Copiii și discuțiile despre moarte

De la o vreme, moartea e foarte prezentă în viața mea. Nu fizic. Din fericire, nu mi-a murit nimeni drag în ultima vreme. Dar e acolo, prezentă în gânduri, în vise, în jurul meu, în fanteziile mele.

Înainte să-mi dau seama cât mă gândesc la ea, a apărut ca subiect ce tot apărea în grupul de formare de psihoterapie. Colegele mele aduseseră în supervizare cazuri de pacienți în stadiu terminal sau pacienți cărora le murise de curând cineva drag, bunica uneia dintre colege murise și ea în noaptea dinaintea cursului, apoi subiectul s-a tot insinuat în ambele zile de curs.

Apoi am observat cum în ședințele mele de consiliere clientele încep să aducă, rând pe rând, subiectul cu pricina.

Apoi ultima mea ședință de terapie a început cu mine povestind despre florile mele moarte.

Apoi mi-am analizat gândurile, iar ele merg adesea acolo. Ce-o să fie dacă o să mor înainte să apuc să trăiesc, de fapt, cu adevărat? Ideea de moarte îmi provoacă o anxietate de nedescris. Anormală de la un punct în colo… E lungă discuția de unde pornește frica de numai gândul morți îmi provoacă o greață de nedescris… Ce aș vrea ar fi să nu transmit și copiilor asta. Așa că am încercat să abordez subiectul cât mai natural cu ei.

Ce este moartea?

Când avea Ema aproape 3 ani, a murit bunica mea. A fost destul de rapid tot. De unde cu o lună în urmă era pe picioarele ei și locuia singură în alt oraș decât noi, era aptă și dornică de joacă atunci când se vedeau și Ema se înțelegea bine cu ea, într-o seară și-a rupt piciorul, s-a internat pentru operație, a început să prezinte din ce în ce mai multe semne de demență senilă până când a intrat în comă și a murit.

Ema nu a apucat să o vadă altfel decât veselă și plină de viață, așa că vestea a fost destul de neașteptată pentru ea.

Așa că a trebuit să explicăm ce s-a întâmplat și de ce n-o s-o mai vadă niciodată.

I-am povestit că moartea e ceva natural. În general, atunci când ești bătrân corpul tău îmbătrânește și el și organele încep să nu mai funcționeze cum trebuie. La un moment dat, un organ nu mai funcționează deloc și se oprește. Pentru că organismul nostru e un sistem, atunci când unul din organe nu mai funcționează, încep să se oprească și celelalte. Câteodată mor și oameni mai tineri, pentru că sunt foarte bolnavi sau pentru că au suferit un accident grav.

În perioada în care a murit bunica mea a fost și incendiul din Colectiv, așa că am discutat și despre asta, pentru că era peste tot în jurul ei subiectul, inclusiv la noi în casă.

Să mori înseamnă să nu mai respiri. Să nu mai vezi. Să nu mai auzi. Să nu mai simți.

Moartea și ciclul vieții

Copiii au nevoie să găsească rezolvarea oricărei probleme. Noi nu suntem credincioși, dar cei ce sunt le povestesc copiilor cum moartea nu e un final. Oamenii ajung în rai, se reîncarnează, etc. după ce mor. Moartea e un nou început.

Noi, fiindcă nu suntem credincioși, am abordat situația altfel, oferindu-i totuși copilului speranța de care are nevoie. Moartea e o parte din ciclul vieții.

Am discutat despre frunze întâi și întâi. Primăvara copacii înfrunzesc, iar pe timpul verii frunzele sunt verzi și pline de viață. Toamna ele încep să obosească și să îmbătrânească. Se îngălbenesc și, până la urmă, la începutul iernii ele cad din copaci și mor pentru a face loc altor frunze tinere, ce vor crește din nou, în primăvară. Am asociat povestea asta cu oamenii care se nasc, trăiesc și mor, pentru a face loc altor oameni care se nasc, trăiesc și mor. În clipa în care un bătrân moare, în alt loc din lume se naște un bebeluș, iar ciclul este reluat.

”O să mori și tu, mami?”

… e una din întrebările pe care le pun copiii imediat ce încep să facă legătura. Da, vom muri cu toții, rând pe rând, iar ceilalți își vor aminti despre noi, se vor uita la poze cu noi și se vor bucura că ne-au cunoscut și ne vor iubi în continuare.

”O să mor și eu?”

Pe măsură ce cresc, copiii ajung să înțeleagă și asta. Că va veni o vreme când vor muri și ei. Pot fi îngrijorați de asta, pot fi triști că va veni acea vreme. E ok orice simt și cu cât acceptăm mai ușor trăirile copiilor, cu atât mai natural li se va părea procesul.

Cum înțeleg copiii moartea?

E foarte important ca atunci când discutăm despre moarte, să luăm în calcul vârsta copilui. Copiii înțeleg moartea diferit la vârste diferite, în funcție de etapa de dezvoltare cognitiv și emoțional în care sunt. De exemplu, un copil de 2 ani nu va putea înțelege că moartea e permanentă, așa că n-ar trebui să ne mire că la 2 zile de la înmormântare el va întreba ”și când se întoarce bunica?”.

Ca idee, deși vârstele nu sunt bătute în cuie, copiii percep moartea astfel:

0-1 ani: la început nu pot înțelege conceptul de ”pierdere” nici măcar a obiectelor, dar a oamenilor. Spre finalul primului an de viață, ”pierderea” le provoacă disconfort.

