărât să reconstruiască un colț de fermă, Fip s-a înfuriat, pentru că acolo fusese colțul în care lucrase el, iar ea insista să facă altfel, așa că s-a ridicat în picioare și a dărâmat tot ce construiseră. Ema i-a tras una și a fugit pe scări în dormitor, în timp ce el se ridicase în picioare țipând după ea, cu un triunghi în mână: ”Ema, vin sus să te bat!”

M-a mai anunțat și pe mine, ca nu cumva să ratez momentul, ”Mami, mă duc sus s-o bat pe Ema” și a plecat.

Am urcat după ei și m-am oprit la ușă. Discutau pe balcon.

– Fip, de ce ai dărâmat ferma? Pentru că am stricat colțul ăla?

– Nu. A dălâmat felma pentu că ela fulios.

– Și erai furios pentru că am stricat colțul?

– Da, acolo ela colțu’ mia. Ela așa de fulios: Rooooooaaaaaaarrrr!!!

– Bine Fip, îmi pare rău că te-am lovit, să știi. Te mai doare?

– Nu. Nu mai doale.

– Bine. Data viitoare o să încerc să mă controlez mai bine. De fapt, eu nu vreau să te doară… Dar câteodată nu mă pot controla când vine furia.

– Da. Vine fulia. Ute așa: roooooooaaaaaaaaaar!!!

– Da, așa. Mergem să mâncăm căpșune?

– Blațe!

S-au luat în brațe, apoi au coborât, de mână, la căpșune. Sper să aibă dreptate doamna din parc. ”Așa cum ți-i crești, așa îi ai”…

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Limite și reguli

NegotiationCopiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba aceea, dacă îi tragi unui om două linii, el va merge între ele. Sau pe lângă ele. Dar va ține cont, chiar fără să vrea, de liniile alea.

Acum, ce fel de limite punem și mai ales CUM alegem să le aplicăm, asta e marea greutate. Nu știu ce ne-o fi atât de greu, dar mă gândesc că poate ne lipsește un exemplu bun. Poate părinții noștri nu ne-au pus niciodată limite sau poate le-au pus, dar nouă nu ne-a plăcut cum au făcut-o. Poate ne temem că dacă îi spunem unui copil că nu e ok să facă x lucru va începe să plângă. Și știm cât ne epuizează psihic un copil care plânge. Sau poate ne e frică să nu ne respingă apoi…

Motivele sunt foarte diferite și se leagă de bagajul cu care am venit noi în relația noastră cu copilul.

Așa că poate ideile de mai jos vă vor fi de folos în momentele în care vă simțiți pierduți.

 

1. Limitele trebuie să fie necesare

Nu e cazul să impuneți niciodată limite ca să demonstrați ceva copilului. Că voi sunteți adultul ăla mare și tare și aveți PUTERE. Atunci copilul va fi tentat să vă arate că și el are PUTERE, de ce n-ar avea? Și nu mai ajungeți nicăieri.

Știu că atunci când erați mici și fără PUTERE vă gândeați ”lasă că mă fac eu mare și o să am și eu copiii mei”, dar acum știți mai bine că între voi și copil nu trebuie să fie competiție, ci colaborare. Colaborați cu copilul vostru și va colabora și el cu voi. Intrați în competiție, și veți avea un rival. Lucrurile sunt foarte simple.

Pe lângă asta, anumite limite pot fi evitate și dacă pot fi evitate, evitați-le. Cu cât aveți mai puține interdicții pentru copil, cu atât va fi mai receptiv. Mai multe interdicții se transformă în zgomot de fundal pe care nu-l mai aude nimeni…

De exemplu, limita ”nu lovim alte ființe” nu are cum să dispară. În schimb dacă vreți să nu se mai joace cu veiozele de pe noptiere, e mai eficient să le luați pur și simplu de acolo.

Îmi aduc aminte de bunica mea, care avea jumătate de sufragerie plina de ghivece cu flori. Și îmi spunea mereu să nu alerg printre ele, ca să nu le dărâm. Iar eu eram copil ”cuminte” și o ”ascultam”. Până într-o zi, când a venit o fetiță în vizită, și în timp ce adulții purtau o conversație la masa întinsă, noi ne alergam prin casă. Am uitat de regula bunicii și am alergat printre flori. Am dărâmat două stative de flori și pervazul plin cu ghivece. Praful s-a ales de ele.
Ce a făcut bunica mea ulterior? A rearanjat mobila în casă, astfel încât să-mi fie greu să mai ajung în zona cu flori. A pus canapeaua altfel, fotoliul la fel și a creat un soi de labirint. Mai ia, Diană, și mai aleargă de mai poți…

2. Limitele trebuie să fie realistice

Astăzi am fost cu copiii până la spital și am stat pe holuri două ore adunate. Una din limitele pe care le-am pus după ce le-am discutat, este și că în spații de genul spitalelor nu facem gălăgie. Pentru că în spitale vin oameni bolnavi care au nevoie de liniște și odihnă. Toată lumea a fost de acord.

Însă astăzi am stat două ore. Ar fi fost complet nerealistic să mă aștept de la un copil de 2 ani și 9 luni să stea proțăpit în scaun și să vorbească în șoaptă atâta timp. Așa că am preferat să găsim altă soluție. A ieșit afară cu tati și au plecat în căutare de iaurt de băut.

