8 tehnici de pictat pentru copii – Tema ”toamna”

Deși mă plâng mereu de toamnă și spun pe unde apuc la orice oră din zi și din noapte că eu sunt o persoană ”de primăvară-vară”, că-mi displac toamna și iarna, nu-i chiar așa. Da, asociez toamna cu vremea urâtă când mama îmi dădea pantalonii ăia urâți, de râdeau copiii la școală de mine. Iar iarna nu puteam să-mi port adidașii ”la modă”, deși ceilalți o făceau, așa că sufeream ca un câine în bocancii urâți (pe care acum i-aș purta cu mare aplomb, pentru că abia acum sunt la modă iar). Dar tot toamna am și cele mai frumoase amintiri.

Am fost un copil care a mers de plăcere la școală și la grădiniță. Nu mai țin minte cum mi-a fost în perioada de ”adaptare” la grădiniță, nici dacă primeam buline sau eram puși la colț, dar îmi amintesc de educatoarea mea pe care o rețin blândă și bună și mai țin minte începutul de grădiniță și plânsetele dinaintea verii, când urma să intru în vacanță. Probabil că pe parcursul anului începea să-mi dispară entuziasmul începutului, pentru că țin minte cu exagerat de multe detalii cum era toamna acolo, și cu prea puține cum era iarna sau primăvara.

Țin minte că toamna mirosea a mere și a pârțuri (vărogsămăscuzați) în sală și că făceam mereu mizerie cu frunze uscate, care picau pe jos. Știu că pictam mult cu galben și roșu, știu că făceam arici și omuleți din castane și scobitori, știu că sărbătoream bunătățile toamnei, știu că meșteream lampioane de toamnă. Băteam Bucureștiul cu bunica, pentru că voiam să strâng ghinde și castane și frunze colorate, pe care le aduceam acasă. Găteam cu ele, deveneau și păpuși și mâncare, le lipeam, le dezlipeam, pe coloram, le spălam, le înveleam, le tricotam fulare și păturici. Aveam ghinde bebeluși în cutii mari de chibrituri cu pernuță și păturică și piure de castane sălbatice. Aveam ghirlande de frunze pictate de natură sau de mine.

Așa că, acum că e toamnă și îmi amintesc toate astea și am și eu copii cum am fost și eu odată, îmi vine să fac de toate cu ei. Bine, pentru că ei nu sunt eu, ci doi omuleți diferiți, practic am un singur copil cu care pot face de toate (da, Fip e complet dezinteresat de artă; vine, vede, încearcă 20 de secunde și a dispărut în ceață). Pentru că deja fac la grădiniță o grămadă de chestii interesante, am început să pun presiune pe mine să vin cu idei diferite, dar la fel de creative și interesante, să nu repetăm acasă ce fac acolo și mi-am făcut un fișier pe telefon cu idei, pe care m-am gândit să le împărtășesc și cu voi, pentru că sigur vă interesează idei de activități pentru copii, care să-i distreze, mai ales că timpul de ieșit afară o să fie din ce în ce mai scurt, pe măsură ce vin frigul și ploile și se scurtează zilele.

Astăzi propun să ne concentrăm pe tehnici de pictură pentru copii, pornind de la tema toamnei. Partea bună e că nu aveți nevoie decât de obiecte pe care oricum le aveți prin casă sau le găsiți prin natură, plus acuarele și hârtie (noi suntem fani ai produselor Faber Castell, probabil tot ca o reminescență a copilăriei mele, când astea erau printre produsele la care visam – mai ales seturile alea imense de creioane colorate, la care încă mai visez și acum :)))

Ideile le-am strâns, în decursul timpului, de pe pinterest. Pentru că le-am salvat direct pe telefon, pentru uzul meu propriu și personal, nu mai am linkurile către articole, așa că am ales să împărtășesc cu voi doar pozele pe care există watermarkul site-ului de unde provin. Chiar și-așa, sunt suficiente idei.

 

Pictură cu bețișoare de urechi

Cel mai bine arată pictura asta pe un canvas, care absoarbe frumos culorile. Nu vă panicați, se găsesc destul de ușor în magazinele de bricolaj, în librării, în magazine cu chinezării. Și nici nu sunt scumpe. Iar pentru lucrul cu copilul, puteți să nu alegeți chiar cea mai scumpă variantă, ci există variante chiar decente de preț. E nevoie să faceți o tulpină de copac, cu niște crenguțe și apoi să legați bine cu un elastic multe bețișoare de urechi. Puneți pe o farfurie culori (roșu și galben) și lăsați copilul să picteze.
Sfat: oferiți-i mereu doar câte două culori primare (sau compuse din culori primare), pentru că dacă i le oferiți pe toate, o să iasă maro și atât.
(Galben cu roșu și albastru face maro. Galben cu roșu și verde face tot maro, pentru că verde este albastru cu galben. Mă rog, ați înțeles voi)

Pictură cu cartofi

Sunt minunați cartofii, pentru că se pot transforma ușor în ce ștampile vreți voi. Acum vă propun o ștampilă de frunze. Luați un cartof, spălați-l, uscați-l și tăiați-l două, apoi sculptați forma nervurilor frunzelor cu un cuțit ascuțit. O să iasă ceva similar cu ce e mai jos.