1-2 ani: copilul nu reușește să dea un sens concret sau abstract conceptului; cu toate astea, e foarte receptiv la emoțiile și manifestările celor din jur. Dacă familia trece printr-un astfel de moment, e important să fie discutat cu copilul, pentru ca el să poată face legătura dintre emoțiile celor din jur și evenimentul care le provoacă.

2-4 ani: în continuare, copilul nu poate înțelege conceptul de moarte definitivă, ireversibilă, dar poate înțelege mai ușor unele explicații.

4-6 ani: unii copii sunt capabili să înțeleagă la nivel superficial că cel mort nu se va mai întoarce, dar în profunzime, conceptul de ireversibilitate încă nu poate fi înțeles pe deplin. Copiii încă nu au conceptul de moarte proprie, dar pot începe să se gândească la faptul că ceilalți vor muri la un moment dat. Constatarea apare lipsită de emoție, tocmai din pricina dificultății de a înțelege conceptul de ireversibilitate. De exemplu: ”Când o să mori tu, o să stau eu în casa asta” sau ”Când o să moară cățelul nostru, o să ne luăm o pisică”. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de iubire pe care copilul să le simtă.

6-8 ani: crește interesul legat de moarte, mai ales că acum copiii încep să înțeleagă conceptul de ireversibilitate și permanență a morții. Cu toate astea, încă privesc fenomenul detașat, pentru că moartea e ceva ce li se întâmplă altora, oamenilor foarte bătrâni, sau celor departe de ei. Deși înțeleg faptul că atunci când cineva moare, e mort pentru totdeauna, încă mai există o fărâmă de gândire ”magică”, că cel mort poate fi readus la viață cu apă vie, de exemplu.

După 9 ani, copiii încep să înțeleagă moartea la fel ca adulții, dar tind să-i nege existența. Devin foarte interesați de partea științifică legată de moarte.

Etapele doliului la copii

La fel ca și adulții, copiii au nevoie să treacă prin toate etapele doliului pentru a putea înțelege și depăși sănătos momentul legat de moarte. După cum ziceam mai sus, copiii înțeleg moartea diferit la vârste diferite, așa că și procesul doliului se petrece diferit.

Ce e foarte important este ca, indiferent de vârstă, să explicăm copiilor că cel ce a murit nu se va mai întoarce, pentru a nu încuraja ”așteptarea” (un doliu neîncheiat se traduce prin o ”așteptare” ce poate dura toată viața). Din pricina asta, descurajez inclusiv abordările de genul: ”câinele a fugit”, ”peștele a plecat în mare” sau ”nu știu unde a dispărut hamsterul”, atunci când ne mor animăluțele cu care împărțim casa (iar copiii copilăria 🙂 )

La fel de important este ca părinții să-i ofere copilului oportunitatea de a-și lua la revedere de la cel ce a murit. De exemplu, pot organiza acasă o micuță ceremonie de la revedere, sau copilul poate desena o felicitare pentru cel care a murit, apoi o poate lega de un lampion și îi poate da drumul să zboare (simbolic, copilul va ”da drumul” așteptării), ba chiar puteți întreba copilul cum propune el să-și ia la revedere.

Indiferent cum își ia copilul la revedere, părinți și adulții din jurul lui sunt datori să-l susțină emoțional. Să-l ajute să-și recunoască tristețea și s-o simtă într-un context de siguranță (să nu uităm, nevoia de bază atunci când suntem triști este să fim acceptați cu tot cu tristețea noastră și îmbrățișați, indiferent ce mecanisme de apărare am fi dezvoltat noi în decursul timpului). Cu alte cuvinte, copilul trist are nevoie de mult contact fizic și de acceptarea emoției.

De asemenea, copilul poate simți furie sau frică, emoții care și ele trebuie acceptate și înțelese. Ceva ce spun și spun și tot repet: este dreptul copilului să simtă orice simte și este datoria părintelui să accepte asta. Indiferent dacă noi îi spunem sau nu că n-are de ce să fie furios, sau trist, sau înfricoșat, el va simți în continuare emoția, doar că o va ascunde și se va simți rușinat de ea și, implicit, de el însuși.

Ducem copilul la înmormântare?

Una din întrebările care apar cel mai des e ”ducem copilul la înmormântare”?

Înmormântarea ar trebui să fie acea ceremonie care să ne permită să ne luăm la revedere de la cel decedat. Și pentru că și nouă ne este extrem de greu câteodată să facem asta, evenimentul devine încărcat de multe emoții grele, pe care abia le putem duce noi. Pe lângă emoții se adaugă tradițiile și obiceiurile, greu de înțeles pentru copil.

Nu există prea multe beneficii pentru un copil mic din această ceremonie, așa că el își poate lua la revedere în alt context și nu la înmormântare. Desigur, este bine să-i explicăm ce se întâmplă cu oamenii care mor, că sunt înmormântați și apoi să-i și arătăm unde. Dar asta în zilele următoare.

Pe un copil mai mare îl putem întreba dacă vrea să ia parte la ceremonie.

Alte instrumente

Copiii înțeleg mai bine conceptul cu ajutorul jocului sau poveștilor. O să revin cu un articol pe tema materialelor pe care să le puteți folosi pentru a discuta despre moarte cu copiii.

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el.

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Dacă aveți copii, poate că ați observat cât de repede învață ei. Spunem despre ei că sunt ca niște bureți care absorb informația din jurul lor, o adaptează și o folosesc mai repede decât ne-am imagina. Observăm chiar copii care par dezinteresați de o discuție sau de o activitate că, de fapt, erau atenți la ce se întâmpla. La atelierele pe care le fac cu copiii, observ asta frecvent. Copii mici, care nu vor să participe la activitatea propusă, dar care o reproduc apoi parțial sau integral acasă, în zona lor de siguranță.

