Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el. Din fericire, medicul meu mi-a recomandat analiza care testează funcția pancreasului chiar dacă eu nu prezentam niciun semn al diabetului gestațional. Din păcate, habar n-aveam de așa o analiză, la fel ca multe alte gravide din jurul meu, cărora medicul nu le recomandă această analiză. Despre diabetul gestațional am mai scris, dar astăzi vreau să vă arăt și perspectiva altcuiva.

Am avut ocazia să-i pun niște întrebări Dianei Știrbu, iar ea a fost atât de drăguță încât să răspundă pe larg la fiecare dintre ele.

De când a decis să devină mamă, antrenoarea de fitness Diana Știrbu și-a dedicat activitatea dezvoltării antrenamentelor pre și post-partum, pentru care a obținut o certificare internațională. Programele Dianei se numesc Fit Mom in Action și se desfăsoară într-un studio de fitness dedicat lor, în care proaspetele mămici se pot antrena alături de bebeluș.

DV: Ce este diabetul gestațional?

DȘ: Pe durata sarcinii, în uter se dezvoltă placenta care sprijină dezvoltarea fătului, face conexiunea între mamă și copil și îi asigură acestuia din urmă nutriția. Pentru a realiza toate aceste funcții minunate, placenta secretă mai mulți hormoni, iar unii dintre ei îngreunează acțiunea insulinei din corpul mamei, conducând la apariția diabetului gestational, numit și diabet de sarcină. 

Nevoia de insulină a femeilor însărcinate poate crește de până la 3 ori, iar atunci când pancreasul nu poate produce suficientă insulină, nivelul glucozei (glicemia) din sânge crește și apare diabetul gestațional. Din fericire, este o afecțiune temporară, care dispare după naștere în majoritatea cazurilor. 

DV: Cât de des apare această afecțiune?

DȘ: Conform unui studiu realizat de Federația Internațională a Diabetului, în anul 2017, 16,2% din femeile care au dat naștere s-au confruntat cu o anumită formă de hiperglicemie în timpul sarcinii și se estimează că 85,1% au fost datorate diabetului gestațional. Pe scurt, 1 din 7 femei însărcinate s-au confruntat cu diabetul în sarcină, iar tările cu venituri mici și medii, unde accesul la îngrijirea maternă este adesea limitat, conduc topul. 

 

DV: Eu am fost una dintre acele gravide cu diabet gestațional. Nu am avut la prima sarcină, ci doar la a doua. Am făcut eu ceva greșit de am ajuns să am diabet gestațional? (dacă da, ce? Dacă nu, ce provoacă diabetul gestațional?)

DȘ: Majoritatea femeilor cu diabet gestațional pe care le cunosc, tot la sarcina nr. 2 au fost diagnosticate. Specialiștii spun că femeile care au născut anterior un copil cu o greutate mai mare de 4.5 kg sunt predispuse acestei afecțiuni, deci există o legătură.

Există femei care fac diabet gestațional fără să știe că îl au. Primele simptome ale acestei afecțiuni temporare, dar cu efecte pe termen lung sunt: oboseală, gură uscată, senzație de sete, urinări dese, vedere încețoșată. Deoarece aceste simptome pot fi întâlnite și în cazul sarcinii fără probleme și mai ales pentru că diabetul gestațional poate să nu prezinte simptome, este recomandat să faci un set de analize medicale între săptămânile 24-28 de sarcină.

Apariția diabetului gestațional nu înseamnă nepărat că ai făcut ceva greșit. Diabetul gestațional nu este provocat de prea multă mancare, așa cum se vehiculează, ci de secreția de hormoni.

Cele mai predispuse la apariția acestei afecțiuni sunt femeile care:

  • Suferă de obezitate
  • Au dezvoltat diabet gestațional într-o sarcină anterioară
  • Au istoric de sindrom al ovarului polichistic
  • Au istoric familial de diabet

Însă diabetul gestațional poate apărea chiar și atunci când nu sunt prezenți factorii de risc mentionați mai sus.

DV: Știu că pentru a descoperi diabetul gestațional e nevoie de o analiză care măsoară toleranța organismului la glucoză. Eu am primit recomadarea de a face analiza ca pe o analiză standard, deși nu luasem mult în greutate și nu prezentam semne care ar fi putut prevesti diabetul gestațional. Prietenele mele, gravide, nu au primit recomadarea. Medicul le-a spus că nu fac parte din categoria de risc. Cine ar trebui, de fapt, să facă această analiză? Toate gravidele sau doar anumite categorii?

DȘ: Da, este nevoie de o analiză care masoară toleranța organismului la glucoză. Si eu am facut-o și la fel  ca și tine, nu prezentam semne că aș putea avea diabet gestațional. Recunosc că nu mi-a plăcut deloc experiența și îmi amintesc că bebelușul meu a fost agitat toată ziua după ce mi s-a administrat o doză atât de mare de glucoză.
Există medici care o recomandă și alții care nu includ această testare pe lista analizelor obligatorii.

Răspunsul meu este unul general, dar cred că fiecare sarcină este diferită și viitoarele mămici trebuie să urmeze sfaturile medicului care monitorizează sarcina.
Personal, cred că toate femeile însărcinate ar trebui să facă analiza aceasta. Este foarte important să știi daca ai sau nu diabet gestațional înainte să naști. Din experiența mămicilor pe care le antrenez, am aflat că daca ai diabet gestațional nu e recomandat să naști mai tarziu de 40 de săptămâni, de exemplu. Atât mama, cât și bebelușul trebuie monitoizați ulterior dacă a existat o sarcină cu probleme de glicemie.

DV: Dacă aflu că am diabet gestațional, e nevoie de insulină sau e suficientă o dietă anume?

