Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

De când mă știu, am dus o viață bilingvă, româno-germană. Cu părinții mei vorbeam doar română, dar cu bunica și la grădiniță, mai apoi, vorbeam germană. Habar nu am pe la ce vârstă am început să vorbesc germana, cert e că la 4 ani eram la o grădiniță cu vorbire exclusiv în limba germană și eram OK. Mai încurcam eu cuvinte româno-germane, dar… per total mă descurcam onorabil în ambele limbi.

Mai târziu am mers la o școală germană, unde totul decurgea tot în germană. Aveam aceleași manuale ca și prietenii mei care învățau la școli normale, dar ele erau traduse în limba germană. Aveam aceleași materii ca ei, doar că toate erau în limba germană. De exemplu, matematica. Învățam zilele trecute ceva statistică și mi-am dat seama că habar n-am ce înseamnă multe din cuvintele alea în română, pentru că eu le învățasem în germană. Istorie, geografie. Toate în germană. Nu Ștefan cel Mare, ci Stefan der Grosse. Nu Mureș, ci Marosch. Nu triunghi isoscel, ci gleichschenkliges Dreieck.

Mi-a prins tare bine. Pentru că atunci când oamenii mă întrebau (mai degrabă, compătimeau) dacă e grea germana, nu știam ce să le zic. Nu era nici grea, nici ușoară. Era doar germană. Așa cum n-aș putea spune nici dacă româna e grea sau ușoară. E doar română.

Ce a fost și mai frumos, era că deși pe vremea aia oamenii nu se stresau cu stilul tradițional de învățare, la grădinița și școala unde am fost eu, lucrurile erau mai diferite. Mergeau în direcția waldorf, în special la grădiniță. Îmi amintesc că era foarte frumos și că eram mereu tristă când venea vacanța. Am fost o iubitoare de grădiniță, iar pe educatoare am vizitat-o apoi anual de 1 martie până când am ajuns pe la liceu. Era blândă, drăguță, deschisă și țin minte că mirosea frumos.

În cadrul ăsta mi-a fost ușor să învăț germana. Să fiu curioasă și să pun întrebări. Mai ales că moto-ul de viață al bunicii mele era nițel cartezian: ”gândesc, deci exist”, urmat de explicația: ”nu crede nimic fără să verifici, fără să întrebi și fără să afli”. Ușor atipic pentru vremurile alea. Cred că aici a fost primul meu exemplu de ”parenting”.

Din păcate, nici 30 de ani mai târziu mentalitatea asta nu a devenit norma. Sigur, oamenii sunt mai deschiși un pic decât în anii ’90, dar mai e mult până departe. Cu toate astea, sunt optimistă. Direcția zic eu că e bună, deși mi-ar plăcea să accelerăm puțin pasul.

Există multe cărți acum pe care copiii și profesorii le pot citi, există oameni deschizători de drumuri și de minți, există instituții de învățământ care încep să lase în urmă metodele vechi de îndoctrinare și înregimentare. Există speranță și există dorință. Sau invers.

mindset

Copiii mei nu au trăit într-un mediu bilingv. Cu toate astea, prind atât de repede limbile străine… După două ședințe de spaniolă, Ema deja putea face propoziții scurte. Iar Fip a reușit să numere corect până la 10 în engleză înainte de a o face în română.

Până acum nu am investit în ei (timp, bani, disponibilitate) în direcția asta. Dar, Ema are deja 5 ani și cere singură. Vrea spaniolă, vrea engleză și, mai nou, vrea și ”belgiana”, pentru că a decis că va deveni regina Belgiei cândva. Drept urmare, am început să caut cursuri pentru ea. De ”belgiană” nu, ci de engleză. Vara/toamna trecută am fost la niște cursuri demonstrative de la English Kids Academy și i-a plăcut foarte mult. Și mie mi-a plăcut, mai ales la grupa ei de vârstă. Nu doar cunoștințele de engleză și felul în care erau predate, ci, mai degrabă, abordarea holistică, despre care am constatat că merge în direcția în care mergem și noi, ca familie.

Mi-au plăcut ideile lor referitoare la dezvoltarea copiilor, blândețea cu care abordau copiii, deschiderea lor, respectul față de copii și față de felul lor diferit de a fi.

Am aflat apoi că oamenii ăștia organizează și evenimente legate de dezvoltarea copiilor, de cum învață ei, de cum putem noi să-i sprijinim.

Primul atelier pentru părinți pe care l-au ținut a fost despre paradigmele de învățare și îmi pare foarte rău că l-am ratat. A fost în octombrie. Am primit apoi informații de la curs și am regretat cu atât mai mult că n-am putut merge, pentru că subiectul a fost growth mindset, adică despre dispoziția interioară către învățare.

Citeam zilele trecute în cartea Sapiens despre faptul că oamenii au stagnat o bună parte din istoria lor tocmai pentru că le lipsea această dispoziție. Erau convinși că tot ceea ce știu e ceea ce există și că nu mai există nimic altceva în plus. Apoi a apărut prima hartă cu spații albe și mindsetul s-a schimbat. Oamenii și-au dat seama că există lucruri noi pe care să le afle și de acolo a urmat un boom în dezvoltarea omenirii.