De ce oare învață copiii atât de repede?

Pentru că așa sunt construiți. Creierul lor e extrem de receptiv la tot ce se întâmplă în jurul lui, pentru că are nevoie de experiențe pentru a înțelege corect lumea din jurul său.

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

În jurul vârstei de doi ani, creierul începe să-și eficientizeze activitatea, concentrându-se pe legăturile neuronale pe care copilul le folosește mai des. El face, astfel, o curățenie în sinapse. Renunță la cele de care n-are nevoie și le păstrează doar pe cele de care are nevoie, ca să nu mai consume energie aiurea în tramvai. Adică, atunci când creierul observă că există o legătură special concepută pentru cântatul la pian, pentru că bebelușul a avut la un moment dat experiența asta, dar ea nu mai e folosită în prezent, o consideră desuetă și o trimite la plimbare.

Următoarea astfel de curățenie se întâmplă pe la 7 ani, apoi în adolescență. Apoi creierul tinde să folosească doar conexiunile pe care le are și formează greu altele. Ăsta e motivul pentru care un copil de 2-4-6 chiar și 10 ani învață mult mai ușor o limbă străină decât putem învăța noi, ca adulți.

Perioade senzitive

Adicătelea, copiii au perioade senzitive în diferite etape de dezvoltare și au nevoie să fie expuși la stimulii respectivi pentru a se putea dezvolta corect. De exemplu, în primele luni de viață, copilul învață foarte mult vizual. El are nevoie de stimuli vizuali (suficienți în jurul lui și fără intervenția părinților) pentru a face conexiunile necesare dezvoltării sănătoase. Dacă în perioada aceea el este privat de stimulii de care are nevoie (din cauza unei boli care îl împiedică să vadă, sau să vadă clar, de exemplu), ulterior îi va fi mult mai greu să asimileze informația și să o integreze.

 

În mod normal, toate lucrurile astea se întâmplă în mod natural și copiii sunt expuși suficient în mediul lor la toți stimulii de care au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă.

În filosofia Montessori, se discută mult despre perioadele senzitive în care copiii au înclinații către anumite tipuri de experiențe. Și, deși vârstele la care ei se lovesc de preferințele respective nu sunt bătute în cuie, putem observa, totuși, un anumit tipar.

Cele șase perioade senzitive ale copiilor, conform Mariei Montessori

Perioada senzitivă legată de ordine

Când ne gândim la perioada senzitivă legată de ordine e important să nu ne gândim la ea exact din perspectiva adultului care are nevoie să-i fie farfuriile puse la dungă în dulapul de farfurii. Pentru copii ordinea asta se leagă mai degrabă de ritualuri, de rutine, de predictibilitate, de structura care să-i ajute pe ei să înțeleagă mai bine lumea din jur. Când lucrurile din lumea din jurul lor își au locul lor precis, copiii reușesc mai ușor să le dea un sens. Ei lucrează acum mult cu conceptul de ”categorie”.

De asta pentru unii copii orice schimbare din viața lor e extrem de deranjantă. De asta, de fiecare dată când intri pe ușă trebuie să-ți dai șapca jos și apar lacrimi de crocodil în ziua aia în care uiți să o faci. De-asta e musai să-i dai lapte în paharul albastru și nu în ăla roșu.

Perioada începe la naștere și se încheie pe la 2 ani

Perioada senzitivă legată de limbaj

Perioada senzitivă legată de limbaj începe la naștere și continuă în toată perioada copilăriei. Învățarea limbajului se întâmplă natural, atunci când copilul e expus contactului cu oamenii din jurul său. Iar învățarea limbajului dezvoltă nu doar abilitatea de a comunica cu cei din jur, ci este legată de multe aspecte cognitive importante. Practic, fără limbaj, gândirea este limitată.

Copiii trebuie, deci, expuși comunității, trebuie să audă dialoguri și discuții care decurg natural (adică între oameni și nu de la televizor).

Perioada senzitivă legată de limbaj începe la naștere și începe să scadă pe la vârsta de 6 ani.

Perioada senzitivă legată de mers

Perioada senzitivă legată de mers nu începe și se termină atunci când copilul începe să meargă. Ci începe atunci când copilul învață să meargă și continuă mult timp după. Copilul are nevoie de exercițiu pentru a deveni un maestru al mersului. Iar mers nu înseamnă să pășești cu picioarele consecutiv în față fără să cazi, ci și să alergi, să mergi mai repede sau mai încet, să mergi în liniște sau zgomotos, să mergi cu fața sau cu spatele, să mergi în lateral, etc.

E important să-i lăsăm în ritmul lor și să-i încurajăm să experimenteze. Asta înseamnă să ne luăm timp ca să ne plimbăm cu ei în ritmul lor și asta mai înseamnă și să le oferim un cadru în care să exploreze în siguranță. Dacă vrea să exerseze urcatul pe scări, e important să fim acolo pentru a asigura un mediu de siguranță, și nu să interzicem, pentru că ni se pare periculos.

Perioada senzitivă legată de aspectele sociale ale vieții

Pe la vârsta de 3 ani, copiii încep să devină participanți activi ai grupurilor din care fac parte. Încep să-și modeleze comportamentul în mod corespunzător, ca niște mici adulți. Încep să devină parte a comunității lor mici și a comunității mari și încep să se implice activ. Ajută, construiesc, cooperează.

