6 cărți despre frați

Acum vreo patru ani aflam că Ema va fi soră mai mare. Nu era chiar o veste neașteptată, ba chiar era o veste așteptată și foarte dorită. Cum eu am fost un copil singur la părinți, mi-a venit tare greu să-mi dau seama cum se face treaba asta de părinte de doi copii. Ok, pentru a fi părinte de un copil, avusesem un model de acasă. Bun, rău, cum era, dar era un punct de pornire. Dar, când mă gândeam la ce știam eu despre frați, mintea mea era ușor în ceață.
Mă rog, până la urmă i-am dat eu de cap și acum nici nu mai țin minte cum era să fiu părinte doar de un singur copil. Despre cum încercăm să-l ajutăm pe fratele mai mare la noua configurație a familiei și alte peripeții ale noastre, mai amuzante sau mai puțin amuzante, am scris aici. Iar marți, pe 27 martie, de la ora 16.30 am programat și un webinar gratuit pe tema conflictelor dintre frați, pentru că mi-e clar că e nevoie de mult sprijin pe partea asta. Așa că, dacă aveți mai mult de un copil, vă invit să vă înscrieți, ca să participați. Sau poate aveți prieteni care trec prin dificultăți cu copiii lor și le-ar fi de folos puțin sprijin și puțin ajutor. Le puteți da mai departe linkul evenimentului.
Pe lângă multe alte chestii pe care le-am făcut pentru a ușura cât de cât adaptarea, am și căutat cărți care să abordeze situația asta. Cumva, doar a povesti nu-i era mereu suficient pentru a și vizualiza situația. Cu cărțile lucrurile deveneau mai ușoare. Între timp au mai apărut și alte cărți pe tema asta și mă gândesc că s-ar putea să vă fie utilă o astfel de listă.

Avem un bebeluș – Berta Garcia Sabates

Berta Garcia Sabates - Avem un bebelus! -
”Avem un bebeluș” a fost prima carte pe tema asta pe care am cumpărat-o. E o carte drăguță, curată și deschisă. Ce mi-a plăcut la ea a fost că aici am citit despre cum bebelușul nu va fi apt de joacă imediat ce se va naște, cum el va primi destul de multă atenție, cum în ciuda acestui fapt, nimeni nu încetează să-l iubească nici pe fratele mai mare și mult alte aspecte practice. În principiu, am evitat cărțile care prezintă doar partea frumoasă a apariției fratelui, pentru a nu crea așteptări nerealiste și ușor de a nu fi împlinite 🙂

Așteptând un frățior sau o surioară – Catherine Dolto

Catherine Dolto - Asteptand un fratior sau o surioara -
A doua carte pe care am avut-o pe tema asta a fost cartea lui Catherine Dolto, ”Așteptând un frățior sau o surioară”.
În această carte este, mai degrabă, vorba despre perioada sarcinii. Din cartea asta Ema a înțeles cum bebelușul din burta mea crește într-un balon cu lichid și se hrănește printr-un furtunel.
Cartea abordează și emoțiile pe care poate să le simtă copilul mare. Inclusiv furia lui, respingerea fratelui mai mic, șamd. Lucruri poate mai greu de citit de către părinți, care iau totul ad literam 🙂
E o carte echilibrată, care normalizează orice emoție ar simți copilul mare legat de fratele sau sora ce va veni. Ceea ce s-ar putea să-i ia o mare piatră de pe inimă 🙂

Te iubesc orice culoare ai avea – Mihaela Coșescu

Te iubesc, orice culoare ai avea
E o carte mai lungă, de citit cu copii mai mari, sau copii mici care au multă răbdare la citit. E o poveste frumoasă, a unei girafe care are nevoie să se simtă la fel de iubită ca și sora ei. Gigi trece printr-o întreagă aventură. Pentru copii poate fi foarte benefic să afle că și alții mai trec prin ceea ce trec ei, că și alții (copii sau girafe) au fel și fel de emoții și de reacții și că există o universalitate a situației, trăirilor și emoțiilor.
Desigur, Gigi află la final că este iubită în mod necondiționat de către părinții ei și de către sora ei și totul se încheie cu bine.

Am o surioară – Catherine Leblanc și Eve Tharlet

Am o surioara! - Catherine Leblanc, Eve Tharlet
E o poveste drăguță, a unui ursuleț (Martin) care tocmai a devenit frate. Ursulețul află acum ce înseamnă să fii frate mai mare, cum arată sora lui, ce trebuie să facă pentru și cu ea. Unele lucruri sunt plăcute, altele sunt mai puțin plăcute. Citez un pic din carte, ca să vă faceți o idee:
”Mama o ține în brațe ca pe o comoară. Și el ar vrea să se cuibărească lângă ea, dar nu îndrăznește să spună nimic.
– Hai, Martin, vino mai aproape să o vezi! spune tata.
– Doarme ca un îngeraș. Vrem să-i spunem Ana, tu ce părere ai?
Ursulețului nu prea-i pasă de cum se va numi ea. Vrea să ajungă la locul lui, lângă mama.”