DȘ: Tot medicul este cel care decide acest lucru, în funcție de caz. Am avut și am multe mămici pe care le antrenez și au diabet gestațional. Toate urmează o dieta și medicul le-a recomandat să dubleze numărul de antrenamente pe săptămâna. Niciuna nu ia insulină.

 

DV: Cum ar trebui să arate dieta respectivă? Ce are și ce nu are voie o gravidă cu diabet gestațional?

DȘ: Nu există o dietă general valabilă, dar există câteva principii care stau la baza unei diete recomandate de medicul care monitorizează sarcina și/sau nutriționist.

Alimentația echilibrată în timpul sarcinii are o influență importantă asupra sănătății tale și a copilului pe care îl porți. Chiar dacă ai fost diagnosticată cu diabet gestațional, nu trebuie să privești sarcina ca pe o perioada a interdicțiilor alimentare, gândește-te că este mai degrabă o perioadă în care devii responsabilă pentru copilul care începe să se dezvolte și pentru propria sănătate.

Planificarea meselor în diabetul gestațional joacă un rol important în creșterea glicemiei după masă, iar reglarea glicemiei este necesară pentru siguranța fătului.

Va trebui să îți automonitorizezi glicemia, efectuând 4 măsurători pe zi, respectiv în repaos alimentar și la două ore după mesele principale.  În cazuri excepționale, se măsoară glicemia și înainte de celelalte mese.

Un meniu echilibrat pentru o mămică diagnosticată cu diabet gestational este împărțit procentual, astfel:

  • 30% din calorii ar trebui să provină din proteine din surse animale cum sunt carnea, ouăle, lactatele, fructele de mare sau din surse vegetale, cum sunt ciupercile, fasolea, năutul și altele.
  • Apoi, în jur de 30% din calorii pot proveni din grăsimi și încă 10% din grăsimi saturate.
  • Cele 40% de calorii rămase pot fi luate din carbohidrați, cum sunt pâinea, cerealele, pastele, orezul, precum și din fructe și legume.


DV: Sportul influențează diabetul gestațional? 

DȘ: Printre nenumăratele benefici ale activității fizice se numără și reducerea țesutului adipos, arderea glucozei  și reducerea rezistenței la insulină, care conduce către o glicemie normală.

Așasar, DA, sportul înfluențează diabetul gestational, într-un mod favorabil pentru mamă. DA, o femeie însărcinată poate să facă mișcare, este impetuos necesar să facă mișcare dacă medicul îi permite. 

Recomandările medicilor pentru gravidele diagnosticate cu diabet gestational care mă contactează pentru antrenamente conduc către 4-5 ședințe pe săptămână. Antrenamentele prenatale au exerciții specifice și pot fi realizate la orele de grup sau în cadrul unor sesiuni private.

Nu pot încheia fără a menționa alte câteva beneficii ale sportului, atât asupra ta, cât și asupra bebelușului: sporește rezistența fizică și oferă mai multă energie, astfel încât complicatiile caracteristice sarcinii, precum grețurile, vărsăturile, constipația, oboseala și durerile de spate sunt reduse.

Recomand programele personalizate de antrenamente în timpul sarcinii sau programele de grup pe care le dezvolt, despre care puteți citi mai multe pe www.dianastirbu.ro

DV: Mulțumesc!

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Când proiectăm asupra copilului

A fost odată ca niciodată o mamă. O mamă care fusese și ea copil, apoi adolescentă, apoi devenise adult.

În viața ei de dinainte de a deveni mamă, fetița și apoi femeia despre care vă povestesc, a avut o viață proprie. Cu bucuriile ei mai mici sau mai mari, cu dezamăgirile ei mai mici sau mai mari, cu temerile ei mai mici sau mai mari.

O parte dintre emoțiile puternice le-a trăit la intensitatea lor atunci când ele s-au întâmplat. A plâns când și-a pierdut păpușa preferată, s-a supărat când a împins-o un băiețel pe tobogan, i-a fost teamă când s-au stins luminile în dormitor, s-a bucurat când a ieșit la un picnic cu mama și cu tatăl ei.

Însă, o parte din ele nu le-a mai trăit așa.

Când și-a pierdut păpușa preferată și a plâns, i s-a spus ”N-ai de ce să plângi. Nu mai plânge. Luăm alta. Sunt alții care au probleme mai mari și nu mai plâng”. A înțeles atunci că nu e acceptabil să plângi și că, oricum, problemele ei nu sunt suficient de importante.

 

Când s-a supărat când a împins-o băiețelul pe tobogan, i s-a spus ”Lasă-l, n-a vrut nici el. O fetiță nu e frumoasă când e supărată. Ești mai frumoasă când zâmbești”. Atunci a înțeles că nu e în regulă să se supere, să se înfurie, că trebuie să zâmbească mereu, indiferent ce i s-ar întâmpla.

Când a spus că îi e frică de întuneric, i s-a spus ”N-ai de ce să te temi. Fetiță mare și plângi pentru întuneric? Nu mai fi prostuță”. Și atunci a învățat ceva. A învățat că temerile ei nu sunt acceptate, că ea e inadecvată, că trebuie să pară curajoasă și atunci când îi e frică.

Ce s-a întâmplat cu emoțiile?

Dar ce s-a întâmplat cu emoțiile pe care a simțit că nu le poate trăi la intensitatea lor reală, pentru că nu sunt acceptate? Doar ele nu s-au evaporat în neant… Până la urmă, deși nu le vedem, emoțiile sunt la fel de reale ca apa dintr-o cană, care se evaporă mult prea puțin fără o intervenție și dispare greu dacă nu e vărsată, băută sau fiartă.

