Nu mai creșteți victime și abuzatori

#numaicrestetivictime

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc.

Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența domestică și de abuzurile în relație. Am vrut ca articolul să ofere și informații și ceva soluții. Să nu fie doar o vărsare de frustrare, furie, neputință, cum ar fi fost dacă l-aș fi scris săptămâna trecută.

Duminică seară încă mai era furie și neputință, frustrare și o furtună interioară, dar printre astea apăruse ceva logică legată de subiect, așa că m-am putut organiza cât de cât. Și l-am scris. Articolul despre relațiile toxice și abuzurile din ele. A început rapid să circule, a fost (și încă mai este) viralizat pe facebook. Am primit nenumărate mesaje de la femei care nu reușesc să iasă din astfel de relații, care sunt speriate sau furioase, frustrate sau disperate. Să le ajut. Și o fac.

Pe măsură ce trece timpul, mă tot gândesc ce și cum aș putea face să ajut și mai mult. De unde și de ce începe violența domestică? De unde și de ce apar abuzurile în relație? Știu și de unde și de ce, dar nu știu cum să fac să ajut, să pot, să ajung acolo unde e cea mai mare bubă și să pun un dezinfectant și un plasture pe ea. E drama vieții mele. Tumultul meu interior. Să nu pot face. Să încerc în zadar, dar să nu pot face…  Dar despre asta, într-un episod ulterior. Și în terapie.

Așa că scriu. Măcar atât pot face. Să scriu. Poate deschid un ochi, o ureche, un suflet. Poate ajut un copil, doi, o famile, două, trei. Dacă mă ajutați și voi să ajungă informația cât mai departe, vă mulțumesc.

Unde încep abuzul relațional și violența domestică? În copilărie. În familia din care provenim. În obiceiurile din familia noastră. În cutume. În răspunsurile părinților noștri. În reacțiile lor. În privirile lor. În cerințele lor. De multe ori, nici măcar nu trebuie să fie un abuz la mijloc. Ci niște reacții, cuvinte, comportamente, gânduri, emoții pe care le considerăm normale și naturale, sau inofensive. De acolo învățăm să acceptăm abuzul sau să-l comitem. De acolo începe normalizarea abuzului.

Normalizarea abuzului la nou-născut și în copilăria mică

Maternități și CIO (Cry It Out)

Normalizarea abuzului începe din maternitate. Atunci când mama naște și este separată de bebelușul ei. În cele mai multe maternități din România mama nu poate sta în aceeași cameră cu nou născutul, ci îl vizitează o dată la 3 ore, pentru a-l alăpta. Pare normal, cam toți am crescut așa. N-avem ce să facem.

Știți cum se traduce asta în termenii micuțului nou născut? Nu sunt în siguranță. Cumva, deși am evoluat și avem boxe care ne răspund la întrebări și pe Sophie care face glume și roboți care ne împachetează rufele și tot felul de chestii SF, în esența noastră suntem tot vânător-culegătorul de acum 70000 de ani. Al cărui nou născut nu era în siguranță decât atunci când era cu mama lui. Pentru că era mic și neajutorat și avea nevoie de protecția ei.

Nou născuții anilor 2000+ nu știu că sunt în siguranță și în maternitate și că nu va apărea brusc un urs care să-i mănânce. Așa că nu se simt în siguranță atunci când sunt separați de mamele lor. Și vor la ele și plâng și se zbat. Iar ele nu pot veni.

Învață că lumea nu e un loc sigur și că orice ar face, nu pot face nimic. Frustrarea crește la cote maxime, dar ei tot nu pot face nimic. Urlă, plâng și se zbat, dar nu pot face nimic. Mama nu vine.

Tot asta învață copiii și din sesiunile de Cry It Out (atunci când părinții încearcă să nu răspundă la plânsul bebelușilor lor). Sigur, după un timp nu vor mai plânge, dar cu ce preț?

Când eram noi mici, părinții noștri nu cunoșteau toate astea… Acum avem acces la informație, acum înțelegem mai multe, acum putem mai mult.

Lecția învățată e că atunci când abuzul se întâmplă, nu poți face nimic. Că așa funcționează lucrurile. Ai experimentat deja treaba asta. Ai încercat deja să faci ceva, dar n-ai reușit. Și nu s-a întâmplat nimic… Creierul tău a învățat că orice ar face, oricât ar plânge, nu e suficient. Și nu va reuși. Că e normal să nu se schimbe nimic, în ciuda eforturilor tale. Și atunci, de ce să le mai faci?

Eu duc asta în terapie și mă lupt cu ea. Și e greu, e sufocant, o retrăiesc periodic la fel ca atunci, când aveam o zi, două, cinșpe. Câteodată simt că nu mai pot. Câteodată simt că mai pot puțin. Câteodată simt că pot s-o duc la capăt. Câteodată nu mai știu nici eu.

Dar ce-ar fi dacă am avea niște copii care să n-aibă nevoie să treacă prin durerea asta. Nici inițial, nici ulterior? Ce-ar fi dacă am avea niște copii care să știe că atunci când ceri ce ai nevoie, poți primi? Că atunci când nu primești ce ai nevoie pentru a trăi, ceva nu e normal. Că atunci când nu te simți în siguranță, nu e normal! 