Împreună

Impreuna - Ioana-Chicet Macoveiciuc
E adorabilă cartea asta. Îmi plac mult cărțile Ioanei, pentru că abordează fix situațiile de care ne lovim și noi. Avem cartea de bucate, din care gătim și discutăm despre alimentația sănătoasă, avem și prima ei carte, pe care a primit-o Ema de la o prietenă a mea, de ziua prieteniei, din care tot așa, pornesc mereu niște discuții interesante.
Recent am văzut-o și pe aceasta într-o librărie și Ema m-a anunțat imediat: ”Uite cartea aia despre fetița aia ca mine”, așa că am cumpărat-o. E foarte simpatică și caldă și a devenit parte a procesului nostru de a-i ajuta pe Ema și pe Filip să fie cu adevărat o echipă (despre asta un articol viitor). Are situații practice, soluții practice, confirmări, emoții și tot ce mai vreți.

Frozen/Regatul de Gheață

Biblioteca ilustrata Disney: Regatul de gheata - Editie de colectie
Pe lângă cărțile astea, Ema mi-a zis că și Frozen/Regatul de Gheață e tot o carte despre frați, așa că merită citită și din perspectiva asta. Recunosc că eu nu mă gândisem la asta.

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

Cărți inteligente pentru părinți (și nu numai)

Citesc tot felul de cărți, dar, în general mă cam feresc de cărți autosuficiente, care îți promit bunăstare, bogăție, fericire și o viață în rai în 5-7-9-10 pași simpli sau mai complicați. Cu alte cuvinte, n-o să prea găsiți în recomandările mele bestselleruri care să ne îmbunătățească viața.

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?

Ce să faci în loc să-ți obligi copilul să-și ceară scuze

Copiii mei sunt ca orice copil de pe lumea asta. Sunt bucuroși, țopăie, dansează, se joacă, fac ceea ce îi rog să facă, mănâncă, dorm, complotează, se supără, se înfurie, lovesc, țipă, se împing, au și mușcat, de toate. Am trecut cu ei prin tot felul de etape, normale toate, unele mai ușoare pentru mine, altele mai ușoare pentru ei, unele grele pentru toți.

Filip a încetat să lovească destul de recent. Anul trecut pe vremea asta Filip lovea și mai și musca atunci când era furios. Avea doi ani. Treceam deja doua oară prin etapa asta. Știam că va trece, însă cred că cea mai grea perioadă din viața unui părinte de copil mic este atunci când vezi cum copilul tău rănește pe altcineva, în ciuda faptului că a fost crescut cu blândețe, cu empatie, compasiune, fără niciun fel de violență. Există copii care nu trec prin etapa asta. Unii dintre ei nu trec pentru că așa e felul lor, alții nu trec din frică.

Oricât de mult aș fi înțeles motivul pentru care ei sunt agresivi cu alți copii, că e o etapă normală, că nu-i ajută creierul rațional să se controleze, că rolul meu este să îi ajut să se oprească, mi-a fost tare greu să depășim provocarea asta. În fine, am depășit cu bine etapa învățând din ea o lecție foarte importantă: aceea de a recunoaște emoțiile celuilalt, de a simți compasiune, de autocontrol. Cu alte cuvinte, motivul pentru care acum copiii mei nu mai lovesc și nu mai mușcă, este pentru că nu vor să facă rău altcuiva și pentru că asta-i mai important pentru ei decât furia de moment.

În perioadele în care treceam prin episoadele astea de agresivitate, i-am ajutat mult să găsească alternative. E în regulă să fii furios și e în regulă să arăți asta, și nu e în regulă să rănești, să te rănești, sau să distrugi. Din fericire etapele au trecut mai repede decât mi s-a părut mie la momentul respectiv. Pe când Ema și Filip erau agresivi cu alți copii, nu ieșeam în parc sau dacă o făceam, eram lipită de ei ca timbrul de scrisoare.

Cu toată presiunea pe care o simțeam, pentru că simțit că am o mare presiune și o mare responsabilitate (și o și aveam), e un lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Bine, sunt mai multe lucruri pe care nu le-am făcut niciodată, iar astăzi o să vă povestesc despre unul. Și anume:

 

Nu mi-am obligat niciodată copiii să-și ceară scuze

Înainte ca ai mei copii să-și ceară scuze, mi s-a părut important să fac altceva. Și anume, să mă asigur că ei au înțeles ce s-a întâmplat și că le pare cu adevărat rău. Am simțit că nu ajută pe nimeni să mă duc la copilul care încă este furios și să-i spun: ”Uite, l-ai lovit. Acum cere-ți scuze.”

Mi s-a părut că prin intervenția asta, practic, învăț copilul să mintă. Poate el încă se simte îndreptățit să fi reacționat așa și nu crede că are de ce să-și ceară scuze. Că poate încă nu-i pare rău. În plus cred că nici cel rănit nu ar fi beneficiat suficient de pe urma scuzelor dacă ele veneau mecanic. Practic, și pe celălalt l-aș fi învățat același lucru. E OK să minți atunci când ai făcut o greșeală.