 

Pictură cu vată

Vă trebuie un clește de rufe și un ghemotoc mic de vată. Acuarele pe o farfurie, o tulpină de copac desenată pe o foaie și spor la treabă.

 

Pictură cu folie cu bule

Asta s-ar putea să nu aveți chiar în casă, dar dacă aveți, e o metodă interesantă de a picta frunzele. V-ați prins, da? O foaie, desenați o tulpină pe ea, pe o farfurie puneți culorile și experimentați.

 

Pictură cu folie de aluminiu

Probabil că ați concluzionat și voi că folia asta nu-i bună de gătit cu ea, și nici sendvișuri nu mai împachetați. Așa că o puteți folosi ca să pictați. O transformați rapid într-o bilă, o înmuiați în culorile pe care le puneți pe o – ați ghicit! – farfurie și spor la treabă. E o tehnică foarte potrivită și pentru a desena cerul, de exemplu. 

 

Pictură cu ”felii” din tubul de hârtie igienică

Și voi făceați de toate cu tuburile care vă rămâneau de la hârtia igienică? Și eu. Suporturi de pixuri, tot felul de animale, șamd. Ei, dacă le tăiați în două sau trei și le presați ușor ca în poză, o să puteți ștampila cu ele forme de frunze, pe care să le umpleți apoi (sau nu) cu culori. 

Pictură cu peria de spălat vase

Ok, ok, poate n-o folosiți chiar pe aia de pe chiuvetă, ci poate luați una specială pentru asta. O să vă iasă niște frunze de toată frumusețea sau, preferatele mele, niște minunate flori de toamnă, dacă vreți să pictați o vază cu flori în ea.

 

Pictură cu dopuri de plută

O alternativă la pictura cu degețelele este cea cu dopurile de plută, pe care să le împrumutați de la prieteni care beau vin (știu că voi nu beți niciodată). Vă dau eu, dacă vă trebuie :))

Spor la treabă să aveți. Voi cu ce mai pictați?

 

Micuțul Paul Ekman din patul de jos

Bebelușul pufos, cu fălcuțe umflate și părul când negru ca pana corbului, când blond ca spicul de grâu, îmi dădea mari bătăi de cap la capitolul ”ce-l fac io pe el atunci când o fi mare”. La Ema am oscilat între fashionistă (pe vremea când încerca să devină trendsetter, prin combinațiile cele mai ieșite din comun) și compozitoare de povești (chiar ieri ne uitam împreună la un filmuleț cu ea pe la 2 ani, în care inventa povești). Apoi a început să spună singură ce vrea să fie. A vrut să fie regină, a vrut să fie asistentă (medicală), a vrut să lucreze la birou. Recent m-a anunțat că s-a decis irefutabil asupra viitorului ei. Va deveni îngrijitoare de animale și va locui într-o casă cu grajduri, pe o plajă din Spania. Animalele pe care le va îngriji vor include, desigur, și cel puțin un cal și vor fi toate ale ei. #Fieca!

Dar pe Fip nu l-am bănuit de nimic. Poate la cascadorii m-am gândit odată, apoi mi-au trecut niște fiori pe șira spinării. Cascadoriile lui nu se terminau prea bine. Cea mai cea, în care s-a dat de trei ori peste cap cu bicicleta (știu, suna că aș descrie la figurat, dar vă asigur că s-a învârtit în aer la propriu), s-a soldat cu o mână în ghips. Așa că nu. Încă nu e pregătit să devină cascador. Cât despre prostiile mele cu psihologia, mi-o reteza de foarte multe ori. ”Lasă-mă! Nu, nu vleau să lespil. Nu, nițiodată!”

Aseară, pe la 10 și jumătate noaptea (echivalentul copiilor pentru 3 dimineața), copilul meu de-al doilea și-a găsit, cel puțin pentru moment, menirea. Soră-sa, dintr-o dorință de a amâna și mai mult ora de somn, a început să ne povestească despre niște temeri inventate pe care le avea. Scufundându-se tot mai mult în ele, a scos la iveală unele adevărate, până în clipa în care a ajuns să plângă de frică de-adevăratelea.

Tot încercam să vorbesc cu ea, dar nu reușeam să ajungem prea departe cu discuția, pentru că fie nu știa de ce îi e teamă, fie îi era teamă că nu va mai reuși să adoarmă. La un moment dat, omul mic mi-a făcut semn să tac și i s-a adresat soră-sii, care dormea în patul de deasupra lui:

– Iema, tlebuie să te linistesti, pen’că nu-nțeleg ce ziți. Haide. Umălă pân’ la zețe și lespilă adânc.