Nu înseamnă Nu

Am fost crescuți într-o vreme în care ce spunea sau gândea copilul era mai puțin important. Părinții noștri, familiile noastre, modelele noastre aveau nevoie să se alinieze societății în care trăiau. Pentru că aia era norma. Toată lumea e la fel. Ăla era comunismul. Nimeni să nu fie altfel, ci toată lumea să fie egală și identică. Aceleași haine, aceleași oale, aceleași sacoși. Citeam în cartea ”Țara cu un singur gras” inclusiv despre uniforma poporului…

În condițiile astea, și copiii ar fi trebuit să fie la fel. Să accepte norme și reguli, fără să pună întrebări, la fel ca și părinții lor. Era periculos să pui întrebări. Era periculos să te opui. Era periculos să spui NU.

Scriam o lucrare la un moment dat și dezbăteam acolo formarea societăților umane. De ce trăim noi în grupuri? Când s-au format grupurile astea și ce a generat nevoia. Practic, mamele aveau nevoie de sprijin în creșterea copiilor. Așa că primele comunități s-au format în jurul mamelor, care nasc pui prematuri (toți ne naștem prematuri, înainte să putem sta în picioare, înainte de a putea mânca sau bea singuri)  și au nevoie de susținerea comunității pentru a putea supraviețui. Așa că mi-am pus întrebarea: de ce mai degrabă s-au așezat în comunități și nu a crescut timpul de gestație al femeilor? Sau de ce nu s-a dezvoltat fătul mai repede, pentru a se naște mai puternic? Inițial răspunsul era că motivul era dat de dimensiunea pelvisului femeilor și a faptului că se ridicaseră în două picioare. Dar, pare-se, asta nu mai e valabil. Sau nu în totalitate. O altă teorie zice că bebelușul se naște atât de devreme, pentru a absorbi cultura în care va crește. Sigur, învățarea legată de mediu începe din perioada in utero. Dar adevărata asimilare și absorbție se întâmplă după ce se naște puiul de om.

Așa că fiecare părinte încearcă să-și pregătească progenitura pentru societatea în care va crește. Asta au încercat și părinții noștri și părinții lor și părinții părinților lor. Pe noi ne-au crescut pentru un mediu în care abuzurile existau by default și în care îți era mai bine să taci decât să faci. Să zici DA în loc să zici NU. Asta trebuia să faci pentru a supraviețui. Pentru a supraviețui abuzurilor.

Atunci când accepți NU-ul copilului, protestul lui, atunci când negociezi cu el, îl înveți că vocea lui contează. Părerea lui contează. Nevoile lui contează. Atunci când accepți NU-ul copilului, îl înveți că așa e normal. Că NU înseamnă NU, indiferent cine îl spune și cine îl ascultă. Că dacă atunci când cineva îl pune să facă ceva ce nu vrea, nu e normal ca el să spună NU, iar celălalt să îl forțeze. Că atunci când el va spune NU drogurilor, ceilalți vor accepta răspunsul lui. Că atunci când el va spune NU unor atingeri nepotrivite, nu e normal ca celălalt să continue. Că atunci când ea va spune NU presiunilor soțului, el va trebui să se oprească.

Și încă ceva. Atunci când accepți NU-ul copilului, și el va învăța să accepte NU-ul celorlalți. Și nu va deveni un abuzator.

Iar dacă celălalt nu se oprește, pentru că nu înțelege însemnătatea lui NU, asta nu e normal. Și că trebuie să caute ajutor și să se lupte cu asta.

Lăsați copiii să vă spună vouă NU. Cândva, NU-ul ăla poate face diferența între libertate și abuz.

Jigniri și bătaie

Pentru copil, părintele e un fel de zeu. Un zeu cu care se înțelege bine câteodată și un zeu care îl scoate din sărite câteodată. Dar, un zeu pe care îl iubește necondiționat. Indiferent ce ar face părintele și indiferent cât de tare s-ar supăra copilul, iubirea aia nu dispare. Pentru că iubirea aia îl ajută pe el să supraviețuiască. Un copil fără un părinte este foarte vulnerabil, nu se poate descurca singur, așa că are nevoie de el. Pentru un copil și pentru psihicul său, orice părinte e mai bun decât niciun părinte.

Așa că îl iubește. Și, pentru a putea funcționa pe lumea asta ok din punct de vedere psihic, copilul nu poate să creadă altceva decât că și părintele lui îl iubește. Dar ce faci atunci când părintele ăsta pe care îl iubește copilul și despre care e convins că îl iubește pe el, îi vorbește urât, îl lovește, îl face să se simtă rău? Ce conflict se naște acolo, în copil? Și ce trebuie să facă el pentru a putea supraviețui în continuare în iluzia ”eu o iubesc pe mama și mama mă iubește pe mine”?

Exact! Să considere că e normal. Că e normal ca cel sau cea care te iubește și pe care îl/o iubești să te facă nesimțit/ă, prost/proastă, să te lovească (mai ușor sau mai violent), să te umilească (”o să-i zic doamnei că ai făcut pipi în pat azi noapte, ca să-ți fie rușine”).

Poate ți se pare foarte natural să-i dai fetiței tale două palme la fund atunci când nu ”te ascultă”. Dar, imaginează-ți că are 23 de ani și că cel care îi dă două palme nu mai ești tu, ci iubitul. Și că cele 2 palme la fund se transformă în 2 peste față, și tot așa, până când o vezi că mai are puțin și se evaporă de pe lumea asta.

