Pictura cu final deschis – Ce este? Care sunt beneficiile?

Tuturor copiilor le place să fie creatori. Unii creează prin pictură, alții creează prin piese lego, alții creează prin cuvinte. Unii creează ordine, alții creează haos, unii creează liniște, alții creează zgomot. Până la urmă, una din diferențele dintre oameni și celelalte animale e capacitatea de a crea. Nu doar pentru a supraviețui, ci și pentru a trezi ceva în noi și în ceilalți.

Foarte mulți copii creează prin pictură. Sau prin lucrul de modelaj. Sau prin colaj. Mulți copii creează folosind foarfeca, alții folosind lipiciul. Alții creează folosind acuarele și carioci și pensule și creioane. Toți copiii pun o parte din lumea lor în ceea ce creează. O parte din bucuriile lor și din îngrijorările lor și din tristețile lor și din temerile lor. Arta nu e doar creativă, ci și eliberatoare. Terapia prin artă aduce libertate spiritului, emoțiilor, ființei.

Dar cum se poate elibera un copil, atunci când trebuie să urmeze reguli stricte ale picturii, de exemplu? Atunci când primește conturul unei flori și trebuie să coloreze în conturul respectiv, cu culori ”reale”? Sigur, și un astfel de desen are beneficiile sale. Copilul învață să-și coordoneze mâinile și ochii, astfel încât să nu depășească marginea conturului. Sigur, copilul învață să observe cu mare atenție mediul înconjurător, ca să știe exact cum să-l reproducă. Copilul poate folosi culori mai tari sau mai blânde, poate apăsa mai tare sau mai încet vârful creionului pe hârtie și, astfel, poate descărca o bucățică mică din bagajul emoțional.

Însă, cel mai mult se dezvoltă copiii în timpul în care sunt liberi să creeze ce și cum își doresc ei. Și despre asta vreau să vă scriu astăzi. Voi lua pictura drept exemplu, dar puteți extinde aceleași principii în orice zonă de creație a copilului (inclusiv jocul). Așadar, discutăm astăzi despre pictura cu final deschis sau pictura concentrată pe proces.

După cum îi spune numele, pictura cu final deschis sau pictura concentrată pe proces nu este interesată în procesul finit. Sau este interesată să-l observe întru analiză, după ce el a fost creat, respectând următoarele (ne)reguli:

(Ne)regulile picturii cu final deschis:

  • copilul nu primește instrucțiuni despre ce trebuie să picteze
  • copilul nu este corectat atunci când pictează
  • părintele oferă copilului ocazia să se concentreze pe proces, pe materiale și pe tehnicile folosite
  • procesul este ghidat în totalitate de către copil
  • se respectă limitele legate de siguranță și limitele generale ale casei (dacă în casa respectivă nu e ok să se picteze pe pereți sau pe mobilă, limita se păstrează; copilul nu are voie să bea acuarelele, în schimb poate alege dacă să picteze pe hârtia pusă în față sau poate pe mânerul pensulei)

Să vă dau și un exemplu, ca să fie mai clar.

Pentru a pregăti această activitate, aveți nevoie de acuarele, pensule, alte materiale pentru pictat (eventual cele din articolul meu despre tehnicile de pictură pentru copii, deși în articolul respectiv nu discut despre pictura cu final deschis, ci despre pictura cu scop), hârtie și alte suprafețe ce pot fi pictate, eventual o oglindă sau o lumină amplasată într-un loc interesant, care să permită copilului să experimenteze mediul în moduri diferite și, poate, un obiect sau o floare, ca motiv de inspirație. Părintele le va pune pe toate frumos, pe masa de lucru, apoi va aștepta să vadă ce urmărește copilul să facă.

În poza de mai jos o să vedeți o Ema de un an și jumătate, într-un astfel de proces. Avea pe masa de lucru foi, pensule, două culori (galben și albastru), un pahar pus pe o  oglindă, în care pusesem un con de brad, o piatră și niște floricele galbene.

Ce nu facem în timpul unei ”activități” de pictură cu final deschis

  • nu aducem copilul de mânuță la masă
  • nu-i spunem ce și cum trebuie să picteze
  • nu urmărim ca cel mic sau mare să ajungă la un produs finit prestabilit
  • nu corectăm (”vezi că ai depășit marginea” ”dar brazii nu sunt roșii” ”nu mai picta cu florile”)
  • nu intervenim, doar observăm

Beneficiile picturii cu final deschis

  • Copilul învață să se concentreze pe proces și nu doar pe rezultat
  • Încurajează creativitatea
  • Încurajează explorarea (materialelor, mediului, sinelui)
  • Oferă oportunitatea explorării senzoriale
  • Oferă spațiu pentru gândire liberă și planificare, rezolvarea problemelor întâmpinate
  • Oferă spațiu pentru exprimarea emoțiilor dificile (prin tehnică, prin culorile alese sau prin tema aleasă – copiii preferă exprimarea prin metode indirecte, în special în cazul emoțiilor prea puternice, pe care fie nu le pot pune în cuvinte, fie nu vor să le retrăiască povestindu-le)
  • Pictura devine o poveste (pe care chiar puteți să o scrieți, după ce copilul termină de pictat) din care puteți afla bucuriile și frământările copilului și devine un punct bun de plecare pentru discuțiile cu copilul

Și acum, ca să o zic pe-a dreaptă, pictura cu final deschis are aceleași beneficii (și altele în plus) și pentru adulți. Voi ați încerca-o?