Perioada senzitivă legată de obiecte mici

Poate suna caraghios că există o perioadă senzitivă legată de așa ceva, dar perioada asta se leagă foarte mult de observarea în detaliu. Copiii de 1 an, de un an și jumătate pot arăta cu degetul cea mai mică scamă de pe un covor, pot vedea cea mai mică furnică de pe un copac și cel mai mic fir de nisip de pe o bluză.

Copiii devin interesați de detalii, vor să aprofundeze, să cunoască lumea în cele mai mici detalii ale ei.

Perioada senzitivă legată de a învăța prin intermediul simțurilor

Copiii așa învață. Prin intermediul tuturor simțurilor: văz, auz, tactil, olfactiv, gustativ, vestibular, proprioceptiv. Primele lucruri despre mediu le învață prin faptul că le văd și că le aud, apoi li se rafinează simțul tactil, încep să recunoască mirosuri și gusturi, apoi să se miște mai bine în spațiul lor.

E important să le oferim ocazia să se întâlnească cu toți acești stimuli.

Ceea ce se traduce prin a nu priva bebelușul de experiența de a atinge mâncarea, de a nu priva bebelușul de experiența mersului de-a bușilea (mersul de-a bușilea e o etapă extrem de importantă în dezvoltarea bebelușului, așa că riscurile legate de faptul că e praf pe jos sau mai rece nu se compară cu beneficiile mersului de-a bușilea) și de a-l urmări pentru a-i oferi exact experiențele pe care le caută.

Observați copilul

Observați copilul și vedeți în ce etapă de dezvoltare e el. Ce învață acum? La ce e receptiv/senzitiv? Oferiți-i experiențe care să-l dezvolte în direcția în care se îndreaptă. Căutați jucării care să-i dezvolte ariile corespunzătoare etapei de dezvoltare (nu uitați, o jucărie potrivită pentru dezvoltare e una pasivă, care încurajează copilul să fie activ în joacă și nu una activă (cum sunt jucăriile care luminează, cântă și se joacă singure – inclusiv televizorul) care încurajează copilul să fie pasiv.)

PS: Am ajuns să scriu articolul ăsta pentru că am văzut cod de reducere pentru cărți pe elefant și din una în alta, am ajuns la o carte despre pedagogia montessori explicată părinților (sper să reușeșc să-i fac și un review vreodată).

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Minte și Filip

Gata. S-a terminat cu boieria. Minte și ăsta mic. Despre Ema și când a început ea să mintă și ce facem cu minciunile copiilor, v-am mai povestit. Între timp am uitat că o să ajungem și cu Juniorul în punctul ăsta. Așa că, în seara asta, Fip mi-a trântit vreo două minciuni în cel mult 20 de minute, de n-am știut ce și de unde m-a lovit.

Nu știu dacă ați văzut filmul ”The Invention of Lying”. E despre un tip (Ricky Gervais, mai precis) care inventează minciuna, într-o lume în care nimeni nu mințea niciodată, în care totul mergea pe încredere. Așa și eu cu Fip în seara asta.

Înainte să vă povestesc despre a doua lui minciună din seara asta (prima a fost banală și plictisitoare; a venit să-mi povestească despre cum a pus el toate jucăriile la locul lor, deși nu le pusese, dar probabil că și-ar fi dorit), trebuie să vă mai spun câte ceva despre el.

Fip este un mare iubitor de nudism. Ar fi el și prin alte locuri, dar momentan regula e că singurul loc în care poate practica nudismul, dacă nu avem musafiri, e la noi în casă. Nu în curte, nu pe stradă, nu pe bicicletă, cum i-ar plăcea lui. Doar în casă. Iar în foarte multe cazuri, nici măcar nu e nudism, pentru că îl rog să-și pună chiloții pe el (altfel sare cățelul pe el și atentează la zonele lui intime).

 

O a doua pasiune a lui Fip este să facă pipi. În 99,5% din cazuri face la wc, se ștege, se spală pe mâini (când îi amintesc eu) și trage și apa. În restul de 0,05% avem niște discuții extrem de interesante.

De exemplu, într-o seară a venit să mă tragă de mână să mă ducă în baie, unde să-mi arate o operă de artă.

– Uite, am făcut pisu.
– Unde?!
– Pe zos! (și îmi arată teatral gresia din baie)
– De ce?
– Ca să văd cum se vede.
– Și?
– Uite țe flumos luțeste!

Astăzi tot despre pipi a fost vorba. M-a chemat la ei în cameră, să-i tai o hârtie. Ca prin minune, cred că voia să folosească un creion și să mimeze un desen cu el sau ceva. Pe măsură ce tai hârtia, simt un ușor iz de pipi. Nu pipi din ăla vechi, ascuns prin cine știe ce colțișor pe care l-am ratat vreodată. Ci pipi din ăla, proaspăt și cinstit. Și nu foarte puternic, ci de copil bine hidratat.

Inițial am zis că fabulez. După 5 ani și jumătate de mirosit pipi de copiii mei, pipi de copiii altora, pipi de căței, de purcei (ok, de porcușori de Guineea), de ce mai vreți voi, m-am gândit că mi s-o fi impregnat în nas și mai iese la iveală din când în când ca să-mi reamintească de condiția de mamă (mai ales că de la o vreme treburile au devenit ceva mai simple în ceea ce privește rolul ăsta).

Las ochii în jos și văd o baltă pe parchet. Începem următorul dialog:

 

– Ce e pe jos?
– Pe zos? Apă!
– De unde e apă pe jos?
– Am vălsat-o eu.
– De unde aveai apă?
– Ăăă, de la lobinet.
– De la care robinet?

