Feriți copiii de cuțite? Greșit!

copil cu cutit

OK, titlul l-am ales ca să vă atrag în capcana citirii articolului. Nu e pe deplin corect, așa cum nu e nici pe deplin greșit. Da, ca părinte responsabil, îți ferești copilul de cuțite. Dar tot ca părinte responsabil, nu o faci. Să mă explic.

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce? Doar că nu va avea abilitățile de a-l folosi el însuși. Deloc la început, apoi o va putea face cu mult ajutor, apoi cu ajutor mediu, apoi cu mai puțin ajutor, apoi fără ajutor.

Ăsta e procesul natural în aproape orice. Copilul vede, analizează, replică. Unele lucruri le va putea face de la bun început singur (mersul, de exemplu, cu etapele naturale: stat pe burtă, târât, mers de-a bușilea, ridicat în picioare, mers cu susținere fixă, mers liber – observați că părintele nu e parte din etapele astea naturale, cu alte cuvinte, copilul poate (și e indicat) să învețe să meargă fără să fie ținut de mâini), iar pe altele le va face cu ajutorul nostru (cum este folosirea cuțitului, de exemplu).

Problema e că ne e frică. Și că ni se mai întâmplă să uităm că nu doar că se succedă zilele și nopțile, ci că în timpul ăsta mai crește și copilul. Trăim într-o zonă confortabilă, călduță și pufoasă, în care ne e garantată șederea atâta timp cât copilul nu coboară scări singur, nu folosește cuțite și nici nu bagă steckere în priză. Și stăm acolo până târziu, când ne dăm seama că avem un copil mare care nu știe să se șteargă singur la fund sau să mănânce cu furculița. Exagerez, desigur. Sau… poate că nu.

Dar copiii înțeleg!

Din zona noastră de confort, de unde dirijăm totul, pentru binele copilului și al familiei, uităm un lucru esențial. De fapt două. Că un copil înțelege atunci când i se explică. Și că are nevoie să experimenteze. În ordinea asta.

 

Cunosc părinți, inclusiv dintre cei cu care lucrez pe parte de consiliere, care consideră că e bine să ferești copilul de toate pericolele vieții. Toate obiectele care îl pot răni pe copil trebuie să dispară din calea lui, există hamuri care țin copilul să nu cadă atunci când învață să meargă, copilul nu trebuie să știe că există pe lumea asta cuțite și prize și că ușile de la dulap se deschid. Și, desigur, toate astea le fac din bune intenții. Din iubire și grijă față de copil, pentru că sunt niște părinți iubitori și atenți.

Doar că e important să nu pierdem contactul cu realitatea. Cu vârsta copilului și cu interesele lui. Și să creăm un cadru.

Cadrul

Ziceam mai sus să nu uităm că și copiii înțeleg. Da, pot înțelege ceea ce le explicăm, doar că nu toți dintre ei (și, cu siguranță, nu la orice vârstă) se și pot abține. Sau poate au nevoia să confirme că ceea ce spunem noi e adevărat. Să nu uităm că un copil de 2 ani nu poate și nici nu o să înțeleagă ce este un pericol mortal. Așa că va dori, totuși, să experimenteze.

Bun, păi și ce facem? Ok, înțeleg, dar nu pe deplin. Înțeleg, dar nu se pot abține. Înțeleg, dar vor să experimenteze. Cum îi ajutăm?

Creând un cadru. Cadrul este spațiul în care pot exersa cu obiectul respectiv, dar în siguranță. Într-un cadru corect, un copil mic poate lucra cu un cuțit. Cu un cuțit mai puțin ascuțit, cu care poate tăia obiecte foarte moi, cu sau fără ajutorul nostru. Într-un cadru corect, un copil poate băga un stecker într-o priză, într-un prelungitor neconectat la curent. Îmi amintesc despre Ema la un an și 2 luni și o seară la munte, pe care a petrecut-o făcând obsesiv același lucru: băgat și scos steckere dintr-un prelungitor care nu era băgat în priză.

 

Desigur, în paralel le explicăm despre pericolele utilizării obiectelor în afara cadrului și le ținem departe de ei. Cuțitele într-un sertar în care nu pot ajunge, de exemplu. Dar, curiozitatea lor este satisfăcută, copiii își dezvoltă diferite abilități (în exemplele noastre e vorba despre motricitate fină) lucrând cu aceste obiecte în acest cadru și, cel mai important, află despre pericole. Sigur, nu-l lăsăm pe copil să se taie cu cuțitul care taie ca o lamă. Dar, dacă se înțeapă ușor la deget cu un cuțit care taie mai puțin, va simți durere și va fi mai atent.

Eu i-am lăsat să experimenteze inclusiv așa. Creând un cadru în care să se și rănească (controlat) sau să se sperie ușor. Știu, sună ciudat și a mamă rău-voitoare. Când Ema avea un an și un pic, voia să stea în picioare pe balustrada de la pat. Oricât i-aș fi spus eu că e periculos, era degeaba. Până la urmă, i-am pus niște perne pe jos și am lăsat-o să cadă. Nu s-a lovit, dar s-a speriat. A fost ultima oară când a încercat să mai facă acrobația aia.