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Acum două săptămâni am fost la un eveniment foarte interesant. Adică, mi s-a părut interesant de când am auzit despre el, dar odată ajunsă acolo, am fost fascinată de abordarea subiectului și am plecat de acolo foarte ”empowered” (nu-mi place neam cum sună ”împuternicită”, așa că vă rog să mă tolerați cu englezismul ăsta). Vorbesc, desigur, despre ”Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri”, organizat de English Kids Academy și moderat e nimeni altul decât Virgil Ianțu (al cărui stil sec-amuzant îl uitasem în anii de când nu l-am mai văzut la televizor).

O să trec peste formalități și descrieri (am scris deja despre astea și de ce am ales să merg și să promovez acest eveniment aici) și o să trec direct la subiect și la ce am aflat de acolo. Vă spun doar că m-a bucurat tare să văd sala plină de oameni și m-a bucurat asta și mai tare la final, când mi-am dat seama cu ce informații valoroase vor pleca toți cei de acolo și le vor duce mai departe. Pentru că unul din mesajele de final a fost fix acesta: dacă fiecare dintre noi dă mai departe ce a aflat acolo, societatea noastră se va schimba încet-încet. Așa că dau și eu mai departe și sper că toți participanții au făcut-o.

Despre conectare

Primul vorbitor al conferinței a fost Mihai Gânj, profesor fondator IH Bucharest și EKA. Din păcate, pentru că doi copii și mamă dezorganizată, am ratat o bună parte din prezentarea lui. Din fericire, a mai avut o parte de prezentare și la final și am primit și prezentarea, așa că am o idee despre mesajul pe care a vrut să-l transmită.

Folosirea echilibrată a tehnologiei

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip impulsiv-compulsivă și se definește prin folosirea excesivă a dispozitivelor, izolare, escaladare (copilul simte nevoia de a petrece din ce în ce mai mult timp cu nasul în ecrane) și are repercusiuni negative (certuri, minciuni, izolare socială, oboseală, etc.).

Echilibrul acesta nu apare doar în urma limitelor, ci și prin alte metode (sau mai ales prin alte metode).

  • părintele oferă un model de folosire echilibrată a tehnologiei (dacă eu stau toată ziua cu nasul în telefon, cum îi pot pretinde copilului să nu o facă?)
  • părintele stabilește limite de timp și spațiu în care tehnologia poate fi folosită (vedeți mai jos care sunt acestea)
  • părintele oferă alternative de activități și joc ce privilegiază interacțiunea umană de calitate

Limite recomandate de timp și loc în utilizarea telefoanelor/laptopurilor

  • 0-3 ani: DELOC – NICĂIERI
  • 3-6 ani: max. 30 min/zi; în locuri comune ale casei
  • 6-9 ani: max 60 min/zi; în locuri comune ale casei
  • 9-12 ani: 90 min/zi; în locuri comune ale casei
  • 12-18 ani: 120 min/zi; în locuri comune dar şi spaţiul privat (camera personală, toaletă)

Siguranța copiilor pe internet

După aceea a urmat Christian Ciocan, comisar șef în Poliția Română, care ne-a vorbit despre pericolele la care ne supunem atunci când intrăm pe internet și la nevoia de a supraveghea ceea ce fac copiii pe laptop/tabletă/telefon, indiferent cât suntem de siguri de responsabilitatea lor. E important să raportăm imediat orice derapaj. Pentru copiii minori sunt responsabili legali părinții. Iată câteva riscuri asociate navigării pe internet:

  • Utilizarea de informaţii eronate
  • Infectarea sistemului cu programe de tip malware
  • Încălcarea drepturilor de autor
  • Hărţuire, abuz, şantaj online
  • Pornografie infantilă
  • Trafic de persoane
  • Fraude
  • Furt de identitate
  • Dependență

Și aș vrea să vă dau și câteva date, care pot părea incredibile la o primă citire, dar, dacă stau să mă gândesc la copiii pe care îi cunosc, deja simt că nu sunt deloc departe de realitate:

  • 91,1% dintre copii folosesc internetul
  • 76,8% au început să navigheze între 5-10 ani
  • 26,8% au utilizat internetul înainte de 7 ani
  • 72,4% dintre elevi accesează internetul zilnic
  • 90% dintre elevi au un profil pe Facebook
  • 41,2% susțin că profilul de pe rețeaua de socializare pe care o utilizează cel mai frecvent este public

Parenting în era digitală

După ce Christian Ciocan ne-a speriat bine de tot, a venit rândul Georgianei Roșculeț (coordonator de programe educaționale în cadrul Salvați Copiii) să ne spună cum se aplică practic aceste temeri de mai sus și ce putem face. Mi-a plăcut mult cum și ce a vorbit, și cât este de ancorată în realitatea (aia reală, nu aia pe care ne-o imaginăm noi) adolescenților.