 

I-a mai zis el ce i-a mai zis, a lespilat cu ea, până la zețe a lăsat-o pe ea să umele, că el nu-i matematician să-și complice mintea cu așa detalii, apoi, încet-încet soră-sa a reușit să se liniștească și am început să vorbim.

Întâi și-ntâi i-am zis Emei că ne-ar ajuta să vorbim cu frica ei și s-o întrebăm de ce anume vrea s-o păzească pe Ema.

– Frica Emei, vreau să te întreb și eu ceva, că nu pricep. Uite, suntem la noi în casă, în siguranță, împreună. Ce crezi tu că i se poate întâmpla Emei de n-o lași să doarmă?

După câteva minute de liniște, frica Emei ne-a vorbit prin Ema și ne-a povestit de toate lucrurile rele ce se pot întâmpla. Incendiu la bucătărie. Inundație. Cutremur. Hoți. Insecte. Și câte și mai câte. Le-am demontat pe toate pe rând. Avem detector de gaze și fum. Inundație nu are de unde să vină, pentru că cerul este senin, iar în toate băile e închisă apa. Casa are o structură de rezistență, care ajută casa să nu se prăbușească. Și, pe lângă toate astea, rolul nostru de părinți e să-i protejăm și de-asta suntem aici. Într-un final, copilul mare a lespilat cu adevărat adânc și a zis:

– Gata, sunt bine acum. Pot adormi. Frica a plecat la ea acasă.

Debusolat, micuțul terapeut sub acoperire (și sub plapumă) o întreabă, plin de bunăvoință, empatie și compasiune:

– Cum să plețe la ea acasă, Iema? Casa ei e în tine. 

Și are dreptate micul Paul Ekman. Frica e acolo și n-o putem goni niciodată. În schimb, o putem asculta, o putem îndruma și ne putem ajuta de ea. Frica noastră are un rol: să ne protejeze. Drept urmare, ca un părinte protector, ne e alături mereu. Ca să se asigure că nu sărim de la balcon, că nu ne vindem toate bunurile și donăm banii, pentru ca, apoi, să dormim în metrou, că nu dormim cu ușa descuiată și că avem un plan despre ce să facem în caz de cutremur. Frica ne împinge de la spate și facem cursuri de prim-ajutor, frica ne trimite să ne facem analizele anual, să ne facem asigurări de viață și de boală, frica nu ne lasă să conducem mașinile ca niște descreierați, etc. Și e bine să o ascultăm. Și să o temperăm câteodată.

Deci, e cum zice el. Casa fricii e în noi. E important să învățăm să trăim cu ea.

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip

Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri. Și un premiu

Citiți până la final. Avem concurs 🙂 

În vacanța asta, copiii au avut vreo două zile în care au petrecut mai mult timp în fața ecranelor decât în toată viața lor adunată. Pe de-o parte m-am simțit vinovată. Ultima dată când Ema a petrecut atât timp în fața televizorului, a fost acum două veri, când Fip și cu mine aveam fiecare câte o enteroviroză și nu m-am putut ocupa, efectiv, de ea. Atunci nu m-am simțit atât de vinovată. Dar acum da. Pe de altă parte, a fost comod. Era liniște, copiii nu voiau nimic de la mine, stăteau toți 4 (nu toți 4 ai mei) într-o cameră și se jucau pe telefoane. Găseam și părți bune pentru ei, nu doar pentru mine. Că stau împreună și interacționează, totuși (e adevărat, nu erau complet sedați de ce vedeau/făceau, ci interacționau între ei). Că folosesc (și) aplicații utile, unde gândesc, scriu, etc. Dar erau doar scuze.

Am fost mereu de părere că timpul petrecut în fața ecranelor trebuie să fie cât mai limitat. Și, exceptând unele momente de scăpare, eu una mă declar mulțumită de cum am reușit să fac față expunerii lor. Avem un program și niște reguli. TV dimineața, nu seara, nu înainte de somn. În loc de TV, sincer eu prefer jocurile pe telefon, așa că le-am oferit telefoanele în ultima vreme. Am căutat joculețe care să-i ajute să-și pună mintea la contribuție. Măcar un 0.1% să le fie de folos. Câteodată, în weekend, își aleg un film după-amiaza și se uită la el. Eventual își cheamă în vizită prietenii din vecini și urmăresc împreună.

Ce am încercat, însă, să-i învăț e că toate aparatele astea pot fi mai mult decât un spațiu de relaxare și amuzament, ci adevărate școli și biblioteci. Poți folosi telefonul ca să afli multe informații utile, poți folosi tableta ca să citești cărți de pe ea, poți folosi laptopul ca să faci tot felul de cercetări și proiecte, poți folosi televizorul ca să te uiți la documentare interesante. Ema o să înceapă în clasa 0 și ore de informatică, așa că o să i se confirme și la școală teoriile mele.