Violența și abuzurile duc la depresie, la anxietate, la gânduri suicidale… Sunt convinsă că părinții care mai scapă câte o pălmuță nu s-au gândit niciodată atât de departe. Dar aici duce normalizarea ”pălmuței”. Normalizarea jignirilor, rușinărilor și umilințelor la care ne supunem câteodată copiii. 

Alte lucruri pe care poți să le faci pentru a încerca să transmiți copilului tău, viitor adult, că abuzul nu e normal, că nu e normal nici din perspectiva abuzatorului și nici din cea a victimei:

Nu-ți obliga copiii să ofere îmbrățișări, pupici sau zâmbete atunci când nu vor. Cum ziceam mai sus, NU înseamnă NU, iar dacă băiețelul tău nu vrea să ofere un pupic bunicii lui, ascultă-i nu-ul. Copilul trebuie să știe că există limite personale legate de corpul lor și de al celorlalți. O să scriu mai în detaliu pe tema asta, pentru că intră la capitolul ”educație sexuală”.

Băieții sunt băieți, dar asta nu înseamnă că trebuie să le trecem cu vederea comportamentele agresive. Și nu, nici să nu le spunem fetelor că xulescu o trage de codițe pentru că îi place de ea. Asta setează foarte bine baza pentru abuz: te bate, pentru că te iubește. Ce-ar fi să nu facem asta?

Învață-ți copiii să ceară permisiunea înainte de a îmbrățișa pe cineva. Noi încă mai lucrăm la asta (și cred că mai avem mult de lucrat), dar e foarte important ca ei să știe de spațiul personal și intim al celorlalți, pentru a putea cere același lucru și pentru ei înșiși.

Pe tema asta am mai scris eu aici pe blog. Vă las să lecturați mai departe aici:

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii

Cum i-am rămas mică Emei și o recomandare de carte pentru părinți

Dar când mi-am dat seama cât de mică îi e cămașa a fost într-o seară, înainte de apus. Vara, soarele apune târziu, așa că ai timp să observi, să vorbești, să te joci, să te bucuri mai mult de viață. Într-o seară din asta, copiii au văzut pe treptele unui bloc doi gândăcei.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate

– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!
… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

3 activități pe care și le pregătesc copiii

Iată o listă de activități pe care le-a organizat Ema împreună cu prietenele ei sau singură, extrem de educative, dacă mă întrebați pe mine, fără niciun fel de aport din partea mea.

Câinele-ninja

N-am avut niciodată animale grav bolnave. De fapt, când eram mică n-am avut animale. Câinele husky pe care l-am chinuit 3 săptămâni într-un apartament de bloc fără aer condiționat și pe care l-am trimis înapoi la stăpânii lui precedenți, care îi puteau oferi o viață confortabilă și mai decentă decât a-l marina în 40 de grade, nu se pune. Și nici peștii pe care mi i-au luat ai mei când le-am zis că vreau un animal de companie.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

De fapt, primul animăluț pe care l-am adus acasă și care a și rămas, a fost un iepure alb de angora. Micuț, cu părul alb și pufos și ochii albaștri. Cam antisocial el în comportament, dar tare simpatic. A rămas acasă, la ai mei, atunci când eu m-am mutat. Acum are vreo 9 ani și e deja bătrân. Apoi, la casa mea, au urmat câini. 3 la număr, dintre care doi și-au schimbat, între timp, domiciliul și unul care a rămas cu noi.

În afară de câinele care locuiește acum cu noi, cu care n-am avut nicio problemă de sănătate până acum (a văzut veterinarul doar la vaccin și când a fugit la un moment dat de acasă și l-a prins veterinarul, iar pastile nu a luat decât pe cele de antiparazitare), ceilalți au avut probleme minore.

Iepurașul a avut cândva o micoză, tratabilă ușor și o diaree de care a scăpat tot relativ repede, pe unul din câini l-am operat de hernie ombilicală (am aflat ulterior că nu era absolut necesar), iar celălalt a primit o anestezie generală când i-a intrat un spic în labă și s-a infectat. Și cam atât… Am suferit lângă Pimpi când era proaspăt operat, pentru că îl durea (ar fi fost super să mă fi gândit pe moment că există antiinflamatoare și pentru animale, dar nici prin gând nu mi-a trecut) și mi-a părut rău și de Mao, să-l văd ca un preș de picioare pe masa de operație. Dar au fost chestii care au trecut rapid și ușor.

Am făcut introducerea asta, pentru că o ascultam astăzi pe Miruna când povestea despre pisica ei bolnavă, despre temerile că poate nu va supraviețui, despre greutățile și implicarea unei familii, atunci când unul din animale este bolnav. Pisica ei sigur o să se facă bine, iar noi sper să nu trecem prin așa ceva, pentru că e tare dureros (și cum eu suspectez că am ceva probleme legate de abandon, mi-aș dori ca Doni să trăiască vreo 70 de ani de acum înainte).

În fine, din una în alta, mi-am dat seama că nu v-am povestit despre ultima pățanie cu el, zis și câinele-umbră, câinele-ninja sau câinele-care-te-scoate-din-minți. Și, de fapt, la asta voiam să ajung.

 

În weekend au fost bunicile pe la noi. A fost ziua mamei mele, iar soacră-mea nu ne mai văzuse de ceva vreme, așa că s-a nimerit să fie amândouă la noi în același timp. Mie îmi place când vin amândouă, mai ales că acum aveam de învățat pentru ceva examene și mi-a prins bine niște ajutor. În fine, ideea e că a fost mare hărmălaie, copiii bucuroși (deci și zgomotoși), bunicile cu ei, Doni și el zălud, în stilul lui caracteristic.