Filip învață acum să mânuiască un cuțit. N-a învățat mai devreme, pentru că nu era pregătit. Are cuțitul meu de unt, de când eram eu mică. Poate tăia cu el alimente moi. S-a ciupit la un degețel cu el, la un moment dat. Dar nu s-a mai repetat. Acum e atent.

Cadrul nu trebuie să îndepărteze copiii de pericole

… ci să-i învețe să le gestioneze și să lucreze cu ele. Cadrul nu înseamnă să ții, pe vecie, cuțitele departe de copil. Ci înseamnă ca atunci când îl simți pregătit și interesat (asta poate să fie la 1 an, la 2 sau la 3), să i le oferi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Poți face chiar și o pregătire înainte de cadru. De exemplu, în cazul nostru cu cuțitele, Filip a primit de pe la 2 ani sau puțin înainte, un alt obiect cu care să taie: un semicerc de plastic, la originile lui ”cuțit pentru pizza”, cu care era imposibil să se taie pe el, dar cu care putea tăia, de exemplu, banane. Apoi, când îl simți mai atent, mai responsabil și mai pregătit, îi poți oferi un cuțit adevărat, poate chiar de plastic inițial. Apoi unul de unt (care să semene cu un cuțit real), apoi unul real.

zona de confortCu Ema nu am simțit că e nevoie să trecem prin toți pașii. Ea a avut cuțitul de pizza, apoi cuțit normal. Cu Filip am simțit nevoia de trecere treptată de la ”0 pericol” la ”periculos”. Ei, și trecând prin toți pașii ăștia, copiii mei de 3 și 5 ani pot să pregătească singuri ingredientele pentru o tocăniță de legume. Chiar săptămâna trecută am făcut un soi de ghiveci, în care doar ei au tăiat munți de legume.

Și, la final de articol, voi reveni la îndemnul meu, mantra mea pe 2018 (fu și pe 2017 :)): „Fii AICI și ACUM”. Pentru că dacă ești AICI și ACUM, poți să estimezi corect interesele și abilitățile copilului. Poți să ieși din zona de confort. Poți să vezi că a crescut. Poți gândi în afara cutiei, creând cadre 99% sigure, lăsând copilul să experimenteze, să învețe, să încerce, să poată. Poți să-l ajuți să crească, să devină autonom, să prindă încredere în sine. Și pe tine la fel 🙂

Hai, s-avem un 2018 puțin în afara zonei de confort!

Agresivitatea copiilor

Primesc adeseori și în consiliere, dar și pe mail, întrebări legate de agresivitatea copiilor. Mame care nu mai știu cum să-și abordeze copiii ”agresivi”, copii de 1 an, de doi sau de trei.

Rețetă delicioasă de pui coquelet în 3 minute și 10 secunde

Coquelet

– Ce să vă mai gătesc, măi mamă?

Asta era dilema mamei adesea vinerea. Pentru că vineri seara sau sâmbătă dimineața erau zile de gătit, se întreba de multe ori ce să ne mai facă de mâncare. Noi ziceam ”nu știu” și ne vedeam de treabă. Iar ea își bătea, în continuare, capul ce să ne mai pregătească. Știți cum e… Să fie și bun, să ne și placă, să mai fie și sănătos.

Așa că, pentru că azi e vineri, m-am gândit să vă mai arăt o rețetă de-ale mele. Tot una din aia cu (pre)gătit rapid, pentru că n-are nimeni timp de pierdut în bucătărie. 3 minute și 10 secunde, cronometrat.

Vă prezint, deci, puiul coquelet la multicooker, un deliciu, nerefuzat de copiii mei (câteodată inclusiv de către copilul vegetarian 95% din timp). Vara trecută, când am stat câteva săptămâni cu ei la mare, mi-am luat aparatul de gătit pentru mine și am făcut pui din ăsta o dată la 2, cel mult 3, zile.

Copiii mei îl mănâncă, de obicei, cu legume la abur, cu broccoli, cu sfeclă, sau cu salată. Dacă sunt super amabilă, poate chiar cu cartofi.

Ingrediente

Nu aveți nevoie de multe ingrediente. Ci de:

  • 2 pui coquelet
  • jumătate de pachet de unt
  • sare
  • piper

Mod de preparare

Scoateți untul din frigider și acoperiți puiul cu fâșii de unt. Asezonați cu sare și piper. Puneți puii în multicooker și alegeți funcția stew, timp de 3 ore. După cele 3 ore, alegeți funcția bake (150 sau 180 de grade) pentru 20 de minute (ca să se și rumenească puțin). De obicei, după cele 20 de minute îl întorc și mai pun 20 de minute la aceeași temperatură.

Poftă bună!

PS: poza din descriere nu e a mea, ci de pe Shutterstock, pentru că n-am mai reușit să-l pozez după ce a fost gata :))

3 deserturi sănătoase cu… năut

Poate că ați intrat doar de curiozitate, convinși fiind că nu există așa ceva. Să faci dulciuri cu năut. Nu, titlul sigur e clickbait. Vrea să te facă nițel curios, apoi observi că articolul e cu totul altfel decât ce promitea. Rețete de torturi cu ciocolată și de bezele colorate. Nici urmă de năut.
Na, că nu m-ați prins.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

fricile copiilor

– Maaaami, mi-e flică de monstlu…

…îmi șoptește Fip aseară, în timp ce încercam să ne culcăm. Apoi chicotește:

– Te-am păcălit, hahaha-hihihi.