 

Cu toate astea, recunosc. Ăsta e încă un domeniu în care am dubii. Știu și cred că mintea lor nu e formată pentru a fi expusă mișcărilor rapide ale televizorului, că pot deveni ușor dependenți de ecrane, că ecranele le pot schimba percepția asupra lumii. Dar, mai știu și că lumea în care ei vor crește va fi dominată de ecrane. Și aici nu știu cât e prea mult și cât e prea puțin. Oare, în lumea lor, diferită de lumea noastră, n-o să-i ajute conexiunile neuronale pe care și le fac acum, când învață să-și descarce jocuri pe telefon? Sau să schimbe wallpaperul? Sau să deseneze cu degetul pe tabletă?

Cât am fost în concediu, iar copiii erau cu telefoane sau fără, am aflat de o conferință ce va fi pe tema asta.

Pe scurt, în ideea că poate cândva vom pleca din țară, am decis ca de anul ăsta copiii să înceapă să învețe mai intens limba engleză. Așa că  tocmai i-am înscris la niște cursuri de engleză la English Kids Academy, pe care îi urmăresc de mai bine de un an și la conferințele cărora am mai fost, ca să-mi fac o idee. Și mi-a plăcut mult cum văd ei lucrurile, așa că i-am ales. Și am ales și să vă povestesc despre evenimentul ăsta, pe care îl organizează ei, pentru că sunt convinsă că nu sunt singura cu dileme legate de accesul copiilor la tv/telefon/tabletă/laptop.

Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri

Evenimentul se numește ”Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri” și își propune să răspundă la întrebări care ne frământă pe toţi în ziua de astăzi, precum:

• La ce vârstă poate începe bebeluşul meu să se uite la televizor?

• Este în regulă pentru un copil de 1-3 ani să se joace pe tabletă?

• Este o legătură între jocurile online şi ADHD la copiii mici?

• Sunt motive să-mi fie frică pentru copilul meu de Deep web, „Reţeaua din adâncuri”?

• Ar trebui să permit copiilor mei adolescenţi să petreacă ore în şir pe smartphone?

• Ce (NU) știm despre dependența de internet?

• Care sunt cele mai noi studii efectuate de neurologi, ciberpsihologi și cercetatori din domeniu?

• Ce soluții avem la îndemână pentru a ne proteja, pe noi și pe copiii noștri?

Evenimentul va fi moderat de Vigil Ianțu, iar următorii specialiști in educație, securitatea informației, neurologie vor oferi răspunsuri la aceste întrebări și dileme despre care vă ziceam.

Mihai Laurenţiu Gânj – Fondator IH Bucharest, Inspector IH World Organisation, Consultant în Dezvoltarea Relațiilor Umane și Trainer calificat de Transformational Psychology Institute din Bergen, Olanda

Georgiana Rosculeţ – Coordonator Programe Educaţionale „Salvaţi Copiii”

Raluca Teleanu – Doctor Neurochirurg, Director al Secției de Neurologie a Spitalului Victor Gomoiu

Christian Ciocan – Comisar Șef Poliţia Română, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalităţii

• Speaker BitDefender – urmează să fie anunțat.

Prețul de early bird a trecut, că am venit eu târziu să vă anunț, dar bilete încă puteți cumpăra. 120 de lei costă participarea la această conferință. Biletul îl puteți achiziționa aici.

Și acum, concursul.

Dacă îmi spuneți în comentarii cum vedeți voi accesul copiilor la tehnologie, o să intrați în tragerea la sorți pentru un bilet gratuit la conferința Copilul meu și tehnologiile. Oportunități și riscuri.
Tragerea la sorți o să o fac pe 12 septembrie, așa că aveți timp berechet să participați la concurs.

Dați mai departe, să afle și alții 🙂

Și, pe lângă concurs, mai am o surpriză. EKA  oferă și 50% discount pentru 5 persoane care se înscriu online și plătesc online, folosind codul EKA30

Succes!

 

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Cam asta a spus Mihaela Coșescu la Social Media for Parents, după o grămadă de discursuri ale specialiștilor adresate mamelor. Sigur, nu știu dacă fix cu cuvintele astea, pentru că a trecut mult timp de atunci, dar suna bine să încep cu replica ei, iar mesajul acolo era: Unde sunt tații? Cu ei de ce nu vorbim?

Pe măsură ce spunea lucrurile astea, îi dădeam dreptate din ce în ce mai mult și simțeam din ce în ce mai mult presiunea. Presiunea îngrijirii copiilor, hrănirii lor adecvate, cu 0 gr de zahăr pe zi sau nu, cu legume sau fără, cu echilibrul dintre viața de mamă și cea de angajată/antreprenoare/ce-o-mai-fi-ea, cu una cu alta.

Dar, unde erau tații? Asta se întreba și Mihaela. De ce tații nu apar în peisaj? De ce punem presiune, în continuare, pe mame? De ce totul e în ograda mamei? De ce nu ne adresăm audienței de ”părinți” și rămânem la audiența de ”mame”? De ce să nu aducem în dezbatere stereotipia pe care o știm atât de bine și de ce să nu ne depășim condiția asta. Și tații pot găti. Iar unii o fac foarte bine. Și tații pot lua decizii bune în creșterea copiilor, cu condiția să fie nevoie de deciziile lor. Și tații pot face orice face o mamă, mai puțin partea de sarcină, naștere și alăptare.