La un moment dat, în timp ce Ema dansa cu soacră-mea în sufragerie, iar eu eram pe canapea și învățam, și Doni se învârtea frenetic în jurul lor, aud în timpul dansului un sunet ca un susur de izvor cristalin de munte. Mă gândesc ”Cine-o fi lăsat apa deschisă la baie?”

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Păi, cățelul-ninja se gândise cu mintea lui creață de sub părul lui creț și negru că soacră-mea ar fi un individ bun pe care să… facă pipi. Da. Ați înțeles bine. Nu. Nu e nevoie să recitiți. Da. Doni a ridicat grațios piciorul și a făcut pipi, vorba aceea, pe piciorul care l-a hrănit în weekendul ăsta. Adică, soacră-mea îi încălzea mâncarea la microunde, îi tăia friptura în bucățele mici, ca s-o mestece mai ușor, ba parcă îmi amintesc și că i-a făcut special sos, ca să nu-i stea mâncarea în gât, iar el… El a făcut pipi pe piciorul ei.

Atât. Vă las să râdeți. Și noi am râs toți. Sfârșit.

Despre aromaterapie, pe scurt

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre,

Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

De când mă știu, am dus o viață bilingvă, româno-germană. Cu părinții mei vorbeam doar română, dar cu bunica și la grădiniță, mai apoi, vorbeam germană. Habar nu am pe la ce vârstă am început să vorbesc germana, cert e că la 4 ani eram la o grădiniță cu vorbire exclusiv în limba germană și eram OK. Mai încurcam eu cuvinte româno-germane, dar… per total mă descurcam onorabil în ambele limbi.

Mai târziu am mers la o școală germană, unde totul decurgea tot în germană. Aveam aceleași manuale ca și prietenii mei care învățau la școli normale, dar ele erau traduse în limba germană. Aveam aceleași materii ca ei, doar că toate erau în limba germană. De exemplu, matematica. Învățam zilele trecute ceva statistică și mi-am dat seama că habar n-am ce înseamnă multe din cuvintele alea în română, pentru că eu le învățasem în germană. Istorie, geografie. Toate în germană. Nu Ștefan cel Mare, ci Stefan der Grosse. Nu Mureș, ci Marosch. Nu triunghi isoscel, ci gleichschenkliges Dreieck.

Mi-a prins tare bine. Pentru că atunci când oamenii mă întrebau (mai degrabă, compătimeau) dacă e grea germana, nu știam ce să le zic. Nu era nici grea, nici ușoară. Era doar germană. Așa cum n-aș putea spune nici dacă româna e grea sau ușoară. E doar română.

Ce a fost și mai frumos, era că deși pe vremea aia oamenii nu se stresau cu stilul tradițional de învățare, la grădinița și școala unde am fost eu, lucrurile erau mai diferite. Mergeau în direcția waldorf, în special la grădiniță. Îmi amintesc că era foarte frumos și că eram mereu tristă când venea vacanța. Am fost o iubitoare de grădiniță, iar pe educatoare am vizitat-o apoi anual de 1 martie până când am ajuns pe la liceu. Era blândă, drăguță, deschisă și țin minte că mirosea frumos.

În cadrul ăsta mi-a fost ușor să învăț germana. Să fiu curioasă și să pun întrebări. Mai ales că moto-ul de viață al bunicii mele era nițel cartezian: ”gândesc, deci exist”, urmat de explicația: ”nu crede nimic fără să verifici, fără să întrebi și fără să afli”. Ușor atipic pentru vremurile alea. Cred că aici a fost primul meu exemplu de ”parenting”.

Din păcate, nici 30 de ani mai târziu mentalitatea asta nu a devenit norma. Sigur, oamenii sunt mai deschiși un pic decât în anii ’90, dar mai e mult până departe. Cu toate astea, sunt optimistă. Direcția zic eu că e bună, deși mi-ar plăcea să accelerăm puțin pasul.

Există multe cărți acum pe care copiii și profesorii le pot citi, există oameni deschizători de drumuri și de minți, există instituții de învățământ care încep să lase în urmă metodele vechi de îndoctrinare și înregimentare. Există speranță și există dorință. Sau invers.

mindset

Copiii mei nu au trăit într-un mediu bilingv. Cu toate astea, prind atât de repede limbile străine… După două ședințe de spaniolă, Ema deja putea face propoziții scurte. Iar Fip a reușit să numere corect până la 10 în engleză înainte de a o face în română.

Până acum nu am investit în ei (timp, bani, disponibilitate) în direcția asta. Dar, Ema are deja 5 ani și cere singură. Vrea spaniolă, vrea engleză și, mai nou, vrea și ”belgiana”, pentru că a decis că va deveni regina Belgiei cândva. Drept urmare, am început să caut cursuri pentru ea. De ”belgiană” nu, ci de engleză. Vara/toamna trecută am fost la niște cursuri demonstrative de la English Kids Academy și i-a plăcut foarte mult. Și mie mi-a plăcut, mai ales la grupa ei de vârstă. Nu doar cunoștințele de engleză și felul în care erau predate, ci, mai degrabă, abordarea holistică, despre care am constatat că merge în direcția în care mergem și noi, ca familie.

Mi-au plăcut ideile lor referitoare la dezvoltarea copiilor, blândețea cu care abordau copiii, deschiderea lor, respectul față de copii și față de felul lor diferit de a fi.

