Top 5 al plantelor mele preferate de-acasă

Top 5 al plantelor mele preferate de-acasă

Scris de Diana Vijulie

Mă și mir că n-am scris articolul ăsta până acum, dar… Țineți-vă bine, astăzi vreau să vă povestesc despre plantele mele preferate. E că abia așteptați să aflați despre asta? Calitatea vieții voastre se va îmbunătăți considerabil odată ce veți afla despre preferințele mele în materie de botanică. De fapt, n-am scris nimic până acum pe tema asta, pentru că mi-a luat aproximativ 30 de ani să învăț să am grijă de ele, dar avem deja … mult timp… de când am omorât ultima plantă, așa că mă pot defini ca expertă deja, nu? :))

Deci, în ordine aleatorie, vă prezint Top 5 Plante de casă care-mi bucură ochii de fiecare dată când… basically, nu mor.

1. Monstera

Well, n-aș fi putut fi o iubitoare de plante în 2020 fără să am Monstera pe lista asta. Sunt ușor de întreținut, ușor de crescut și parcă învie din morți de fiecare dată când le agresez cu ceva (prea multă grijă, de obicei. La momentul actual mai am doar 5, dar asta doar pentru că pe celelalte le-am împărțit pe la prieteni. Cum le îngrijesc? Le țin pe terasa însorită unde avem cam 42 de grade acum, le pulverizez aproape zilnic cu un pulverizator foarte fin și le ud duminica. Am observat că nu le place în soare direct, pentru că li se ard frunzele. ȘI că preferă aerul umed (și de-asta le pulverizez periodic).

2. Triostar

Vai, cât am bălit la poze cu planta asta. Mi se pare atât, dar atât de frumoasă. Pe față, frunzele sunt bicolore, alb-crem cu verde, cu multe nuanțe de verde, multe. Iar pe spate, aceleași frunze sunt un roz-roșu foarte frumos. Și partea super la planta asta e că în funcție de momentul din zi și de unde e poziționată față de soare, își mișcă frunzele, așa că nu arată niciodată la fel. Ceea ce e super pentru nevoia mea de schimbare și de noutate. Mă completează. Acum, partea proastă cu planta asta e că e foarte instabilă emoțional. Dacă n-are umezeală constantă, temperatură constantă, lumină constantă (nici prea-prea, nici foarte-foarte), deci dacă n-are un mediu perfect, se tăvălește toată pe jos și face un tantrum în care i se pleoștesc frunzele, se usucă, pică, se ridică, etc. Așa că am pus-o într-o cameră în care mi-e și teamă să mai aerisesc, îi pulverizez frunzele cel puțin o dată pe zi și n-o mișc din loc nici să pice casa pe ea. Dar așa-i că e frumoasă?

3. Pilea Peperomioides

Am făcut o micuță (sau mai mare) obsesie cu plăntuța asta după ce mi-a arătat prietena mea, Andreea, niște poze frumoase de pe Instagram cu ea. Vai, dar ce frumoasă! Dar ce frunze interesante! Dar … o vreau! Și-am căutat-o multă vreme, până când am găsit-o, întâmplător, la Hornbach, cu eticheta altei plante pe ea. N-am mai găsit alta nicicând acolo, a fost the one and only. M-am temut că-i greu de crescut, din moment ce-am găsit-o atât de greu, dar am fost foarte surprinsă să constat că nu e nici pe departe greu de întreținut. Stă pe aceeași terasă cu 42 de grade, o ud duminica, o pulverizez din când în când. Într-o zi chiar s-a întâmplat să cadă Fip peste ea, dar frunzele pare că și-au revenit și că n-a pățit nimic, după cum se vede în poză. Ca să nu mai spun că face puiuți pe bandă rulantă, deci se și înmulțește ușor. O iubesc tare și pare că și ea pe noi.