3. Limitele trebuie să fie pe înțelesul lor

”Nu aruncăm gunoaie pe jos”. Asta este o regulă de foarte mult bun simț și pe care ar trebui să o știe toți adulții. Pentru că toți adulții știu deja, din experiențele de viață prin care au trecut până acum, că dacă e gunoi, el trebuie să ajungă la tomberon. Deci, ori că îi zici unui adult să nu arunce gunoaie pe jos, ori că îi zici să le pună la coșul de gunoi, pentru el tot aia e.

Dar pentru copil nu. Copilul poate nu știe încă ce se face cu un gunoi. Sigur, i-ați zis deja de câteva ori, dar posibil ca asta sa nu fie suficient. Voi ați aruncat milioane de gunoaie la coș. E o chestiune atât de simplă și evidentă. Pentru voi…

”Nu lăsa jucăriile pe masă” – nu-i suficient. ”Pune jucăriile la locurile lor” e mult mai rezonabil. Iar dacă nici așa nu le pune, să știți că s-ar putea să nu știe care e locul lor. Sau ce vreți să spuneți cu asta. ”Pune jucăriile la loc în cutie” e mult mai bine.

Îmi aduc aminte de fie-mea care mi-a adus niște plastilină de pe jos. Îi mulțumesc, apoi o rog să o pună la locul ei. Unde ați fi pus voi plastilina? La loc în cutie, nu? Ei bine nu. Ea s-a dus și a pus-o înapoi jos, de unde o luase. De la locul ei.

Așa că fiți expliciți. Cât mai expliciți.

4. Copiii trebuie să înțeleagă limitele

”Pentru că așa zic eu” nu e deloc o explicație bună. Copilul trebuie să știe exact de ce nu traversăm strada în fugă și fără să ne uităm. Trebuie să știe de ce nu lovim alte ființe. De ce nu putem face echilibristică pe pervaz. De ce nu lingem peria de WC.

Oricât ni s-ar părea nouă că nu pricep, ei bine… pricep. Și dacă nu pricep acum, vor pricepe în curând. Și pricepând că nu e ok să alergi în stradă pentru că vin mașini care ne pot accidenta foarte foarte tare, la un moment dat va extrapola și își va da singur seama că nu e ok nici să alergi prin parcările supermarketurilor, unde și pe acolo trec tot mașini reale, care ne pot răni.

În plus, dacă îi includem și pe ei în setarea limitelor, este foarte probabil să fie mai dornici să le și respecte. ”Cum crezi tu că” este o metodă tare bună prin care să ajutăm copiii să se gândească la consecințe și alternative… Să seteze singuri limite, ghidați de noi, pe care apoi să le și respecte.

5. Limitele trebuie reamintite

De multe ori copiii nu respectă o regulă sau încalcă o limită, pentru că uită de ea. Ori uită de tot, ori se iau cu joaca și nimic altceva nu mai contează. Cum am făcut eu cu florile bunicii mele. S-a întâmplat atunci să mă iau atât de în serios cu joaca mea, de am uitat și de flori, și de regulă, și de bunică. N-am vrut să-i fac în ciudă. N-am fost neatentă. Pur și simplu am uitat.

Așa că e util să le reamintim copiilor despre reguli. Să le scriem/desenăm împreună cu ei și să le punem la vedere.

După ce folosim wc-ul, ne spălăm pe mâini. O regulă simplă, care poate fi redată grafic foarte ușor.

6. Limitele trebuie respectate mereu

Adulții trebuie să fie consecvenți, deși câteodată e greu. Dacă am spus că nu e ok să alerge în stradă, apăi niciodată nu este ok să alerge în stradă, nici măcar când vedem că nu vine nicio mașină. Iar dacă am spus că nu ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin magazine ca să nu ne pierdem unii de alții, apăi nu ne jucăm nici în buticul de la colț.

Atunci când regulile se schimbă, când ce a fost interzis până acum e brusc permis, pentru ca apoi să fie iar interzis, copiii sunt bulversați și speriați. Și se vede asta perfect în comportamentul lor. Care se schimbă, devine haotic. Copilul vrea să ne spună astfel că e speriat de ce se întâmplă și că îi lipsește echilibrul.

Aici intervine, însă, punctul 1. Și anume să avem limite, dar să avem puține. Și să le avem fix pe alea de care avem nevoie. La care nu putem renunța pentru că se lasă cu moarte de om. Nu că sâmbătă dimineața nu mâncăm clătite.

În rest, orice rugăminte a părintelui se poate negocia. Sigur, asta înseamnă că o să încărunțiți înainte de vreme. Că se va negocia la sânge la orice. Că la un moment dat poate vă va veni să plecați desculți pe câmp de ciulini, doar doar nu s-o mai auzi nicio negociere, nici măcar un singur ”ce-ai zice dacă…”

Dar și când va crește și va negocia tratate de pace..

 

Sunt multe de zis pe tema asta, am atâtea să vă spun… Dar iată că s-au făcut deja aproape 1500 de cuvinte, și tare mi-e că nu aveți răbdare să citiți mai mult…

Sursa foto