”Progresele cele mai noi înregistrate în neuroştiinţe ne-au demonstrat faptul că, spre deosebire de ceea ce s-a crezut până recent, creierul este mult mai maleabil. Cercetările despre plasticitatea acestuia au arătat modul în care conexiunile neuronale se pot forma prin învăţare şi experienţe. Prin exerciţii repetate, reţelele neuronale îşi măresc numărul de conexiuni noi, îşi consolidează legăturile existente şi realizează izolări care cresc viteza de transmitere a impulsurilor. Aceste descoperiri neuroştiinţifice demonstrează că putem să ne creştem atât numărul de neuroni cât şi numărul de conexiuni neuronale prin acţiunile pe care le facem, prin strategiile de învăţare pe care le alegem, prin punerea de întrebări şi căutarea de răspunsuri, prin exerciţii şi prin urmarea unor obiceiuri sănătoase de nutriţie şi somn”

Am mai pus eu filmulețul ăsta și pe facebook, dar vi-l las și aici (și să știți că e și tradusă cartea lui Carol Dweck, care se numește ”Mindset”, v-am mai zis eu despre ea aici.)

Pe 26 ianuarie urmează primul curs din 2018, pe tema ”Impactul tehnologiilor moderne asupra copiilor” și nu mai vreau să-l ratez. Sunt foarte curioasă care e perspectiva lor în domeniul ăsta, în care părerile sunt foarte, dar foooooarte, împărțite. Și noi ne luptăm cu a păstra un echilibru și abia aștept să vă povestesc despre ideile lor.

Au și un blog cu articole interesante pe care pot să vi-l recomand. E aici. Vă mai țin la curent

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Copiii și alegerile

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe, așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce?

Copiii și alegerile

Să fii copil nu e lucru ușor. Sigur, e simplu să n-ai griji legate de bani, de ce o să mâncăm mâine, nici de spălat rufe, pus vase la loc sau asigurat un acoperiș deasupra capului. Și, sigur, e minunat să fii copil. Faptul că ei trăiesc momentul prezent așa cum noi am uitat să o facem, cu toate simțurile, cu toată puterea și cu toată ființa, e atât de intens și atât de frumos, încât de multe ori ne pare rău că nu mai suntem și noi copii.

Dar, copilăria vine la pachet și cu o serie de greutăți, de nemulțumiri și de frustrări. Ele sunt normale, tipice copilăriei, toți trec prin ele și e treaba noastră, de părinți să le fie de folos pe termen lung toate experiențele de acum. Până la urmă, un copil care nu trece prin frustrările vârstei la timpul potrivit și alături de ghidajul părinților, e un viitor adult, care va experimenta frustrările în lumea reală, singur. Cu alte cuvinte, copilăria e un soi de trial and error pentru când copiii vor fi adulți. Acum învață, acum exersează, atunci vor aplica.

Una din frustările (normale) ale copilăriei se leagă de lipsa de putere de decizie. Când ești mic, oricâtă libertate ai avea, sunt foarte multe situații care te privesc și în care nu ai un cuvânt de spus. De exemplu, Fip nu și-ar fi dorit să meargă la grădiniță în dimineața asta, ci la magazin. Nu s-a putut, pentru că eu aveam programări și nu aveam cum s-o dau la întors. Așa că am ales pentru el să meargă la grădiniță.

Cu toate astea, pot să-l ajut în alte aspecte și să-i respect decizia luată, chiar dacă mie mi se pare greșită. Tot de exemplu, tot Fip, tot azi dimineață: n-a vrut nici pulovărul și nici jacheta, pentru că îi plăcea prea mult tricoul cu papion cu care era îmbrăcat și ar fi vrut să se vadă. Afară erau -7 grade. El voia să plece așa. Am zis OK. Îți respect decizia de a pleca în tricou. Pentru că am avut încredere în el că n-o să accepte să se congeleze de frig pentru un tricou. A deschis ușa, a pus un picior afară și s-a întors din drum, ca să se îmbrace.

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe aici și am și un webinar audio înregistrat foarte interesant (nu-l laud că-i al meu, ci că e chiar interesant) în shop, adică aici. Așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

1. Oferă-i alegeri limitate

Asta e valabil și pentru adulți, dar, cu atât mai mult pentru copii. Vă ziceam aici că am citit acum ceva vreme o carte, ”The Paradox of Choice”, care e o carte ce poate fi rezumată în: Cu cât avem mai multe alegeri, cu atât alegem mai greu/deloc. Să vă dau un exemplu (din carte): să zicem că Xulescu are de ales între jobul A și jobul B. În timp ce el încearcă să ia o decizie, apare în peisaj și jobul C. Jobul C se desfășoară într-un oraș foarte mișto. Locația devine, brusc, o variabilă în decizia lui. Așa că, Xulescu compară acum joburile A, B și C din perspectiva locației. Cum se poziționează A și B față de C din perspectiva asta? La ce anume poate Xulescu să renunțe din ceea ce oferă A sau B, pentru a alege C și locația lui? Apoi, decizia devine și mai complexă. Apare încă o variantă de job, care e aproape de familie și prieteni. Iată încă o variabilă pe care Xulescu nu o luase în calcul până acum. Dar e o variabilă relevantă? Cât de important e asta pentru Xulescu? Și tot așa. Multe opțiuni, multe variabile, multe alternative. Pentru fiecare dintre ele, Xulescu trebuie să renunțe la ceva la care nu se gândise până atunci că renunță. Ei, nevoia asta de a renunța la chestii ipotetice în favoarea altor chestii ipotetice, ne face cu capul. De fapt, ne afectează nivelul de satisfacție al alegerii și, adaug eu, nivelul de fericire.

