Sunt mamă, deci mă simt vinovată. Mereu!

vinaE 7 și jumătate seara. Tocmai ne-am întors de la o petrecere de copii. Fip, copilul mic al familiei, a adormit deja. Ema, copilul mare al familiei, e plecată cu tatăl ei în vecini. Iar eu stau pe canapea și mă macină niște vinovății.

Prima vinovăție de mamă m-a măcinat la 3 minute după ce am văzut a doua liniuță de pe testul de sarcină și am zis “eu nu cred așa ceva”. Vinovăția asta a tot crescut, pe măsură ce acceptam ideea că în mine crește un omuleț, pe măsură ce îi auzeam inimioara cum bate, îi simțeam mișcările și îi vedeam fățuca la ecografie. Și ce vinovății! Că n-am primit suflețelul ăsta cum trebuie pe lume și că în primele 2 săptămâni de sarcină eram îngrozită și nu fericită.

Apoi am trecut la alte vinovății. Că nu crește copilul suficient în burtă, că am mâncat o felie de salam, că nu îi pun muzică să asculte în fiecare seară, că nu număr câte mișcări îi simt pe zi.

Am născut și am trecut la nivelul următor.

Citește mai departe

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

carti pentru copii

– Hai s-o mai citim încă o dată!

Cam așa se încheie aproape fiecare carte de copii pe care o avem și pe care o citim împreună. Ema a fost mereu mare amatoare de cărți, așa că am citit sute de cărți cu ea. Avem și acum o bibliotecă plină doar cu cărți pentru copii. Între timp, am mai triat din ele, dar tot multe sunt. Țin minte că stăteam ore întregi pe canapea și nu făceam decât să citim. Scoteam un teanc de cărți din bibliotecă și le puneam pe masă, în partea stângă. După ce le citeam, le mutam în partea dreaptă, până se muta tot teancul. Apoi o cam luam de la capăt.

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Copilul se cultivă. E adevărat că beneficiile s-au arătat repede. Ema a vorbit devreme și foarte corect, știe foarte multe lucruri pentru vârsta ei, are imaginație să dea pe dinafară, și-a exersat răbdarea, atenția și a bifat cam toate beneficiile care vin odată cu cititul. Acum citește singură, deși încă nu are 5 ani împliniți. Nu am avut nimic de-a face cu asta, pentru că știu că vor urma întrebări pe tema asta. Pur și simplu a învățat din mers. Fip, expus și el constant la cărți (ale Emei sau ale mele), ne pune de vreo jumătate de an să-i citim ”ce chie aiți?”

Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

 

Ok, dacă încă n-ați închis fereastra articolului meu, vă mulțumesc și nu vreau să vă mai pun răbdarea la încercare. Să trecem la subiect. Iată cele X lucruri pe care nu vreți să le auziți despre cărțile de povești pentru copii, pentru că ne complică existența. Sau poate ne-o ușurează? Dacă ne-o ușurează, atunci sigur vreți să știți și voi.

Poveștile pentru copii simulează situații reale de viață

Ok, da. Și ce-i cu asta? E foarte bine. Într-o poveste e transpusă o situație de viață, iar a o citi împreună cu copilul, înseamnă să-l transpui în situația aia și să-i arăți cum se întâmplă lucrurile. Nu?
Ba da. De fapt, exact asta se întâmplă. Din povești copiii învață lucruri despre lumea reală, lucruri pe care le vor aplica și ei în anumite situații, conflicte, negocieri de roluri, poziții sau acțiuni.
Simțiți presiunea și nevoii de a alege povești care să-i învețe ceva ce să le fie cu adevărat util, da? Bun. Să trecem mai departe.

Responsabilitate și autonomie sau obediență?