4. Hoya Carnalis

E cea mai nouă membră a familiei Vijulienilor, provenită din familia mea de origine. Am calculat ieri cu mama, când am descurcat-o de pe balconul ei să o aduc acasă la mine, că planta asta are cam 50 de ani. E la a treia generație de femei din familia noastră și sper să ajungă și la Ema peste 20 de ani. Jumătate din ea a rămas încurcată pe balconul mamei, pentru că n-am mai reușit să o deznod, dar restul am reușit să descâlcesc și să o încolăcesc pe alt grilaj special pentru ea. Sper să se acomodeze bine, pentru că am cam stresat-o ieri. Abia o aștept să înflorească și să o înmulțesc. Am promis pui în trei familii diferite. Vă las poze cu înainte și după o oră și jumătate de bibilit la ea (un exercițiu lung de mindfulness :))
Nu-i place în soare direct, dar îi place lumina. Sora ei mai mică, o Hoya Australis, e pe pervazul de la bucătărie, și are soare dimineața și lumină toată ziua. Pentru că noua Hoya e condiționată de dimensiunile impresionante, n-am prea multe opțiuni pentru ea, așa că sper să-i placă la geam aici. De udat plănuiesc să o ud tot săptămânal, dar până o să ne cunoaștem mai bine, folosesc aparatul de măsurat umiditatea pământului, pe care mi l-a cumpărat soțul meu care mă sprijină în toate obsesiile mele… pardon, dorințele mele.

Hoya Carnalis Hoya Carnalis

5. Ficus elastica

Când eram eu mică, aveam în sufragerie, exact lângă fotoliul din dreapta, un ficus elastica, montat într-un ghiveci foarte creativ, care rosese covorul de sub el. Am poze greblând ficusul și îmi amintesc mereu cum puneam sâmburi de lămâi la baza lui, ca să vedem dacă putem crește un lămâi din ele. Ficus elastica e un simbol pentru viața mea de-acasă, de la mama. Nu știu ce s-a întâmplat cu el, chiar am zis că o să o întreb pe mama unde a dispărut. Și mi-am dorit și eu unul pentru acasă la mine, așa că încerc să-l prind în ghivecelele din baie. Sper că o să iasă ceva din ele. Sunt acolo de vreo 2 luni și nu par să se fi uscat. Sper să facă rădăcini și să crească, dar știu cât de greu crește, așa că am răbdare. Momentan, e umezeală acolo, e lumină și îi ud duminica.

Pe lângă a admira plante, îmi place să admir și moduri de a le organiza prin casă, astfel încât să arate creativ. Caut ghivece speciale și care să le placă plantelor (cele de teracotă par să fie cele mai apreciate de toate plantele pe care le am), sisteme alternative în care să le cresc (farfurii și boluri, castroane, căni, pahare), și îmi place provocarea de a le aranja frumos prin casă și curte, în timp ce iau în calcul și nevoile lor. Un exercițiu de flexibilitate.

Voi aveți plante? Care sunt preferatele voastre?

La final vă las și cu Zamioculcas, care ar fi intrat în Top 6: ușor de întreținut, atâta timp cât o ud o dată la două săptămâni și nu mai des de atât…

Zamioculcas

 

Ce și cât pot controla eu acum?

Ce și cât pot controla eu acum?

Eram mai cultă înainte să înceapă pandemia. Pare că-mi făcusem un scop în viață să nu-mi petrec serile în fața televizorului, așa că ascultam muzică în surdină și citeam, în timp ce beam un ceai. De când cu pandemia, s-a dus pe suflet toată cultoșenia și mă regăsesc...

E OK orice e OK pentru tine

E OK orice e OK pentru tine

Orice zi e o mică viață - Modul de supraviețuire Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți,...

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Vine un moment în viața oricărei carantine când te oprești din numărat zile, apoi din numărat săptămâni, apoi din numărat luni. Sincer, sper că nu vom ajunge la scenariul în care ne vom opri din numărat luni, dar, în momentul de față, eu una m-am oprit din numărat...

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

A trecut deja luna ianuarie și sunt tare curioasă cum merg ”rezoluțiile” de An Nou, pe care ți le-ai propus. Dacă ți le-ai propus, sigur. Citisem undeva că 80% dintre rezoluțiile de An Nou nu-s duse la bun sfârșit, dar mie nu-mi place procentul acesta. Mi se pare...

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Nu știu dacă e și cazul tău, dar pentru multe mame concediul de maternitate sau de creștere a copilului e un moment în care prioritățile se schimbă, în care mama descoperă noi laturi ale sale și e momentul în care începe să-și pună întrebarea: ”Vreau eu să mă mai...

Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

N-am cunoscut până acum pe nimeni, niciodată, care să nu aibă o voce critică în capul propriu. Acea voce critică ce-i spune lucruri urâte despre sine. O știți? E o voce, e un gând, e o atitudine care știe foarte bine cum ”trebuie” să faci lucrurile și, mai ales, că nu...