Așa că, în loc să trag copilul de acolo și să-i spun tare: ”Acum cere-ți scuze” sau ”Zi că-ți pare rău” am făcut altceva.

1. Am așteptat să se calmeze situația

În vâltoarea momentului oricum nimeni nu este receptiv. Copilul furios încă nu-și poate accesa pe deplin creierul rațional (pentru că, deh, e încă sub controlul emoțiilor), iar copilul agresat este speriat și poate și el furios, așa că și el este controlat tot de creierul emoțional, și nu de cel rațional. Cu alte cuvinte, amândoi protagoniștii conflictului se află într-o zonă roșie. Primul pas este să așteptăm ca amândoi să se întoarcă în zona verde, zona în care sunt receptivi la tot ce este rațional.

2. Nu mi-am făcut copiii de rușine

Atunci când ne apostrofăm copiii în public, îi facem să se simtă rușinați. Ceea ce transformă momentul și îl face să-și piardă din potențialul didactic. Ce vreau să spun este că atunci când ne facem copilul de rușine, atenția copilului se îndreaptă către sine și către rănile interioare provocate de situația în care este pus. Iar scopul nostru este acela de a învăța copilul despre cum se simt ceilalți atunci când el rănește. Nu vrem, în niciun caz, să schimbăm focusul. Și mai e un motiv, dintre multele alte motive, pentru care n-am aplicat rușinarea copilului:

3. Greșelile sunt oportunități de învățare

Asta e o lecție pe care o învăț alături de copilul meu. E greu să aplici la bătrânețe ceva ce nu ai învățat în tinerețe. Sau în copilărie. În copilăria în care cam toți am fost taxați pentru orice greșeală. Și se vede în viața noastră. Pentru mulți dintre noi e important ca atunci când identificăm o greșeală să identificăm și autorul ei. Vinovatul. Sau să ne scuzăm. Să ne eliberam de responsabilitate. Ne e frică să greșim. Ne e frică să ratăm. Deși, dacă stăm să gândim rațional și să ne răspundem la întrebarea ”OK, și ce se va întâmpla dacă voi greși?”, putem constata că răspunsul nu e nici pe departe atât de înfricoșător.

În fine. Pe copiii mei eu vreau să îi învăț de la bun început că greșelile sunt oportunități de învățare. Iar ca învățarea să se poată petrece, copilul nu trebuie să o asocieze cu o emoție așa neplăcută cum e rușinarea.

Ce poate învăța un copil dintr-un conflict cu alt copil? Ce poate învăța atunci când îl rănește pe celălalt? Poate învăța despre emoțiile celuilalt. Poate învăța despre ce simte el când vede că l-a rănit pe celălalt. Poate învăța despre cum se distrug relațiile. Poate învăța despre cum e să fii respins într-un grup care se teme de tine. Poate învăța despre cum se repară toate astea. Și dacă se pot repara.

 

4. Am identificat emoțiile copilului ”agresor”

Primul pas pe care îl facem în dialogul cu copilul nostru, e să-l ajutăm să-și identifice emoția proprie. Îl putem întreba pe copil ce a simțit înainte să lovească. Ce s-a întâmplat acolo și cum a dus asta către a-l face să se simtă în felul ăsta. Un copil mai mare poate descrie. Iar un copil mai mic poate arăta. Iar părintele poate pune în cuvinte ce a observat. ”Am observat că ai fost tare furios”, ajutându-l astfel pe copil să găsească un nume pentru emoția lui.

5. Am găsit legătura dintre emoții și comportament

E foarte important să facem clar legătura dintre emoție, acțiune și consecință, pentru ca lecția să fie cu adevărat utilă.

”Atunci când ai fost furios l-ai lovit, iar acum pe el îl doare și plânge. Ce crezi că mai simte în afară de durere?”

6. Am căutat să repare relația

Nu este suficient să identificăm emoții și să vorbim despre ele. Copilul trebuie să repare greșeala și să repare relația. E foarte important să lăsăm pe el să găsească soluții. ”Cum crezi că putem ajuta pe băiețel să se simte mai bine?”, ”Ce poți face pentru a repara ce s-a întâmplat?”

În cazul în care copilul este prea mic sau nu reușește să găsească singur o soluție, îl putem încuraja să-l întrebe pe celălalt ce are nevoie sau putem veni cu sugestii. Oricum ar fi, e foarte important să nu sărim etapa asta.

Ce ne facem atunci când copilul nu vrea să participe la repararea relației?

Sigur, nu putem obliga copilul.
Unul dintre motive este că el încă nu se află în zona verde despre care vorbeam mai sus. Și că mai are nevoie de timp.
Un alt motiv ar putea fi că el nu se simte înțeles și că nu simte că emoțiile lui contează. Un copil căruia nu i-a fost validată emoția se simte nedreptățit și atunci nu va coopera.
Alt motiv ar putea fi un disconfort fizic (foame, sete, somn, dureri).