Cam așa și la copii. Așa că, hai să-i ajutăm, oferindu-le alegeri limitate, dintr-o variată paletă de alegeri. De exemplu, în loc să-i lași la îndemână cele 256 de cărți pe care le posedă, pune-i pe un raft separat 5 cărți din care poate alege. Iar seara, la somn, alege două și întreabă-l pe care o preferă. Și asta ne duce la:

2. Oferă-i alegeri de tipul ”aia sau ailaltă”

Adică, din variata selecție de chestii, îi oferi aia sau ailaltă. Tricoul ăsta, sau tricoul celălalt? Vrei să mergem la teatru sau la operă? Vrei să cumpărăm lapte din ăsta sau lapte din ăsta? Vrei să desenezi cu roșu sau cu verde? Vrei să citim cartea asta sau cartea ailaltă?

copiii si alegerile

De fapt, deciziile de tipul ăsta sunt un soi de limită flexibilă. Sigur, s-ar putea să nu meargă la toți copiii în toate situațiile, mai ales atunci când ambele opțiuni ne convin nouă și avem un scop pe care vrem să-l urmăm. Dar, atunci când alegerile sunt neutre, interesante pentru copil, îi e ușor să aleagă. De exemplu, dacă lui îi place tricoul albastru, iar noi îl punem să aleagă între unul roșu și cel albastru, lucrurile sunt simple. Mai complicate devin atunci când încercăm să-l manipulăm să nu-l ia pe cel albastru din varii motive de noi știute și îl ascundem conștient în fundul dulapului, oferindu-i de ales între unul roșu și altul verde… Iar asta mă duce cu gândul la:

3. Oferă-i opțiuni care să fie chiar opțiuni

Dacă n-ai oferi opțiunile astea soțului sau prietenei cele mai bune, nu le oferi nici copilului. Decât să-l manipulezi să facă ce îți dorești tu, ma bine pui o limită fermă și aia e. Pentru că, atunci când opțiunile nu sunt veritabile, îl cam vitregești pe copil de:

4. Opțiunile care încurajează gândirea critică și îi învață despre consecințe

Vrem copii, viitori adulți, care să gândească înainte să facă, care să treacă prin filtrul gândirii ceea ce i se întâmplă, care să poată lua decizii constructive șamd. Viitorul adult va putea face asta dacă încurajăm acum copilul să gândească critic. După cum ziceam, copilăria e un exercițiu pentru maturitate. Despre alte metode prin care să încurajezi gândirea critică, poți citi și aici.

În shop:

5. Alegerile ritual

Copiilor le plac ritualurile, așa că puteți include în ritualurile voastre și exerciții de alegere. Când era Ema mică, de fiecare dată când intram în cartier și ajungeam la primul sens giratoriu, o întrebam: ”Pe ce stradă mergem azi?”. Aveam 3 opțiuni. Două mai directe și una puțin ocolitoare, dar nu mă costa nimic să o întreb. Alegea repede una din cele 3 străzi pe care să o luăm și așa ajungeam acasă. Era un ritual bine stabilit, iar dacă se mai întâmpla să uit eu, îmi zicea ea fără să o mai întreb. ”Astăzi medțem pe aiți”. Am început asta când avea cam 1 an și 8 luni.

Cu Fip avem ritualul legat de ghete. Are două perechi și îl întreb în fiecare dimineață ce pereche alege.

6. Alegerile în joc

Alegerile în joc le putem introduce chiar și bebelușilor. Dacă bebelușul ține în fiecare mână câte o jucărie, iar noi îi întindem alta, va trebui să facă o alegere. Pe care o las, ca să o iau pe cea nouă? Iar, pe măsură ce copilul crește, poate crește și gradul de dificultate al alegerilor. ”Nu te supăra, frate” e tot un joc cu alegeri. Alba-neagra e un joc cu alegeri. Șahul. Sunt multe opțiuni de jocuri care îi oferă copilului exercițiul alegerilor. Profitați de ele și urmăriți copilul și ce alegeri face.

copiii si alegerile

Apropos de alegeri, despre testul bezelei știați (din păcate nu e tradus)?

Și nu uita. Atunci când îi oferi unui copil niște opțiuni, fii în aceeași tabără cu el! Fii deschis la alternative, pentru că e foarte posibil copilul să aibă chiar o variantă mai bună decât ale tale.

Copiii si alegerile

Copiii și alegerile

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe, așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce?

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

copil cu cutit

OK, titlul l-am ales ca să vă atrag în capcana citirii articolului. Nu e pe deplin corect, așa cum nu e nici pe deplin greșit. Da, ca părinte responsabil, îți ferești copilul de cuțite. Dar tot ca părinte responsabil, nu o faci. Să mă explic.

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce? Doar că nu va avea abilitățile de a-l folosi el însuși. Deloc la început, apoi o va putea face cu mult ajutor, apoi cu ajutor mediu, apoi cu mai puțin ajutor, apoi fără ajutor.

Ăsta e procesul natural în aproape orice. Copilul vede, analizează, replică. Unele lucruri le va putea face de la bun început singur (mersul, de exemplu, cu etapele naturale: stat pe burtă, târât, mers de-a bușilea, ridicat în picioare, mers cu susținere fixă, mers liber – observați că părintele nu e parte din etapele astea naturale, cu alte cuvinte, copilul poate (și e indicat) să învețe să meargă fără să fie ținut de mâini), iar pe altele le va face cu ajutorul nostru (cum este folosirea cuțitului, de exemplu).

Problema e că ne e frică. Și că ni se mai întâmplă să uităm că nu doar că se succedă zilele și nopțile, ci că în timpul ăsta mai crește și copilul. Trăim într-o zonă confortabilă, călduță și pufoasă, în care ne e garantată șederea atâta timp cât copilul nu coboară scări singur, nu folosește cuțite și nici nu bagă steckere în priză. Și stăm acolo până târziu, când ne dăm seama că avem un copil mare care nu știe să se șteargă singur la fund sau să mănânce cu furculița. Exagerez, desigur. Sau… poate că nu.

Dar copiii înțeleg!

Din zona noastră de confort, de unde dirijăm totul, pentru binele copilului și al familiei, uităm un lucru esențial. De fapt două. Că un copil înțelege atunci când i se explică. Și că are nevoie să experimenteze. În ordinea asta.