Cum ajungi de la un ceas la o decizie nouă de viață

Cum ajungi de la un ceas la o decizie nouă de viață

Voiam să scriu un articol despre cărțile mele preferate din anul 2019 și am intrat puțin pe elefant.ro, să verific ceva. Nu știu voi cum sunteți, dar eu când n-am ce face, mai intru la ei pe site, și nu știu cum se întâmplă, că după câteva zile, bate un curier la ușă...

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și...

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată...

E OK să fii furios. Promit!

E OK să fii furios. Promit!

Scris de Diana Vijulie

 

Nu știu de ce vă duceți voi la psihoterapeut, coach sau consilier, dar multe persoane din cele cu care lucrez eu vin cu dorința de a putea să-și ”controleze” furia. De când aud asta, îmi imaginez că vor să o controleze în jos, adică să n-o mai exprime și nu să-i crească intensitatea. Dar nu presupun asta, tocmai pentru că suntem diferiți, însă cred că o singură dată s-a întâmplat ca cineva să-mi spună ”Măi, nu reușesc să intru în contact cu furia mea, parcă tot timpul sunt calmă, chiar și când îmi dau seama că n-ar trebui să fiu” (și am avut mult de lucru, pentru că nu-i un loc bun acela în care să nu simți și exprimi furia). Așa. Ziceam că nu presupun, ci întreb. Întreb ce înseamnă să-și controleze furia, cum arată furia aia controlată și ce sunt dispuși să facă pentru a-și ”controla” furia. Cel mai des oamenii vor să nu se mai înfurie, să nu mai țipe, să nu mai răbufnească, furia controlată arată ca un om care zâmbește în timp ce i se prăbușește blocul în față, iar ce sunt dispuși oamenii să facă pentru asta… Oh, multe. Să reprime, să fugă, să iasă din relații, dacă în relații nu se poate fără exprimarea furiei, să se pedepsească, să se critice, să facă multe lucruri distructive, doar ca să nu mai simtă furia.

Și-mi vine să le zic, de cum aud ce vor să taie din ei, îmi vine să le strig: ”E OK să fii furios, pe cuvânt că e. E bine să fii furios. Fii furios, dă-ți voie să fii așa cum ești, să simți ce simți, respiră cu tine și cu furia ta”. Dar nu zic nimic și întreb mai multe. Pentru că știu că dacă aș zice asta, oamenii mi-ar zice că nu-i bine. Nu, nu-i OK să fii furios, nici bine. Să fii furios înseamnă că distrugi, că țipi, că rănești. Iar oamenii nu vor asta. Așa că nu le zic că e OK să fie furioși, ci începem să lucrăm cu furia, să se împrietenească cu ea. Și oamenii lucrează cu furia și încep să o cunoască și, pe măsură ce trece timpul, încep să-și dea seama cum taie bucăți din ei atunci când resping furia. Când nu mai ești furios pierzi o parte din tine, acea parte care vrea să te protejeze, să aibă grijă de tine, să pună limite, să aibă grijă de oamenii dragi ție, de grupurile de oameni din sufletul tău. Când nu mai ești furios pierzi conexiunea cu tine, pierzi și iubirea de viață, pentru că din furie se naște energie. Iar oamenii văd asta, atunci când sunt atenți. Și-mi spun ”Știi, nu mi-e bine fără furie, nici nu știu ce să mai fac”.

Citește și:

Spune-mi ce te supără la copilul tău și o să-ți spun ce defecte ai

 

Furia nu e despre țipat și nici despre urlat. Furia nu e despre a da cu pumnul în masă sau despre a-l acuza pe X că ți-a rătăcit ochelarii și pe Y că a uitat mâncarea afară din frigider și s-a acrit. Furia e una din emoțiile pe care le simt oamenii și are rostul ei în viețile noastre. Iar oamenii care vor să ”scape” de furie, nu fac diferența dintre comportamente și emoțiile de la care au comportamentele respective. Aici începe un alt dialog. Un dialog în care suntem de acord împreună că nu-i OK să urli și că nu-i OK să sperii, să rănești, să provoci durere și să destrami relații. Însă nici fără furie nu e bine, pentru că apare singurătatea, apare resemnarea, apare evitarea. Și-atunci, ce-i de făcut?