În oricare situație s-ar afla copilul, momentul în care el se poate întoarce la joacă, va fi doar după ce va trece prin repararea relației. Dacă nu vrea și nu vrea, cu siguranță este momentul să mergeți acasă.

Iar dacă vă întreabă de ce, explicația este următoarea:

”Atunci când tu ai lovit copilul, el nu s-a mai simțit în siguranță la locul de joacă. Atunci când tu nu ai vrut să repari relația cu el, celălalt copil nu s-a simțit în siguranță lângă tine. Pentru ca el să se simtă în siguranță din nou, tu trebuie fie să repari, fie să pleci. Ai ales să pleci”

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

Cărți inteligente pentru părinți (și nu numai)

Citesc tot felul de cărți, dar, în general mă cam feresc de cărți autosuficiente, care îți promit bunăstare, bogăție, fericire și o viață în rai în 5-7-9-10 pași simpli sau mai complicați. Cu alte cuvinte, n-o să prea găsiți în recomandările mele bestselleruri care să ne îmbunătățească viața.

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?

Luptele pentru putere cu copiii și cum ieșim din ele?

 

– A trecut timpul pentru televizor. Te rog să-l închizi.
– Dar nu s-a terminat episodul. Pot să mă uit până se termină?
– Nu. Am zis o jumătate de oră. Jumătatea de oră a trecut. Te rog să-l închizi.
– Dar mai vreau să mă uit!
– Te rog să-l închizi acum!
– Nu vreau!
– Număr până la 3. 1….2….3….
– Nu vreau!
– Am zis ”Acum!”
– Nu. Mai vreau să mă uit.
– Dacă nu-l închizi acum, nu te mai las să te uiți la televizor niciodată!
– Dar vreau să mai văd doar episodul ăsta.
– Eeeeeei, asta-i bună! Dar tu chiar îți bați joc de mine? Ce-s eu în casa asta? Am zis să-l închizi ACUM, păi ACUM îl închizi!

Recunoașteți dialogul ăsta? Nu neapărat că l-ați fi purtat voi vreodată, dar sigur l-ați auzit la niște prieteni, prin parc sau la voi acasă atunci când erați mici. Ce e ăsta? E o luptă clasică pentru putere, care a pornit de la o intenție bună.

Ca să exemplific și mai clar, să vă povestesc un episod dintr-un parc, de pe vremea când era Ema mică, iar eu eram justițiara tuturor copiilor. O fetiță venise cu bona ei în parc și părea destul de neascultătoare. Nici bona nu părea prea conectată cu fetița, așa că vă puteți imagina… La un moment dat, fetița s-a apropiat de bicicleta unui alt copil, parcată la intrarea în parc. Bona a strigat din depărtare ”Ia mâna de pe ea!”, deși fetița încă nu o atinsese. În fine. Lucrurile au evoluat rapid, iar în câteva minute bona și fetița se băteau efectiv pe bicicletă. La propriu. Au început să tragă de ea până când bicicleta căzut sub ele, iar fetița o lovea pe bonă și bona lovea fetița.

Luptele pentru putere dintre copii și părinți nu apar de la începutul vieții lor. În general, luptele pentru putere încep să apară în al doilea an de viață al copilului. Și, ca să nu vă mai simțiți atât de rău și de neputincioși, aș vrea să vă spun că este o etapă normală și benefică în viața copilului. Pentru că, toată treaba asta ține de procesul său de individualizare. Cu alte cuvinte, copilul începe să înțeleagă pe el este un individ în lumea asta largă și încearcă să se afirme. Și nu doar să se afirme, ci și să descopere ce îi place și ce nu, ce îl face să se simtă bine și ce îl face să se simtă rău, cum reacționează ceilalți la ceea ce faci el, și așa mai departe. Drept urmare, este mai degrabă anormal decât normal să fie un copil atât de docil încât să ai impresia ca întotdeauna face ce îi cer părinții.

 

Cu toate astea, câteodată părinților le este greu să gestioneze astfel de lupte. Câteodată luptele de putere trezesc în părinți niște emoții vechi, grele, bine ascunse, care îi fac să reacționeze foarte diferit de cum și-ar dori. Câteodată luptele de putere sunt atât de intense încât parcă nu mai e loc și de altceva. Câteodată parcă oricât de normale ar fi, copilul întrece totuși o limită a suportabilității și a echilibrului. Și atunci ce facem?

Ce facem ca să evităm luptele de putere?

Luptele de putere aparatul când ambele părți au nevoie să aibă controlul. Important e să definim acum despre ce control vorbim. Ce putem controla și ce nu putem controla?

Nu-i putem controla pe ceilalți. Asta-i foarte clar. Implicit, nu-i putem controla nici pe copiii noștri. Cu cat înțelegem mai repede că nu ne putem controla copiii, cu atât ne va fi mai ușor nu doar să evităm luptele pentru putere ce și s-avem o viață mai fericită și mai liniștită.