 

Cunosc părinți, inclusiv dintre cei cu care lucrez pe parte de consiliere, care consideră că e bine să ferești copilul de toate pericolele vieții. Toate obiectele care îl pot răni pe copil trebuie să dispară din calea lui, există hamuri care țin copilul să nu cadă atunci când învață să meargă, copilul nu trebuie să știe că există pe lumea asta cuțite și prize și că ușile de la dulap se deschid. Și, desigur, toate astea le fac din bune intenții. Din iubire și grijă față de copil, pentru că sunt niște părinți iubitori și atenți.

Doar că e important să nu pierdem contactul cu realitatea. Cu vârsta copilului și cu interesele lui. Și să creăm un cadru.

Cadrul

Ziceam mai sus să nu uităm că și copiii înțeleg. Da, pot înțelege ceea ce le explicăm, doar că nu toți dintre ei (și, cu siguranță, nu la orice vârstă) se și pot abține. Sau poate au nevoia să confirme că ceea ce spunem noi e adevărat. Să nu uităm că un copil de 2 ani nu poate și nici nu o să înțeleagă ce este un pericol mortal. Așa că va dori, totuși, să experimenteze.

Bun, păi și ce facem? Ok, înțeleg, dar nu pe deplin. Înțeleg, dar nu se pot abține. Înțeleg, dar vor să experimenteze. Cum îi ajutăm?

Creând un cadru. Cadrul este spațiul în care pot exersa cu obiectul respectiv, dar în siguranță. Într-un cadru corect, un copil mic poate lucra cu un cuțit. Cu un cuțit mai puțin ascuțit, cu care poate tăia obiecte foarte moi, cu sau fără ajutorul nostru. Într-un cadru corect, un copil poate băga un stecker într-o priză, într-un prelungitor neconectat la curent. Îmi amintesc despre Ema la un an și 2 luni și o seară la munte, pe care a petrecut-o făcând obsesiv același lucru: băgat și scos steckere dintr-un prelungitor care nu era băgat în priză.

 

Desigur, în paralel le explicăm despre pericolele utilizării obiectelor în afara cadrului și le ținem departe de ei. Cuțitele într-un sertar în care nu pot ajunge, de exemplu. Dar, curiozitatea lor este satisfăcută, copiii își dezvoltă diferite abilități (în exemplele noastre e vorba despre motricitate fină) lucrând cu aceste obiecte în acest cadru și, cel mai important, află despre pericole. Sigur, nu-l lăsăm pe copil să se taie cu cuțitul care taie ca o lamă. Dar, dacă se înțeapă ușor la deget cu un cuțit care taie mai puțin, va simți durere și va fi mai atent.

Eu i-am lăsat să experimenteze inclusiv așa. Creând un cadru în care să se și rănească (controlat) sau să se sperie ușor. Știu, sună ciudat și a mamă rău-voitoare. Când Ema avea un an și un pic, voia să stea în picioare pe balustrada de la pat. Oricât i-aș fi spus eu că e periculos, era degeaba. Până la urmă, i-am pus niște perne pe jos și am lăsat-o să cadă. Nu s-a lovit, dar s-a speriat. A fost ultima oară când a încercat să mai facă acrobația aia.

Filip învață acum să mânuiască un cuțit. N-a învățat mai devreme, pentru că nu era pregătit. Are cuțitul meu de unt, de când eram eu mică. Poate tăia cu el alimente moi. S-a ciupit la un degețel cu el, la un moment dat. Dar nu s-a mai repetat. Acum e atent.

Cadrul nu trebuie să îndepărteze copiii de pericole

… ci să-i învețe să le gestioneze și să lucreze cu ele. Cadrul nu înseamnă să ții, pe vecie, cuțitele departe de copil. Ci înseamnă ca atunci când îl simți pregătit și interesat (asta poate să fie la 1 an, la 2 sau la 3), să i le oferi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Poți face chiar și o pregătire înainte de cadru. De exemplu, în cazul nostru cu cuțitele, Filip a primit de pe la 2 ani sau puțin înainte, un alt obiect cu care să taie: un semicerc de plastic, la originile lui ”cuțit pentru pizza”, cu care era imposibil să se taie pe el, dar cu care putea tăia, de exemplu, banane. Apoi, când îl simți mai atent, mai responsabil și mai pregătit, îi poți oferi un cuțit adevărat, poate chiar de plastic inițial. Apoi unul de unt (care să semene cu un cuțit real), apoi unul real.

zona de confortCu Ema nu am simțit că e nevoie să trecem prin toți pașii. Ea a avut cuțitul de pizza, apoi cuțit normal. Cu Filip am simțit nevoia de trecere treptată de la ”0 pericol” la ”periculos”. Ei, și trecând prin toți pașii ăștia, copiii mei de 3 și 5 ani pot să pregătească singuri ingredientele pentru o tocăniță de legume. Chiar săptămâna trecută am făcut un soi de ghiveci, în care doar ei au tăiat munți de legume.

Și, la final de articol, voi reveni la îndemnul meu, mantra mea pe 2018 (fu și pe 2017 :)): „Fii AICI și ACUM”. Pentru că dacă ești AICI și ACUM, poți să estimezi corect interesele și abilitățile copilului. Poți să ieși din zona de confort. Poți să vezi că a crescut. Poți gândi în afara cutiei, creând cadre 99% sigure, lăsând copilul să experimenteze, să învețe, să încerce, să poată. Poți să-l ajuți să crească, să devină autonom, să prindă încredere în sine. Și pe tine la fel 🙂

Hai, s-avem un 2018 puțin în afara zonei de confort!