Întâi și întâi a spus o treabă care mie mi-a atras mult atenția:

Povestea pe care ţi-o spui despre impactul tehnologiei asupra dezvoltării umane şi al modului de interacţiune influențează relația cu copilul.

Învățarea întotdeauna se face prin relație. Adulții devin ghizi ai copiilor în procesul lor de învățare, drept urmare, povestea pe care mi-o spun eu mie despre internet (ce simt, ce gândesc și ce fac referitor la asta) este ceea ce va modela comportamentul copilului în relație cu internetul și în relație cu mine. Food for thought, cum ar zice englezul. Iar asta îmi explică mie multe din interacțiunile celor din jur cu internetul (copii sau adulți deopotrivă).

Un alt lucru pe care l-a spus ea și care mi-a plăcut mult a fost că un copil e un om cu toate drepturile, la fel ca și un adult. Diferența o face lipsa de experiență de viață a copilului, iar aici e rolul adultului să intervină și să ghideze cu blândețe.

Parentingul ca influență

La fel ca și în vremurile noastre, și copiii de astăzi se întâlnesc cu provocări în grupurile lor. Bully-ing am avut și noi, de exemplu. Pedofili existau și pe vremea noastră. Și altele la fel. Diferența dintre atunci și acum este că dacă atunci un coleg îți spunea că ești cumva, îl auzeau 10-20 de colegi și-apoi injuria se stingea. Acum, informațiile acestea circulă liber între mii de utilizatori și, odată ajunse pe internet, nu mai pot fi șterse. Iar influența adulților pentru a rezolva o problemă a copilului este mult mai mică atunci când lucrurile se desfășoară ”online”. Soluția pe care o propune, atunci, Georgiana Roșculeț e dezvoltarea rezilienței copiilor, în loc de abordarea ”eu știu mai bine”, care transmite implicit, mesajul ”tu nu ești suficient de bun”.

O altă problemă foarte validă pe care o ridică Georgiana Roșculeț e presiunea grupului. Un copil care a înmagazinat deja mesajul ”tu nu ești suficient de grup” și care nu e susținut să creadă în el însuși, ascultă de părinți când e mic și schimbă apoi influența părinților cu influența grupului. Adică, nu mai ascultă de părinții cu intenții bune, ci de anturaj sau alți oameni. Pentru că așa au crescut ei, neavând încredere să preia inițiativa și/sau să-și ia propriile decizii.

Iar în familiile în care părinții sunt abuzatori (fizic sau verbal -> adică își bat copiii (nu neapărat să rupă parul pe ei, ci chiar și ”pălmuța” la fund) sau îi înjură, etc.), lucrurile se precipită și mai mult. În locul în care cel care ar trebui să protejeze devine abuzator, acolo e cel mai nesigur loc pentru copil. Pentru că, după un timp copilul nu mai poate face diferența dintre protector și abuzator și acolo intervine o scindare care îl face să accepte și abuzurile din partea celorlalți.

Sexualizarea copiilor

Sexualizarea copiilor de mici devine o confirmare a normalității abuzului sexual ulterior. Fetițe machiate, băieței de 3 ani care sunt întrebați dacă au iubită, modelul de comportament al adulților, ce comportamente încurajează adulții și cum sunt înfățișate femeile (dar bărbații?), pe ce canale merge televizorul de acasă, toate astea cresc sexualizarea copiilor. Avem impresia că un copil nu înțelege prea multe dintr-un dans lasciv sau dintr-o emisiune cu ”asistentă” (oare mai există asistente dezbrăcate în emisiuni de prost gust?), dar ei pricep mult mai multe decât credem noi.

Normalizarea comportamentului sexual în media și faptul că totul e la un click distanță se transpune în fenomenul de grooming, una din provocările copiilor care au acces la internet. Iată-le și pe celelalte:

  • Cyberbullying – agresiunea, folosirea forței, intimidarea, coerciția prin intermediul mijloacelor tehnologice
  • Sexting – transmiterea de fotografii sau materiale video cu conținut sexual explicit care portretizează minori
  • Grooming – ademenirea copiilor în scop sexual de către un adult
  • Discurs instigator la ură – faptă de natură penală, comisă împotriva unei victime, care a fost selectată de către făptuitor pe baza unei caracteristici de tipul naţionalitate, rasă, etnie, orientare sexuală, ş.a.m.d.

ctrl_AJUTOR

O altă parte extrem de interesantă a prezentării Georgianei a fost, efectiv, experiența practică a adolescenților. Protgramul ctrl_AJUTOR vine în ajutorul adolescenților, e un help line pentru ei

Vă las mai jos o problemă pe care o întâmpină copiii și pentru care cer ajutor la HelpLine ( și nu discută acasă, cu părinții despre asta) și o discuție interesantă de pe wallul meu de Facebook:

Dependența copiilor de ecrane se creează în familie și e, de fapt, lipsa de conectare autentică.

Influența expunerii prelungite la ecrane asupra dezvoltării creierului copilului

Raluca Ioana Teleanu, medic șef secție neurologie pediatrică ne-a vorbit, apoi, despre cum influențează copiii expunerea prelungită la ecrane.

Atunci când copiii sunt expuși prea mult timp la televizor, se observă modificări imediate și pe termen lung.

Pe termen scurt și mediu se pot observa tulburările de somn și de comportament.