Da, cu el am ajuns acolo, în punctul în care minte și mă păcălește. S-a făcut mare și băiețelul mic.

Iar fetița mare, e și mai mare. Acum mai bine de o lună, a decis ea, de la ea putere, într-o zi cu soare, că acum e suficient de mare să adoarmă singură. A venit foarte neașteptat. Noi încă nu ne gândeam la asta, pentru că ziceam noi că încă are nevoie să adoarmă cu cineva. Am crezut că glumește, dar când a venit seara, și-a tras pijamaua pe ea, s-a învelit, ne-a zis ”noapte bună” și s-a culcat. Și de atunci mereu, deși eu sunt în patul de jos, cu Fip. De fapt, de-asta nici nu am propus să adoarmă singură. M-am gândit ”oare cum s-ar simți ea să-i propun să doarmă singură, în timp ce Fip doarme cu mine…”

Introducerea asta sper să dea speranțe părinților care cred că vor dormi împreună cu copiii până la adânci bătrâneți. Uite că nu-i așa. Când copilul e pregătit, te trimite la plimbare. Și asta, fix atunci când te aștepți mai puțin, se pare.

În fine. Dar… aseară, după ce l-a auzit pe Fip chicotind despre monstlu, s-a speriat și a început să plângă.

– E întuneric, nu văd nimic. Mi-e frică de monstru. Mă duc să-l chem pe tati. Vreau să doarmă cu mine. 

Apoi a adăugat.

– Știu că nu există, dar tot mi-e frică. Creierul meu își imaginează tot felul de lucruri și eu nu pot să-l opresc. Mă duc după tati.

Și a plecat. Au venit împreună înapoi și a adormit în câteva minute.

Ce-i veni cu monstrul?

Azi dimineață am întrebat-o ce-i veni cu monstrul, aseară. Se uitase la nu știu ce desen animat pe Boomerang zilele astea, cât a stat acasă cu bunicile și a speriat-o. A hotărât că n-o să se mai uite niciodată la postul ăsta de desene. Sau, cel puțin, nu până când n-o fi în clasa a patra. Neapărat a patra. Se pare că atunci devii ”aproape adult”.

Și mi-am amintit de cursul despre fricile copiilor, pe care l-am făcut când mă certificam eu să devin instructor de parenting.

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă.

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

0-2 ani

Sunete puternice

Până în doi ani, sistemul nervos al copilului e încă în stadiu de lucru. Creierul rațional e în formare. Așa că orice zgomot puternic, orice mișcare bruscă, orice lumină puternică, îi face să reacționeze. De puține ori doar prin curiozitate. De multe ori prin teamă.

Anxietatea de separare

Primul episod de anxietate de separare apare în jurul vârstei de 8 luni, atunci când copiii reușeșc să înțeleagă că dacă un obiect sau o persoană dispar din raza vizuală, ele nu dispar definitiv și irevocabil. Adică, o bilă ascunsă sub un pahar încă mai există acolo. Până în punctul ăsta, copilul credea că bila a dispărut în neant. Așa că acum, bebelușul înțelege că mama dispare din raza vizuală și a plecat. Că ea mai există, dar departe de copil. Tot cu ocazia asta el mai face și o altă descoperire: că el și mama sunt două entități diferite. Că el și mama nu sunt una și aceeași ființă. Așa că îl va speria să afle că această nouă ființă poate să plece oricând.

Străini

Pe același principiu, copilul înțelege la un moment dat și că el și mediul sunt entități diferite. Și, atunci, orice figură necunoscută îi scoate din zona de confort. Și îi sperie. Pe unii străini îi tolerează, de alții se sperie. Cel mai adesea, atunci când un străin va încerca să ia în brațe un copil, acesta va protesta, va plânge și se va zbate.

3-4 ani

Sunete puternice

Și după 3 ani copiii se sperie de sunete puternice, dar, acum motivele sunt diferite. Mă rog, și noi, adulții ne speriem de sunete puternice. La 3-4 ani, sunetele puternice, tunetele, fulgerele, sunt dovada că lucrurile sunt în afara zonei de control a copilului. El nu poate controla lucrurile astea care îl sperie. Ceea ce îl sperie și mai tare.

Lucruri care se întâmplă diferit

Acum o săptămână, într-o dimineață, când era foarte aglomerat pe drum, am hotărât să scurtez puțin timpul de așteptare, tăind un câmp cu mașina. Exista un drum pe câmpul respectiv, nu am luat-o chiar prin bălării. Dar a fost un drum diferit de cel pe care îl facem noi dimineață de dimineață. Nu am avut timp să anunț cu ceva minute înainte, ca să apuc să dau și explicații, așa că, în clipa în care am făcut dreapta undeva unde înainte mergeam drept, Fip a început să protesteze și să plângă. Și mi-a spus că îi e frică pe drumul cel nou. Din aceeași serie, s-a supărat când am făcut schimb de mașini cu domnul V. S-a supărat atunci când am pus jacheta în alt cuier decât cuierul lui. Când nu mi-am dat ochelarii de soare jos, atunci când am intrat în casă. Oricând se întâmplă lucurile diferit (chiar orice nimic), copilul de 3-4 ani se poate speria. Fip are aproape 3, deci începe chiar mai devreme.