Păi, emoțiile alea n-au dispărut, după cum spuneam. Ci s-au ascuns bine-bine și au stat acolo ascunse până la Marea Schimbare ce vine odată ce femeia din povestea noastră s-a transformat din femeie în mamă. După ce ea a născut, în corpul și în mintea ei a început o furtună. O furtună provocată și de hormoni, dar și văzându-se în situații foarte asemănătoare cu cele din copilăria ei, amintirile au început să iasă din ascunzători și au căutat contexte în care să se manifeste așa cum au fost construite să o facă.

Doar că, vedeți voi, acum nu mama trecea prin situațiile respective. Ci copilul ei. Și, deși semăna fabulos cu ea, copilul ei era o entitate diferită de ea. O altă ființă, cu alte trăiri, cu alte gânduri și cu alte așteptări. O ființă care poate că n-a simțit tristețe când și-a pierdut păpușa, pentru că nu îi era păpușa preferată. Ori o ființă care poate nu simte frică de întuneric, pentru că așa e construită sau așa s-a modelat. Sau o ființă care poate că a reacționat în cuvinte atunci când un băiețel a împins-o pe tobogan și și-a trăit emoția, care a dispărut în interiorul ei, la fel ca un pahar de apă băut pe nerăsuflate într-o zi de vară caldă.

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt, dar mama o poartă cu părul lung, pentru că toată viața și-a dorit păr lung și n-a avut. Un băiețel este respins la locul de joacă, iar el își gestionează foarte bine momentul și trăirea, dar mama plânge nedezdăjduită seri la rând, până când se duce între băieți și (își) face dreptate, pentru că retrăiește respingerea proprie de fiecare dată când o vede la alții. O altă mamă nu gătește niciodată spanac, convinsă fiind că fetiței ei nu-i place, pentru că nici ei nu-i plăcea când era mică.

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Apoi, lucrurile se complică. Mame care intervin în prieteniile semi-adulte ale copiilor lor deveniți deja adolescenți, mame care intervin în facultatea aleasă de copii, din pricina temerilor proprii, mame care intervin în căsnicii, mame care nu reușesc să vadă identitatea copilului lor, ci îl văd ca pe o extensie permanentă a propriei ființe.

Ce proiectăm pe copiii noștri?

Proiectăm temerile noastre.
Proiectăm idealurile noastre.
Proiectăm slăbiciunile noastre.
Proiectăm emoțiile noastre.
Proiectăm succesul nostru.
Proiectăm victime.
Proiectăm agresori.
Proiectăm copilăria noastră.
Proiectăm viața noastră.

Luați o pauză, inspirați profund de 10 ori și stați conectate/conectați cu gândurile voastre. Ce gânduri vă vin în minte? Ce situații în care ați proiectat? În care ați înzestrat copilul cu emoții pe care, poate, el nu le trăia? De câte ori ați intervenit încercând să salvați copilul din voi, să luați apărarea unei Cristine mici, unei Ioane mici, unei Mihaele mici (înlocuiește prenumele astea cu prenumele tău 🙂 )

Măcar o dată s-a întâmplat. Măcar de două ori. Măcar de nouă ori. Și atunci? Ce facem?

Asta… într-un episod viitor 🙂

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

3 lucruri pe care noi credem că le pot face copiii… și nu le pot face

Suntem bombardați de informații. Cum ne-au crescut pe noi părinții noștri cică nu e bine. Dar, la fel de rău e și cum îi creștem noi pe copii. Unii spun că-i creștem prea liberi, alții spun că le interzicem prea multe. Și totul pleacă de la cum văd adulții copiii. Ce cred despre ei și ce așteptări au de la ei.

Normal că dacă te aștepți de la un copil să nu priceapă nimic pe lumea asta, nici n-o să-i spui prea multe. Iar dacă îl vezi ca pe un mic adult, o să ai așteptări foarte mari de la el. Și o să crezi că poate face lucruri pe care el, de fapt, nu le poate face.

Cum ar fi:

1. Să-și gestioneze singuri emoțiile

Sigur, asta depinde de vârstă. Dar, în esență, indiferent de vârstă, copiilor le e mai greu să-și regleze emoțiile decât ne este nouă, adulților. Și asta dintr-un motiv foarte clar și concret. Să ne imaginăm că avem o bilă (care e creierul nostru) și în bila asta avem alte două biluțe.

Una din biluțe e biluța care se ocupă cu emoțiile și le declanșează în funcție de ceea ce trăiește copilul. Biluța asta e mai mică decât la adulți, dar funcționează, cât de cât, ok. Doar că o mai apucă așa, câteodată, un zel de nedescris, și exagerează mult. Cam ca mine, serile trecute, când am frecat mulți metri pătrați de gresie și rosturi cu periuța de dinți și o soluție care mirosea îngrozitor.

Cealaltă biluță e biluța care se ocupă de controlarea biluței cu emoțiile. Doar că la copii biluța aia e miiiiică, miiiică de tot. Biluța asta se numește cortex prefrontal și îi ia cam 25 de ani să ajungă la maturitate. Acum, dacă stăm să ne gândim că noi, adulți în toată firea, și cu biluța dezvoltată, tot nu ne putem controla emoțiile în toate situațiile, să ne imaginăm cam cum le e copiilor.

Faptul că biluța lor e mică și nu funcționează la fel de bine ca a noastră nu înseamnă să-i păzim de toate relele lumii și de toate emoțiile dificile. Ci doar să le înțelegem și să le acceptăm. Și să ne scriem pe interiorul pleoapelor: ”Orice emoție e OK, nu orice comportament e OK”.