Pe termen lung, privitul în exces la televizor inhibă activitatea emisferei stângi a creierului, care nu se mai dezvoltă normal și apar deficiențe în ceea ce privește gândirea logică și analitică, în vorbire, în construirea frazei, în scris și citit. Copiii expuși devreme la ecrane au întârzieri în achiziționarea limbajului și pentru că informația vine de la televizor și n-au nevoie să vorbească. Comportamentul care se dezvoltă după expunerea îndelungată în fața ecranelor este de tip autist.

Aveți în vedere și că stimularea luminoasă intermitentă a televizorului poate induce o criză epileptică. Drept urmare, copiii (dar și adulții) trebuie să privească la televizor cu lumina aprinsă.

Electroencefalograma arată că atunci când ne uităm la televizor, activitatea electrică a creierului se modifică, la fel ca și cea cognitivă. Activitatea corticală pe parcursul vizionării la televizor este de tip Alfa, adică „în afara spațiului”, fără orientare, în stare de visare cu ochii deschiși și trebuie să avem în vedere că acei copii care preferă învățarea vizuală vor fi și mai atrași de televizor.

Programele de învățare pentru bebeluși de tipul Baby Einstein

Baby Einstein și alte programe similare pentru bebeluși, care pretind că vor scoate geniul din ei, sunt complet inutile, spun studiile. Sugarul primește informațiile și învață din ele atunci când acestea vin prin contact cu părintele, pentru că învață din relație și interacțiune. Televizorul nu aduce beneficii nici în sfera cognitivă și nici în cea senzoriomotorie.

Mai e un aspect pe care să îl avem în vedere. Copiii noștri sunt extrem de inteligenți. Un IQ de 130 e complet normal printre ei. Și atunci, ce facem noi să ajutăm copiii să-și folosească eficient acest IQ?

Putem încuraja cititul și aici puterea exemplului are cea mai mare influență. Televiziunea anulează satisfacția pe care o produce lectura, înlocuind-o cu plăcerea facilă a micului ecran → inhibă dezvoltarea abilităților necesare citirii. Cititul la televizor se face la suprafață, într-un ritm foarte rapid, pe când cel din cărți se face într-un ritm moderat și în profunzime.

Spre finalul conferinței mi-a venit ideea să o și filmez, ca să o auziți și voi vorbind. Pentru mine a fost o plăcere să o fac.

Sper ca se aude cum trebuie. As asculta-o doua zile neîntrerupt 😍(Raluca Ioana Teleanu, medic șef secție neurologie pediatrică) #conferinteleEKA

Publicată de Diana Vijulie pe Sâmbătă, 15 Septembrie 2018

Știu că e exagerat de lung articolul, dar au fost atât de multe informații interesante, că n-am vrut să las nimic nespus. Cu toate astea, am tăiat cam jumătate din informațiile și insighturile cu care am plecat de acolo. Sper că ați avut răbdare să citiți până aici.

Dați mai departe, vă rog. Sharing is caring <3

8 tehnici de pictat pentru copii – Tema ”toamna”

Deși mă plâng mereu de toamnă și spun pe unde apuc la orice oră din zi și din noapte că eu sunt o persoană ”de primăvară-vară”, că-mi displac toamna și iarna, nu-i chiar așa. Da, asociez toamna cu vremea urâtă când mama îmi dădea pantalonii ăia urâți, de râdeau copiii la școală de mine. Iar iarna nu puteam să-mi port adidașii ”la modă”, deși ceilalți o făceau, așa că sufeream ca un câine în bocancii urâți (pe care acum i-aș purta cu mare aplomb, pentru că abia acum sunt la modă iar). Dar tot toamna am și cele mai frumoase amintiri.

Am fost un copil care a mers de plăcere la școală și la grădiniță. Nu mai țin minte cum mi-a fost în perioada de ”adaptare” la grădiniță, nici dacă primeam buline sau eram puși la colț, dar îmi amintesc de educatoarea mea pe care o rețin blândă și bună și mai țin minte începutul de grădiniță și plânsetele dinaintea verii, când urma să intru în vacanță. Probabil că pe parcursul anului începea să-mi dispară entuziasmul începutului, pentru că țin minte cu exagerat de multe detalii cum era toamna acolo, și cu prea puține cum era iarna sau primăvara.

Țin minte că toamna mirosea a mere și a pârțuri (vărogsămăscuzați) în sală și că făceam mereu mizerie cu frunze uscate, care picau pe jos. Știu că pictam mult cu galben și roșu, știu că făceam arici și omuleți din castane și scobitori, știu că sărbătoream bunătățile toamnei, știu că meșteream lampioane de toamnă. Băteam Bucureștiul cu bunica, pentru că voiam să strâng ghinde și castane și frunze colorate, pe care le aduceam acasă. Găteam cu ele, deveneau și păpuși și mâncare, le lipeam, le dezlipeam, pe coloram, le spălam, le înveleam, le tricotam fulare și păturici. Aveam ghinde bebeluși în cutii mari de chibrituri cu pernuță și păturică și piure de castane sălbatice. Aveam ghirlande de frunze pictate de natură sau de mine.