Și începe explicația. Apa de la robinetul montat peste mașina de spălat rufe (la care nu poate ajunge nici cu scara), pe care a adus-o el cu un pahar și a vărsat-o pe jos. Explicații, gesticulări, o poveste întreagă.

– Ufff… Eu tot cred că e pișu. O să iau niște șervețele să șterg.
– Da, să steldzi apa.
– Uite, șervețelele s-au făcut puțin galbene de la apa asta de pe jos. Și miros a pipi. Simți?
– Da, simt, dal nu e pipi. E apă de la lobinet (și reia explicațiile și gesticulările).
– Ufff… bine, dacă zici tu… Poate curge pipi la robinet…

Apoi, pentru că eu sunt adultul și el copilul, adică eu sunt aia rațională și gânditoare, îi întind copilului o capcană. Las o zonă neștearsă, pentru că știu că observă imediat și îl privesc bănuitoare. Intervine rapid, așa cum mă și așteptam:

– Uite, aiți nu ai stels!
– Unde?
– Aiți!
– Ce n-am șters?
– Pipi…
– Aha! Deci e pipi!
– Ăăă, da… L-am făcut-o eu…

L-am prins pe omul mic! Credea el că se pune cu mine… Noroc că sunt eu adult și rațional :))

Notă de final, ca să fie și ceva educativ în tot articolul ăsta, nu doar cum m-am pus eu la mintea copilului și l-am prins cu mâța în sac, la sfârșit am avut discuția despre cum am nevoie să aud adevărul de la el ca să pot avea încredere în el și că-l rog să nu mai facă pipi pe parchet, iar când se întâmplă, să-mi spună și să ștergem (mai ales că se întâmplă atât de rar, încât nici nu simt vreodată nevoia să mă enervez pe subiect :))

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el.

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Copiii și educația sexuală

Fix ieri scriam pe Facebook despre o conferință care mie mi s-a părut foarte interesantă, care abordează sexualitatea la copii și pre-adolescenți.

Și scriam acolo că noi am avut o abordare destul de relaxată asupra subiectului. La Ema ne-a ajutat mult și faptul că după un an și ceva ai ei eu eram deja gravidă, deci întrebările au venit natural. A aflat atunci despre cum se face un bebeluș în uterul mamei sale, am văzut filmulețe pe youtube despre evoluția unui făt în uter de la stadiul de spermatozoid și ovul până la naștere, ne-am uitat pe cărțile corpului omenesc, am răspuns la toate întrebările.

Apoi, tot de ajutor ne-a fost și că frati-su a fost băiat și ea fată. S-au văzut întotdeauna dezbrăcați și n-a fost o surpriză pentru ei să afle că sunt diferiți. Băieții au penis, fetele au vulvă, lucrurile sunt diferite.

Am trecut și printr-o perioadă cu râsete infantile la cuvinte ”murdare”, accentuată și de curiozitățile prietenelor Emei. Care, deși erau mai mari, nu știau foarte multe și începeau să afle și să audă. Iar atunci când copiii încep să afle informațiile unii de la alții, ele vin distorsionate rău și apar tot felul de temeri, de jene, de griji, de gânduri magice și fantasme care de care mai ciudate.

Am reluat atunci subiectul citind (obsesiv o vreme) cartea Pișpirel, care povestește despre concursul vieții unui spermatozoid, până când subiectul s-a mai domolit.

Cu alte cuvinte, Ema știe că pentru a face un copil e nevoie de un bărbat și de o femeie, pentru că bărbatul are un spermatozoid și femeia un ovul și când astea două celule se întâlnesc, formează un bebelus, care crește în uterul mamei lui. Musai să fie bărbat și femeie și nu băiat și fată și pentru că e nevoie și de niște hormoni în povestea asta și e nevoie ca femeia să producă ovulul respectiv. În lunile în care ovulul nu se întâlnește cu un spermatozoid, el e eliminat cu puțin sânge și în perioada aia e posibil să te simți mai ciudat (să fii mai furioasă, sau mai tristă decât de obicei). Uterul e un fel de balon și în el e un lichid, iar bebelușul se hrănește cu ajutorul cordonului ombilical și placentei. Când îi vine vremea să se nască, el iese prin vagin sau, dacă nu se poate, medicul face o operație și îl scoate pe acolo.

 

Observați în povestea asta că nu există detaliul tehnic: cum ajung ovulul și spermatozoidul să se întâlnească… N-a întrebat, n-am considerat necesar să ofer detaliul. Până acum.

Ei bine… Ieri, după ce am scris pe Facebook despre evenimentul cu pricina, vedem pe jos doi gândăcei roșii cu buline albe, conectați unul la celălalt. Ema a venit cu întrebarea, eu am venit cu răspunsul. Fac pui. M-a corectat. Nu fac pui, fac ouă. OK. Și alte animale fac la fel? Da.

– Mami, și tu și tati ați făcut la fel?

Aha… iată întrebarea.

Am răspuns că da. Desigur, m-a întrebat: ”Cum?”

Moment în care a intervenit Fip cu o dilemă de viață și de moarte și subiectul a rămas în aer. Aseară l-am informat și pe ta-su că probabil va continua azi subiectul și să se pregătească (sufletește).

Pe lângă toate astea, am mai discutat despre zonele intime, pe care nu are nimeni voie să le atingă fără acordul ei, iar cu acordul ei pot să le atingă părinții, bunicii și, eventual, medicul, cu acordul părinților și al ei.