După o perioadă în care basmele vechi pentru copii erau citite tuturor copiilor, a urmat o vreme în care părinții s-au rebelizat și au ajuns la concluzia că e brutal să-i citești copilului despre capete de iezi înfipte în bețe în geam și sânge pe pereți. Așa am descoperit povești din alte culturi, povești mai blânde și parcă mai ”în relație” cu noi înșine și lumea pe care vrem să o creăm cu ajutorul copiilor noștri. După asta, văd că vine o perioadă în care ne reîntoarcem la basme. Copiii au nevoie să fie expuși la conflictele astea, iar ei nu-și imaginează violența pe care ne-o imaginăm noi. Mă rog, punctul ăsta de vedere e subiectul unor cărți întregi, dar, pentru că ăsta e blogul meu, vă anunț că eu nu achiesez la viziunea asta.
Sunt de acord că în povești copiii au nevoie și de personaje negative. În primul rând, că o poveste fără personaje negative nu incită, nu susține conflictul, nu dezvoltă. E ca atunci când ai o viață perfectă cap coadă și n-ai de ce să încerci să crești. Pe de altă parte, să nu uităm în ce perioade au fost spuse/scrise basmele respective și care erau valorile societății în vremurile alea.
Să luăm, de exemplu, Scufița Roșie. Mama ei o trimite prin pădurea plină de pericole și nu-i spune decât să nu intre în discuții cu străinii. Scufița Roșie trebuie să fie obedientă, să asculte de mama. Dacă mama știa că pădurea e atât de periculoasă, de ce a trimis-o singură? De ce nu i-a dat mai multe detalii? De ce nu i-a spus despre lupi?
Eu nu vreau să-i transmit copilului meu mesajul ăsta despre obediență. Că ce zice mama, aia trebuie să faci. Nu, întotdeauna trebuie să pui întrebări, să gândești critic, să vii și să tragi mama la răspundere dacă ți-a pus viața în pericol cu sfaturile ei minimale. Așa că eu prefer să nu ne scufundăm prea tare în basme, care toate încurajează obediența.
Despre prințese salvate de prinți și alte cele nu mai intru în detalii. Și asta ține tot de autonomie. Și de, cum zicea nași-mea atunci când am împlinit 18 ani, ”până acum ai ascultat de mama și tata, dar, în curând o să te măriți, și atunci o să asculți de soț.”

Influența poveștilor asupra vieții adulte

Asta e chiar dureros, dar poveștile pe care le auzim în copilărie, cărțile pe care le citim, mesajele lor, vor avea o influență foarte mare asupra vieții noastre de adult. Ele influențează modul în care vedem noi lumea, modul în care ne vedem pe noi înșine, modul în care învățăm să interacționăm și să ne găsim locul în societate. Pentru că:

Unul din scopurile poveștilor pentru copii este să inițieze copiii în roluri sociale

Învățăm despre cum să interacționăm și care ne este locul în societate, în primul rând, din interacțiunea cu părinții noștri. Relația cu ei pune bazele tuturor relațiilor noastre ulterioare. Dar, pe lângă asta, învățăm mult și văzându-i pe ceilalți cum socializează și cum își negociază rolurile, apoi confruntăm asta cu poveștile care ne sunt citite. Simțiți, din nou, presiunea, da?

 

 Urmărește-mă pe facebook

Cărțile pe care le alegem noi pentru copiii noștri transmit frici și etichete

Poate cel mai important asptect e cel legat de ce anume transmite povestea pe care o alegem noi pentru copilul nostru și modul în care i-o prezentăm și citim. Atunci când alegem o carte pentru copii, o facem în concordanță cu viziunile și valorile noastre și cu ce anume vrem noi să transmitem copilului. Dar, toate astea se leagă și de trecutul nostru, de temerile noastre, de nesiguranțele noastre. Cum eu am avut o problemă legată de autonomie, aleg să-i prezint copilului cărți care să încurajeze asta, și nu obediența, așa cum scriam mai sus. Astfel, implantez gânduri și idei copilului și îi transmit fricile mele. Iar copiii simt asta, doar că nu pot să definească ce se întâmplă. Simt doar intensitatea emoțională cu care noi dăruim povestea. Și aud ceea ce noi transmitem, fără să ne dăm seama: ”uite, asta e despre tine”.
E foarte interesant să fiți atenți asupra căror cărți vă aplecați și cum vă puteți identifica cu ce se găsește în cartea respectivă. Cum ar putea fi acea poveste povestea vieții voastre?

Sper că nu v-am speriat prea tare cu ideile mele și sper că presiunea asta a alegerii unor cărți pentru copii să nu vă facă să dați bir cu fugiții. Nu faceți nimic greșit, doar analizați unele din aspectele de mai sus și vedeți ce puteți afla despre voi și despre copiii voștri. Și creșteți împreună. Din fericire, la alegerea jucăriilor pentru copii lucrurile sunt mai puțin profunde :))

NOU în shop

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum să fac să revin la programul zilnic după vacanță…

De când s-a terminat vacanța de Crăciun, tot încerc să-mi revin la programul zilnic și nu-mi iese deloc. Abia reușiserăm și noi să ne punem nițel la punct, acum iar e haos. Iar plecăm târziu dimineața, iar suntem pe ”hai-hai” mode, iar n-am chef/ce să gătesc seara, iar am casa plină de haine împrăștiate, iar e praf pe jos.

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

recunoștință

– Uite, mami, e o doamnă care strânge gunoaiele de pe marginea drumului. Unii oameni nu sunt prea civilizați și le aruncă pe unde le vine. Nu respectă deloc natura.
– Da, al tlebui să aluncăm si noi gunoaiele la gunoi.
– Da, Fip. Să le aruncăm la gunoi, nu pe jos. 