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

femei conducAzi pe la prânz, după o dimineață nebună cu alergături prin locuri total ieșite din zona mea de confort (la care țin foarte mult, ca orice om), m-am oprit la mall, ca să ajung la bancă. Am parcat fain frumos și cum mă agitam eu prin mașină să strâng toate cele și să le îndes în geantă, văd că îmi trece prin fața ochilor o mașină, condusă de o doamnă relativ tânără, în dreapta căreia stătea un domn, relativ tânăr. Ea voia să parcheze undeva, el i-a arătat scurt un alt loc, așa că ea a renunțat la parcarea pe care o făcea și s-a îndreptat către locul pe care i-l arătase domnul din dreapta ei.

Despre feminism

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?

Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent. Sau, dacă nu e exagerat la început, ajunge să fie exagerat. E normal. Oamenii caută compania altor oameni care să le împărtășească valorile și credințele, iar atunci când îi găsesc și se înconjoară de ei ajung la concluzia că viziunea lor e singura viziune. Și că cei ce n-o împărtășesc, pot pieri în focurile iadurilor, dacă nu se căiesc. Nu vorbesc aici despre religie, ci despre orice. Dacă eu am în jurul meu doar oameni care au aceleași opinii și valori ca și mine, habar n-o să mai am că există mulți alți oameni care cred diferit. O să trăiesc cu convingerea că ce cred și gândesc eu, e ce crede și gândește toată lumea, mai puțin amărâtul ăsta, care nu pare să știe de capul lui. Când văd că nu reușesc să-l conving, arunc cu pietre, pentru că așa un ciudat n-are ce căuta în satul meu. Așa funcționăm…

 

Voiam să ajung la curentul legat de feminism, pentru că despre asta e vorba. Nu mă consider o feministă, doar încerc să mă lupt cu prejudecățile (inclusiv ale mele), pentru a oferi comunității oameni echilibrați. În procesul ăsta încerc și eu, desigur, să-i conving și pe ceilalți că e ca mine. Că doar nu-s cu nimic nici mai presus, nici mai prejos decât ceilalți.

Prejudecăți legate de femei și mansplaining

Sunt multe prejudecăți legate de femei, de care nici măcar nu ne dăm seama. E o discuție pe care o am frecvent cu V, iar el nu e de acord cu mine. El bagă la înaintare discriminarea pozitivă care se face de la o vreme, iar eu încerc să-i explic fix ce ziceam mai sus. Că discriminarea pozitivă vine ca un răspuns discriminării negative. Și, fie vorba între noi, discriminarea asta pozitivă nu o s-o regăsesc pe orice nivel social. O s-o cam regăsesc în medii unde ea vine impusă din alte medii. Mai concret, cam în corporații. În rest, mergem înainte cu discriminarea negativă.

Femeia slabă

Dar să revenim la cuplul de la prânz. Ce m-a înfuriat pe mine, de fapt, este imaginea asta a femeii neputincioase, pe care o cărăm după noi generație cu generație. Femeia aia micuță și slabă, care are un bărbat înalt și puternic, care câștigă mai bine decât ea (pentru că dacă nu câștigă mai bine decât ea, se iscă iadul în familie), care poate desface borcane și care îi arată unde să parcheze. Pentru că sunt lucruri pe care o femeie nu le poate face. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că nu-și permite ea ei însăși să le facă.

Nu vreau să dezbatem acum egalitatea dintre sexe în plan fizic. Pentru că, în general, bărbații sunt mai puternici decât noi, femeile. Putem vedea asta în jurul nostru. Sigur, există și excepții de la teoria generală. Există și femei care deschid borcane pe care bărbații nu le pot deschide. Există femei care cară singure pe scări un pat. Există și astfel de cazuri. Dar, uitându-ne în jur, cazurile astea apar destul de rar. În general, constituția femeii e un pic mai plăpândă decât cea a unui bărbat. Suntem mai micuțe de înălțime, putem ridica mai puține greutăți și suntem mai ”puțin” făcute. Dar, în afară de asta, the sky is the limit.

Nu știu dacă sunteți familiarizați cu un termen pe care nu cred că îl avem în română. Dacă îl avem, să-mi ziceți și mie, rogu-vă. În engleză îi zice mansplaining și descrie situațiile alea în care un bărbat îi explică unei femei, care deja știe despre ce e vorba în propoziție, o chestiune pe care el presupune că ea n-o știe. Pentru că… prejudecată.

 

 Urmărește-mă pe facebook

De exemplu, atunci când o femeie vrea să parcheze undeva, iar el îi indică alt loc. Sau, atunci când ea este neurochirurg, iar el îi explică despre ce este un neuron. Sau orice altă situație pe care vi-o puteți imagina, când, dacă dialogul ar fi fost între doi ”ei”, el n-ar fi presupus că trebuie să-i explice așa ceva interlocutorului. Sincer, cunosc un caz în care el îi explica ei cum să folosească, de fapt, un absorbant. Trebuia introdus spiralat, pentru că de-aia avea liniile alea spiralate pe el. Am simțit că mă doare mintea.

Dar cum ajung bărbații să creadă că ei le știu pe toate?

E simplu. Pentru că femeile ajung să creadă că nu știu nimic. Pentru că femeile sunt crescute să creadă că sunt delicate (adică fragile), că au nevoie de protecție (că sunt neajutorate), că au nevoie să le crească ceilalți. Pentru că fetițele văd în jurul lor bărbați dominanți și femei dominate. Pentru că văd acasă cum mami ”ascultă” de tati. Pentru că văd mai mulți președinți, decât președinte. Pentru că spunem doctor, iar ”doctoră” e greșit. Pentru că femeile sunt dezbrăcate în videoclipuri și reclame, pentru entertainmentul bărbaților. Pentru că învață că respect = frică, iar de bărbați ne poate fi frică (doar ziceam mai sus că-s mai puternici decât noi). Pentru că… ”las’ că te spun eu lu’ tac-tu când vine diseară”. Pentru că bărbatul dă cu pumnul în masă.