2. Să-și organizeze timpul

Indiferent dacă au sau n-au noțiunea timpului, copiilor le e greu să preia în totalitate rolul de organizator al timpului propriu. Unii dintre ei se descurcă mai bine la capitolul ăsta, dar cei mai mulți își abat ușor atenția către alte activități. Și au nevoie de ajutorul adulților pentru a reveni la traseul definit în prealabil.

Cu alte cuvinte, copiii uită că au promis să se îmbrace în 2 minute, pentru că la minutul 1 și 24 de secunde au descoperit un cub piedut de mult timp, care-i musai să fie folosit acum. Copiii uită și că ordinea logică dimineața e întâi ne îmbrăcăm și apoi ne jucăm, pentru că e mult mai distractiv să te joci decât să te îmbraci. Copiii uită că au promis că în seara asta se vor culca mai devreme pentru că n-au dormit la prânz.

Oricât de frustrant ar fi asta pentru părinți, mai ales că pe măsură ce cresc copiii ne-am aștepta să fie mai organizați, ăsta e unul din lucrurile alea pe care le pot face cu ajutorul nostru și mult mai greu (poate deloc) singuri.

Îi putem ajuta reamintindu-le ce activitate începuseră, îi putem ajuta punând limite, dar îi putem ajuta și în restul timpului, prin activități care să-i ajute să fie mai conectați la ei înșiși, pentru a fi mai greu de deturnat de la planul lor. Activități de mindfulness, de meditație pentru copii, de yoga, activități de echilibru, de respirație (o să revin cu un articol pe tema asta). Cu cât facem mai des astfel de activități cu ei, cu atât le va fi mai ușor să fie concentrați și să-și organizeze timpul.

3. Să se pună în papucii celuilalt

OK, vorbesc aici despre copiii mai mici de 3 ani, 3 ani și jumătate. Nu știu dacă știați, dar copiii mici nu înțeleg conceptul de a se pune în locul celui de lângă el. Dacă aveți un copil de 2 ani care tocmai a lovit un alt copil și îi spuneți ”Mai ții minte când te-a lovit pe tine Xulescu și te-a durut? Așa îl doare și pe copilul pe care l-ai lovit”, el n-o să reușească să facă legătura și să se pună în locul copilului lovit. Nu spun să nu le spuneți povestea asta, doar să vă calibrați corect așteptările.

Atunci când aveți așteptările de mai sus de la copii, reamintiți-vă de articolul meu 🙂
Iar dacă voi le știați deja, sunt convinsă că aveți prieteni care nu le știu, așa că un Share ar fi de ajutor tuturor, să ajungă vorba cât mai departe.

3 lucruri pe care să nu le spunem copiilor despre … serviciu

Câteodată ne e greu să le explicăm, câteodată nu ne gândim că ar trebui să le explicăm ceva și uite-așa imaginația lor țese tot felul de povești mai mult sau mai puțin neverosimile despre ce se întâmplă cu noi atunci când ei sunt la școală, la grădiniță, cu bona sau cu bunica.

Copiii și discuțiile despre moarte

De la o vreme, moartea e foarte prezentă în viața mea. Nu fizic. Din fericire, nu mi-a murit nimeni drag în ultima vreme. Dar e acolo, prezentă în gânduri, în vise, în jurul meu, în fanteziile mele.

Înainte să-mi dau seama cât mă gândesc la ea, a apărut ca subiect ce tot apărea în grupul de formare de psihoterapie. Colegele mele aduseseră în supervizare cazuri de pacienți în stadiu terminal sau pacienți cărora le murise de curând cineva drag, bunica uneia dintre colege murise și ea în noaptea dinaintea cursului, apoi subiectul s-a tot insinuat în ambele zile de curs.

Apoi am observat cum în ședințele mele de consiliere clientele încep să aducă, rând pe rând, subiectul cu pricina.

Apoi ultima mea ședință de terapie a început cu mine povestind despre florile mele moarte.

Apoi mi-am analizat gândurile, iar ele merg adesea acolo. Ce-o să fie dacă o să mor înainte să apuc să trăiesc, de fapt, cu adevărat? Ideea de moarte îmi provoacă o anxietate de nedescris. Anormală de la un punct în colo… E lungă discuția de unde pornește frica de numai gândul morți îmi provoacă o greață de nedescris… Ce aș vrea ar fi să nu transmit și copiilor asta. Așa că am încercat să abordez subiectul cât mai natural cu ei.

Ce este moartea?

Când avea Ema aproape 3 ani, a murit bunica mea. A fost destul de rapid tot. De unde cu o lună în urmă era pe picioarele ei și locuia singură în alt oraș decât noi, era aptă și dornică de joacă atunci când se vedeau și Ema se înțelegea bine cu ea, într-o seară și-a rupt piciorul, s-a internat pentru operație, a început să prezinte din ce în ce mai multe semne de demență senilă până când a intrat în comă și a murit.

Ema nu a apucat să o vadă altfel decât veselă și plină de viață, așa că vestea a fost destul de neașteptată pentru ea.

Așa că a trebuit să explicăm ce s-a întâmplat și de ce n-o s-o mai vadă niciodată.

I-am povestit că moartea e ceva natural. În general, atunci când ești bătrân corpul tău îmbătrânește și el și organele încep să nu mai funcționeze cum trebuie. La un moment dat, un organ nu mai funcționează deloc și se oprește. Pentru că organismul nostru e un sistem, atunci când unul din organe nu mai funcționează, încep să se oprească și celelalte. Câteodată mor și oameni mai tineri, pentru că sunt foarte bolnavi sau pentru că au suferit un accident grav.