Vrăjitoare, monștri și alte cele

La vârsta asta, imaginația începe să-și facă treaba. Doar că nu e mereu orientată către lucruri pozitive. Câteodată creează și scenarii de speriat. Cu vrăjitoare, umbre, monștri în întuneric. Și li se face frică de ele.

TV, povești, cărți

Tot după 3 ani copiii încep să înțeleagă mai bine ce văd la televizor sau ce văd prin cărți. Iar lucrurile pe care nu le înțeleg, le completează cu ajutorul imaginației și gândirii magice. Câteodată iese bine. Câteodată iese rău. Având în vedere că la vârsta asta copiii deja încep să aibă acces la media, controlați bine lucrurile pe care le urmăresc. Am văzut cu ochii mei niște desene ciudate rău pe youtube. Cel mai bine ar fi să nu expuneți copiii încă la canalele asta, ci la medii pe care să le puteți controla. Încercați să vizionați voi mereu înainte orice arătați și copilului. Și încercați să vă uitați împreună atunci când este timp pentru media. Stați pe fotoliu și priviți împreună, comentați, discutați. Și închideți, dacă simțiți că e ceva care nu e potrivit vârstei sau copilului.

Separarea de părinți

În continuare, ideea de a fi departe de părinți îi poate speria pe copii. După vârsta de 3 ani ei pot să-și imagineze scenarii în care li se pot întâmpla lucruri rele. Și cine să-i protejeze mai bine, dacâ nu părinții… Departe de părinți nu se simt în siguranță.

Întunericul

Tot pentru că imaginația începe să alerge pe câmpii la vârsta asta, și întunericul poate fi ceva înfricoșător. Imaginația vrea să dea explicații pentru lucrurile pe care le aude, pe care le vede și nu le înțelege și pe care le simte. Și, de multe ori, explicațiile nu sunt prea simpatice.

5-7 ani

Separarea de părinți

Conceptul de separare le dă copiilor, în continuare, de furcă. Acum au ajuns deja la punctul în care își pot imagina că ceva rău li se poate întâmpla părinților, așa că ideea de a fi departe de ei îi sperie. Mai bine să fie mama mereu lângă mine, ca să văd eu cu ochii mei că e în regulă.

Vrăjitoare, monștri, umbre și alte cele

Teama de astfel de lucruri rămâne prezentă în viața copiilor și la vârsta asta. Imaginația poate țese fel și fel de scenarii. Dar, spre deosebire de 3-4 ani, după 5 ani ei încep să-și controleze din ce în ce mai bine temerile astea iraționale. ”Știu că nu există vrăjitoare, mă tem de ele, dar pot lucra cu teama mea și o pot controla”

Întuneric, boli, hoți, etc.

Pentru că deja pot înțelege pericolul destul de aproape de cum îl vor percepe atunci când vor fi adulți, încep să se teamă ce s-ar putea întâmpla dacă ar intra un hoț în casă pe întuneric, ce s-ar putea întâmpla dacă se îmbolnăvesc sau dacă îi lovește o mașină. Frica irațională de ”ce mi s-ar putea întâmpla”, pe care o trăiau acum 1-2-3 ani nu mai este acum irațională. Chiar se pot întâmpla lucrurile respective. Rolul nostru devine acum acela de a ajuta copilul să găsească strategii și soluții pentru situațiile de care se teme. De exemplu, ce poți face ca să nu te îmbolnăvești sau ca să nu te lovească mașina.

Coșmaruri

La vârsta asta, copiii percep foarte real coșmarurile. Dacă noi, adulții, suntem capabili inclusiv să știm în vis că ceea ce trăim nu e real, la copii lucrurile stau diferit. Așa că, ce poate fi mai înfricoșător decât un coșmar despre care nu ești sigur că e coșmar? Brrr

Respingerea

La vârsta asta încep să apară și alte tipuri de frici. Cum ar fi, de exemplu, frica de respingere. Frica de a nu se putea integra. La vârsta asta, copiii încep să se desprindă de părinți și să-și creeze propria rețea socială în care au mare nevoie să se integreze. Dacă la 4 ani copilul intră, pur și simplu, în jocul altor copii, la 7 ani el se poate teme, înainte de a intra în joc, ce s-ar putea întâmpla dacă ceilalți nu-l vor accepta.

După 7 ani temerile devin din ce în ce mai complicate și mai complexe. Iar părintele are din ce în ce mai puține instrumente de a le gestiona și trebuie să lase din ce în ce mai mult copilul să și le gestioneze singur. Dar asta face subiectul unui alt articol.

Sper că v-au fost de folos categoriile de mai sus, ca să apucați să vă pregătiți din timp. Și tot ca să vă pregătiți din timp, găsiți în Shop un pdf de câteva pagini, care conține 10 (bine, sunt 11) instrumente care să vă ajute să gestionați fricile copiilor. Găsiți acolo inclusiv care este și cum puteți combate simptomatologia fricii. Găsiți documentul aici. Costă doar 10 lei până săptămâna viitoare. 