Așa că, acum că e toamnă și îmi amintesc toate astea și am și eu copii cum am fost și eu odată, îmi vine să fac de toate cu ei. Bine, pentru că ei nu sunt eu, ci doi omuleți diferiți, practic am un singur copil cu care pot face de toate (da, Fip e complet dezinteresat de artă; vine, vede, încearcă 20 de secunde și a dispărut în ceață). Pentru că deja fac la grădiniță o grămadă de chestii interesante, am început să pun presiune pe mine să vin cu idei diferite, dar la fel de creative și interesante, să nu repetăm acasă ce fac acolo și mi-am făcut un fișier pe telefon cu idei, pe care m-am gândit să le împărtășesc și cu voi, pentru că sigur vă interesează idei de activități pentru copii, care să-i distreze, mai ales că timpul de ieșit afară o să fie din ce în ce mai scurt, pe măsură ce vin frigul și ploile și se scurtează zilele.

Astăzi propun să ne concentrăm pe tehnici de pictură pentru copii, pornind de la tema toamnei. Partea bună e că nu aveți nevoie decât de obiecte pe care oricum le aveți prin casă sau le găsiți prin natură, plus acuarele și hârtie (noi suntem fani ai produselor Faber Castell, probabil tot ca o reminescență a copilăriei mele, când astea erau printre produsele la care visam – mai ales seturile alea imense de creioane colorate, la care încă mai visez și acum :)))

Ideile le-am strâns, în decursul timpului, de pe pinterest. Pentru că le-am salvat direct pe telefon, pentru uzul meu propriu și personal, nu mai am linkurile către articole, așa că am ales să împărtășesc cu voi doar pozele pe care există watermarkul site-ului de unde provin. Chiar și-așa, sunt suficiente idei.

 

Pictură cu bețișoare de urechi

Cel mai bine arată pictura asta pe un canvas, care absoarbe frumos culorile. Nu vă panicați, se găsesc destul de ușor în magazinele de bricolaj, în librării, în magazine cu chinezării. Și nici nu sunt scumpe. Iar pentru lucrul cu copilul, puteți să nu alegeți chiar cea mai scumpă variantă, ci există variante chiar decente de preț. E nevoie să faceți o tulpină de copac, cu niște crenguțe și apoi să legați bine cu un elastic multe bețișoare de urechi. Puneți pe o farfurie culori (roșu și galben) și lăsați copilul să picteze.
Sfat: oferiți-i mereu doar câte două culori primare (sau compuse din culori primare), pentru că dacă i le oferiți pe toate, o să iasă maro și atât.
(Galben cu roșu și albastru face maro. Galben cu roșu și verde face tot maro, pentru că verde este albastru cu galben. Mă rog, ați înțeles voi)

Pictură cu cartofi

Sunt minunați cartofii, pentru că se pot transforma ușor în ce ștampile vreți voi. Acum vă propun o ștampilă de frunze. Luați un cartof, spălați-l, uscați-l și tăiați-l două, apoi sculptați forma nervurilor frunzelor cu un cuțit ascuțit. O să iasă ceva similar cu ce e mai jos.

 

Pictură cu vată

Vă trebuie un clește de rufe și un ghemotoc mic de vată. Acuarele pe o farfurie, o tulpină de copac desenată pe o foaie și spor la treabă.

 

Pictură cu folie cu bule

Asta s-ar putea să nu aveți chiar în casă, dar dacă aveți, e o metodă interesantă de a picta frunzele. V-ați prins, da? O foaie, desenați o tulpină pe ea, pe o farfurie puneți culorile și experimentați.

 

Pictură cu folie de aluminiu

Probabil că ați concluzionat și voi că folia asta nu-i bună de gătit cu ea, și nici sendvișuri nu mai împachetați. Așa că o puteți folosi ca să pictați. O transformați rapid într-o bilă, o înmuiați în culorile pe care le puneți pe o – ați ghicit! – farfurie și spor la treabă. E o tehnică foarte potrivită și pentru a desena cerul, de exemplu. 

 

Pictură cu ”felii” din tubul de hârtie igienică

Și voi făceați de toate cu tuburile care vă rămâneau de la hârtia igienică? Și eu. Suporturi de pixuri, tot felul de animale, șamd. Ei, dacă le tăiați în două sau trei și le presați ușor ca în poză, o să puteți ștampila cu ele forme de frunze, pe care să le umpleți apoi (sau nu) cu culori. 

Pictură cu peria de spălat vase

Ok, ok, poate n-o folosiți chiar pe aia de pe chiuvetă, ci poate luați una specială pentru asta. O să vă iasă niște frunze de toată frumusețea sau, preferatele mele, niște minunate flori de toamnă, dacă vreți să pictați o vază cu flori în ea.

 

Pictură cu dopuri de plută

O alternativă la pictura cu degețelele este cea cu dopurile de plută, pe care să le împrumutați de la prieteni care beau vin (știu că voi nu beți niciodată). Vă dau eu, dacă vă trebuie :))

Spor la treabă să aveți. Voi cu ce mai pictați?