I-am mulțumit Mihaelei pentru remarca ei și am luat o pauză în care m-am gândit. Și eu fac fix tot asta. Vorbesc cu mamele, sfătuiesc mamele, mă adresez lor. Da, 90% din publicul meu e format din femei. Și asta, probabil, pentru că mă adresez lor. Iar dacă stau bine să mă gândesc, unul din cele mai viralizate articole pe care le-am scris, e fix unul care se adresează taților. Asta este pentru tați. Sigur, acum l-aș scrie ușor diferit, dar esența rămâne aceeași: faceți împreună, fiți împreună, fiți o echipă!

 

În toți anii ăștia de când scriu am primit adesea mailuri sau mesaje prin care cititoarele mă întrebau cum mă descurc singură cu unul sau doi copii. Așa păream din articole și din poze, cu V. lipsă din peisaj. V. a fost mereu lipsă doar din peisajul vieții virtuale, pentru că lui nu-i place să fie expus, așa că am respectat asta și l-am ținut ascuns, doar pentru noi. Dar, în peisajul vieții familiei, V. e foarte prezent și foarte implicat, indiferent cât de mult muncește sau călătorește. Și e și foarte descurcăreț. I-am mulțumit de multe ori pentru asta, apoi mi-am dat seama că mulțumindu-i e ca și cum l-aș scoate din familie. Ca și cum n-ar fi și treaba lui, ci doar a mea, iar el mă ajută făcându-mi treaba. Nu-i așa. Nu-i așa deloc.

Dragi părinți, creșterea copiilor e o treabă comună. Știu, mamele poartă sarcina și nasc copiii, ele alăptează, dar copilul nu-i doar al lor. Copilul e făcut de doi părinți și e important să nu uităm asta. E important să nu uităm asta noi, mamele, și să le permitem taților să se implice real, să ia decizii, să gătească și să știe unde sunt hainele copiilor în dulap, care sunt cărțile lor preferate, ce griji și gânduri au, la ce școală vor merge, șamd. Și e important să nu uite asta nici tații și să-și ceară drepturile de părinte, atunci când mama e reticentă în a le da.

Și mai cred, la fel ca Mihaela, că e datoria noastră, unii bloggeri, alții influenceri, alții persoane publice, fiecare pe bucățica ei/lui, să schimbăm puțin discursul public și perspectiva. Să ne îndepărtăm de ”mama care jonglează cu toate și tatăl care o ajută sau nu” și să ne apropiem puțin de ”echipa părinților”, care lucrează împreună în familia lor, care sunt membri cu drepturi depline, dar și datorii pe măsură. Și mai e și treaba noastră de părinți să le prezentăm copiilor noștri, băieți sau fete, o nouă realitate. Realitatea în care și bărbatul poate și face, realitatea în care un bărbat e un adult, nu încă un copil în casă, de care mama are grijă.

Mai cunoașteți și voi tați cu drepturi și îndatoriri egale în familiile lor? Dacă sunt chiar pe canapeaua voastră din sufragerie sau la bucătărie sau în parc cu copiii, lăudați-vă cu ei, să afle lumea că nu-s fata morgana, ci că există!

Ordinul de protecție

Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor.

Va fi vreodată suficient?

Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Cum i-am rămas mică Emei și o recomandare de carte pentru părinți

Când era Ema mică, vorbeam despre orice. Ce conta că are 3 luni, sau 6 luni, un an, sau doi? Gândeam mereu cu voce tare și îi explicam de toate. Și le reținea, că doar tocmai ce-și exersa și ea memoria. Îi povesteam ce vedeam eu prin jur, îmi mai citeam cărțile cu voce tare, mergeam pe stradă cu ea în wrap și ne întrebam (mai mult eu) de ce o fi supărat un domn, de ce o fi veselă o doamnă. Înainte să împlinească doi ani spunea că a căzut nu pentru că n-ar fi fost atentă, ci pentru că a atras-o forța gravitațională, corelație pe care o făcuse singură între mărul lui Newton care cădea din copac și dulceața de copil, care cădea din picioare.  Știa cine e președintele țării, cum îl cheamă și cum arată, mersese la vot, îi explicasem despre democrație (votam în mașină cine e ”pentru” o anumită poveste, cine e ”împotrivă” sau dacă se ”abține” cineva. Veneam, deci, cu multă informație. Eram ca o cămașă care îi venea foarte larg, o cămașă cu multe buzunare, iar în fiecare buzunar era câte o informație.