Putem controla, însă, comportamentele noastre. Putem controla cum răspundem la stimuli. Putem controla cum răspundem la provocările copiilor. Iar când simțim că nu putem controla toate lucrurile astea, E momentul să facem ceva pentru noi. E momentul să căutăm sprijin. În familie, la prieteni, în terapie sau consiliere, oriunde simțim că putem prinde puteri.

Mai putem controla și mediul. Mediul în care crește copilul și în care se dezvoltă. Putem menține un mediu mai liniștit și cu mai puțini stimuli pentru copii care sunt foarte ușor stimulabili. Putem scoate televizorul din mediu, putem scoate vizitele în hipermarketurile zgomotoase din mediu, putem crea în familie un mediu blând, calm, liniștit. Din nou, când nu putem face asta, putem cere ajutor specializat.

Dacă simți că intri adesea în lupte pentru putere cu copilul tău, te provoc să privești la toate relațiile din viața ta. Pe care încerci sa le controlezi? Și de ce? Ce se va întâmpla atunci când nu le vei mai putea controla? Ce se va întâmpla cu relația? Ce se va-ntâmpla cu tine? Ce vei gândii atunci despre tine? Ce vei simți? 

Și o carte care abordează problematica luptelor pentru putere: Parenting Conștient, de Susan Stiffelman sau, și mai la obiect (dar netradusă în română): Parenting Without Power Struggles.

Copiii și educația sexuală

Sau, dacă vreți să știți mai multe despre copiii abuzați sexual din România, am adunat informații din mai multe surse și am compus infograficul de mai jos:

8 sfaturi pentru tații de fete

Astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre relația dintre tată și fiică și cum poate un tată să influențeze relațiile viitoarei adulte pe care acum o ține încă într-o mână. Și să le ofer taților câteva idei despre ce și cum ar putea face împreună cu fetițele lor.

Cărți pentru copii care încurajează gândirea critică și perseverența

Trăim într-o lume în care oamenii nu mai au timp. Nu mai au timp și nu mai au răbdare, iar copiii noștri sunt expuși permanent la asta. Sunt expuși la nevoia de rezultate rapide, la șabloane, la toate lucrurile astea care nu-i încurajează să-și ia timp să gândească și să încerce până când reușesc.

Lumea evoluează în moduri pe care încă nu le putem intui. Drept urmare, habar n-avem ce e nevoie să ne învățăm copiii pentru viitorul lor. Habar n-avem dacă atunci va fi nevoie de medici sau de avocați sau de tinichigeri sau de psihoterapeuți. Ne îndreptăm cu pași repezi către automatizarea vieții noastre aproape întregi (știați că există psihoterapeuți roboți, da?). Și atunci? Pentru ce îi pregătim?

Eu am decis că-i important să le încurajez gândirea critică. Gândirea în afara cutiei. Dorința de a crea. Abilitatea de a prelua datele și de a face ceva cu ele. O fi bine, n-o fi bine. Om vedea.

În afară de viața noastră de zi cu zi, în care îi încurajez să gândească, să încerce, să experimenteze, citim și cărți pe tema asta. Și, dacă acum două săptămâni v-am recomandat 3 cărți despre inteligența emoțională și emoții în general, astăzi vreau să vă recomand 3 cărți care încurajează gândirea critică și perseverența. Și curajul, până la urmă.

1. Ceva ce nu s-a mai văzut

Ceva ce nu s-a mai vazut - Ashley Spires
O carte simpatică, despre o fetiță care voia neapărat să creeze ceva ce nu s-a mai văzut. Desigur, nu e ușor să creezi ceva ce nu s-a mai văzut, așa că fetița încearcă și tot încearcă. Exact când mai avea puțin și se dădea bătută, asistentul fetiței vine cu o idee genială pentru a o scoate din roata de hamster a ideilor în care se învârtea fără folos.

Nu vă spun dacă a reușit sau nu să facă ceva ce nu s-a mai văzut, pentru că vreau să vă las pe voi să descoperiți asta.

E o carte foarte potrivită mai ales pentru copiii cu toleranța scăzută la frustrare, dar nu doar pentru ei.

 

2. Ce poți face cu o idee?

Ce poti face cu o idee? - Kobi Yamada, Mae Besom
”Ce poți face cu o idee?” e o carte drăguță despre un băiețel urmărit de o idee. La început, băiețelul încearcă să scape de idee, deși ideea îl urmărește peste tot. Se teme de ce vor spune ceilalți despre ideea lui ciudată și puțin nebunească. Se preface că nu e a lui, dar ideea se ține scai de el. Ideea crește și tot crește, iar cei doi devin prieteni. Până la urmă, băiețelul se hotărăște să arate ideea asta și altor oameni, deși încă era temător din cauza părerii lor.