Să ne gândim puțin cum ne creștem fetele și cum am crescut noi. Părinți îngijorați de neputința noastră ne-au păzit până la adânci bătrâneți. Au gravitat în jurul nostru și al protecției noastre. Fetițele sunt fragile și se pot sparge. Băieții sunt duri și se bat, dar fetițele nu au voie. Nu au voie nici să se murdărească, nici să arunce cu pietre în lac, nici să sară gardul. Fetițele trebuie să fie prințese, cu rochițe diafane, cu părul frumos pieptănat, să știe să vorbească încet, să se supună. O fetiță care își cere drepturile, care strigă atunci când nu-i convine, care se agită atunci când nu se simte confortabil e obraznică și needucată. Un băiat poate face astea, pentru că așa sunt băieții. Dar fetițele trebuie să fie supuse.

Așa că, pentru că sunt atât de protejate, fetițele înțeleg clar și concis: ”tu nu poți singură”. Și trăiesc asta toată copilăria lor. Sunt limitate de părinții lor, limitate de alți adulți și, până la urmă, ajung să se limiteze singure. Iar când vine momentul să plece de acasă, caută pe cineva să le limiteze mai departe. Să le arate unde să parcheze. Să le spună că nu sunt în stare să facă x lucru singure. Să le explice cum se folosește un tampon.

Fetițelor nu le e frică

superhero

Băieților nu le e frică, pentru că ei n-au voie să arate că le e frică. O reneagă imediat ce încep să o simtă. Dar fetițele nici măcar nu ajung să o simtă. Le-ar fi și lor frică. Le-ar fi frică să sară gardul și le-ar fi frică să se ia la bătaie. Prin limitele părinților, fetițele sunt oprite mereu înainte de a simți frica. Învață asta și, în același timp învață neputința și eșecul. Care devin parte din povestea lor.

– Mulțumesc, mamă, mulțumesc, tată. Mi-ați pus multe limite, ca să nu mai ajung să simt frica. Acum, plec de acasă. Și am nevoie de altcineva să mă păzească de frică. L-am găsit. E EL!

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Apoi, după mulți ani, timp în care EL o păzește de frică, dar îi scoate la iveală frustrarea, discursul se schimbă… Ea n-a reușit, pentru că el a oprit-o. De fapt, ea n-a reușit, pentru că s-a lăsat oprită de el. Ca să nu simtă frica.

– Dacă n-ar fi fost el, aș fi reușit. Nu e vina mea, e vina lui. EL nu m-a lăsat… El mi-a arătat locul de parcare, el mi-a decis viața, el mi-a trasat sarcinile. 

Dar știți ceva, doamnelor? El nu poate face nimic, dacă voi nu îi permiteți.

OK, generația noastră e așa. Ne e greu să ne schimbăm, ne greu să ne luăm viața în mâini, responsabilitatea și să ne privim fricile în față. Căutăm dependența și co-dependența pentru că ne ajută. Pentru că asta știm, acolo e zona noastră de confort. Însă mi-aș dori ca generația viitoare să nu mai fie așa. Ca fetele noastre să crească încrezătoare, libere și puternice.

Să simtă mereu ce am simțit eu astăzi, după o zi plină de lucruri pe care acum 3 ani aș fi simțit că nu-s în stare să le fac singură… Curaj, încredere, iubire de sine. M-am și îmbrățișat, să știți 🙂 Eu astăzi n-am mai fost femeia aia care are nevoie de un bărbat ca să parcheze. Dar ajung să fiu, de fiecare dată când funcționez pe pilot automat, când nu sunt prezentă aici și acum. E obositor al naibii… Dar, ce-ar fi viața dacă toate ar fi simple?

 

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

Am observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

Motivele pot fi multe, de la teama de apă, sau poate că își amintește cum l-a supărat odată, cândva, în viața asta sau în alta, cum i-a intrat săpun în ochi, până la nevoia de a se face auzit, de a-și stabili singur limitele, de a fi acceptat (în ochii lui sau ai părintelui) ca individ separat de restul familiei, cu puteri depline și cu drept de veto.

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na… Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e cascador, dar nu unul foarte priceput.

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Ce-i învățăm pe copii?

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Nu e suficient

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

fricile copiilor

– Maaaami, mi-e flică de monstlu…

…îmi șoptește Fip aseară, în timp ce încercam să ne culcăm. Apoi chicotește:

– Te-am păcălit, hahaha-hihihi.

Da, cu el am ajuns acolo, în punctul în care minte și mă păcălește. S-a făcut mare și băiețelul mic.

Iar fetița mare, e și mai mare. Acum mai bine de o lună, a decis ea, de la ea putere, într-o zi cu soare, că acum e suficient de mare să adoarmă singură. A venit foarte neașteptat. Noi încă nu ne gândeam la asta, pentru că ziceam noi că încă are nevoie să adoarmă cu cineva. Am crezut că glumește, dar când a venit seara, și-a tras pijamaua pe ea, s-a învelit, ne-a zis ”noapte bună” și s-a culcat. Și de atunci mereu, deși eu sunt în patul de jos, cu Fip. De fapt, de-asta nici nu am propus să adoarmă singură. M-am gândit ”oare cum s-ar simți ea să-i propun să doarmă singură, în timp ce Fip doarme cu mine…”

Introducerea asta sper să dea speranțe părinților care cred că vor dormi împreună cu copiii până la adânci bătrâneți. Uite că nu-i așa. Când copilul e pregătit, te trimite la plimbare. Și asta, fix atunci când te aștepți mai puțin, se pare.