În perioada în care a murit bunica mea a fost și incendiul din Colectiv, așa că am discutat și despre asta, pentru că era peste tot în jurul ei subiectul, inclusiv la noi în casă.

Să mori înseamnă să nu mai respiri. Să nu mai vezi. Să nu mai auzi. Să nu mai simți.

Moartea și ciclul vieții

Copiii au nevoie să găsească rezolvarea oricărei probleme. Noi nu suntem credincioși, dar cei ce sunt le povestesc copiilor cum moartea nu e un final. Oamenii ajung în rai, se reîncarnează, etc. după ce mor. Moartea e un nou început.

Noi, fiindcă nu suntem credincioși, am abordat situația altfel, oferindu-i totuși copilului speranța de care are nevoie. Moartea e o parte din ciclul vieții.

Am discutat despre frunze întâi și întâi. Primăvara copacii înfrunzesc, iar pe timpul verii frunzele sunt verzi și pline de viață. Toamna ele încep să obosească și să îmbătrânească. Se îngălbenesc și, până la urmă, la începutul iernii ele cad din copaci și mor pentru a face loc altor frunze tinere, ce vor crește din nou, în primăvară. Am asociat povestea asta cu oamenii care se nasc, trăiesc și mor, pentru a face loc altor oameni care se nasc, trăiesc și mor. În clipa în care un bătrân moare, în alt loc din lume se naște un bebeluș, iar ciclul este reluat.

”O să mori și tu, mami?”

… e una din întrebările pe care le pun copiii imediat ce încep să facă legătura. Da, vom muri cu toții, rând pe rând, iar ceilalți își vor aminti despre noi, se vor uita la poze cu noi și se vor bucura că ne-au cunoscut și ne vor iubi în continuare.

”O să mor și eu?”

Pe măsură ce cresc, copiii ajung să înțeleagă și asta. Că va veni o vreme când vor muri și ei. Pot fi îngrijorați de asta, pot fi triști că va veni acea vreme. E ok orice simt și cu cât acceptăm mai ușor trăirile copiilor, cu atât mai natural li se va părea procesul.

Cum înțeleg copiii moartea?

E foarte important ca atunci când discutăm despre moarte, să luăm în calcul vârsta copilui. Copiii înțeleg moartea diferit la vârste diferite, în funcție de etapa de dezvoltare cognitiv și emoțional în care sunt. De exemplu, un copil de 2 ani nu va putea înțelege că moartea e permanentă, așa că n-ar trebui să ne mire că la 2 zile de la înmormântare el va întreba ”și când se întoarce bunica?”.

Ca idee, deși vârstele nu sunt bătute în cuie, copiii percep moartea astfel:

0-1 ani: la început nu pot înțelege conceptul de ”pierdere” nici măcar a obiectelor, dar a oamenilor. Spre finalul primului an de viață, ”pierderea” le provoacă disconfort.

1-2 ani: copilul nu reușește să dea un sens concret sau abstract conceptului; cu toate astea, e foarte receptiv la emoțiile și manifestările celor din jur. Dacă familia trece printr-un astfel de moment, e important să fie discutat cu copilul, pentru ca el să poată face legătura dintre emoțiile celor din jur și evenimentul care le provoacă.

2-4 ani: în continuare, copilul nu poate înțelege conceptul de moarte definitivă, ireversibilă, dar poate înțelege mai ușor unele explicații.

4-6 ani: unii copii sunt capabili să înțeleagă la nivel superficial că cel mort nu se va mai întoarce, dar în profunzime, conceptul de ireversibilitate încă nu poate fi înțeles pe deplin. Copiii încă nu au conceptul de moarte proprie, dar pot începe să se gândească la faptul că ceilalți vor muri la un moment dat. Constatarea apare lipsită de emoție, tocmai din pricina dificultății de a înțelege conceptul de ireversibilitate. De exemplu: ”Când o să mori tu, o să stau eu în casa asta” sau ”Când o să moară cățelul nostru, o să ne luăm o pisică”. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de iubire pe care copilul să le simtă.

6-8 ani: crește interesul legat de moarte, mai ales că acum copiii încep să înțeleagă conceptul de ireversibilitate și permanență a morții. Cu toate astea, încă privesc fenomenul detașat, pentru că moartea e ceva ce li se întâmplă altora, oamenilor foarte bătrâni, sau celor departe de ei. Deși înțeleg faptul că atunci când cineva moare, e mort pentru totdeauna, încă mai există o fărâmă de gândire ”magică”, că cel mort poate fi readus la viață cu apă vie, de exemplu.

După 9 ani, copiii încep să înțeleagă moartea la fel ca adulții, dar tind să-i nege existența. Devin foarte interesați de partea științifică legată de moarte.

Etapele doliului la copii

La fel ca și adulții, copiii au nevoie să treacă prin toate etapele doliului pentru a putea înțelege și depăși sănătos momentul legat de moarte. După cum ziceam mai sus, copiii înțeleg moartea diferit la vârste diferite, așa că și procesul doliului se petrece diferit.

Ce e foarte important este ca, indiferent de vârstă, să explicăm copiilor că cel ce a murit nu se va mai întoarce, pentru a nu încuraja ”așteptarea” (un doliu neîncheiat se traduce prin o ”așteptare” ce poate dura toată viața). Din pricina asta, descurajez inclusiv abordările de genul: ”câinele a fugit”, ”peștele a plecat în mare” sau ”nu știu unde a dispărut hamsterul”, atunci când ne mor animăluțele cu care împărțim casa (iar copiii copilăria 🙂 )

La fel de important este ca părinții să-i ofere copilului oportunitatea de a-și lua la revedere de la cel ce a murit. De exemplu, pot organiza acasă o micuță ceremonie de la revedere, sau copilul poate desena o felicitare pentru cel care a murit, apoi o poate lega de un lampion și îi poate da drumul să zboare (simbolic, copilul va ”da drumul” așteptării), ba chiar puteți întreba copilul cum propune el să-și ia la revedere.