Nu vă spun mai multe. Da, unii oameni chiar au crezut că ideea era stupidă, dar mai departe citiți voi 🙂

Cumva, mi-a adus aminte de varianta pentru adulți a aceluiași principiu, din Lecții de Magie (Elizabeth Gilbert)

3. Rosie Revere, fetița inginer

Rosie Revere, fetita inginer - Andrea Beaty, David Roberts
Poate puteți ghici despre ce este această carte. Despre o fetiță care este pasionată de domeniul ingineriei. De fapt, Rosie e o inventatoare, care inventează tot felul de aparate mai mari sau mai mici. Până la urmă, Rosie construiește un aparat de zbor, care se prăbușește. Rosie e foarte supărată, mai ales că mătușa ei o privește și râde după ce observă cum se prăbușește aparatul.

De ce râdea mătușa? Vă las să aflați. La fel ca și voi (probabil), și Rosie a crezut că mătușa ei râdea de ea.

Mesajul cărții vine apoi spus răspicat în cuvinte: Eșecul vine doar atunci când încetezi să mai încerci.

 

 

Săptămâna viitoare (sau peste 2 săptămâni) promit să vin cu alte recomandări.

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

Cărți inteligente pentru părinți (și nu numai)

Citesc tot felul de cărți, dar, în general mă cam feresc de cărți autosuficiente, care îți promit bunăstare, bogăție, fericire și o viață în rai în 5-7-9-10 pași simpli sau mai complicați. Cu alte cuvinte, n-o să prea găsiți în recomandările mele bestselleruri care să ne îmbunătățească viața.

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?

Miorlăiala copiilor

copil miorlait

”Miorlăiala” copiilor e unul din comportamentele lor care îi deranjează cel mai tare pe adulți. Și pe care, cel mai des, adulții îl iau în derâdere. Până la urmă, nu urlă și nu plânge. Doar se miorlăie. Miorlăiala nu e de luat în serios, nu?

Ba da. Miorlăiala e unul din comportamentele copiilor care trebuie să primească multă, multă atenție. În special miorlăiala constantă, aia care ne scoate cel mai mult din minți.

”Miorlăie de când se trezește până când se culcă” –  e o frază pe care o aud foarte des în consiliere, mai ales de la părinți cu copii mici, de 1, 2, 3 ani. Copiii mai mari miorlăie mai puțin, dar mai miorlăie și ei. Miorlăie orice ar face părintele, oricât ar încerca să-l împace sau să-l distreze. Pare permanent nemulțumit. Spre deosebire de plâns sau de râs, miorlăiala asta pare să apară de nicăieri. Plânsul și râsul pornesc de la ceva. Dar miorlăiala vine de niciunde.

De ce miorlăie copiii?

Miorlăitul copiilor poate veni din mai multe locuri.

Unul din motivele pentru care un copil poate fi mai mereu nemulțumit și miorlăit, ar putea fi o cauză medicală. Poate îl doare gingia sau burta sau îl supără altceva și nu poate spune ce. Durerile de dinți pot fi foarte sâcâitoare, de exemplu. Înainte să credeți că miorlăiala asta e degeaba și că nu vine de nicăieri, cercetați și cauze medicale.

Un alt motiv ar putea fi faptul că băiețelul sau fetița ta are niște emoții puternice, pe care nu reușește să le trăiască. O furie, o frică, o tristețe neexprimate nu dispar în neant. Adică dacă atunci când un copil din parc îi ia găletușa iar copilul se supără și începe să plângă, iar mama sau tata sau bunica îi spun să se liniștească, să nu plângă, să nu facă o criză, emoția respectivă (fie că e furia că i s-a întâmplat o nedreptate, fie că e tristețea că a pierdut ocazia de a se juca el/ea cu găletușa, fie că e teama pe care a simțit-o atunci când un copil, poate amenințător, a venit să i-o ia) nu a dispărut pur și simplu atunci când copilul a tăcut. Nu. Emoția a intrat într-o oală cu capac din creierul lui. Peste ea, a fost îndesată o altă emoție neexprimată. Peste ea alta și tot așa, până când capacul nu s-a mai putut închide. Și de aici, oala are două soluții. Să explodeze data viitoare când se întâmplă ceva, aruncând toate emoțiile în toate direcțiile (cum reacționăm atunci când vine ”picătura care a umplut paharul”) sau să deschidă o supapă, prin care să scoată câte puțin din emoții, doar cât să nu explodeze.

Supapa aia lasă miorlăiala să iasă. Oala nu se golește, emoțiile nu dispar și nici miorlăiala.

oala cu emoții

Ce facem cu miorlăiala?

După explicația asta destul de vizuală, soluția poate părea clară. Pentru ca miorlăiala să înceteze, emoțiile trebuie să iasă de acolo. Cum le scoatem?

Copiii își exprimă foarte bine emoțiile arătându-le sau vorbind despre ele, în joc. Un copil non-verbal îți va arăta de o mie de ori cum a venit un băiețel și i-a luat găletușa și va retrăi emoția și supărarea până când ea se va stinge. Un copil verbal, va pune în joc. Două mașinuțe stau în garajul lor, iar una îi ia o roată celeilalte.

Copiii se descarcă emoțional prin alergat, prin sărit, prin țipat, prin activități de contact fizic, prin dans.

Sau prin desenat, cântat, lucrul cu lut, cocă sau plastilină.