În fine. Dar… aseară, după ce l-a auzit pe Fip chicotind despre monstlu, s-a speriat și a început să plângă.

– E întuneric, nu văd nimic. Mi-e frică de monstru. Mă duc să-l chem pe tati. Vreau să doarmă cu mine. 

Apoi a adăugat.

– Știu că nu există, dar tot mi-e frică. Creierul meu își imaginează tot felul de lucruri și eu nu pot să-l opresc. Mă duc după tati.

Și a plecat. Au venit împreună înapoi și a adormit în câteva minute.

Ce-i veni cu monstrul?

Azi dimineață am întrebat-o ce-i veni cu monstrul, aseară. Se uitase la nu știu ce desen animat pe Boomerang zilele astea, cât a stat acasă cu bunicile și a speriat-o. A hotărât că n-o să se mai uite niciodată la postul ăsta de desene. Sau, cel puțin, nu până când n-o fi în clasa a patra. Neapărat a patra. Se pare că atunci devii ”aproape adult”.

Și mi-am amintit de cursul despre fricile copiilor, pe care l-am făcut când mă certificam eu să devin instructor de parenting.

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă.

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

0-2 ani

Sunete puternice

Până în doi ani, sistemul nervos al copilului e încă în stadiu de lucru. Creierul rațional e în formare. Așa că orice zgomot puternic, orice mișcare bruscă, orice lumină puternică, îi face să reacționeze. De puține ori doar prin curiozitate. De multe ori prin teamă.

Anxietatea de separare

Primul episod de anxietate de separare apare în jurul vârstei de 8 luni, atunci când copiii reușeșc să înțeleagă că dacă un obiect sau o persoană dispar din raza vizuală, ele nu dispar definitiv și irevocabil. Adică, o bilă ascunsă sub un pahar încă mai există acolo. Până în punctul ăsta, copilul credea că bila a dispărut în neant. Așa că acum, bebelușul înțelege că mama dispare din raza vizuală și a plecat. Că ea mai există, dar departe de copil. Tot cu ocazia asta el mai face și o altă descoperire: că el și mama sunt două entități diferite. Că el și mama nu sunt una și aceeași ființă. Așa că îl va speria să afle că această nouă ființă poate să plece oricând.

Străini

Pe același principiu, copilul înțelege la un moment dat și că el și mediul sunt entități diferite. Și, atunci, orice figură necunoscută îi scoate din zona de confort. Și îi sperie. Pe unii străini îi tolerează, de alții se sperie. Cel mai adesea, atunci când un străin va încerca să ia în brațe un copil, acesta va protesta, va plânge și se va zbate.

3-4 ani

Sunete puternice

Și după 3 ani copiii se sperie de sunete puternice, dar, acum motivele sunt diferite. Mă rog, și noi, adulții ne speriem de sunete puternice. La 3-4 ani, sunetele puternice, tunetele, fulgerele, sunt dovada că lucrurile sunt în afara zonei de control a copilului. El nu poate controla lucrurile astea care îl sperie. Ceea ce îl sperie și mai tare.

Lucruri care se întâmplă diferit

Acum o săptămână, într-o dimineață, când era foarte aglomerat pe drum, am hotărât să scurtez puțin timpul de așteptare, tăind un câmp cu mașina. Exista un drum pe câmpul respectiv, nu am luat-o chiar prin bălării. Dar a fost un drum diferit de cel pe care îl facem noi dimineață de dimineață. Nu am avut timp să anunț cu ceva minute înainte, ca să apuc să dau și explicații, așa că, în clipa în care am făcut dreapta undeva unde înainte mergeam drept, Fip a început să protesteze și să plângă. Și mi-a spus că îi e frică pe drumul cel nou. Din aceeași serie, s-a supărat când am făcut schimb de mașini cu domnul V. S-a supărat atunci când am pus jacheta în alt cuier decât cuierul lui. Când nu mi-am dat ochelarii de soare jos, atunci când am intrat în casă. Oricând se întâmplă lucurile diferit (chiar orice nimic), copilul de 3-4 ani se poate speria. Fip are aproape 3, deci începe chiar mai devreme.

Vrăjitoare, monștri și alte cele

La vârsta asta, imaginația începe să-și facă treaba. Doar că nu e mereu orientată către lucruri pozitive. Câteodată creează și scenarii de speriat. Cu vrăjitoare, umbre, monștri în întuneric. Și li se face frică de ele.

TV, povești, cărți

Tot după 3 ani copiii încep să înțeleagă mai bine ce văd la televizor sau ce văd prin cărți. Iar lucrurile pe care nu le înțeleg, le completează cu ajutorul imaginației și gândirii magice. Câteodată iese bine. Câteodată iese rău. Având în vedere că la vârsta asta copiii deja încep să aibă acces la media, controlați bine lucrurile pe care le urmăresc. Am văzut cu ochii mei niște desene ciudate rău pe youtube. Cel mai bine ar fi să nu expuneți copiii încă la canalele asta, ci la medii pe care să le puteți controla. Încercați să vizionați voi mereu înainte orice arătați și copilului. Și încercați să vă uitați împreună atunci când este timp pentru media. Stați pe fotoliu și priviți împreună, comentați, discutați. Și închideți, dacă simțiți că e ceva care nu e potrivit vârstei sau copilului.

Separarea de părinți

În continuare, ideea de a fi departe de părinți îi poate speria pe copii. După vârsta de 3 ani ei pot să-și imagineze scenarii în care li se pot întâmpla lucruri rele. Și cine să-i protejeze mai bine, dacâ nu părinții… Departe de părinți nu se simt în siguranță.