Apoi mai erau informațiile care nu apăreau mereu natural în discuție, dar pe care știam că trebuie să le bifăm. De exemplu, cele legate de părțile intime ale corpului, de cum apare un copil pe lume, de unde vine el și pe unde iese, ce-i aia o menstruație, și altele asemenea. Le știa și pe astea, povestite cât să le înțeleagă cu mintea ei de copil. De exemplu, știa ce-i un spermatozoid, de unde vine el și ce-i un ovul și unde se găsește el, apoi căutasem pe youtube filmulețe care arătau cum ajunge un spermatozoid la un ovul și cum se formează copilul de acolo, pas cu pas. Așa:

Apoi a mai crescut și a început să pună întrebări. Să facă din ce în ce mai multe conexiuni, să tragă din ce în ce mai multe concluzii. Creștea în cămașă cu fiecare întrebare pe care mi-o punea, la care răspundeam cu conștiinciozitate.

Încet încet, au început să o strângă mânecile, când deja veneam cu răspunsul ”Nu știu, hai să ne uităm împreună”. Am început să învăț și eu odată cu ea. Cât trăiește o buburuză. Cât doarme un fluture. E adevărat că pentru fiecare an pe care îl împlinește un copac mai primește un cerc? De ce părinții lui X nu mai locuiesc împreună? De ce nu-l asculți pe tati când îți spune pe unde să traversăm? (după asta am băgat-o în ședință de feminism :))) Puiul care e pe grătar a avut și el o mamă? De ce vițelul ăla stătea singur într-o cutie mică? Câte mașini există pe lume? Ce vine după triliard? De ce unii oameni beau apă neagră (Cola) deși știu că le face rău? Ce înseamnă că X s-a sinucis? De ce protestăm? Și-așa mai departe.

Dar când mi-am dat seama cât de mică îi e cămașa a fost într-o seară, înainte de apus. Vara, soarele apune târziu, așa că ai timp să observi, să vorbești, să te joci, să te bucuri mai mult de viață. Într-o seară din asta, copiii au văzut pe treptele unui bloc doi gândăcei.

– Uite, mami, sunt lipiți. De ce sunt lipiți?

Le-am răspuns nonșalant, fără să mă îngrijorez câtuși de puțin:

– Cred că se pregătesc să facă un puișor mic.

Ema m-a corectat:

– Adică să depună ouă?

Da.

Ce simplu e, m-am gândit eu. E simplu să le vorbești despre păsări și albine, vorba americanului. Sunt lipiți, fac ouă.
De pe treapta plină de copii a blocului, revine în forță:

– Așa ai stat și tu cu tati când ne-ați făcut pe noi? Lipiți? Cum?

 

Mda. Atunci, cămașa cu care o îmbrăcasem i-a rămas mică. Pentru că nu i-am răspuns. Eram pregătită sufletește de discuția cu penisul care intră în vagin atunci când doi adulți se iubesc, dar nu atunci. Nu acolo. Nu pe treapta plină de copii a blocului. Și am amânat.

– Da. Așa. O să-ți povestesc eu mai târziu.

Și nu i-am mai povestit. Am o scuză. Că nu m-a mai întrebat. Cămașa a rămas mică, mică de tot și copilul a crescut în ea. O să i-o lungesc. Cândva…

Și mai sunt, probabil, și alte lucruri pe care nu i le-am spus. Când eram de vârsta ei, mă uitam cot la cot cu părinții la filme și seriale. Știam că trebuie să-mi fac de lucru atunci când doi adulți din film se sărutau sau, mai rău!, se întindeau pe un pat. Mi se făcea brusc sete, foame, sau trebuia să fac pipi. Reveneam când scena se termina și priveam în continuare. Intrigi de adulți, crime, suspans, certuri, iubiri, gelozie, tot tacâmul. Aveam și eu cămașa mea, mult prea mare pentru vârsta aia… Ema n-o are.

Pentru că am simțit că rămâne cămașa mică și pentru că e simplu să răspunzi la ”Câte ore doarme un fluture?” și mai greu să răspunzi la ”D. nu mă mai iubește. Ce să fac?”, m-am bucurat tare mult când am răsfoit o carte. O carte scrisă de o psihoterapeută și care se numește ”Spune-mi de ce – Răspunsuri inteligente la întrebările copilului tău”, de la editura Philobia.

Spune-mi de ce - Claude Halmos

În primul rând, vreau să vă spun că Claude Halmos este o psihanalistă de 72 de ani. Dacă n-aveți background în psihanaliză și sunteți genul de părinte care vrea să-și crească liber copiii, s-ar putea să închideți cartea de la primele pagini, când o să citiți despre copilul care trebuie să-și știe locul sau mai târziu, când Claude Halmos îi explică unui băiețel de ce nu mai poate dormi în patul mamei. Puneți muștarul înapoi în borcan. Nu e vorba despre a nega importanța copilului în familie, ci despre faptul că fiecare membru al familiei are câte un rol în familie, la fel cum fiecare piesă dintr-un mecanism de ceas are un loc al lui în mecanism, fără de care ceasul nu ar putea funcționa. Deci, da. Copilul trebuie să-și știe locul în familie, la fel cum și mama trebuie să-și știe locul și tatăl la fel. Locul copilului e acela de a trăi și a se bucura de familia lui, la curent cu ce se întâmplă în familie, dar fără să devină un substitut pentru un părinte lipsă, dezinteresat, anxios, etc.