Foarte mult copiii se descarcă prin râs, așa că o joacă bună, fizică și cu mult râs, descarcă multe emoții.

Și cel mai mult, ei se descarcă prin plâns.

Cum reacționăm atunci când se miorlăie?

 

Dacă miorlăiala durează de ceva vreme și tot pare să nu mai dispară, iar copilului pare să nu-i convină nimic și orice ai face e greșit, gândește-te că poate ar trebui să aplici metodele de mai sus. Caută momente și lucrează cu copilul, conectează-te cu el și provoacă-l la joc. Faceți activități fizice distractive, alergați unul după celălalt și râdeți mult, luptați-vă cu perne, săriți pe pat sau în trambulină, țipați într-un borcan.

Iar când e miorlăit, nu ajută mereu să-i faci pe plac. Câteodată poate te regăsești chiar gândindu-te ”Wow, se poartă de parcă și-ar căuta motive de plâns”. Posibil chiar să facă asta. Să caute motive de plâns pentru a se descărca emoțional. Nu e vorba despre paharul albastru și nici despre cel roșu. Ci despre copil și emoțiile lui.

Oricât de mic ar fi copilul, îi poți spune chiar așa:

– Văd că ceva te face să nu te simți ok. Nu cred că e culoarea paharului. Nu o să-ți dau un pahar albastru acum și sunt aici să te ascult.

Și nu-i schimbi paharul, ci stai acolo lângă el sau cu el în brațe (dacă îți permite) și asculți. Cuvintele grele (dacă e mai mare) sau plânsul. Și asculți atât cât poți tu sau cât are copilul de plâns. Copiii mai mari vor trece prin tot felul de etape în procesul ăsta. De la a insista să primească acel pahar, la a căuta alinare artificială pentru a nu mai plânge (emoțiile sunt grele și le e greu și lor cu ele), până la a ajunge la motivul real până la urmă. ”Nu vreau să rămân singur la grădiniță dimineața” sau ”Mi-e frică de Radu” sau alte trăiri pe care le mai au ei. Da, chiar și un copil de 3 ani poate ajunge la motivul real al supărării lui până la urmă… Vă spun asta din experiența cu copiii mei și cu cei din consiliere.

Atâta doar că trebuie ca voi, părinții, să fiți disponibili emoțional în momentul ăla, pentru ca cel mic să se deschidă. Dacă în clipa aia simțiți că sunteți prea obosiți, copleșiți, nu aveți energia sau puterea să faceți asta, amânați momentul până când veți putea asculta supărarea copilului cu empatie și compasiune.

Aveți în vedere că dacă sunt multe emoții acumulate, procesul poate dura mai mult.

Cum evităm miorlăiala?

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Ideal ar fi să nu ajungeți în punctul ăsta. Să lucrați preventiv cu copilul cu descărcarea emoțiilor prin metode mai plăcute pentru ambele părți. Prin joc și râs și hârjoneală și conectare. Și să lăsați copilul să-și exprime emoțiile atunci când le trăiește. Nu e anormal să fie furios și nici să plângă, nici să-i fie frică. Sunt emoții, nu-s nici bune și nici rele, ele doar există și sunt acolo pentru a fi trăite.

Zic asta mereu, când am ocazia: a accepta o emoție nu înseamnă să accepți și un comportament nepotritiv. Da, copilul poate fi furios și, în același timp nu e ok să lovească, să distrugă sau să spună celorlalți cuvinte care dor. Căci furia poate fi trăită și în alte moduri.

Ce părere aveți? Și copiii voștri sunt miorlăiți câteodată? Voi cum faceți?

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Iată și cel de-al doilea episod din seria articolelor pe tema comportamentelor dificile și crizelor de furie ale copiilor. Luni a apărut primul articol din serie, pe care îl puteți citi aici, dacă nu ați făcut-o deja: http://gangblog.ro/2017/06/12/crizele-de-furie-ale-copiilor-i-ce-s-a-intamplat-inainte-de-criza/

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de perioade cu copiii voștri, vă încurajez să le citiți și pe acelea.

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

– Mami, ce-i aia inteligență emoțională?

– Mai ții minte când am vorbit despre creierul cu care citești și creierul cu care lovești?

– Da. Și despre neuronii oglindă.

– Să știi cum și când să-ți folosești creierul cu care citești, ca să-l poți controla și pe ăla cu care lovești e inteligența emoțională.

Eu nu-s mare expertă pe dezvoltarea cognitivă a copiilor. De fapt, știu că atunci când un copil se simte în siguranță, e deschis către a învăța și că e suficient să-l expui, ca să aibă de unde să învețe. Așa că abordarea mea în a învăța copiii a fost, mai degrabă, să lucrăm la dezvoltarea inteligenței emoționale, care să-i ajute să fie siguri pe ei și să se simtă în siguranță. Și de acolo să-și pornească și călătoria în dezvoltarea inteligenței cognitive.