Copiii si fricile lor

Viata la doi ani a doua oară

Parcă ieri eram cu un copil de 2 ani după mine și cu o burtă maaaaaare, cât un cimpoi, locuită de un cetățean rotofei care nu se mai lăsa scos de acolo. Pe vremea asta, eram deja ”la termen” și-l așteptam să iasă cum aștepți să scoți de Crăciun un cozonăcel pufos și...

Astia doi

Bai, astia doi ma bat. Fie-mea imi da picioare in burta pe exterior, e ca un calut naravas cand incerc s-o culc. Iar Juniorul, imi da si el picioare in burta, dar pe interior, ca nu-i convine ca stau pe el. Dar nu pot sta invers, ca se irita si mai rau fie-mea,...

Copilărie fără țipete

Când eram gravidă cu Filip, am avut o perioadă în care eram foarte nervoasă. Și îmi pierdeam răbdarea instant. Era normal, avusesem și în prima sarcină o perioadă de genul ăsta, problema acum era că nervii mei nu se mai redirecționau strict către V. și Univers, ci la...

Vanda Mica din fundul curtii

Vanda Mica nu prea are jucarii cu butoane, muzicute si beculete, pentru ca nu i-am luat. Unul din moto-urile mele de parinteala e "jucarii pasive pentru un copil activ" si nu invers, asa ca am evitat sa-i cumpar jucarii care se joaca singure. Plus ca facem impreuna...

Trebuie sa ma calmez

Are zile când mă creierește cu mâncarea. Nu vrea acum, nu îi e foame. În 5 minute devine Ducesa de Tantrum pentru că... Ați ghicit! Între timp i s-a făcut foame. Și îmi vine să fug de acasă câteodată când știu că nu mănâncă dacă nu e leșinată de foame, dar când deja e...

Diversificarea bebelusului

Din seria "Cu ce mai fac eu pe desteapta", da!, iar despre diversificare pentru ca, na... e urmatorul pas important in viata Vandei Mici, iar eu, ca o mamica interesata de bunastarea plodului ce sunt (ca majoritatea mamicilor, de altfel), m-am apucat sa ma informez...

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Pregătirea Vandei Mici pentru sosirea Juniorului a început de când ni s-a confirmat viabilitatea sarcinii la ecografia de primul trimestru. Eram deja pățită cu sarcina pierdută, așa că am preferat să amânăm să-i spunem că va avea un frate sau o soră până când va fi...

Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii

Suntem o generație de părinți cu traume. Nu sunt traumele noastre, sunt traumele părinților noștri, pe care le-am preluat și le ducem mai departe. Sunt bagajele lor grele, pline cu lucruri dureroase, pe care ni le-au pus în cârcă pentru că nu le mai puteau duce singuri și acum suntem prinși.

Tratati-va copilul ca pe un prieten!

Tot circula pe facebook zilele astea un articol cu un titlu oribil, care ma scoate din sarite de fiecare data cand il vad. N-o sa-i dau link, pentru ca nu vreau sa promovez astfel de idei, dar el se numeste "Nu vă trataţi copilul ca pe un prieten. Riscurile sunt...

Cum sa mergi la IKEA cu doi copii mici după tine. Si sot.

Plecarea către IKEA se pregătește din timp. Practic, din momentul trezirii, chiar dacă se va pleca spre după amiază. Mama și tata îmbrăcați, gențile pregătite, poate pornit și motorul la mașină. Copilul mare anunțat din timp că se face excursie, copilul mic ținut...

Episodul 14: Creierul meu furios

copil_nervos_se_strambaMai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Acum traiesc emisiunea asta zi de zi in casa cu copiii mei. Nu doar ca e minunat, dar Ema a devenit sursa mea de inspiratie pentru cursurile pe care le fac cu parintii.

Sa va dau un exemplu.

Zilele trecute am inceput o discutie despre o situatie de la gradinita.

Totul incepe pe un ton vesel:

– Mami, intr-o zi, Nadia ne-a facut o surpriza la gustare la gradinita. Ne-a dat nuca de cocos!

– Wow, super. A fost buna? Stiu ca tie iti place mult.

Brusc, bucuria dispare, iar Ema mea se incrunta mai expresiv decat cartonasele cu emotii pe care le folosim cand ne jucam.

– Eu nu am mancat, pentru ca eram la spaniola si nu ne-au pastrat si noua.

Citește mai departe

Episodul 15: Ce bine ca aseara ne-am grabit si am uitat hanoracul!

Nu stiu daca ati vazut filmuletul cu mama urs panda, care a tot circulat saptamanile astea pe retelele de socializare. Daca nu l-ati vazut, vi-l descriu. O mama urs panda sta linistita in fund si mananca niste bambus. In spatele ei, un pui de urs panda isi face de lucru. La un moment dat, mama de urs panda este lovita de simtul responsabilizarii si pare sa-si aminteasca brusc despre existenta puiului. Se intoarce, bulversata, pentru a se asigura ca puiul e inca acolo. Imaginea e foarte amuzanta. Fix asa m-am trezit si eu din reverie.