E de normalizat furia. Așa cum o facem, de multe ori mecanic, pentru copiii noștri, așa-i momentul să facem și pentru noi. Citim în cărți, vedem în conferințe, ne spun specialiștii ”Dă-i copilului spațiul să-și exprime furia”. Și ne adaptăm la ce auzim și-i dăm copilului spațiul să-și exprime furia. Apoi aflăm de la specialiști și că putem să-i spunem în cuvinte ”Puișor, e OK să fii furios și nu te las să mă lovești”. Și-i spunem și asta copilului, însă parcă fără să o auzim. Mama se reprimă pe sine ca să-i spună copilului că e OK să fie furios. Trage aer în piept și mai aude un tantrum, că, deh… așa zic specialiștii (da, recunosc că și eu tot asta zic).. Și când i-o spunem și copilu-i tot furios și parcă i-am dat toate bucățelele din noi și copilului tot nu-i e suficient, atunci vine comportamentul ăla. Ăla de care vrem să scăpăm, care zicem noi că-i furia. Dar n-am observat că tot furie era și de dimineață când copilul s-a trezut la 5 și noi am mai fi dormit măcar vreo 2 ore. N-am observat că furie era și la 7, când a vrut clătite, i-am făcut și nu i-au plăcut. N-am observat că furie era și la 9, când am pornit laptopul, dar nu ne mai găseam încărcătorul. Sau la 11, când ședința de la birou părea că nu se mai termină, iar noi aveam de făcut și un prânz. Furie a fost și pe la 2, când a venit curierul exact când adormeam copilul. Și tot furie era și aia de la 4, când s-a blocat inboxul. Nu le-am simțit pe niciuna, pentru că am învățat să ne deconectăm de la emoții și de la noi, ca să putem funcționa pentru ceilalți. Sunt șanse foarte mari să fi învățat asta încă din copilărie, când auzeam că n-ai motiv să fii furios, n-are de ce să-ți fie frică, lasă că îți dau eu plâns. Am învățat să ne luăm în seamă emoția doar atunci când ea e atât de mare, încât nu se mai lasă ignorată.

 

Citește și:

 

Și, încetul cu încetul, oamenii încep să identifice și furiile mici. Iritările de zi cu zi, supărările minore. Și să le ia în seamă, să vorbească despre ele, să împărtășească despre ce simt. Eu bodogăn dacă mă trezesc copiii dimineața la 5. Le spun că-s obosită și că tare mi-ar fi plăcut să mai dorm. Mi-au pus eticheta de leneșă de dimineață, dar pentru mine e OK să fim conștienți și unii și alții că funcționăm în feluri diferite. Dacă le fac clătite și nu le vor după ce le-am făcut, o să le spun mereu despre ce simt. Poate mai asertiv, poate nu. Poate le spun ”Știți, eu mă simt așa și pe dincolo dacă voi cereți ceva și-apoi nu apreciați efortul pe care l-am depus să vă ofer ce-ați cerut”, sau poate le spun ”Hai, mă, pe bune?! Acum nu le mâncați?! Pfff… Nu-mi place deloc așa”. Am împărtășit cu ei ce simt, poate am pus și o limită (”Data viitoare nu vă mai fac clătite la 7 dimineața. Le facem după amiaza dacă vreți”), poate doar am exprimat în relație ce și cum simt, fără să aștept ceva la schimb. Am lăsat să iasă fiecare furie mică atunci când a venit și mi-am dat voie să le las pe toate să iasă. Pentru că e OK să fiu furioasă și e OK să-mi exprim furia în relație. E autentic. Asta sunt eu, ăsta ești tu. Acum, ce facem cu noi?

Dacă ți-e greu cu tantrumurile tale, privește-te cu blândețe. E OK să fii puțin furios și e OK și să fii foarte furios și-odată ce o să integrezi asta, o să găsești și alte moduri de-a exprima emoția.

 

Ce și cât pot controla eu acum?

Ce și cât pot controla eu acum?

Eram mai cultă înainte să înceapă pandemia. Pare că-mi făcusem un scop în viață să nu-mi petrec serile în fața televizorului, așa că ascultam muzică în surdină și citeam, în timp ce beam un ceai. De când cu pandemia, s-a dus pe suflet toată cultoșenia și mă regăsesc...

E OK orice e OK pentru tine

E OK orice e OK pentru tine

Orice zi e o mică viață - Modul de supraviețuire Astăzi, viața noastră e despre supraviețuire și despre a găsi căi s-o facem (să supraviețuim, adică). A venit peste noi beleaua asta, oricare ar fi ea, și iată-ne închiși în case, departe de familia extinsă, de părinți,...

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Jurnal de #StămAcasă – Săptămâna 3

Vine un moment în viața oricărei carantine când te oprești din numărat zile, apoi din numărat săptămâni, apoi din numărat luni. Sincer, sper că nu vom ajunge la scenariul în care ne vom opri din numărat luni, dar, în momentul de față, eu una m-am oprit din numărat...