Am început ”exercițiile” de dezvoltare a inteligenței emoționale de când era Ema mică. Unii îmi spuneau că e prea mult, că e copilul prea mic și că nu e bine ce fac. În schimb, copilul era fericit și absorbea informația ca un burete. Iar eu știam că pe baza pe care o formam atunci s-ar fi clădit multe lucruri minunate și fantastice ulterior. Teorie care mi s-a și confirmat. Ema este un copil care are, la cei 5 ani de viață ai ei, mai multă inteligență emoțională decât aveam eu acum 6 ani. Iar Fip îi calcă pe urme.

Am făcut activități structurate, cu poze și cartonașe, am mers pe stradă și am vorbit despre oameni și despre emoțiile lor, am ghicit de ce plângea un copil sau de ce râdea un domn, am numit, am imitat emoții. Am făcut multe cu ele. Am și un newsletter educațional pe tema asta, care a plecat deja în câteva sute de exemplare către părinți. Puteți să vă înscrieți și voi, dacă doriți:

Aici

Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să citim cărți pe tema asta. Din fericire, în anul 2018 rafturile reale sau virtuale ale librăriilor sunt pline de cărți despre dezvoltarea emoțională a copiilor, cărți care sunt bune, care îi îndrumă în direcția corectă, care le spun că sunt normale toate emoțiile, că n-avem de ce să le ascundem și că putem să le simțim liniștiți.

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

O să scriu recurent astfel de articole, pentru că e păcat de cărți să nu știți de ele. Astăzi despre 3 dintre ele.

1. Ai umplut galetusa azi?

Ai umplut galetusa azi? - Carol McCloud, David MessingAi umplut găletușa azi” e o carte foarte drăguță din care copiii află că toți oamenii au câte o găletușă plină cu bucurie și fapte bune, cu fericire și cu lucruri minunate. Atunci când găletușa oamenilor este plină, ei se simt bine. Iar atunci când ea este goală, ei nu se mai simt bine. Oricine poate umple găletușa altcuiva (iar copiii primesc și câteva sfaturi despre cum ar putea s-o facă) și în timp ce umpli găletușa altcuiva, se umple și a ta. În același sens, atunci când golești găletușa altcuiva prin comportamente dureroase pentru celălalt, se golește și a ta.

2. Ultima stație de pe Strada Pieței

Ultima statie de pe Strada Pietei - Matt de la Pena, Christian Robinson

”Ultima stație de pe Strada Pieței” e o carte pe care o puteți citi după ce ați aflat cum se umple găletușa fiecărui om. Un băiețel pleacă de la biserică împreună cu bunica sa și călătoresc cu autobuzul într-o direcție pe care noi nu o cunoaștem. În autobuz, băiețelul observă oamenii și pune unele întrebări mai incomode bunicii, care reușește cumva să vadă orice lucru într-o lumină pozitivă. La final aflăm că bunica și băiețelul se îndreptau într-o zonă săracă a orașului, în care serveau mâncarea la o cantină pentru cei ce au nevoie. Iată o modalitate de a umple găletușa cuiva 🙂
Cartea e mai mult decât o carte despre emoții. E o carte despre viață și despre cum o poți privi din diferite perspective. Despre cum poți vedea frumosul în orice. Și despre cum să-ți folosești emoțiile și simțurile pentru a călători prin ea. Cu autobuz sau fără…

3. Ma simt trist

Ma simt trist - Brian Moses, Mike Gordon

Ne temem atât de tare de tristețe, încât n-am vrea s-o vedem niciodată în viața noastră. Cât despre rolul nostru de părinți, suntem convinși că scopul nostru în viața copiilor noștri e să-i ferim de toate cele rele și să ne asigurăm că ei nu vor fi triști niciodată. Ceea ce nu-i deloc așa și nici n-ar trebui. Tristețea e o emoție naturală pe care o trăiesc toți oamenii. Important pentru copiii noștri nu e să fie păziți de ea, ci să-i învățăm cum să lucreze cu ea atunci când o simt. Ce faci cu tristețea? Ce înseamnă ea? De unde vine?
Cartea asta, ”Mă simt trist” e o ocazie foarte bună să deschideți discuția asta cu copiii. Și e o carte potrivită și pentru părinții speriați de tristețe. Învățăm alături de copiii noștri să ne gestionăm emoțiile, iar asta nu-i deloc un lucru rău.
Ce mi-a plăcut foarte mult în cartea asta este faptul că-i prezintă copilului și o parte pozitivă la final de tristețe. Tristețea trebuie să ne conducă la speranță și nu la resemnare. Iar cartea asta exact asta transmite.

Și gata, ca să nu vă copleșesc. Săptămâna viitoare alte trei cărți.

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

Cărți inteligente pentru părinți (și nu numai)

Citesc tot felul de cărți, dar, în general mă cam feresc de cărți autosuficiente, care îți promit bunăstare, bogăție, fericire și o viață în rai în 5-7-9-10 pași simpli sau mai complicați. Cu alte cuvinte, n-o să prea găsiți în recomandările mele bestselleruri care să ne îmbunătățească viața.

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?