Așa că, acum jumătate de an, când o prietenă a ei a întrebat-o dacă și-a băgat vreodată ceva acolo și a invitat-o să-și bage o cariocă, Ema i-a făcut instructajul și a încheiat subiectul. Ca fapt divers, eu ascultam la ușă și m-am bucurat tare mult să o văd atât de sigură pe ea, deși prietena ei e mai mare cu câțiva ani decât ea și e un soi de Alfa în grupul lor de prietene. Inițial experiența asta m-a făcut să mă tem, dar apoi mi-am dat seama că nu era decât o curiozitate, pentru că, exact cum ziceam mai sus, și ea primise informații trunchiate de la colegii de la școală și avea nevoie de o discuție pe tema asta cu un adult. Presupun că a avut-o cu părinții, pentru că asta a fost ultima discuție pe tema asta pe care am prins-o între ele.

Pentru noi e important să avem niște copii care să cunoască detaliile astea. Pe lângă studii și experiența m-a învățat că dacă au mai multe informații, au mai puține curiozități nocive și folosesc informația în mod constructiv. Nu știu dacă știați, dar, în ciuda faptului că unii adulți propovăduiesc lipsa educației sexuale în rândul copiilor, ca să nu-i stricăm, în România cazurile de abuz sexual sunt în creștere.

Citeam un raport pe 2017 zilele trecute, pe subiectul abuzului sexual, făcut în SUA. Nu știu cum vă imaginați voi abuzatorii sexuali, dar raportul respectiv ne zice că abuzatorul sexual:

 

  • este singur/necăsători doar în 18% din cazuri
  • este șomer/nu are ocupație în doar 6.3% din cazuri
  • își cunoaște victimele pe internet în 51.3% din cazuri
  • poate avea orice vârstă, pentru că valorile pe axa vârstei sunt extrem de dispersate.

Sau, dacă vreți să știți mai multe despre copiii abuzați sexual din România, am adunat informații din mai multe surse și am compus infograficul de mai jos:

În contextul ăsta, vă invit să lăsăm la ușă rușinea și ideile preconcepute despre sexualitate și să ne susținem copiii să ia cele mai bune decizii pentru ei. Dacă vom continua să transformăm subiectul în tabu, copiii noștri vor rămâne, în continuare, prăzi ușoare ale abuzatorilor sexuali.

Apropos, încă una și mă duc. Știați care sunt efectele pe termen scurt și lung ale abuzului sexual? Vă dau doar câteva: depresie, anxietate, bulimie/anorexie/alte tulburări alimentare, tulburări de somn, stimă de sine scăzută, sidromul de stres post-traumatic. De asemenea, s-a constatat o corelare între abuzul sexual asupra minorilor și: crimă, suicit, alcoolism sau consum și dependență de droguri. Între 51% și 79% dintre copiii abuzați sexual prezinta aceste tulburări psihologice, pe lângă tulburările comportamentale imediate…

Hai, curaj. Purtați Discuția!

Despre conferință vreau să vă mai spun că moderator va fi Ioana Chicet-Macoveiciuc (Prințesa Urbană), iar invitații ei sunt: Diana Stanculeanu, Psihoterapeut specializat în terapii cognitiv comportamentale, Mircea Toma, Doctor în psihologie și președinte ActiveWatch, Gabriel Brumariu, Coordonator programe tineret, Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală, Adriana Radu, Pedagog pe teme de educație sexuală

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el.

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

8 sfaturi pentru tații de fete

 

Relația dintre părinți și copii e una foarte specială, din foarte multe puncte de vedere. Unul din motivele pentru care e foarte specială, este că ea pune bazele tuturor relațiilor interumane ale viitorului adult. Adică, așa cum ne purtăm noi cu copiii noștri, așa se vor aștepta ei să se poarte și ceilalți cu ei (de-asta femeile care stau în relații toxice/abuzive provin de cele mai multe ori din familii în care au avut parte de interacțiuni toxice și/sau abuzive).

Astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre relația dintre tată și fiică și cum poate un tată să influențeze relațiile viitoarei adulte pe care acum o ține încă într-o mână. Și să le ofer taților câteva idei despre ce și cum ar putea face împreună cu fetițele lor.

1. Iubește-o pe mama ei

Primul exemplu despre cum ar trebui să arate o relație este cel de acasă. Ceea ce ea va vedea acasă la ea este ceea ce se va aștepta să primească în relațiile ei viitoare. Un tată iubitor față de mama ei îi transmite că așa e normal să stea lucrurile într-o relație.

2. Respect-o pe mama ei

În aceeași idee, arată-i respect mamei ei, iar ea va aștepta respect la rândul ei de la bărbații ce îi vor intra în viață. Când ești în dubiu dacă ceva din ceea ce faci tu în familie e bine sau nu e bine, ia o pauză și imaginează-ți că fetița ta ar avea un soț care să acționeze ca tine. Ar fi bine? N-ar fi bine? Dacă n-ar fi bine, acționează diferit.