Așa, acestea fiind spuse, ca să mă asigur că nu închideți cartea, cum poate aș fi făcut eu acum 6 ani când aveam cunoștințe minime de psihanaliză, să revenim. Cartea nu-i lungă. Eu una am reușit să o citesc într-o seară. E împărțită în două părți. Prima jumătate conține informații teoretice pentru părinți. Ce și cum spunem copiilor, ce înseamnă prea mult, ce înseamnă prea puțin, pe ce ton, din ce poziție, cum putem fi sinceri atunci când simțim că nu le putem spune ceva, ca să nu ajungem să le ascundem adevărul, etc.

Apoi, a doua jumătate e foarte interesantă. Claude Halmos a avut, la un moment dat o rubrică în revista Psychologies, care se numea ”Curierul copiilor”. Copiii îi trimiteau scrisori cu întrebări, iar ea le răspundea în revistă. Ei, a doua parte a cărții sunt astfel de răspunsuri. Cum răspunea Claude Halmos la întrebările dificile ale copiilor. Cu câtă sinceritate și compasiune oferea perspective noi, informații.

Întrebările sunt foarte diferite, trimise de copii de vârste foarte diferite. De exemplu:

  • De ce există oameni care nu au casă?
  • Cine hotărăște ce este corect?
  • Ce este după moarte?
  • De ce iubiților le place să se sărute pe gură, deși mie mi se pare dezgustător?
  • E grav dacă tata nu își mai găsește de lucru?
  • De ce tata n-o ajută niciodată pe mama la treburile casei?
  • De ce frățiorul meu e mai mare ca mine?
  • De ce plângem când oamenii mor?
  • De ce adulții nu se joacă?
  • etc.

Mi-a plăcut mult cartea, așa că m-am gândit să o recomand și altora. O găsiți la editura Philobia, care a publicat și o colecție impresionantă de cărți legate de psihogenealogie. Extrem de interesant subiectul. Poate vă povestesc vreodată.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate


– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!

… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

5 ani și jumătate. În 5 ani și jumătate, nu m-am gândit să vorbesc cu ea despre … pedepse. Cel puțin, nu mai departe de ce înseamnă o închisoare și de ce ajung unii oameni acolo. 5 ani și jumătate, în care nu doar că n-am pedepsit-o noi, dar a trăit într-o bulă în care pedepsele nu existau, sau erau frumos mascate în ”consecințe”, pentru a păstra, cât de cât, integritatea copilului. Avem prieteni care nu-și pedepsesc copiii, au fost (și merg) la grădinițe unde copiii nu-s pedepsiți, bunicii nu-i pedepsesc. În bulă, vă zic.

Iacă-tă că ieși copilul din bulă și află și despre pedepse și cât de bune sunt ele câteodată când o scapă de frati-su și cât de răi suntem noi, că nu-i luăm apărarea (da, mi-a zis și asta când i-am spus că n-o să-l pedepsesc pe frati-su).

Așa c-am luat-o pe un picior și m-am gândit că e momentul să-i explic puțin care-i treaba asta cu pedepsele. I-am șters nasul cu un șervețel, i-am dat părul din ochi și am întrebat-o:

– Vrei să-ți spun două povești?
– Da.
– Bine. A fost odată un domn care avea un câine. Cum îl avem noi pe Doni. Și domnul ăsta avea un clopoțel. De fiecare dată când îi dădea câinelui de mâncare, suna și din clopoțel. Știi ce s-a întâmplat după un timp?
– Ce?
– Câinele a început să se bucure de fiecare dată când auzea clopoțelul, pentru că îi amintea de mâncare.
– Adică îl dresase.
– Da. De aici a pornit ideea oamenilor că putem recompensa sau pedepsi animalele pentru a face ce vrem noi. Vrei să-ți mai spun o poveste?
– Tot cu domnul ăsta?
– Nu. Cu niște maimuțe.
– Vreau.

– A fost odată un grup de maimuțe care trăiau, din păcate, într-o cușcă.
– Erau la grădina zoologică?
– Nu. Erau într-un laborator de experimente. Oamenii încercau să afle mai multe despre ele și despre oameni, făcând experimente cu ele.
– Săracile maimuțe…
– Da. În mijlocul cuștii era o scară, iar în vârful scării era o banană. Știi că maimuțelor le plac mult bananele.
– Daaaaa!
– Și ce crezi că au făcut ele?
– S-au urcat pe scară să ia banana!
– Da. Doar că… de fiecare dată când se urcau pe scară, le uda un furtun mare, pe care îl controlau oamenii, iar ele coborau. Pentru că nu le plăcea. Până n-au mai urcat deloc.
– Le-au dresat și pe ele.
– Da. Apoi, au venit unele maimuțe noi. Și au încercat să se urce pe scară. Știi ce s-a întâmplat?
– Le-au udat și pe ele?
– Nu. Când le-au văzut celelalte maimuțe că se urcă pe scară, au început să le bată. De ce crezi?
– Ca să nu le ude!
– Exact! Dar maimuțele care voiau să urce, nu știau de ce le bat celelalte maimuțe. Totuși, pentru că le era frică de bătaie, n-au mai urcat scara nici ele. După un timp, oamenii care făceau experimentul au scos din cușcă toate maimuțele care știau că dacă se urcă pe scară o să le ude un furtun și le-au înlocuit cu alte maimuțe, care habar n-aveau. Atunci când maimuțele noi au încercat să se urce pe scară, maimuțele mai vechi le-au bătut. Deși ele nu fuseseră udate niciodată…
– Dar le dresaseră celelalte maimuțe!
– Da. Le pedepsiseră de fiecare dată când urcau pe scară…
– Uau!
– Crezi că există vreo diferență între câini sau maimuțe și oameni? În afară de numărul picioarelor, blană, etc.