Episodul 14: Creierul meu furios

Mai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Episodul 13: Diminetile cu doi copii

- Buna dimineata, Fip! Hai, trezeste-te! Azi mergi la piata cu colegii tai de la gradinita! - Daaaa, azi melg la piata cu coledzii mei de la gadanita. Ma tlezesc. Apinde lumina! - Hai sa te ajut sa te imbraci. Cu ce vrei sa te imbraci? - Veau sa ma blac...

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați

Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.

Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

Ce facem acum fara copii?
Nu stiu sa spun despre mine daca sunt o persoana organizata sau nu (sincer va spun, ca nu stiu daca sunt cea mai organizata persoana de pe fata pamantului, ori ca poate sunt cea mai haotica… asta e un mister pentru mine), dar, in contextul dat, am considerat ca e absolut necesar sa fac un plan.
Se vor lua cei 5 ani din urma, in care nu am petrecut nicio noapte departe de copii, se va face o lista cu toate lucrurile pe care ne-am fi dorit sa le fi facut in perioada asta si se vor imparti toate aceste activitati pe urmatoarele 2 zile, pe care urma sa le petrecem doar noi doi.

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

A fost odata un cizmar care n-avea cizme. Si un frizer care nu era tuns. O make-up artista care nu se machia. Si un medic mereu bolnav. Pe acelasi principiu, a mai fost odata, si inca mai e, ca daca n-ar fi, n-ar avea cine sa va povesteasca, o...

Sunt mamă, deci mă simt vinovată. Mereu!

vinaE 7 și jumătate seara. Tocmai ne-am întors de la o petrecere de copii. Fip, copilul mic al familiei, a adormit deja. Ema, copilul mare al familiei, e plecată cu tatăl ei în vecini. Iar eu stau pe canapea și mă macină niște vinovății.

Prima vinovăție de mamă m-a măcinat la 3 minute după ce am văzut a doua liniuță de pe testul de sarcină și am zis „eu nu cred așa ceva”. Vinovăția asta a tot crescut, pe măsură ce acceptam ideea că în mine crește un omuleț, pe măsură ce îi auzeam inimioara cum bate, îi simțeam mișcările și îi vedeam fățuca la ecografie. Și ce vinovății! Că n-am primit suflețelul ăsta cum trebuie pe lume și că în primele 2 săptămâni de sarcină eram îngrozită și nu fericită.

Apoi am trecut la alte vinovății. Că nu crește copilul suficient în burtă, că am mâncat o felie de salam, că nu îi pun muzică să asculte în fiecare seară, că nu număr câte mișcări îi simt pe zi.

Am născut și am trecut la nivelul următor.

Citește mai departe

Intrați în jocul copiilor

Jocul copiilor e fascinant. E fascinant mai ales dacă privești mai departe de turnat nisip în sită și desenat cu creta pe trotuar.Jocul copiilor e metoda prin care ei învață despre lumea din jurul lor. Prin joc încearcă să înțeleagă, prin joc experimentează și tot...

Scrisoare către fetiţa mea

Dragă Vanda Mică, Deși ești încă mică, nu pot să nu mă gândesc la cum vei fi atunci când vei crește. Ce fel de adolescentă vei fi? Ce fel de tânără femeie? Oare vei fi mamă? Dacă da, cum te vei comporta cu ai tăi copii? Nu știu ce profesie îți vei alege, nici unde îți...

Episodul 14: Creierul meu furios

Mai tineti minte emisiunea aia la care erau invitati copii, ca sa spuna lucruri traznite? Am impresia ca si acum mai exista. Cand eram eu mai mica, tin minte ca ma uitam mereu la emisiune impreuna cu mama si ne amuzam tare. E fascinanta iubirea copiilor, naivitatea lor, deschiderea lor si, in acelasi timp, inteligenta lor nativa si intuitia lor.

Episodul 5: La bucatarie

Una dintre cele mai frumoase amintiri din copilaria mea se leaga de bucatareala. Bunica mea, o femeie micuta, cu parul mai alb decat rufele albe din reclamele la detergent si cu ochii mai albastri decat cerul intr-o zi senina de iulie, era mare experta la prajiturit....

Despre mine

Despre mine, cea de după copii Despre mine înainte de copii v-aș scrie multe, aș avea multe de împărtășit, dar nu mai are rost. Eu, înainte de copii, nu mai exist. Acum exist doar eu, cea de după copii. Da, înainte să am copii, nu aveam fire de păr albe în cap. Asta...

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.

Școala – umilință, penumbră și tăcere

Parcă ieri, cam pe la ora dimineții, eram pe treptele facultății la o cafea, încercând să ne decidem ce facem vineri seară. Apoi, spre prânz parcă îmi aduc aminte cum mi-a spus prietena mea cea mai bună că urmează să se mărite. Și spre seară deja că așteaptă un bebe....

Despre empatie

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Cireșele

Au apărut cireșele. Dar eu, cum sunt zgârcită, refuz să le plătesc greutatea în aur și nu i-am cumpărat Vandei Mici (2 ani și 5 luni). Mama denaturată. Știu. O să primesc premiul de cea mai nasoală mamă a anului. Știu și asta. Mai ales că ei îi plac, ar tot mânca, dar...