Am aflat apoi că oamenii ăștia organizează și evenimente legate de dezvoltarea copiilor, de cum învață ei, de cum putem noi să-i sprijinim.

Primul atelier pentru părinți pe care l-au ținut a fost despre paradigmele de învățare și îmi pare foarte rău că l-am ratat. A fost în octombrie. Am primit apoi informații de la curs și am regretat cu atât mai mult că n-am putut merge, pentru că subiectul a fost growth mindset, adică despre dispoziția interioară către învățare.

Citeam zilele trecute în cartea Sapiens despre faptul că oamenii au stagnat o bună parte din istoria lor tocmai pentru că le lipsea această dispoziție. Erau convinși că tot ceea ce știu e ceea ce există și că nu mai există nimic altceva în plus. Apoi a apărut prima hartă cu spații albe și mindsetul s-a schimbat. Oamenii și-au dat seama că există lucruri noi pe care să le afle și de acolo a urmat un boom în dezvoltarea omenirii.

”Progresele cele mai noi înregistrate în neuroştiinţe ne-au demonstrat faptul că, spre deosebire de ceea ce s-a crezut până recent, creierul este mult mai maleabil. Cercetările despre plasticitatea acestuia au arătat modul în care conexiunile neuronale se pot forma prin învăţare şi experienţe. Prin exerciţii repetate, reţelele neuronale îşi măresc numărul de conexiuni noi, îşi consolidează legăturile existente şi realizează izolări care cresc viteza de transmitere a impulsurilor. Aceste descoperiri neuroştiinţifice demonstrează că putem să ne creştem atât numărul de neuroni cât şi numărul de conexiuni neuronale prin acţiunile pe care le facem, prin strategiile de învăţare pe care le alegem, prin punerea de întrebări şi căutarea de răspunsuri, prin exerciţii şi prin urmarea unor obiceiuri sănătoase de nutriţie şi somn”

Am mai pus eu filmulețul ăsta și pe facebook, dar vi-l las și aici (și să știți că e și tradusă cartea lui Carol Dweck, care se numește ”Mindset”, v-am mai zis eu despre ea aici.)

Pe 26 ianuarie urmează primul curs din 2018, pe tema ”Impactul tehnologiilor moderne asupra copiilor” și nu mai vreau să-l ratez. Sunt foarte curioasă care e perspectiva lor în domeniul ăsta, în care părerile sunt foarte, dar foooooarte, împărțite. Și noi ne luptăm cu a păstra un echilibru și abia aștept să vă povestesc despre ideile lor.

Au și un blog cu articole interesante pe care pot să vi-l recomand. E aici. Vă mai țin la curent

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Cum să fac să revin la programul zilnic după vacanță…

De când s-a terminat vacanța de Crăciun, tot încerc să-mi revin la programul zilnic și nu-mi iese deloc. Abia reușiserăm și noi să ne punem nițel la punct, acum iar e haos. Iar plecăm târziu dimineața, iar suntem pe ”hai-hai” mode, iar n-am chef/ce să gătesc seara, iar am casa plină de haine împrăștiate, iar e praf pe jos. Nu-s eu prea organizată și nu-mi displace asta, dar… până la urmă, trebuie să mâncăm, să dormim să ajungem la treburile noastre. Așa că mi-am propus ca săptămâna asta să mă pun din nou pe picioare.

Am stat și m-am gândit ce trebuie să fac și am ajuns la următoarele idei.

1. Să intru în rutină

Asta e problema mea principală. Că mi-am ieșit din ritm și din rutină. Am stat acasă cu copiii, ne-am făcut de cap, am avut mult mai mult timp liber decât am acum și mi-am permis să mai pierd din el. Acum nu-mi mai permit, așa că trebuie să-mi reintru în rutină. V-am zis că urăsc rutina, da? Pe de altă parte, trebuie să fiu o mamă responsabilă, iar fără ea nu pot. Deci, scopul e să-mi fac rutina cât mai plăcută.

Așa că, neapărat în rutina zilnică o să includ cititul și pictatul. In your face, rutină plictisitoare!

2. Meniul săptămânal

Parte din rutina în care trebuie să reintru e și meniul săptămânal. Nu știu cum sunteți voi, dar eu am fără meniul ăsta sunt cam ca o muscă beată. Așa că, duminică dimineață am făcut planul de bătaie pentru săptămâna asta. Doar pentru gustări și cină, pentru că în rest nu suntem acasă. Luni mâncăm paste de fasole mung cu scoici și sos de portocale, marți am în plan o mazăre cu pui, miercuri mâncăm o chestie cu orez și lipie, pe care am inventat-o, dar n-am și denumit-o, joi mâncam puiul coquelet cu cartofi dulci și vineri seară n-o să fim acasă, așa că n-am planificat masa.

Am făcut și cumpărăturile pentru meniul ăsta, ca să nu mai am nicio scuză.

3. Iubirea mea, multicookerul

Și revin la iubirea mea, la multicooker. Unde pun ingredientele dimineața, îl programez să pornească gătitul, iar după amiaza când venim, mâncarea e gata. Dacă vă interesează rețete rapide, haideți și în comunitatea mamelor care gătesc la multicooker sau slowcooker.