 

3. Spală vasele

… sau dă cu aspiratorul, sau calcă, sau pune rufe la spălat, sau gătește și tu cina. Arată-i că nu doar femeile sunt cele responsabile de gospodărie. Am auzit la un moment dat un banc. O mamă care avea un băiat și o fată se plângea la o prietenă. ”Dragă, băiatul ăsta al meu s-a însurat tare prost. Are o nevastă care nu calcă și nu gătește. Bietul de el… își calcă singur cămășile și trebuie să gătească singur pentru amândoi! Imaginează-ți ce puturoasă și-a luat! Dar fata… Fata are un soț grozav. Ea nu poate să calce, pentru că o doare spatele foarte tare și nici să gătească, pentru că i se face rău de la miros. Și are un soț extraordinar, care o iubește și o respectă și a înțeles că dacă ea nu poate face astea, le poate face el. Și-au împărțit foarte frumos treburile casnice…”

4. Cine ești tu devine șablonul pentru relațiile ei viitoare

Cred că te-ai prins deja, dar prefer să zic totuși în cuvinte clare: Modelul tău va deveni modelul ei de bărbat pe care îl va căuta în viața ei mai târziu. Știi bancurile alea cu ”A crescut fata mea, acum trebuie să-mi iau pușcă”? N-o să ai nevoie de ele dacă vei fi un model bun de viitor partener. Pur și simplu, sunt mici șansele ca ea să ajungă într-o relație abuzivă sau în care nu e respectată, dacă acasă nu a văzut și nu a experimentat așa ceva.

5. Scoate-o la restaurant

Și învaț-o despre cum ar trebui să se comporte în societate. Care sunt bunele maniere în astfel de contexte? Ține-i ușa să intre în restaurant și trage-i scaunul ca să se așeze. Învaț-o să-și comande singură ceea ce își dorește să mănânce și explică-i că acum vei plăti tu, pentru că ai invitat-o în oraș, dar că atunci când va invita ea un bărbat la restaurant, va putea plăti ea.

6. Învaț-o să schimbe o roată

Da, scoate-o la restaurant și poartă-te delicat cu ea, dar mâine o poți învăța și să schimbe o roată la mașină. Sau cum funcționează un motor. Sau mergeți cu cortul la pescuit. E adevărat că, dacă privim antropologic, femeile au fost ”ținute acasă” de bărbații care plecau la vânătoare sau pescuit și protejate pentru a putea naște și avea grijă de puii familiei. Cu toate astea, femeile puteau și pot face și treburi dificile și murdare. Și își pot purta și singure de grijă. Deci da… trateaz-o ca pe o prințesă, dar apoi și ca pe o persoană normală, autonomă, întreagă și completă, care poate pune mâna și schimba un bec sau o roată la mașină.

 

7. Ține-te de promisiuni

Asta este valabil și pentru mame, și în relația cu băieții, dar am simțit nevoia să o expun aici clar și concis. Ține-te de promisiunile pe care i le faci. Nu uita, modelul tău este modelul interacțiunilor ei viitoare cu băieți și bărbați!

8. Renunță la misoginism

Posibil să zici ”OK, dar eu nu sunt misogin!”. Posibil să fie așa cum zici tu. Doar că, în societatea în care trăim, e atât de greu să nu fii misogin. Săptămânile trecute am primit un mesaj amuzant cu o reclamă. Era la o marcă de bere. Reclama era destul de explicită, cu un spate dezbrăcat de doamnă care stătea capră și se mișca ritmic înainte și înapoi. La un moment dat, o mână de bărbat pune o sticlă de bere pe spatele ei. Imediat, o altă mână de bărbat ia sticla și apare punch-ul reclamei: ”Împarte una cu un prieten”. Mi s-a făcut atât de silă, de nu vă puteți imagina. Discuția de apoi am purtat-o cu doi bărbați care nu se consideră misogini și care, în realitate, chiar își tratează cu respect și demnitate partenerele… Dar reclama asta în care femeia era obiectificată și ”deținută” i-a amuzat. Am pornit o discuție interminabilă. Niciunul dintre ei nu s-au gândit (conștient) în direcția ”femeia, proprietate a bărbatului”. Mi-au dat dreptate până la urmă.
Întrebarea se pune: Câte comentarii în direcția asta, involuntare ai făcut de față cu fetița ta? E un aspect la care să fii atent

Știi un tată căruia i-ar fi de folos sfaturile? Dă articolul mai departe, să ajungă la el!

De la a adormi cu mama la a adormi singură – o poveste de succes

Săptămânile trecute am lucrat în consiliere cu o mamă care avea nevoie să-și învețe fetița de 6 ani să adoarmă singură. Mama este însărcinată și aproape mereu singură la ora de somn cu copilul/copiii, așa că lucrurile ar fi mult mai ușoare pentru toată lumea dacă ar avea de culcat un singur copil seara – pe bebeluș. Fetița era destul de temătoare la auzul acestui plan. Nu credea că se poate descurca singură.

Pentru a nu deruta copilul mare foarte tare, mama a început procesul acesta destul de devreme în sarcină. Probabil că m-ați auzit spunând și sigur o să mă mai auziți spunând, că atunci când urmează ca familia să se mărească, cel mai bine este să nu faceți schimbări dramatice cu două-trei luni înainte de naștere. Dar, să revenim.

Okay. Deci, avem o fetiță de șase ani care încă adoarme cu mama și o mamă care și-ar dori ca lucrul acesta să se schimbe. Pentru că fetița este destul de mare și pentru că pe termen lung soluția ar fi de ajutor inclusiv pentru ea, ne-am propus să pornim la drum. Iar pentru asta, am făcut un plan prima și un set de reguli.

 

Prima regulă din acest set de reguli a fost să ne setăm niște așteptări foarte clare. Copiii nu sunt nici proiecte de management, nici roboței, așa că obiectivul nostru nu a fost de tip SMART (:))).

A doua regulă, care derivă cumva din prima, a fost să fim flexibile. Toate trei. Și apoi am început.

Pasul numărul unu: Mama a vorbit cu fetița ei

Mama i-a povestit fetiței cu ceva timp înainte ce urmează să se întâmple. I-a explicat de ce, i-a explicat unde va dormi ea, unde va dormi fetița, ce se va întâmpla dacă fetița se va trezi peste noapte, și așa mai departe. Explicațiile au venit de multe ori în multe zile la rând.