 

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

Micuțul Paul Ekman din patul de jos

Bebelușul pufos, cu fălcuțe umflate și părul când negru ca pana corbului, când blond ca spicul de grâu, îmi dădea mari bătăi de cap la capitolul ”ce-l fac io pe el atunci când o fi mare”. La Ema am oscilat între fashionistă (pe vremea când încerca să devină trendsetter, prin combinațiile cele mai ieșite din comun) și compozitoare de povești (chiar ieri ne uitam împreună la un filmuleț cu ea pe la 2 ani, în care inventa povești). Apoi a început să spună singură ce vrea să fie. A vrut să fie regină, a vrut să fie asistentă (medicală), a vrut să lucreze la birou. Recent m-a anunțat că s-a decis irefutabil asupra viitorului ei. Va deveni îngrijitoare de animale și va locui într-o casă cu grajduri, pe o plajă din Spania. Animalele pe care le va îngriji vor include, desigur, și cel puțin un cal și vor fi toate ale ei. #Fieca!

Dar pe Fip nu l-am bănuit de nimic. Poate la cascadorii m-am gândit odată, apoi mi-au trecut niște fiori pe șira spinării. Cascadoriile lui nu se terminau prea bine. Cea mai cea, în care s-a dat de trei ori peste cap cu bicicleta (știu, suna că aș descrie la figurat, dar vă asigur că s-a învârtit în aer la propriu), s-a soldat cu o mână în ghips. Așa că nu. Încă nu e pregătit să devină cascador. Cât despre prostiile mele cu psihologia, mi-o reteza de foarte multe ori. ”Lasă-mă! Nu, nu vleau să lespil. Nu, nițiodată!”

Aseară, pe la 10 și jumătate noaptea (echivalentul copiilor pentru 3 dimineața), copilul meu de-al doilea și-a găsit, cel puțin pentru moment, menirea. Soră-sa, dintr-o dorință de a amâna și mai mult ora de somn, a început să ne povestească despre niște temeri inventate pe care le avea. Scufundându-se tot mai mult în ele, a scos la iveală unele adevărate, până în clipa în care a ajuns să plângă de frică de-adevăratelea.

Tot încercam să vorbesc cu ea, dar nu reușeam să ajungem prea departe cu discuția, pentru că fie nu știa de ce îi e teamă, fie îi era teamă că nu va mai reuși să adoarmă. La un moment dat, omul mic mi-a făcut semn să tac și i s-a adresat soră-sii, care dormea în patul de deasupra lui:

– Iema, tlebuie să te linistesti, pen’că nu-nțeleg ce ziți. Haide. Umălă pân’ la zețe și lespilă adânc.

 

I-a mai zis el ce i-a mai zis, a lespilat cu ea, până la zețe a lăsat-o pe ea să umele, că el nu-i matematician să-și complice mintea cu așa detalii, apoi, încet-încet soră-sa a reușit să se liniștească și am început să vorbim.

Întâi și-ntâi i-am zis Emei că ne-ar ajuta să vorbim cu frica ei și s-o întrebăm de ce anume vrea s-o păzească pe Ema.

– Frica Emei, vreau să te întreb și eu ceva, că nu pricep. Uite, suntem la noi în casă, în siguranță, împreună. Ce crezi tu că i se poate întâmpla Emei de n-o lași să doarmă?

După câteva minute de liniște, frica Emei ne-a vorbit prin Ema și ne-a povestit de toate lucrurile rele ce se pot întâmpla. Incendiu la bucătărie. Inundație. Cutremur. Hoți. Insecte. Și câte și mai câte. Le-am demontat pe toate pe rând. Avem detector de gaze și fum. Inundație nu are de unde să vină, pentru că cerul este senin, iar în toate băile e închisă apa. Casa are o structură de rezistență, care ajută casa să nu se prăbușească. Și, pe lângă toate astea, rolul nostru de părinți e să-i protejăm și de-asta suntem aici. Într-un final, copilul mare a lespilat cu adevărat adânc și a zis:

– Gata, sunt bine acum. Pot adormi. Frica a plecat la ea acasă.

Debusolat, micuțul terapeut sub acoperire (și sub plapumă) o întreabă, plin de bunăvoință, empatie și compasiune:

– Cum să plețe la ea acasă, Iema? Casa ei e în tine. 

Și are dreptate micul Paul Ekman. Frica e acolo și n-o putem goni niciodată. În schimb, o putem asculta, o putem îndruma și ne putem ajuta de ea. Frica noastră are un rol: să ne protejeze. Drept urmare, ca un părinte protector, ne e alături mereu. Ca să se asigure că nu sărim de la balcon, că nu ne vindem toate bunurile și donăm banii, pentru ca, apoi, să dormim în metrou, că nu dormim cu ușa descuiată și că avem un plan despre ce să facem în caz de cutremur. Frica ne împinge de la spate și facem cursuri de prim-ajutor, frica ne trimite să ne facem analizele anual, să ne facem asigurări de viață și de boală, frica nu ne lasă să conducem mașinile ca niște descreierați, etc. Și e bine să o ascultăm. Și să o temperăm câteodată.

Deci, e cum zice el. Casa fricii e în noi. E important să învățăm să trăim cu ea.

Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri. Și un premiu

Citiți până la final. Avem concurs 🙂 

În vacanța asta, copiii au avut vreo două zile în care au petrecut mai mult timp în fața ecranelor decât în toată viața lor adunată. Pe de-o parte m-am simțit vinovată. Ultima dată când Ema a petrecut atât timp în fața televizorului, a fost acum două veri, când Fip și cu mine aveam fiecare câte o enteroviroză și nu m-am putut ocupa, efectiv, de ea. Atunci nu m-am simțit atât de vinovată. Dar acum da. Pe de altă parte, a fost comod. Era liniște, copiii nu voiau nimic de la mine, stăteau toți 4 (nu toți 4 ai mei) într-o cameră și se jucau pe telefoane. Găseam și părți bune pentru ei, nu doar pentru mine. Că stau împreună și interacționează, totuși (e adevărat, nu erau complet sedați de ce vedeau/făceau, ci interacționau între ei). Că folosesc (și) aplicații utile, unde gândesc, scriu, etc. Dar erau doar scuze.

Am fost mereu de părere că timpul petrecut în fața ecranelor trebuie să fie cât mai limitat. Și, exceptând unele momente de scăpare, eu una mă declar mulțumită de cum am reușit să fac față expunerii lor. Avem un program și niște reguli. TV dimineața, nu seara, nu înainte de somn. În loc de TV, sincer eu prefer jocurile pe telefon, așa că le-am oferit telefoanele în ultima vreme. Am căutat joculețe care să-i ajute să-și pună mintea la contribuție. Măcar un 0.1% să le fie de folos. Câteodată, în weekend, își aleg un film după-amiaza și se uită la el. Eventual își cheamă în vizită prietenii din vecini și urmăresc împreună.

Ce am încercat, însă, să-i învăț e că toate aparatele astea pot fi mai mult decât un spațiu de relaxare și amuzament, ci adevărate școli și biblioteci. Poți folosi telefonul ca să afli multe informații utile, poți folosi tableta ca să citești cărți de pe ea, poți folosi laptopul ca să faci tot felul de cercetări și proiecte, poți folosi televizorul ca să te uiți la documentare interesante. Ema o să înceapă în clasa 0 și ore de informatică, așa că o să i se confirme și la școală teoriile mele.

 

Cu toate astea, recunosc. Ăsta e încă un domeniu în care am dubii. Știu și cred că mintea lor nu e formată pentru a fi expusă mișcărilor rapide ale televizorului, că pot deveni ușor dependenți de ecrane, că ecranele le pot schimba percepția asupra lumii. Dar, mai știu și că lumea în care ei vor crește va fi dominată de ecrane. Și aici nu știu cât e prea mult și cât e prea puțin. Oare, în lumea lor, diferită de lumea noastră, n-o să-i ajute conexiunile neuronale pe care și le fac acum, când învață să-și descarce jocuri pe telefon? Sau să schimbe wallpaperul? Sau să deseneze cu degetul pe tabletă?

Cât am fost în concediu, iar copiii erau cu telefoane sau fără, am aflat de o conferință ce va fi pe tema asta.

Pe scurt, în ideea că poate cândva vom pleca din țară, am decis ca de anul ăsta copiii să înceapă să învețe mai intens limba engleză. Așa că  tocmai i-am înscris la niște cursuri de engleză la English Kids Academy, pe care îi urmăresc de mai bine de un an și la conferințele cărora am mai fost, ca să-mi fac o idee. Și mi-a plăcut mult cum văd ei lucrurile, așa că i-am ales. Și am ales și să vă povestesc despre evenimentul ăsta, pe care îl organizează ei, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura cu dileme legate de accesul copiilor la tv/telefon/tabletă/laptop.

Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri

Evenimentul se numește ”Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri” și își propune să răspundă la întrebări care ne frământă pe toţi în ziua de astăzi, precum:

• La ce vârstă poate începe bebeluşul meu să se uite la televizor?

• Este în regulă pentru un copil de 1-3 ani să se joace pe tabletă?

• Este o legătură între jocurile online şi ADHD la copiii mici?

• Sunt motive să-mi fie frică pentru copilul meu de Deep web, „Reţeaua din adâncuri”?

• Ar trebui să permit copiilor mei adolescenţi să petreacă ore în şir pe smartphone?

• Ce (NU) știm despre dependența de internet?

• Care sunt cele mai noi studii efectuate de neurologi, ciberpsihologi și cercetatori din domeniu?

• Ce soluții avem la îndemână pentru a ne proteja, pe noi și pe copiii noștri?

Evenimentul va fi moderat de Vigil Ianțu, iar următorii specialiști in educație, securitatea informației, neurologie vor oferi răspunsuri la aceste întrebări și dileme despre care vă ziceam.

Mihai Laurenţiu Gânj – Fondator IH Bucharest, Inspector IH World Organisation, Consultant în Dezvoltarea Relațiilor Umane și Trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda

Georgiana Rosculeţ – Coordonator Programe Educaţionale „Salvaţi Copiii”

Raluca Teleanu – Doctor Neurochirurg, Director al Secției de Neurologie a Spitalului Victor Gomoiu

Christian Ciocan – Comisar Șef Poliţia Română, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalităţii

• Speaker BitDefender – urmează să fie anunțat.

Prețul de early bird a trecut, că am venit eu târziu să vă anunț, dar bilete încă puteți cumpăra. 120 de lei costă participarea la această conferință. Biletul îl puteți achiziționa aici.