Bagaje pentru vacanta

Plecatul ăsta în concediu de multe ori e mai obositor decât să stai acasă, atunci când ai copii. Sigur că e frumos să vezi lucruri noi, să mai schimbi puțin mediul și sigur că pentru copii e o ocazie minunată să învețe câte ceva, să se simtă bine, să se minuneze de...

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

carti pentru copii

– Hai s-o mai citim încă o dată!

Cam așa se încheie aproape fiecare carte de copii pe care o avem și pe care o citim împreună. Ema a fost mereu mare amatoare de cărți, așa că am citit sute de cărți cu ea. Avem și acum o bibliotecă plină doar cu cărți pentru copii. Între timp, am mai triat din ele, dar tot multe sunt. Țin minte că stăteam ore întregi pe canapea și nu făceam decât să citim. Scoteam un teanc de cărți din bibliotecă și le puneam pe masă, în partea stângă. După ce le citeam, le mutam în partea dreaptă, până se muta tot teancul. Apoi o cam luam de la capăt.

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Copilul se cultivă. E adevărat că beneficiile s-au arătat repede. Ema a vorbit devreme și foarte corect, știe foarte multe lucruri pentru vârsta ei, are imaginație să dea pe dinafară, și-a exersat răbdarea, atenția și a bifat cam toate beneficiile care vin odată cu cititul. Acum citește singură, deși încă nu are 5 ani împliniți. Nu am avut nimic de-a face cu asta, pentru că știu că vor urma întrebări pe tema asta. Pur și simplu a învățat din mers. Fip, expus și el constant la cărți (ale Emei sau ale mele), ne pune de vreo jumătate de an să-i citim ”ce chie aiți?”

Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

 

Ok, dacă încă n-ați închis fereastra articolului meu, vă mulțumesc și nu vreau să vă mai pun răbdarea la încercare. Să trecem la subiect. Iată cele X lucruri pe care nu vreți să le auziți despre cărțile de povești pentru copii, pentru că ne complică existența. Sau poate ne-o ușurează? Dacă ne-o ușurează, atunci sigur vreți să știți și voi.

Poveștile pentru copii simulează situații reale de viață

Ok, da. Și ce-i cu asta? E foarte bine. Într-o poveste e transpusă o situație de viață, iar a o citi împreună cu copilul, înseamnă să-l transpui în situația aia și să-i arăți cum se întâmplă lucrurile. Nu?
Ba da. De fapt, exact asta se întâmplă. Din povești copiii învață lucruri despre lumea reală, lucruri pe care le vor aplica și ei în anumite situații, conflicte, negocieri de roluri, poziții sau acțiuni.
Simțiți presiunea și nevoii de a alege povești care să-i învețe ceva ce să le fie cu adevărat util, da? Bun. Să trecem mai departe.

Responsabilitate și autonomie sau obediență?

După o perioadă în care basmele vechi pentru copii erau citite tuturor copiilor, a urmat o vreme în care părinții s-au rebelizat și au ajuns la concluzia că e brutal să-i citești copilului despre capete de iezi înfipte în bețe în geam și sânge pe pereți. Așa am descoperit povești din alte culturi, povești mai blânde și parcă mai ”în relație” cu noi înșine și lumea pe care vrem să o creăm cu ajutorul copiilor noștri. După asta, văd că vine o perioadă în care ne reîntoarcem la basme. Copiii au nevoie să fie expuși la conflictele astea, iar ei nu-și imaginează violența pe care ne-o imaginăm noi. Mă rog, punctul ăsta de vedere e subiectul unor cărți întregi, dar, pentru că ăsta e blogul meu, vă anunț că eu nu achiesez la viziunea asta.
Sunt de acord că în povești copiii au nevoie și de personaje negative. În primul rând, că o poveste fără personaje negative nu incită, nu susține conflictul, nu dezvoltă. E ca atunci când ai o viață perfectă cap coadă și n-ai de ce să încerci să crești. Pe de altă parte, să nu uităm în ce perioade au fost spuse/scrise basmele respective și care erau valorile societății în vremurile alea.
Să luăm, de exemplu, Scufița Roșie. Mama ei o trimite prin pădurea plină de pericole și nu-i spune decât să nu intre în discuții cu străinii. Scufița Roșie trebuie să fie obedientă, să asculte de mama. Dacă mama știa că pădurea e atât de periculoasă, de ce a trimis-o singură? De ce nu i-a dat mai multe detalii? De ce nu i-a spus despre lupi?
Eu nu vreau să-i transmit copilului meu mesajul ăsta despre obediență. Că ce zice mama, aia trebuie să faci. Nu, întotdeauna trebuie să pui întrebări, să gândești critic, să vii și să tragi mama la răspundere dacă ți-a pus viața în pericol cu sfaturile ei minimale. Așa că eu prefer să nu ne scufundăm prea tare în basme, care toate încurajează obediența.
Despre prințese salvate de prinți și alte cele nu mai intru în detalii. Și asta ține tot de autonomie. Și de, cum zicea nași-mea atunci când am împlinit 18 ani, ”până acum ai ascultat de mama și tata, dar, în curând o să te măriți, și atunci o să asculți de soț.”