Așa ne-am început noi călătoria către grădiniță în dimineața asta. Și mă gândeam: Ce bine că am niște copii care înțeleg cât de important e să fim oameni responsabili, să ne respectăm natura și pe noi înșine! De la dialogul de mai sus a început o discuție mai amplă. M-am gândit să plusez nițel și m-am băgat și eu în vorbă.

– Ce păcat că am trecut așa repede pe lângă ea. Ar fi fost frumos să-i mulțumim pentru că are grijă de natură și de orașul nostru și că strânge după noi…

Copiii m-au aprobat. Așa că am mers și mai departe.

– Și cui am putea să-i mai mulțumim? Suntem înconjurați de oameni care fac lucruri pentru ca nouă să ne fie viața mai ușoară și mai frumoasă.

Au stat ei și s-au gândit. Fip și-a trecut atenția către un excavator care turna niște pământ într-o remorcă. Dar Ema a rămas concentrată.

– Ar trebui să-i mulțumim Adrianei [educatoarea ei], pentru că are grijă mereu de noi. Și Simonei, pentru că mă învață spaniolă. Și Laviniei, pentru că are grijă de Fip. Ar mai trebui să-i mulțumim lui Gabi, pentru că ne trimite mereu miere, must și lucruri bune de mâncare. Și lui tataie, pentru că are grijă de stupi și de roșii. Și lui Buni, pentru că ne ajută când avem nevoie. Să-i mulțumim și Tiei, pentru că ne-a croșetat niște căciuli călduroase, ca să nu ne fie frig la iarnă. 

Și lista a mai continuat puțin.

– Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?
– Păi cum am făcut noi acum, ne-am gândit cui putem să mulțumim și pentru ce. Atunci când punem creierul să se gândească la motive pentru care să fim recunoscători, el se simte foarte bine. E ca și cum l-am trimite într-o vacanță frumoasă.
– La mare? Pe plajă? Cu nisip și valuri?
– Da, cam așa e pentru el. Și atunci el produce niște substanțe care ne fac și pe noi să ne simțim bine, mai relaxați și mai veseli. 
– Aha, deci de-aia sunt eu așa veselă acum. Ar trebui să facem asta în fiecare dimineață… 
– Ai dreptate. Ne-am începe ziua mult mai frumos. 
– Diseară vreau să fac niște felicitări de mulțumire. 

Încă 4 activități prin care să exersați recunoștința cu copiii:

  1. Felicitări de mulțumire

    Ema a intuit foarte bine ce mă gândeam să-i propun să facem diseară. Niște felicitări prin care să transmitem celorlalți că le suntem recunoscători pentru toate lucrurile bune pe care le fac pentru noi. Apoi, să le și înmânăm personal, eventual împreună cu o îmbrățișare. Creștem încrederea copilului în forțele proprii, încurajăm interacțiunile sociale semnificative (sună mai bine în engleză ”meaningful”…), inducem o stare de bine, zâmbete și râsete.

  2. Borcanul cu mulțumiri

    Eu am ținut așa ceva într-un an, în care simțeam că îmi e greu să mă văd bună și frumoasă. Așa că am luat toate mesajele pozitive pe care le-am primit de la oameni cu care am interacționat (familie, prieteni, voi – comunitatea mea) și le-am scris pe hârtiuțe pe care le țineam într-un borcan de pe birou. Când mă simțeam jos de tot, le luam la citit. După 5 bilețele deja simțeam cum mă ridic de pe jos.
    Cu copiii vreau să fac ceva diferit. Și anume, de fiecare dată când avem de mulțumit cuiva, scriem pe un bilețel și punem în borcan. Apoi vom vedea, fizic, concret, cum se umple un borcan de fapte bune pe care le fac ceilalți pentru noi. Pentru că suntem minunați și contăm și suntem iubiți și suntem importanți.

  3. Copacul recunoștinței

    Anul trecut am făcut, împreună cu copiii de la grădiniță, un copac al iubirii. Fiecare copil a scris (cu intermediari :D) pe câte o piatră sau două oameni, lucruri sau activități pe care le iubesc. Le-am lipit apoi pe trunchiul unui copac.
    Vreau să fac ceva similar și cu copiii mei, doar că nu despre iubire, ci despre recunoștință. Pe fiecare piatră vom scrie lucruri pentru care suntem recunoscători. Apoi le vom lipi. Vă arăt poze când e gata.