Și acum, concursul.

Dacă îmi spuneți în comentarii cum vedeți voi accesul copiilor la tehnologie, o să intrați în tragerea la sorți pentru un bilet gratuit la conferința Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri.
Tragerea la sorți o să o fac pe 12 septembrie, așa că aveți timp berechet să participați la concurs.

Dați mai departe, să afle și alții 🙂

Și, pe lângă concurs, mai am o surpriză. EKA  oferă și 50% discount pentru 5 persoane care se înscriu online și plătesc online, folosind codul EKA30

Succes!

 

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Cam asta a spus Mihaela Coșescu la Social Media for Parents, după o grămadă de discursuri ale specialiștilor adresate mamelor. Sigur, nu știu dacă fix cu cuvintele astea, pentru că a trecut mult timp de atunci, dar suna bine să încep cu replica ei, iar mesajul acolo era: Unde sunt tații? Cu ei de ce nu vorbim?

Pe măsură ce spunea lucrurile astea, îi dădeam dreptate din ce în ce mai mult și simțeam din ce în ce mai mult presiunea. Presiunea îngrijirii copiilor, hrănirii lor adecvate, cu 0 gr de zahăr pe zi sau nu, cu legume sau fără, cu echilibrul dintre viața de mamă și cea de angajată/antreprenoare/ce-o-mai-fi-ea, cu una cu alta.

Dar, unde erau tații? Asta se întreba și Mihaela. De ce tații nu apar în peisaj? De ce punem presiune, în continuare, pe mame? De ce totul e în ograda mamei? De ce nu ne adresăm audienței de ”părinți” și rămânem la audiența de ”mame”? De ce să nu aducem în dezbatere stereotipia pe care o știm atât de bine și de ce să nu ne depășim condiția asta. Și tații pot găti. Iar unii o fac foarte bine. Și tații pot lua decizii bune în creșterea copiilor, cu condiția să fie nevoie de deciziile lor. Și tații pot face orice face o mamă, mai puțin partea de sarcină, naștere și alăptare.

I-am mulțumit Mihaelei pentru remarca ei și am luat o pauză în care m-am gândit. Și eu fac fix tot asta. Vorbesc cu mamele, sfătuiesc mamele, mă adresez lor. Da, 90% din publicul meu e format din femei. Și asta, probabil, pentru că mă adresez lor. Iar dacă stau bine să mă gândesc, unul din cele mai viralizate articole pe care le-am scris, e fix unul care se adresează taților. Asta este pentru tați. Sigur, acum l-aș scrie ușor diferit, dar esența rămâne aceeași: faceți împreună, fiți împreună, fiți o echipă!

 

În toți anii ăștia de când scriu am primit adesea mailuri sau mesaje prin care cititoarele mă întrebau cum mă descurc singură cu unul sau doi copii. Așa păream din articole și din poze, cu V. lipsă din peisaj. V. a fost mereu lipsă doar din peisajul vieții virtuale, pentru că lui nu-i place să fie expus, așa că am respectat asta și l-am ținut ascuns, doar pentru noi. Dar, în peisajul vieții familiei, V. e foarte prezent și foarte implicat, indiferent cât de mult muncește sau călătorește. Și e și foarte descurcăreț. I-am mulțumit de multe ori pentru asta, apoi mi-am dat seama că mulțumindu-i e ca și cum l-aș scoate din familie. Ca și cum n-ar fi și treaba lui, ci doar a mea, iar el mă ajută făcându-mi treaba. Nu-i așa. Nu-i așa deloc.

Dragi părinți, creșterea copiilor e o treabă comună. Știu, mamele poartă sarcina și nasc copiii, ele alăptează, dar copilul nu-i doar al lor. Copilul e făcut de doi părinți și e important să nu uităm asta. E important să nu uităm asta noi, mamele, și să le permitem taților să se implice real, să ia decizii, să gătească și să știe unde sunt hainele copiilor în dulap, care sunt cărțile lor preferate, ce griji și gânduri au, la ce școală vor merge, șamd. Și e important să nu uite asta nici tații și să-și ceară drepturile de părinte, atunci când mama e reticentă în a le da.

Și mai cred, la fel ca Mihaela, că e datoria noastră, unii bloggeri, alții influenceri, alții persoane publice, fiecare pe bucățica ei/lui, să schimbăm puțin discursul public și perspectiva. Să ne îndepărtăm de ”mama care jonglează cu toate și tatăl care o ajută sau nu” și să ne apropiem puțin de ”echipa părinților”, care lucrează împreună în familia lor, care sunt membri cu drepturi depline, dar și datorii pe măsură. Și mai e și treaba noastră de părinți să le prezentăm copiilor noștri, băieți sau fete, o nouă realitate. Realitatea în care și bărbatul poate și face, realitatea în care un bărbat e un adult, nu încă un copil în casă, de care mama are grijă.

Mai cunoașteți și voi tați cu drepturi și îndatoriri egale în familiile lor? Dacă sunt chiar pe canapeaua voastră din sufragerie sau la bucătărie sau în parc cu copiii, lăudați-vă cu ei, să afle lumea că nu-s fata morgana, ci că există!

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.