4. Cumpărături online

Nu am încercat încă să cumpăr mâncare online, dar văd că îmi tot apare pe blog o reclamă la așa ceva :)) Și m-am gândit că dacă vine de la mine recomandarea, o fi bună. Glumesc. Dar am prietene care comandă mâncare de la hipermarketuri și le văd mereu mulțumite. Vreau să încerc și eu, din mai multe motive. Primul este, evident, din cauza timpului. Câștig cel puțin o oră. În al doilea rând, făcând cumpărături online, cu lista în față, sunt mai puțin tentată să cumpăr multe alte lucruri pe lângă.
Vă țin la curent cu experimentul meu.

5. Pregătiri în avans

Înainte de vacanță, când eram eu mai organizată, pregăteam multe chestii în avans. De exemplu, micul dejun al copiilor. Îl pregăteam seara, după ce se culcau ei, ca să nu mai stau dimineața să fac lapte cu pudră de roșcove și ce mai mâncau ei. Poate pe voi nu vă încântă ideea, dar eu funcționez foarte încet/deloc/morocănos dimineața, așa că era perfect pentru mine să nu fac dimineața decât să le scot din frigider, eventual să le încălzesc nițel (deși ai mei preferă toată mâncarea rece și se întâmplă rar să-mi ceară ceva încălzit). Vreau să revin la obiceiul ăsta.

6. Proactivitate

Ca să funcționăm cum trebuie nu-i suficient să pregătesc 2-3 chestii în avans, ci să fiu, cu adevărat proactivă. Să gândesc cu 2-3 pași înaintea copiilor mei, ca să le anticipez nevoile și să fiu pregătită atunci când cer/spun/le trebuie. În vacanță am lăsat-o mai moale cu proactivitatea, pentru că am fost 2 adulți la 2 copii și era mai ușor să ne completăm unul pe celălalt. Acum îs iar doar eu. Și-i musai să fiu proactivă. Am gustări în geantă, jocuri în mașină, haine de schimb în portbagaj, etc.

7. Program de curățenie

La fel ca și la meniul zilnic, dacă nu am un program de curățenie, nu reușesc să mă apuc. Pentru că nu-mi place, tot amân. Lasă că fac mai târziu, lasă că fac mâine. Nu e ok. Revenim la programul de curățenie. În ziua cutare, de la ora cutare la ora cutare fac ce am de făcut. Dacă nu termin atunci, termin apoi, dar știu că măcar m-am pus pe treabă. Ah, da. Și abuzez de aparatura de curățenie pe care o am, ca să-mi fie viața mai ușoară (aspiratorul robot când nu suntem acasă, aspiratorul vertical în fiecare seară, mopul cu lavetă și spray mereu la intrare și în bucătărie, etc.)

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

8. Dulapuri mai goale și mai simple

Aici mă știți, că eu sunt nebuna cu declutteringul. Dar, serios, habar n-aveți cât timp câștig de când am de ales din mai puține lucruri, de când dulapul meu e mai aerisit și de când văd ce e în el. Tot încerc și tot nu-mi iese să aplic aceeași strategie pentru dulapurile de la bucătărie, pentru debarale, pentru toate dulapurile din casă. În fine, e un proces de durată. Îl rezolv eu 🙂

Organizarea dulapului
Garderoba capsulă

9. Sport cu copiii

Îmi tot apare în feedul de facebook o mamă care face tot felul de exerciții cu copiii. Dau mereu scroll repede, să nu care cumva să-mi vină vreo idee să mă apuc și eu :)) Apoi, m-am gândit mai bine. Nu ne-ar strica 15 minute de exerciții fizice în fiecare dimineață. Trebuie doar să reușesc să le includ în rutina de dimineață.

10. Ritualul pentru ten

Seara câteodată îmi e atât de lene să mai stau să pun creme și măști, iar dimineața abia apuc să mă spăl pe dinți. Știu, ar trebui să mă trezesc înaintea copiilor, dar copiii mei mă simt și dacă m-am dat jos din pat, în 5 minute sunt după mine. Așa că mai bine dormim mai mult. Dar, am găsit soluția și la asta, ca să nu mă mai culc cu tenul plin de praf și machiaj. Am în duș o lavetă de microfibră și săpunul pentru față. Și mă demachiez direct acolo, în timp ce îmi curge apa pe spate. Apoi am o cremă antirid (deja am ajuns la vârsta aia) pe noptieră și mă dau repede înainte să mă culc. Sigur, rutina mea e mult mai lungă și trebuie să mă țin de ea, altfel iar mă umplu de bubițe, dar pentru cazuri extreme, soluția asta funcționează de minune.

Iar dimineața, pentru că n-am timp și de cremă și de fond de ten, pun un bb cream și gata. 2 în 1.

Bine, există mult mai multe idei de organizare. Cum ar fi, de exemplu, să-ți organizezi hainele (și pe ale tale, dar și pe ale copiilor) de duminică seara, pentru fiecare zi în parte. Dar asta e un pic cam prea mult pentru mine. Dacă pentru tine nu e, go for it.

Acum, dacă voi credeți că vă ajută, am compus un soi de planificator zilnic. E o foaie, pe care o printați (dacă sunteți organizați, printați duminică seara pentru toată săptămâna :)) ), notați ce aveți de făcut în ziua respectivă și urmăriți-o toată ziua.
Sigur, conține și chestii de dezvoltare personală, că altfel ce rost ar avea? 😀

Cum depozităm parfumurile

Primul parfum pe care l-am avut a fost o sticluță mică de Chanel No. 5, primită de la bunica. Nu-mi plăcea și nu era potrivit pentru vârsta mea, dar țineam de el cum ții de o butelcă de apă atunci când mergi prin deșert.