Indiferent cum își ia copilul la revedere, părinți și adulții din jurul lui sunt datori să-l susțină emoțional. Să-l ajute să-și recunoască tristețea și s-o simtă într-un context de siguranță (să nu uităm, nevoia de bază atunci când suntem triști este să fim acceptați cu tot cu tristețea noastră și îmbrățișați, indiferent ce mecanisme de apărare am fi dezvoltat noi în decursul timpului). Cu alte cuvinte, copilul trist are nevoie de mult contact fizic și de acceptarea emoției.

De asemenea, copilul poate simți furie sau frică, emoții care și ele trebuie acceptate și înțelese. Ceva ce spun și spun și tot repet: este dreptul copilului să simtă orice simte și este datoria părintelui să accepte asta. Indiferent dacă noi îi spunem sau nu că n-are de ce să fie furios, sau trist, sau înfricoșat, el va simți în continuare emoția, doar că o va ascunde și se va simți rușinat de ea și, implicit, de el însuși.

Ducem copilul la înmormântare?

Una din întrebările care apar cel mai des e ”ducem copilul la înmormântare”?

Înmormântarea ar trebui să fie acea ceremonie care să ne permită să ne luăm la revedere de la cel decedat. Și pentru că și nouă ne este extrem de greu câteodată să facem asta, evenimentul devine încărcat de multe emoții grele, pe care abia le putem duce noi. Pe lângă emoții se adaugă tradițiile și obiceiurile, greu de înțeles pentru copil.

Nu există prea multe beneficii pentru un copil mic din această ceremonie, așa că el își poate lua la revedere în alt context și nu la înmormântare. Desigur, este bine să-i explicăm ce se întâmplă cu oamenii care mor, că sunt înmormântați și apoi să-i și arătăm unde. Dar asta în zilele următoare.

Pe un copil mai mare îl putem întreba dacă vrea să ia parte la ceremonie.

Alte instrumente

Copiii înțeleg mai bine conceptul cu ajutorul jocului sau poveștilor. O să revin cu un articol pe tema materialelor pe care să le puteți folosi pentru a discuta despre moarte cu copiii.

Cum i-am rămas mică Emei și o recomandare de carte pentru părinți

Dar când mi-am dat seama cât de mică îi e cămașa a fost într-o seară, înainte de apus. Vara, soarele apune târziu, așa că ai timp să observi, să vorbești, să te joci, să te bucuri mai mult de viață. Într-o seară din asta, copiii au văzut pe treptele unui bloc doi gândăcei.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate

– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!
… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

3 activități pe care și le pregătesc copiii

Iată o listă de activități pe care le-a organizat Ema împreună cu prietenele ei sau singură, extrem de educative, dacă mă întrebați pe mine, fără niciun fel de aport din partea mea.

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Dacă aveți copii, poate că ați observat cât de repede învață ei. Spunem despre ei că sunt ca niște bureți care absorb informația din jurul lor, o adaptează și o folosesc mai repede decât ne-am imagina. Observăm chiar copii care par dezinteresați de o discuție sau de o activitate că, de fapt, erau atenți la ce se întâmpla. La atelierele pe care le fac cu copiii, observ asta frecvent. Copii mici, care nu vor să participe la activitatea propusă, dar care o reproduc apoi parțial sau integral acasă, în zona lor de siguranță.

De ce oare învață copiii atât de repede?

Pentru că așa sunt construiți. Creierul lor e extrem de receptiv la tot ce se întâmplă în jurul lui, pentru că are nevoie de experiențe pentru a înțelege corect lumea din jurul său.

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

În jurul vârstei de doi ani, creierul începe să-și eficientizeze activitatea, concentrându-se pe legăturile neuronale pe care copilul le folosește mai des. El face, astfel, o curățenie în sinapse. Renunță la cele de care n-are nevoie și le păstrează doar pe cele de care are nevoie, ca să nu mai consume energie aiurea în tramvai. Adică, atunci când creierul observă că există o legătură special concepută pentru cântatul la pian, pentru că bebelușul a avut la un moment dat experiența asta, dar ea nu mai e folosită în prezent, o consideră desuetă și o trimite la plimbare.

Următoarea astfel de curățenie se întâmplă pe la 7 ani, apoi în adolescență. Apoi creierul tinde să folosească doar conexiunile pe care le are și formează greu altele. Ăsta e motivul pentru care un copil de 2-4-6 chiar și 10 ani învață mult mai ușor o limbă străină decât putem învăța noi, ca adulți.

Perioade senzitive

Adicătelea, copiii au perioade senzitive în diferite etape de dezvoltare și au nevoie să fie expuși la stimulii respectivi pentru a se putea dezvolta corect. De exemplu, în primele luni de viață, copilul învață foarte mult vizual. El are nevoie de stimuli vizuali (suficienți în jurul lui și fără intervenția părinților) pentru a face conexiunile necesare dezvoltării sănătoase. Dacă în perioada aceea el este privat de stimulii de care are nevoie (din cauza unei boli care îl împiedică să vadă, sau să vadă clar, de exemplu), ulterior îi va fi mult mai greu să asimileze informația și să o integreze.

 

În mod normal, toate lucrurile astea se întâmplă în mod natural și copiii sunt expuși suficient în mediul lor la toți stimulii de care au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă.