Pasul numărul doi: Mama și-a reasigurat fetița că o iubește

Să știți că deși pentru noi poate părea evident că ne iubim copiii, trebuie să o și punem în cuvinte. Cu atât mai mult în momente în care schimbăm o rutină. Mama asigurat-o pe fetiță că o iubește în continuare, indiferent unde se află, indiferent ce se întâmplă, indiferent unde dorm.

Pasul numărul trei: Mama a asigurat-o pe fetiță că este în siguranță

Asta înseamnă nu că i-a spus că nu există monștri sub pat, sau ca nu există deloc. Ci că indiferent unde ar dormi una sau cealaltă rolul mamei este de a se asigura ca fetița este în siguranță. Apoi au revenit la pasul numărul unu și-au reluat discuția despre cât de repede poate ajunge mama la ea în caz că un monstru roz cu solzii albaștri și ochii la subraț ar ieși de sub pat, să-i cânte un cântec enervant (E foarte important să ne păstrăm simțul umorului și să corelăm genul de umor pe care îl abordăm cu genul de umor pe care copilul l-ar aprecia în momentul respectiv – și includ aici chiar și glumele cu pipi, caca, pârț, dacă e nevoie)

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Pasul numărul patru: Mama și fetița au făcut împreună un plan

Adică au hotărât împreună în ce seară vor începe și au făcut o listă de lucruri de care fetița ar avea nevoie pentru a adormi singură cît mai ușor: un ursuleț de pluș mai mare, o lampa de veghe și o carte nouă cu povești pentru seară. Cele două au mers împreună la un magazin de jucării de unde fetița și-a ales cel mai mare urs pufos posibil, au ales împreună unde pe un site două corpuri de iluminat Disney (o lămpiță mică de veghe cu prințese, pe care să o aibă pe noptieră lângă pat, care includea și un proiector, și o lanternă mică pe care fetița a hotărât că o va ține sub pernă ca să se simtă în siguranță și să o aibă la îndemână în caz că va avea nevoie de ea).
Mama s-a hotărât că nu va obiecta la nimic din ceea ce și-a ales fetița din selecția de lămpi de veghe și proiectoare poate mai potrivite unei vârste mai mici, chiar dacă poate lămpița cu prințesă era ușor puerilă, iar ceea ce încerca mama să facă era să treacă la o rutină de fetiță mai mare. În astfel de momente când copiii trebuie să lase în urmă o parte din copilăria mică și să treacă la nivelul următor au tendința de-a face un joc înainte-înapoi. Înainte ar fi ca fetița să adoarmă singura. Pasul înapoi a fost reprezentat de lampa de veghe. Cu alte cuvinte nimic îngrijorător. O regresie benignă.

Pasul numărul cinci: A început schimbarea rutinei de seară

Fetița s-a pregătit de somn, și-a luat ursul gigantic, a aprins lumina de veghe și s-a urcat în pat.

Prima seară: mama a stat pe marginea patului și i-a citit fetiței din noua carte de povești. A rămas lângă fetița până când aceasta a adormit.

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

A doua seară: la fel.
A treia seară: mama a tras un scaun la marginea patului și a citit de-acolo cartea de povești. A rămas pe scaun până când fetița a adormit.
A patra seară: la fel.
A cincea seară: scaunul de pe care a citit mama nu a mai fost lângă pat, ci la câțiva pași distanță. A rămas pe scaun până când fetița a adormit.
A șasea seară: la fel.
A șaptea seară: mama a citit povestea, a mai stat un pic cu fetița, apoi a plecat înainte ca aceasta sa doarmă.
A opta seară: mama a citit povestea, apoi fetița a rugat-o să iasă. Voia să încerce să adoarmă singură mai repede. A reușit.
A noua seară: mama a citit povestea, i-a spus fetiței noapte bună și a plecat din cameră.

Pe tot parcursul procesului fetița s-a simțit foarte încurajată de ceea ce se întâmplă. Iar în dimineața ultimei zile, fetița părea că s-a schimbat foarte mult peste noapte. Și-a pregătit singura micul dejun și a verificat ghiozdanul să vadă dacă este pregătit pentru școală. Până atunci lucrurile acestea erau făcute de mama ei. Cu alte cuvinte, fetița și mama au ales momentul perfect pentru a face această trecere. Iar despărțirea de rutina de somn a copilăriei mici nu a fost un moment trist pentru fetița, ci un moment în care a prins puteri.

Copiii și discuțiile despre moarte

De la o vreme, moartea e foarte prezentă în viața mea. Nu fizic. Din fericire, nu mi-a murit nimeni drag în ultima vreme. Dar e acolo, prezentă în gânduri, în vise, în jurul meu, în fanteziile mele.

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

Minte și Filip

Inainte să vă povestesc despre a doua lui minciună din seara asta (prima a fost banală și plictisitoare; a venit să-mi povestească despre cum a pus el toate jucăriile la locul lor, deși nu le pusese, dar probabil că și-ar fi dorit), trebuie să vă mai spun câte ceva despre el.

Copiii și educația sexuală

Sau, dacă vreți să știți mai multe despre copiii abuzați sexual din România, am adunat informații din mai multe surse și am compus infograficul de mai jos:

8 sfaturi pentru tații de fete

Astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre relația dintre tată și fiică și cum poate un tată să influențeze relațiile viitoarei adulte pe care acum o ține încă într-o mână. Și să le ofer taților câteva idei despre ce și cum ar putea face împreună cu fetițele lor.