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

copil cu cutit

OK, titlul l-am ales ca să vă atrag în capcana citirii articolului. Nu e pe deplin corect, așa cum nu e nici pe deplin greșit. Da, ca părinte responsabil, îți ferești copilul de cuțite. Dar tot ca părinte responsabil, nu o faci. Să mă explic.

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce? Doar că nu va avea abilitățile de a-l folosi el însuși. Deloc la început, apoi o va putea face cu mult ajutor, apoi cu ajutor mediu, apoi cu mai puțin ajutor, apoi fără ajutor.

Ăsta e procesul natural în aproape orice. Copilul vede, analizează, replică. Unele lucruri le va putea face de la bun început singur (mersul, de exemplu, cu etapele naturale: stat pe burtă, târât, mers de-a bușilea, ridicat în picioare, mers cu susținere fixă, mers liber – observați că părintele nu e parte din etapele astea naturale, cu alte cuvinte, copilul poate (și e indicat) să învețe să meargă fără să fie ținut de mâini), iar pe altele le va face cu ajutorul nostru (cum este folosirea cuțitului, de exemplu).

Problema e că ne e frică. Și că ni se mai întâmplă să uităm că nu doar că se succedă zilele și nopțile, ci că în timpul ăsta mai crește și copilul. Trăim într-o zonă confortabilă, călduță și pufoasă, în care ne e garantată șederea atâta timp cât copilul nu coboară scări singur, nu folosește cuțite și nici nu bagă steckere în priză. Și stăm acolo până târziu, când ne dăm seama că avem un copil mare care nu știe să se șteargă singur la fund sau să mănânce cu furculița. Exagerez, desigur. Sau… poate că nu.

Dar copiii înțeleg!

Din zona noastră de confort, de unde dirijăm totul, pentru binele copilului și al familiei, uităm un lucru esențial. De fapt două. Că un copil înțelege atunci când i se explică. Și că are nevoie să experimenteze. În ordinea asta.

 

Cunosc părinți, inclusiv dintre cei cu care lucrez pe parte de consiliere, care consideră că e bine să ferești copilul de toate pericolele vieții. Toate obiectele care îl pot răni pe copil trebuie să dispară din calea lui, există hamuri care țin copilul să nu cadă atunci când învață să meargă, copilul nu trebuie să știe că există pe lumea asta cuțite și prize și că ușile de la dulap se deschid. Și, desigur, toate astea le fac din bune intenții. Din iubire și grijă față de copil, pentru că sunt niște părinți iubitori și atenți.

Doar că e important să nu pierdem contactul cu realitatea. Cu vârsta copilului și cu interesele lui. Și să creăm un cadru.

Cadrul

Ziceam mai sus să nu uităm că și copiii înțeleg. Da, pot înțelege ceea ce le explicăm, doar că nu toți dintre ei (și, cu siguranță, nu la orice vârstă) se și pot abține. Sau poate au nevoia să confirme că ceea ce spunem noi e adevărat. Să nu uităm că un copil de 2 ani nu poate și nici nu o să înțeleagă ce este un pericol mortal. Așa că va dori, totuși, să experimenteze.

Bun, păi și ce facem? Ok, înțeleg, dar nu pe deplin. Înțeleg, dar nu se pot abține. Înțeleg, dar vor să experimenteze. Cum îi ajutăm?

Creând un cadru. Cadrul este spațiul în care pot exersa cu obiectul respectiv, dar în siguranță. Într-un cadru corect, un copil mic poate lucra cu un cuțit. Cu un cuțit mai puțin ascuțit, cu care poate tăia obiecte foarte moi, cu sau fără ajutorul nostru. Într-un cadru corect, un copil poate băga un stecker într-o priză, într-un prelungitor neconectat la curent. Îmi amintesc despre Ema la un an și 2 luni și o seară la munte, pe care a petrecut-o făcând obsesiv același lucru: băgat și scos steckere dintr-un prelungitor care nu era băgat în priză.

 

Desigur, în paralel le explicăm despre pericolele utilizării obiectelor în afara cadrului și le ținem departe de ei. Cuțitele într-un sertar în care nu pot ajunge, de exemplu. Dar, curiozitatea lor este satisfăcută, copiii își dezvoltă diferite abilități (în exemplele noastre e vorba despre motricitate fină) lucrând cu aceste obiecte în acest cadru și, cel mai important, află despre pericole. Sigur, nu-l lăsăm pe copil să se taie cu cuțitul care taie ca o lamă. Dar, dacă se înțeapă ușor la deget cu un cuțit care taie mai puțin, va simți durere și va fi mai atent.

Eu i-am lăsat să experimenteze inclusiv așa. Creând un cadru în care să se și rănească (controlat) sau să se sperie ușor. Știu, sună ciudat și a mamă rău-voitoare. Când Ema avea un an și un pic, voia să stea în picioare pe balustrada de la pat. Oricât i-aș fi spus eu că e periculos, era degeaba. Până la urmă, i-am pus niște perne pe jos și am lăsat-o să cadă. Nu s-a lovit, dar s-a speriat. A fost ultima oară când a încercat să mai facă acrobația aia.