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

20% din rezoluțiile de Anul Nou sunt duse la bun sfârșit. Cum?

A trecut deja luna ianuarie și sunt tare curioasă cum merg ”rezoluțiile” de An Nou, pe care ți le-ai propus. Dacă ți le-ai propus, sigur. Citisem undeva că 80% dintre rezoluțiile de An Nou nu-s duse la bun sfârșit, dar mie nu-mi place procentul acesta. Mi se pare...

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Nu știu dacă e și cazul tău, dar pentru multe mame concediul de maternitate sau de creștere a copilului e un moment în care prioritățile se schimbă, în care mama descoperă noi laturi ale sale și e momentul în care începe să-și pună întrebarea: ”Vreau eu să mă mai...

Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

N-am cunoscut până acum pe nimeni, niciodată, care să nu aibă o voce critică în capul propriu. Acea voce critică ce-i spune lucruri urâte despre sine. O știți? E o voce, e un gând, e o atitudine care știe foarte bine cum ”trebuie” să faci lucrurile și, mai ales, că nu...

Cum ajungi de la un ceas la o decizie nouă de viață

Cum ajungi de la un ceas la o decizie nouă de viață

Voiam să scriu un articol despre cărțile mele preferate din anul 2019 și am intrat puțin pe elefant.ro, să verific ceva. Nu știu voi cum sunteți, dar eu când n-am ce face, mai intru la ei pe site, și nu știu cum se întâmplă, că după câteva zile, bate un curier la ușă...

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și...

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată...

Un ritual de relaxare pe gustul meu

Când avea Filip vreo 6 luni am primit cadou de la V. un voucher la masaj și timpul aferent să mă duc acolo și să mă și întorc. Eram după mulți ani de cărat sarcini, bebeluși, toddler sau toate la un loc. Vai, a fost prima mea experiență de tip SPA care mi-a și plăcut. Până atunci n-avusesem niciodată răbdare să stau să mă las îmbăiată și masată. Mi se părea timp pierdut și a devenit atunci evident că, de fapt, n-avusesem nevoie cu adevărat de-așa ceva. 

Însă atunci tare bine mi-a prins. V. a luat copiii și eram singură pentru prima dată în mult timp. M-am îmbrăcat frumos, am plecat de-acasă fără vomă mică pe haine (Fip regurgita mult în perioada aia), fără bale pe umeri (tot de la Fip), fără iaurt în geantă și fără scutece în torpedou (bine, aveam scutece în torpedou la fel când aveam chiar și când nu mai purta copilul scutece :)) și-am ajuns la masaj, unde m-a întâmpinat o doamnă mică (dar extrem de puternică) din Bali, care m-a masat vreo 2 ore cum n-am mai experimentat niciodată în viața mea. Punctul culminant a fost când m-a ținut de picioare cu capul în jos, atârnată ca o rufă la uscat, de mi s-au întins toate vertebrele până am plecat de-acolo cu 3 cm în plus în înălțime :))

De-atunci n-am mai reușit să mă organizez să mai ajung la doamna mică și puternică, dar m-am tratat acasă, periodic, cu husa de scaun cu masaj, câte un SPA improvizat în baie, cu creme care miros frumos și cu lumânărele parfumate aprinse prin casă. Ceea ce a fost un punct în plus în pandemie, când doar a trebuit să-mi amintesc să mai fac asta când și când și n-am simțit lipsa îngrijirii mele în afara casei. 

Ce conține trusa mea de relaxare?

Da, mi-am făcut o trusă de relaxare, pe care a trebuit s-o ascund de copii. Nu de alta, dar ei când fac baie cu spumă, toarnă jumătate de sticlă de spumă și jumătate de borcan de sare și mă trezeam mereu că nu mai am cu ce să mă tratez. Așa că mi-am făcut kitul meu propriu, pe care l-am dosit mișelește în spatele raftului cu detergenți de curățat prin casă (nu se înghesuie nimeni să ia ceva de-acolo, așa că e cel mai sigur loc din casă :))). Am un coșuleț drăguț în care mi-am pus: 

  • spuma de baie de la Organic Kitchen, care mie-mi lasă pielea super fină și moale; n-am mai văzut efectul ăsta la nicio altă spumă din câte am încercat
  • o punguță cu sare de baie, peste care mai picur ulei esențial de lavandă, atunci când nu pun spumă 
  • o mască de curățat fața 
  • câteva produse de la Rituals, care-mi plac tare mult (un scrub pentru corp, o spumă de duș și o cremă de mâini)
  • un scrub pentru picioare
  • o lumânare parfumată și chibrituri (parcă n-are farmec s-o aprind cu bricheta)