În filosofia Montessori, se discută mult despre perioadele senzitive în care copiii au înclinații către anumite tipuri de experiențe. Și, deși vârstele la care ei se lovesc de preferințele respective nu sunt bătute în cuie, putem observa, totuși, un anumit tipar.

Cele șase perioade senzitive ale copiilor, conform Mariei Montessori

Perioada senzitivă legată de ordine

Când ne gândim la perioada senzitivă legată de ordine e important să nu ne gândim la ea exact din perspectiva adultului care are nevoie să-i fie farfuriile puse la dungă în dulapul de farfurii. Pentru copii ordinea asta se leagă mai degrabă de ritualuri, de rutine, de predictibilitate, de structura care să-i ajute pe ei să înțeleagă mai bine lumea din jur. Când lucrurile din lumea din jurul lor își au locul lor precis, copiii reușesc mai ușor să le dea un sens. Ei lucrează acum mult cu conceptul de ”categorie”.

De asta pentru unii copii orice schimbare din viața lor e extrem de deranjantă. De asta, de fiecare dată când intri pe ușă trebuie să-ți dai șapca jos și apar lacrimi de crocodil în ziua aia în care uiți să o faci. De-asta e musai să-i dai lapte în paharul albastru și nu în ăla roșu.

Perioada începe la naștere și se încheie pe la 2 ani

Perioada senzitivă legată de limbaj

Perioada senzitivă legată de limbaj începe la naștere și continuă în toată perioada copilăriei. Învățarea limbajului se întâmplă natural, atunci când copilul e expus contactului cu oamenii din jurul său. Iar învățarea limbajului dezvoltă nu doar abilitatea de a comunica cu cei din jur, ci este legată de multe aspecte cognitive importante. Practic, fără limbaj, gândirea este limitată.

Copiii trebuie, deci, expuși comunității, trebuie să audă dialoguri și discuții care decurg natural (adică între oameni și nu de la televizor).

Perioada senzitivă legată de limbaj începe la naștere și începe să scadă pe la vârsta de 6 ani.

Perioada senzitivă legată de mers

Perioada senzitivă legată de mers nu începe și se termină atunci când copilul începe să meargă. Ci începe atunci când copilul învață să meargă și continuă mult timp după. Copilul are nevoie de exercițiu pentru a deveni un maestru al mersului. Iar mers nu înseamnă să pășești cu picioarele consecutiv în față fără să cazi, ci și să alergi, să mergi mai repede sau mai încet, să mergi în liniște sau zgomotos, să mergi cu fața sau cu spatele, să mergi în lateral, etc.

E important să-i lăsăm în ritmul lor și să-i încurajăm să experimenteze. Asta înseamnă să ne luăm timp ca să ne plimbăm cu ei în ritmul lor și asta mai înseamnă și să le oferim un cadru în care să exploreze în siguranță. Dacă vrea să exerseze urcatul pe scări, e important să fim acolo pentru a asigura un mediu de siguranță, și nu să interzicem, pentru că ni se pare periculos.

Perioada senzitivă legată de aspectele sociale ale vieții

Pe la vârsta de 3 ani, copiii încep să devină participanți activi ai grupurilor din care fac parte. Încep să-și modeleze comportamentul în mod corespunzător, ca niște mici adulți. Încep să devină parte a comunității lor mici și a comunității mari și încep să se implice activ. Ajută, construiesc, cooperează.

Perioada senzitivă legată de obiecte mici

Poate suna caraghios că există o perioadă senzitivă legată de așa ceva, dar perioada asta se leagă foarte mult de observarea în detaliu. Copiii de 1 an, de un an și jumătate pot arăta cu degetul cea mai mică scamă de pe un covor, pot vedea cea mai mică furnică de pe un copac și cel mai mic fir de nisip de pe o bluză.

Copiii devin interesați de detalii, vor să aprofundeze, să cunoască lumea în cele mai mici detalii ale ei.

Perioada senzitivă legată de a învăța prin intermediul simțurilor

Copiii așa învață. Prin intermediul tuturor simțurilor: văz, auz, tactil, olfactiv, gustativ, vestibular, proprioceptiv. Primele lucruri despre mediu le învață prin faptul că le văd și că le aud, apoi li se rafinează simțul tactil, încep să recunoască mirosuri și gusturi, apoi să se miște mai bine în spațiul lor.

E important să le oferim ocazia să se întâlnească cu toți acești stimuli.

Ceea ce se traduce prin a nu priva bebelușul de experiența de a atinge mâncarea, de a nu priva bebelușul de experiența mersului de-a bușilea (mersul de-a bușilea e o etapă extrem de importantă în dezvoltarea bebelușului, așa că riscurile legate de faptul că e praf pe jos sau mai rece nu se compară cu beneficiile mersului de-a bușilea) și de a-l urmări pentru a-i oferi exact experiențele pe care le caută.

Observați copilul

Observați copilul și vedeți în ce etapă de dezvoltare e el. Ce învață acum? La ce e receptiv/senzitiv? Oferiți-i experiențe care să-l dezvolte în direcția în care se îndreaptă. Căutați jucării care să-i dezvolte ariile corespunzătoare etapei de dezvoltare (nu uitați, o jucărie potrivită pentru dezvoltare e una pasivă, care încurajează copilul să fie activ în joacă și nu una activă (cum sunt jucăriile care luminează, cântă și se joacă singure – inclusiv televizorul) care încurajează copilul să fie pasiv.)

PS: Am ajuns să scriu articolul ăsta pentru că am văzut cod de reducere pentru cărți pe elefant și din una în alta, am ajuns la o carte despre pedagogia montessori explicată părinților (sper să reușeșc să-i fac și un review vreodată).