elefant.ro

– Oamenii vorbesc.
– Da. Și ca să vorbească, ce le trebuie?
– Să gândească.
– OK, deci oamenii sunt raționali, iar animalele nu. Asta e una din diferențele dintre noi. Acum… Dacă oamenii pot gândi și copiii pot gândi, că-s tot oameni. Ce zici, crezi că e nevoie să-i pedepsim atunci când fac ceva greșit?
– Ăăă… Nu cred…
– Da. Nici eu nu cred. Și mulți alți oameni care se ocupă de creierul oamenilor sunt de acord că nu e nevoie să-i pedepsim pe copii atunci când ei greșesc, ci că trebuie să vorbim și să gândim cu ei. Creierul copiilor e încă în dezvoltare, așa că, de fiecare dată când un copil greșește, dacă părintele vine și gândește împreună cu el, îi ajută creierul să crească. Tati și cu mine așa credem și așa am făcut și cu voi. Doar că, atunci când copiii sunt mai mici, ei au nevoie de mai multe explicații pentru a înțelege sau respecta ceva. Și de multă repetiție. Că așa sunt copiii. Ei învață, nu s-au născut învățați.
– Și eu făceam la fel ca Fip când eram mică?
– Da. Și tu ai supărat alți copii. Și tu ai lovit alți copii. Și tu ai mușcat alți copii. Iar noi ți-am explicat de foarte multe ori că nu e bine și de ce nu e bine. Și ai înțeles până la urmă. Și, la un moment dat, ai reușit să te controlezi mai bine. Și apoi și mai bine. Și, de cele mai multe ori, nu mai faci așa acum.
– Da… Doar că mai fac așa câteodată. Și eu îl mai enervez pe Fip.
– Așa e… Și pe mine mă mai enervezi câteodată. Și eu te mai enervez pe tine câteodată. Și ne mai enervăm unii pe ceilalți câteodată. Dar știi ceva?
– Ce?
– Atunci când cred că TU mă enervezi pe mine, greșesc. De fapt, nu TU mă enervezi, ci EU mă enervez pentru ceva ce ai făcut tu. Și, de multe ori, nici măcar n-are legătură cu ceva ce ai făcut tu. Poate sunt eu supărată din alte motive, sau poate sunt obosită, sau poate mi-e foame…
– La fel ca Fip! Și la fel ca mine! Să știi că nu cred că Fip e rău. Îl iubesc. Dar… Avem și noi ceva de mâncare? Mi-e foame!

8 sfaturi pentru tații de fete

Astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre relația dintre tată și fiică și cum poate un tată să influențeze relațiile viitoarei adulte pe care acum o ține încă într-o mână. Și să le ofer taților câteva idei despre ce și cum ar putea face împreună cu fetițele lor.

Ce să faci în loc să-ți obligi copilul să-și ceară scuze

În perioadele în care treceam prin episoadele astea de agresivitate, i-am ajutat mult să găsească alternative. E în regulă să fii furios și e în regulă să arăți asta, și nu e în regulă să rănești, să te rănești, sau să distrugi. Din fericire etapele au trecut mai repede decât mi s-a părut mie la momentul respectiv.

Miorlăiala copiilor

”Miorlăiala” copiilor e unul din comportamentele lor care îi deranjează cel mai tare pe adulți. Și pe care, cel mai des, adulții îl iau în derâdere. Până la urmă, nu urlă și nu plânge. Doar se miorlăie. Miorlăiala nu e de luat în serios, nu?

Ba da. Miorlăiala e

Poți să-ți crești copiii fără pedepse?

Poți să-ți crești copiii fără pedepse? Da, poți. Întrebarea e, cum îi crești? Cum se comportă ei și ce iese din ei? Cum faci un copil să facă ce vrei tu, dacă nu-i promiți după aia o ciocolată sau dacă nu-l ameninți că dacă nu face, nu mai primește ciocolata?

Agresivitatea copiilor

Primesc adeseori și în consiliere, dar și pe mail, întrebări legate de agresivitatea copiilor. Mame care nu mai știu cum să-și abordeze copiii ”agresivi”, copii de 1 an, de doi sau de trei.