Influența poveștilor asupra vieții adulte

Asta e chiar dureros, dar poveștile pe care le auzim în copilărie, cărțile pe care le citim, mesajele lor, vor avea o influență foarte mare asupra vieții noastre de adult. Ele influențează modul în care vedem noi lumea, modul în care ne vedem pe noi înșine, modul în care învățăm să interacționăm și să ne găsim locul în societate. Pentru că:

Unul din scopurile poveștilor pentru copii este să inițieze copiii în roluri sociale

Învățăm despre cum să interacționăm și care ne este locul în societate, în primul rând, din interacțiunea cu părinții noștri. Relația cu ei pune bazele tuturor relațiilor noastre ulterioare. Dar, pe lângă asta, învățăm mult și văzându-i pe ceilalți cum socializează și cum își negociază rolurile, apoi confruntăm asta cu poveștile care ne sunt citite. Simțiți, din nou, presiunea, da?

 

 Urmărește-mă pe facebook

Cărțile pe care le alegem noi pentru copiii noștri transmit frici și etichete

Poate cel mai important asptect e cel legat de ce anume transmite povestea pe care o alegem noi pentru copilul nostru și modul în care i-o prezentăm și citim. Atunci când alegem o carte pentru copii, o facem în concordanță cu viziunile și valorile noastre și cu ce anume vrem noi să transmitem copilului. Dar, toate astea se leagă și de trecutul nostru, de temerile noastre, de nesiguranțele noastre. Cum eu am avut o problemă legată de autonomie, aleg să-i prezint copilului cărți care să încurajeze asta, și nu obediența, așa cum scriam mai sus. Astfel, implantez gânduri și idei copilului și îi transmit fricile mele. Iar copiii simt asta, doar că nu pot să definească ce se întâmplă. Simt doar intensitatea emoțională cu care noi dăruim povestea. Și aud ceea ce noi transmitem, fără să ne dăm seama: ”uite, asta e despre tine”.
E foarte interesant să fiți atenți asupra căror cărți vă aplecați și cum vă puteți identifica cu ce se găsește în cartea respectivă. Cum ar putea fi acea poveste povestea vieții voastre?

Sper că nu v-am speriat prea tare cu ideile mele și sper că presiunea asta a alegerii unor cărți pentru copii să nu vă facă să dați bir cu fugiții. Nu faceți nimic greșit, doar analizați unele din aspectele de mai sus și vedeți ce puteți afla despre voi și despre copiii voștri. Și creșteți împreună. Din fericire, la alegerea jucăriilor pentru copii lucrurile sunt mai puțin profunde :))

NOU în shop

 

 

 

 

 

 

 

 

Temperatura in camera bebelusului

Unul din cele mai mari stresuri ale mele de când era Ema mică a fost temperatura în casă. La Fip eram deja rodată, dar la Ema fu complicat tare. Nu mai avusesem niciodată un copil, cu atât mai mult nu mai avusesem niciodată un nou născut. La câte grade...

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă. 

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce?

Rețetă de înghețată altfel (P)

Vă eram datoare cu rețeta mea de înghețată în casă. Mai bine că nu am scris-o până acum, pentru că a tot suferit modificări până a ajuns din ce în ce mai bună. Vanda Mică o mănâncă inclusiv în loc de mic dejun, dar serios dacă mă simt mamă denaturată că îi dau...

8 cadouri pentru nou-născuți

Știu că oamenii când se duc în general în vizită prima data la un nou-născut, se duc cu cadouri pentru bebe. Unele sunt inspirate, unele mai puțin. De multe ori chiar stai și te gândești și habar n-ai ce-ai putea să-i duci copilului ăluia, fie pentru că nu știi ce are deja și ce nu, fie pentru că nu știi de ce anume are nevoie un nou-născut

Cum sa-ti adormi copilul

La inceput mi-a fost simplu. Vanda Mica manca si dormea. Intre mancat si dormit mai schimbam cate un scutec si cam asta era. Cam 2 saptamani a durat fericirea. Apoi nu s-a mai incadrat niciodata in "standardele" de somn pentru varsta ei, adica era mereu treaza. Chiar...

Melc, melc, codobelc

- Bagajele - În weekendul ăsta am fost plecați. Prima ieșire din oraș după mult timp. Mult prea mult timp. Noi care eram toată ziua bună ziua pe drum, nu am mai ieșit din bula noastră de la sfârșitul lui iulie 2014. Ba nu ne-am organizat câteva weekenduri la rând, ba...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de “circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.
Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.

Inamicul numărul 1

Vanda Mică a dormit prost. Bine, când era atât de mică, așa cum e Juniorul acum, era încă ok, dar apoi lucrurile au cam luat-o razna. Cum spuneam, la început era bine. Somn de noapte din prima zi de viața de pe la ora 9-10, prima trezire pe la 1, apoi se mai trezea la...

Și copiii sunt oameni

Am în jurul meu multe prietene și cunoștințe cu copii un pic mai mari decât Ema, copii care au început deja școala. Tot felul de școli. Școli de stat, școli private ”de rând” sau școli private ”de top”. Și peste tot văd multă presiune. Incredibil de multă presiune pusă pe copii, pe părinți, pe toată lumea.