Filip învață acum să mânuiască un cuțit. N-a învățat mai devreme, pentru că nu era pregătit. Are cuțitul meu de unt, de când eram eu mică. Poate tăia cu el alimente moi. S-a ciupit la un degețel cu el, la un moment dat. Dar nu s-a mai repetat. Acum e atent.

Cadrul nu trebuie să îndepărteze copiii de pericole

… ci să-i învețe să le gestioneze și să lucreze cu ele. Cadrul nu înseamnă să ții, pe vecie, cuțitele departe de copil. Ci înseamnă ca atunci când îl simți pregătit și interesat (asta poate să fie la 1 an, la 2 sau la 3), să i le oferi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Poți face chiar și o pregătire înainte de cadru. De exemplu, în cazul nostru cu cuțitele, Filip a primit de pe la 2 ani sau puțin înainte, un alt obiect cu care să taie: un semicerc de plastic, la originile lui ”cuțit pentru pizza”, cu care era imposibil să se taie pe el, dar cu care putea tăia, de exemplu, banane. Apoi, când îl simți mai atent, mai responsabil și mai pregătit, îi poți oferi un cuțit adevărat, poate chiar de plastic inițial. Apoi unul de unt (care să semene cu un cuțit real), apoi unul real.

zona de confortCu Ema nu am simțit că e nevoie să trecem prin toți pașii. Ea a avut cuțitul de pizza, apoi cuțit normal. Cu Filip am simțit nevoia de trecere treptată de la ”0 pericol” la ”periculos”. Ei, și trecând prin toți pașii ăștia, copiii mei de 3 și 5 ani pot să pregătească singuri ingredientele pentru o tocăniță de legume. Chiar săptămâna trecută am făcut un soi de ghiveci, în care doar ei au tăiat munți de legume.

Și, la final de articol, voi reveni la îndemnul meu, mantra mea pe 2018 (fu și pe 2017 :)): „Fii AICI și ACUM”. Pentru că dacă ești AICI și ACUM, poți să estimezi corect interesele și abilitățile copilului. Poți să ieși din zona de confort. Poți să vezi că a crescut. Poți gândi în afara cutiei, creând cadre 99% sigure, lăsând copilul să experimenteze, să învețe, să încerce, să poată. Poți să-l ajuți să crească, să devină autonom, să prindă încredere în sine. Și pe tine la fel 🙂

Hai, s-avem un 2018 puțin în afara zonei de confort!

Copiii, neuronii și perioadele senzitive

Copiii se nasc cu aproximativ 100 de milioane de neuroni, fiecare dintre ei cu capacitatea de a forma numeroase sinapse. Practic, orice experiență pe care copilul o trăiește, formează o sinapsă în creierul lui, ceea ce devine un potențial de dezvoltare pe termen lung.

Minte și Filip

Inainte să vă povestesc despre a doua lui minciună din seara asta (prima a fost banală și plictisitoare; a venit să-mi povestească despre cum a pus el toate jucăriile la locul lor, deși nu le pusese, dar probabil că și-ar fi dorit), trebuie să vă mai spun câte ceva despre el.

Rețetă delicioasă de pui coquelet în 3 minute și 10 secunde

Coquelet

– Ce să vă mai gătesc, măi mamă?

Asta era dilema mamei adesea vinerea. Pentru că vineri seara sau sâmbătă dimineața erau zile de gătit, se întreba de multe ori ce să ne mai facă de mâncare. Noi ziceam ”nu știu” și ne vedeam de treabă. Iar ea își bătea, în continuare, capul ce să ne mai pregătească. Știți cum e… Să fie și bun, să ne și placă, să mai fie și sănătos.

Așa că, pentru că azi e vineri, m-am gândit să vă mai arăt o rețetă de-ale mele. Tot una din aia cu (pre)gătit rapid, pentru că n-are nimeni timp de pierdut în bucătărie. 3 minute și 10 secunde, cronometrat.

Vă prezint, deci, puiul coquelet la multicooker, un deliciu, nerefuzat de copiii mei (câteodată inclusiv de către copilul vegetarian 95% din timp). Vara trecută, când am stat câteva săptămâni cu ei la mare, mi-am luat aparatul de gătit pentru mine și am făcut pui din ăsta o dată la 2, cel mult 3, zile.

Copiii mei îl mănâncă, de obicei, cu legume la abur, cu broccoli, cu sfeclă, sau cu salată. Dacă sunt super amabilă, poate chiar cu cartofi.

Ingrediente

Nu aveți nevoie de multe ingrediente. Ci de:

  • 2 pui coquelet
  • jumătate de pachet de unt
  • sare
  • piper

Mod de preparare

Scoateți untul din frigider și acoperiți puiul cu fâșii de unt. Asezonați cu sare și piper. Puneți puii în multicooker și alegeți funcția stew, timp de 3 ore. După cele 3 ore, alegeți funcția bake (150 sau 180 de grade) pentru 20 de minute (ca să se și rumenească puțin). De obicei, după cele 20 de minute îl întorc și mai pun 20 de minute la aceeași temperatură.

Poftă bună!

PS: poza din descriere nu e a mea, ci de pe Shutterstock, pentru că n-am mai reușit să-l pozez după ce a fost gata :))

Tartă rapidă din resturi

Așadar, am deschis ușa frigiderului și am găsit acolo niște chestii bune, care puse cap la cap, au scos ceva ce a ieșit și mai bun. V. a zis că arată ca o tartă, eu am zis că e făcută din resturi. Așa că ăsta să-i fie numele: Tartă din resturi