Apoi am o ușă albă de la un dulap vechi, care arată foarte drăguț și acoperă cada de la o margine la alta. Pe această măsuță încropită are loc un pahar cu ceva bun, o carte sau kindle-ul. Dacă am cum, încerc să uit de mine, acolo în cadă, în apa care -mi place să fie fierbinte, cu geamul de la baie, care-mi place să fie deschis, îmbălsămată cu toate cele și mai ies doar când e absolută nevoie de mine sau m-am murat complet. 

La final, întind o loțiune de corp pe corp, o cremă de picioare pe picioare, pun un ulei de păr în păr, mă dau cu puțin, doar puțin, parfum și mă bag în pijamale. Somn de voie scrie pe mine. Ah, da. Înainte de a începe toată procedura de mai sus, îmi place să fi schimbat așternuturile patului. 

La voi cum arată ritualurile de relaxare?

Nu contează cât de mare e cadoul. Dacă e mai mic decât altul, e mic!

Vine perioada preferată a copiilor. Acele 2 luni din an care însumează o groază de ocazii să primești cadouri și să mănânci tort. Cadouri de Moșnicolae, de Ziuaemei, de Moșcrăciun, de ZiualuiFip, la care se mai adaugă încă două zile de tort (onomastica și ziua de naștere ale lui V). Cadouri de la noi, de la bunici, de la prieteni. Anul trecut au fost câteva stive. Anul acesta nu mai facem petrecerea nuntă, așa că vor fi mai puține. Dar, desigur, tot multe.

Ieri dimineață în mașină, copiii au început deja să-și facă planurile. Sunt destul de organizați. Ema m-a anunțat de mai bine de o lună ce cadou vrea de Crăciun (mi l-a arătat în magazin) și ce cadou vrea de ziua ei (vrea să fie o surpriză de ziua ei). Iar Fip pe dos. Vrea surpriză de Crăciun și ceva clar și concret de ziua lui. Am notat în carnețel, am dat docil din cap și m-am conformat. Însă, ca să revenim la ziua de ieri, Fip își dă seama că de Ziuaemei el n-a cerut nimic, așa că îmi zice senin:

– Să știi că dacă nu primesc și eu cadou de Ziuaemei, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Deci vrei un cadou de Ziuaemei.
– Da, vreau un cadou. Dacă nu primesc cadou, o să fiu supărat și o să plâng. 
– Dar, Fip, dacă primești și tu cadou de ziua mea, înseamnă că nu mai e ziua mea specială, e ziua tuturor. Mie nu-mi convine deloc. 

De-aici a pornit o dezbatere aprinsă, presărată cu ”Dar, Ema, gândește-te cum o să mă simt eu când tu o să deschizi cadoul și eu o să am NI-MIC!” și ”Dar, Fip, tu o să primești de ziua ta. De ziua mea, eu sunt importantă”.

Când deja discuția nu mai era constructivă, pentru că se ciondăneau și plângeau și se victimizau amândouă, a intervenit coach-ul de copii (ergo eu), să-i scoată din starea de neputință și lipsă de speranță și să-i aduc înapoi pe calea căutării (și găsirii) de soluții. Până la urmă, Ema a găsit compromisul (unde, notați bine, vă rog: ”Compromis e acea soluție care mulțumește ambele părți implicate și nu care le nemulțumește în mod egal sau echitabil).

– Uite, Fip, facem așa. Eu primesc un cadou mai mare și mai important, pentru că e ziua mea. Și tu primești un cadou mai mic, pentru că nu-i ziua ta. Și de ziua ta, facem invers. Vrei?

Da, a vrut. Apoi, a început să-și macine mintea ”Ce să fie cadoul mic?”. L-a găsit. Un șarpe. Nu știu la voi acasă ce fel de jucării sunt împrăștiate și prin pat și prin duș și pe jos, dar la noi sunt șerpii. Șerpi mici, mari, de cauciuc, de silicon, de material textil. Cei mai mulți dintre ei sunt destul de fideli realității. Atât de fideli, încât ieri, în parc, 3 băieți de vreo 10-12 ani au fugit din toboganul tub ca din … gură de șarpe … atunci când au dat peste șerpii pe care Fip îi lăsase acolo să-i recupereze în coborâre. Deci, da. Are mulți șerpi. Și vrea și mai mulți șerpi. Deci, de Ziuaemei vrea un șarpe.