Întunericul

Tot pentru că imaginația începe să alerge pe câmpii la vârsta asta, și întunericul poate fi ceva înfricoșător. Imaginația vrea să dea explicații pentru lucrurile pe care le aude, pe care le vede și nu le înțelege și pe care le simte. Și, de multe ori, explicațiile nu sunt prea simpatice.

5-7 ani

Separarea de părinți

Conceptul de separare le dă copiilor, în continuare, de furcă. Acum au ajuns deja la punctul în care își pot imagina că ceva rău li se poate întâmpla părinților, așa că ideea de a fi departe de ei îi sperie. Mai bine să fie mama mereu lângă mine, ca să văd eu cu ochii mei că e în regulă.

Vrăjitoare, monștri, umbre și alte cele

Teama de astfel de lucruri rămâne prezentă în viața copiilor și la vârsta asta. Imaginația poate țese fel și fel de scenarii. Dar, spre deosebire de 3-4 ani, după 5 ani ei încep să-și controleze din ce în ce mai bine temerile astea iraționale. ”Știu că nu există vrăjitoare, mă tem de ele, dar pot lucra cu teama mea și o pot controla”

Întuneric, boli, hoți, etc.

Pentru că deja pot înțelege pericolul destul de aproape de cum îl vor percepe atunci când vor fi adulți, încep să se teamă ce s-ar putea întâmpla dacă ar intra un hoț în casă pe întuneric, ce s-ar putea întâmpla dacă se îmbolnăvesc sau dacă îi lovește o mașină. Frica irațională de ”ce mi s-ar putea întâmpla”, pe care o trăiau acum 1-2-3 ani nu mai este acum irațională. Chiar se pot întâmpla lucrurile respective. Rolul nostru devine acum acela de a ajuta copilul să găsească strategii și soluții pentru situațiile de care se teme. De exemplu, ce poți face ca să nu te îmbolnăvești sau ca să nu te lovească mașina.

Coșmaruri

La vârsta asta, copiii percep foarte real coșmarurile. Dacă noi, adulții, suntem capabili inclusiv să știm în vis că ceea ce trăim nu e real, la copii lucrurile stau diferit. Așa că, ce poate fi mai înfricoșător decât un coșmar despre care nu ești sigur că e coșmar? Brrr

Respingerea

La vârsta asta încep să apară și alte tipuri de frici. Cum ar fi, de exemplu, frica de respingere. Frica de a nu se putea integra. La vârsta asta, copiii încep să se desprindă de părinți și să-și creeze propria rețea socială în care au mare nevoie să se integreze. Dacă la 4 ani copilul intră, pur și simplu, în jocul altor copii, la 7 ani el se poate teme, înainte de a intra în joc, ce s-ar putea întâmpla dacă ceilalți nu-l vor accepta.

După 7 ani temerile devin din ce în ce mai complicate și mai complexe. Iar părintele are din ce în ce mai puține instrumente de a le gestiona și trebuie să lase din ce în ce mai mult copilul să și le gestioneze singur. Dar asta face subiectul unui alt articol.

Sper că v-au fost de folos categoriile de mai sus, ca să apucați să vă pregătiți din timp. Și tot ca să vă pregătiți din timp, găsiți în Shop un pdf de câteva pagini, care conține 10 (bine, sunt 11) instrumente care să vă ajute să gestionați fricile copiilor. Găsiți acolo inclusiv care este și cum puteți combate simptomatologia fricii. Găsiți documentul aici. Costă doar 10 lei până săptămâna viitoare. 

Copiii si fricile lor

Episodul 14: Creierul meu furios

copil_nervos_se_strambaMai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Acum traiesc emisiunea asta zi de zi in casa cu copiii mei. Nu doar ca e minunat, dar Ema a devenit sursa mea de inspiratie pentru cursurile pe care le fac cu parintii.

Sa va dau un exemplu.

Zilele trecute am inceput o discutie despre o situatie de la gradinita.

Totul incepe pe un ton vesel:

– Mami, intr-o zi, Nadia ne-a facut o surpriza la gustare la gradinita. Ne-a dat nuca de cocos!

– Wow, super. A fost buna? Stiu ca tie iti place mult.

Brusc, bucuria dispare, iar Ema mea se incrunta mai expresiv decat cartonasele cu emotii pe care le folosim cand ne jucam.

– Eu nu am mancat, pentru ca eram la spaniola si nu ne-au pastrat si noua.

Citește mai departe

Episodul 15: Ce bine ca aseara ne-am grabit si am uitat hanoracul!

Nu stiu daca ati vazut filmuletul cu mama urs panda, care a tot circulat saptamanile astea pe retelele de socializare. Daca nu l-ati vazut, vi-l descriu. O mama urs panda sta linistita in fund si mananca niste bambus. In spatele ei, un pui de urs panda isi face de lucru. La un moment dat, mama de urs panda este lovita de simtul responsabilizarii si pare sa-si aminteasca brusc despre existenta puiului. Se intoarce, bulversata, pentru a se asigura ca puiul e inca acolo. Imaginea e foarte amuzanta. Fix asa m-am trezit si eu din reverie.

Episodul 14: Creierul meu furios

Mai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați

Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.

Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

Ce facem acum fara copii?
Nu stiu sa spun despre mine daca sunt o persoana organizata sau nu (sincer va spun, ca nu stiu daca sunt cea mai organizata persoana de pe fata pamantului, ori ca poate sunt cea mai haotica… asta e un mister pentru mine), dar, in contextul dat, am considerat ca e absolut necesar sa fac un plan.
Se vor lua cei 5 ani din urma, in care nu am petrecut nicio noapte departe de copii, se va face o lista cu toate lucrurile pe care ne-am fi dorit sa le fi facut in perioada asta si se vor imparti toate aceste activitati pe urmatoarele 2 zile, pe care urma sa le petrecem doar noi doi.

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.