Minte și Filip

Gata. S-a terminat cu boieria. Minte și ăsta mic. Despre Ema și când a început ea să mintă și ce facem cu minciunile copiilor, v-am mai povestit. Între timp am uitat că o să ajungem și cu Juniorul în punctul ăsta. Așa că, în seara asta, Fip mi-a trântit vreo două minciuni în cel mult 20 de minute, de n-am știut ce și de unde m-a lovit.

Nu știu dacă ați văzut filmul ”The Invention of Lying”. E despre un tip (Ricky Gervais, mai precis) care inventează minciuna, într-o lume în care nimeni nu mințea niciodată, în care totul mergea pe încredere. Așa și eu cu Fip în seara asta.

Înainte să vă povestesc despre a doua lui minciună din seara asta (prima a fost banală și plictisitoare; a venit să-mi povestească despre cum a pus el toate jucăriile la locul lor, deși nu le pusese, dar probabil că și-ar fi dorit), trebuie să vă mai spun câte ceva despre el.

Fip este un mare iubitor de nudism. Ar fi el și prin alte locuri, dar momentan regula e că singurul loc în care poate practica nudismul, dacă nu avem musafiri, e la noi în casă. Nu în curte, nu pe stradă, nu pe bicicletă, cum i-ar plăcea lui. Doar în casă. Iar în foarte multe cazuri, nici măcar nu e nudism, pentru că îl rog să-și pună chiloții pe el (altfel sare cățelul pe el și atentează la zonele lui intime).

 

O a doua pasiune a lui Fip este să facă pipi. În 99,5% din cazuri face la wc, se ștege, se spală pe mâini (când îi amintesc eu) și trage și apa. În restul de 0,05% avem niște discuții extrem de interesante.

De exemplu, într-o seară a venit să mă tragă de mână să mă ducă în baie, unde să-mi arate o operă de artă.

– Uite, am făcut pisu.
– Unde?!
– Pe zos! (și îmi arată teatral gresia din baie)
– De ce?
– Ca să văd cum se vede.
– Și?
– Uite țe flumos luțeste!

Astăzi tot despre pipi a fost vorba. M-a chemat la ei în cameră, să-i tai o hârtie. Ca prin minune, cred că voia să folosească un creion și să mimeze un desen cu el sau ceva. Pe măsură ce tai hârtia, simt un ușor iz de pipi. Nu pipi din ăla vechi, ascuns prin cine știe ce colțișor pe care l-am ratat vreodată. Ci pipi din ăla, proaspăt și cinstit. Și nu foarte puternic, ci de copil bine hidratat.

Inițial am zis că fabulez. După 5 ani și jumătate de mirosit pipi de copiii mei, pipi de copiii altora, pipi de căței, de purcei (ok, de porcușori de Guineea), de ce mai vreți voi, m-am gândit că mi s-o fi impregnat în nas și mai iese la iveală din când în când ca să-mi reamintească de condiția de mamă (mai ales că de la o vreme treburile au devenit ceva mai simple în ceea ce privește rolul ăsta).

Las ochii în jos și văd o baltă pe parchet. Începem următorul dialog:

 

– Ce e pe jos?
– Pe zos? Apă!
– De unde e apă pe jos?
– Am vălsat-o eu.
– De unde aveai apă?
– Ăăă, de la lobinet.
– De la care robinet?

Și începe explicația. Apa de la robinetul montat peste mașina de spălat rufe (la care nu poate ajunge nici cu scara), pe care a adus-o el cu un pahar și a vărsat-o pe jos. Explicații, gesticulări, o poveste întreagă.

– Ufff… Eu tot cred că e pișu. O să iau niște șervețele să șterg.
– Da, să steldzi apa.
– Uite, șervețelele s-au făcut puțin galbene de la apa asta de pe jos. Și miros a pipi. Simți?
– Da, simt, dal nu e pipi. E apă de la lobinet (și reia explicațiile și gesticulările).
– Ufff… bine, dacă zici tu… Poate curge pipi la robinet…

Apoi, pentru că eu sunt adultul și el copilul, adică eu sunt aia rațională și gânditoare, îi întind copilului o capcană. Las o zonă neștearsă, pentru că știu că observă imediat și îl privesc bănuitoare. Intervine rapid, așa cum mă și așteptam:

– Uite, aiți nu ai stels!
– Unde?
– Aiți!
– Ce n-am șters?
– Pipi…
– Aha! Deci e pipi!
– Ăăă, da… L-am făcut-o eu…

L-am prins pe omul mic! Credea el că se pune cu mine… Noroc că sunt eu adult și rațional :))

Notă de final, ca să fie și ceva educativ în tot articolul ăsta, nu doar cum m-am pus eu la mintea copilului și l-am prins cu mâța în sac, la sfârșit am avut discuția despre cum am nevoie să aud adevărul de la el ca să pot avea încredere în el și că-l rog să nu mai facă pipi pe parchet, iar când se întâmplă, să-mi spună și să ștergem (mai ales că se întâmplă atât de rar, încât nici nu simt vreodată nevoia să mă enervez pe subiect :))

Cum i-am rămas mică Emei și o recomandare de carte pentru părinți

Dar când mi-am dat seama cât de mică îi e cămașa a fost într-o seară, înainte de apus. Vara, soarele apune târziu, așa că ai timp să observi, să vorbești, să te joci, să te bucuri mai mult de viață. Într-o seară din asta, copiii au văzut pe treptele unui bloc doi gândăcei.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate

– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!
… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

3 activități pe care și le pregătesc copiii

Iată o listă de activități pe care le-a organizat Ema împreună cu prietenele ei sau singură, extrem de educative, dacă mă întrebați pe mine, fără niciun fel de aport din partea mea.