– Un șarpe mic, cum e ăla portocaliu al Clarei (n.r. cam 20 cm are)

apoi

– O cobră din aia cu guler, cum e ăla maro din poză (n.r. cam 50 cm are)

apoi

– O cobră din aia cum are Clara, roșie de plastic tare (n.r. cap 100 cm are)

Intervin

– Păi, stai așa… N-ai zis că tu primești un cadou mic și Ema unul mare? Cobra asta nu-i deloc mică. E foarte mare, chiar. Are un metru!

– N-are nimic, îi iei Emei un cadou de 2 metri.

Da. Nu contează cât de mare e cadoul, contează cu ce îl compari…

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Activități de vară anti-Pinterest

A venit vacanța deja. Bine, nu știu câți copii mai au vacanța mare în anul 2019, dar dacă ai voștri sunt fericiții norocoși ai celor 3 luni de joacă, mă bucur și eu alături de ei. Sincer, nu știu cum vă organizați voi pentru cele 3 luni de vacanță, dar știu cum se organizau ai mei pe vremea mea. Stăteam cu bunicii din București până veneau ai mei de la serviciu, apoi plecam o vreme și la Ploiești, la bunica de la curte. Nu am avut vacanțe la țară (că n-aveam unde), dar la Ploiești aveam un vișin în care mă puteam urca (dar nu mă urcam, pentru că îmi era frică), vecinii aveau găini (noi nu) și erau copii pe stradă, cu care mă puteam juca. Scoteam o pătură la poartă, păpușile, hainele de păpuși, cărucioarele și mașinuțele și tare repede treceau zilele.

Pe lângă joaca liberă, aveam și ”activități organizate”. Bine, nu vorbmin de activități gen Pinterest și nici nu le zicea activități. Le zicea doar ”n-o să stai toată ziua pe stradă, hai că îți ajunge; mai fă și altceva” sau ”toți copiii au treabă și nu pot ieși la joacă”.

Așa că îmi amesteca bunica săpun cu apă, îmi dădea o macaroană cu gaură și făceam baloane.
Trăgeam la țintă cu praștia făcută de bunicul, pe care o foloseam cu muniția făcută din sârmă întoarsă în formă de U.
Trăgeam cu mingea la perete, ca în reclama aia de la radio cu doamna bătrână supărată că-i pică tencuiala.
Spălam pe jos cu furtunul.
Găteam sărățele cu cremă de ciocolată (oribilă combinație).
Culegeam pătrunjel pentru supă (deși nu-mi plăcea pătrunjelul în supă).
Desenam cerculețe cu apă în jurul furnicilor, ca să văd cum găsesc ieșirea din situația fără ieșire (aveam o seringă pentru această activitate).
Pictam pietre. Pictam paie. Pictam foi. Pictam pahare. Pictam bucăți de metal. Pictam… mă rog, v-ați prins. Pictam orice.
Și făceam haine păpușilor cu bucăți de material primite de la fina bunicii, care fusese croitoreasă și un capsator.
Jucam tabinet și macao cu bunica, un joc de-a cumpărăturile, fotbal cu nasturi, ascultam muzică la radio și făceam pâine prăjită cu unt pe reșou (erau mai bune decât cele pe aragaz).
Ah, da. Și mă fandoseam la oglindă, în casa din spatele curții unde era răcoare, dar (mai ales) eram singură.

Acum parcă mi-e și rușine să le pun copiilor în față așa niște activități simple. Dacă nu-mi ia 2 ore să le pregătesc, parcă nici nu merită să-i obosesc. Sigur că glumesc. Nu mai fac asta. Am depășit perioada cu vreo 4 ani. Și chiar dacă ai mei copii n-au vacanță de 3 luni, tot se mai întâmplă ca după amiaza, când suntem acasă, să nu fie prietenele și prietenii lor acasă. Sau să fie, dar să fie prea cald afară pentru zbenguit cu biciclete și trotinete sau prea soare pentru piscină. Deci, cum își petrec ei zilele de vară?

Își iau și ei o pătură, ghiozdanele și penarele, caiete și foi și se așază pe un petic de iarbă de vis a vis de casa noastră, care-i ascuns între niște brazi. Și-au făcut acolo locul secret. Au întins o sfoară, de care au agățat niște inimioare și steluțe tăiate din hârtie colorată și alte câteva nimicuri drăguțe cu care au decorat spațiul. Își iau fructe și clătite, sticluțe de apă sau suc și fac picnic, se uită la nori, se ceartă, se împacă.

Pictăm împreună, așa cum pictam și eu când eram mică. Ne așezăm la masa de afară sau din casă (în funcție de cât e de cald) și pictăm. Eu pictez obsesiv galaxii, valuri și mări. Ei pictează roboți, pisici sau chestii abstracte. Puse în rame foto sunt un cadou foarte frumos pentru prieteni sau bunici, de exemplu.

Ne jucăm cu mingea sau cu un frizbi sau cu un disc cu arici, cu care prinzi o minge (nu știu cum îi zice). Urmează să începem cu badmintonul. Toate astea în fața casei, unde trec destul de puține mașini. Jucăm în 3 sau în 4, depinde câți suntem acasă.

Facem baloane de săpun, care sunt distractive la orice vârstă (și a mea, și a lor). Culegem mentă pentru limonadă sau pătrunjel pentru porcușoarele de Guineea. Nu chinuim furnici, pentru că am mai multă minte acum. Gătim chestii comestibile, pentru că sunt acolo lângă ei să le spun că sărățelele și crema de ciocolată nu fac casă bună împreună. Praștie n-avem (și nici nu vreau s-avem :)), dar avem pistoale cu apă cu care ne alergăm prin curte (mă rog, curtea noastră e mică. Ei aleargă, eu nu prea am loc :))

Practic, facem împreună lucrurile pe care eu le făceam fie cu bunicii, fie singură. Tot practic, simt că îmi retrăiesc copilăria. Și voi faceți activități simple cu copiii și vă bucurați de ele?

Planuri de weekend pe bicicletă

Articol scris vineri. Doar că atât m-am entuziasmat cu alegerile astea, că nici nu l-am mai publicat. Între timp am făcut ieșirea de weekend în grup mai mare, am fost și la vot pe bicicletă și repetăm și weekendul viitor. Voi pe unde ieșiți cu bicicletele, atunci când nu vreți parcuri?

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?
– Aștept un curier.
– Cu ce?
– Cu ceva.

N-a fost chip să mai scot ceva de la el. Cu ceva. Dar ce-o fi ceva-ul ăla? O nouă pereche de adidași de alergat (experiența ultimelor luni m-a învățat că se întâmplă des să vină curieri la noi cu adidași de alergat :)))? Ceasul cu GPS al lui Fip? Vreun dispozitiv tehnic de existența căruia pe lumea asta abia acum aflu? M-am tot sucit și răsucit, m-am perpelit pe toate părțile. Ce poate să fie?

Aseară ajungem acasă (târziu), parchez în fața curții și-l văd la portiță cu un prieten, meșterind la două biciclete. Mari. Da. Cu asta venise curierul. Cu două biciclete noi, cu roți imense. Mă întreb în mintea mea dacă una o fi pentru mine.

– Aha, deci cu asta trebuia să vină curierul. Cu biciclete.
– Da. Una pentru tine și una pentru mine.

Da. A mea e fix la fel de mare ca a lui. Ca să înțelegeți, bicicleta mea anterioară e ușor hipsterească și are roți de 20. Asta de-acum e de două ori mai mare. Când m-am urcat pe ea, am simțit că încalec un cal. Am dat-o puțin într-o parte ca să mă pot urca. Dar apoi… Când am început să pedalez… Să schimb viteze. Vai de mine! Are suspensii! Are viteze (și cealaltă avea. 3 din care mergeau doar 2)! Are o șa pe care stau, nu alunec de pe ea!

Nici nu mi-am dat seama că aveam nevoie de toate astea până când nu m-am dus pe drumul de pământ, prin câmp, de lângă casă. Pe drumul respectiv mi-am rupt fundul și spatele cu cealaltă bicicletă. Am chiar și un filmuleț în care arăt ca în bancurile alea cu măicuțele care merg pe bicicletă prin gropi (nu e kosher, știu, dar fix așa mă simțeam. ”Dacă vă mai hliziți mult, vă pun șaua înapoi la bicicletă și vă pun să mergeți pe asfalt”).

În fine. Pentru că și Fip a renunțat acum vreo 2 luni la roțile ajutătoare și e foarte abil și agil, plănuim ca duminică, după ce mergem la vot, să ne luăm bicicletele la spinare și să pedalăm cu ele prin pădure. Voi ce vreți să faceți în weekend?