  4. Albumul recunoștinței

    Emei îi place mult să facă poze și mă gândeam că am putea face un album al recunoștinței. Copiii să pozeze, împreună, oameni, activități, lucruri pentru care sunt recunoscători, apoi să le adăugăm în albumul recunoștinței, împreună cu un mesaj, care să ne amintească mai multe despre poză. Zilele astea o să mă duc să cumpăr un album și scoatem de la naftalină aparatul foto pe care l-a primit Ema anul trecut de ziua ei.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Dacă v-au fost de folos ideile, dați și mai departe 🙂

,

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Rețetă delicioasă de pui coquelet în 3 minute și 10 secunde

Așa că, pentru că azi e vineri, m-am gândit să vă mai arăt o rețetă de-ale mele. Tot una din aia cu (pre)gătit rapid, pentru că n-are nimeni timp de pierdut în bucătărie. 3 minute și 10 secunde, cronometrat.
Vă prezint, deci, puiul coquelet la multicooker, un deliciu, nerefuzat de copiii mei.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

De ce e important să învățăm copiii să-și gestioneze sănătos emoțiile

Cea mai mare parte din viața mea nu am avut o relație prea sănătoasă cu emoțiile mele. Nu le știam, nu știam cum se face asta, ce ai voie și ce n-ai voie să simți, că poți să le trăiești productiv sau mai puțin productiv, de unde să le iau și unde să le pun.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Cum să-mi învăț copilul să folosească olița – 6 sfaturi utile

Noi am avut o experiență tare bună cu ambii copii la capitolul ăsta. Dacă la somn a fost mereu greu cu ei, măcar aici lucrurile au mers ca unse. Nu poți să le ai pe toate. Dar știu că pentru mulți părinți renunțatul la scutece e o provocare, o grijă, o mare teamă. Cum o să fie? Cum să fac? Cum să-l ajut? Cum să-l conving?

Momentul când trebuie să devii părinte

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Atelier senzorial în bucătărie

A fost odată ca niciodată o mamă de doi copii. Copii curioși, liberi, dornici de experimentat. De fapt, întâi a fost un singur copil. Curios, liber, dornic de experimentat. Experimentat la baie, când puneam rufele la spălat, experimentat în living cu mopul și mult prea multă apă, atunci când spălam pe jos, experimentat în bucătărie, atunci când găteam, când spălam vasele, când le puneam la loc.

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na… Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e cascador, dar nu unul foarte priceput.

Maria și apele roz de mătase

Maria avea 2 luni și locuia împreună cu mama, cu tatăl și cu fratele ei. Pentru că Maria era atât de mică, ea nu știa încă să vorbească și să le spună părinților ei atunci când îi e frig sau cald, când îi e foame, când e lumina prea puternică sau scutecul prea strâmt. Așa că Maria plângea oricând se întâmpla ceva care o făcea să nu se mai simtă bine, să nu mai fie în echilibru.

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

mame care judeca

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Așa o judecă lumea pe o mamă care alesese să fie receptivă la nevoile copilului ei. Nu că ar fi vrut să doarmă în pat cu copilul în fiecare zi la prânz (între noi fie vorba, nici măcar nu dormea de fiecare dată), dar știa că altfel copilul nu adoarme. Și nu era dispusă să chinuie copilul nici pentru o oală de mâncare, nici pentru gura lumii.
Doamna asta despre care povestesc eu, există. Nu sunt eu. Deși am fost și eu în locul ei mult timp și, deși sigur-sigur am fost și eu judecată la fel. Sunt convinsă că ai putea fi și tu în locul ei. Dar nu suntem noi. Fetița ei, care era mică pe vremea aia, este acum la facultate.

– Păi e simplu, dragă, lași liniștită copilul acasă cu bona și tu te duci înapoi la muncă. Acolo programul e program, pauza e pauză, poți să mănânci liniștită un sendviș și gata. A făcut copii ca să-i crească altcineva.

Citește mai departe

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Despre empatie

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați

Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.

Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Înainte să nasc primul copil, așteptările mele referitoare la ceea ce va urma erau destul de jos
Știu că vorbeam cu mama la telefon și ea îmi spunea că speră să fie un copil vesel și că, dacă am noroc, poate va fi la fel de cuminte cum fusesem eu.
”Un vis de copil”

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

educatie si libertate

 

Citeam zilele astea o carte scrisă de Erich Fromm. Îi zice “Fuga de libertate”. Dacă vi se par interesante istoria, psihologia și sociologia, vă recomand să o citiți și voi. Tema principală a cărții e evoluția omului in decursul istoriei și cum i s-au schimbat lui nevoile, în funcție de asta, în principal din perspectiva relației individului cu libertatea proprie. M-a captivat.

Ne căutăm singuri constrângeri, în numele libertății

Fenomenul legat de “libertate” m-a fascinat întotdeauna. Pe de-o parte, observ cum căutăm libertatea cu toată ființa noastră. Dezvoltarea noastră, în esență, se leagă de un anumit nivel de autonomie și libertate. Oameni au murit pentru libertate. Oameni încă mor pentru libertate. Oamenii se plâng că le lipsește libertatea. Cu toate astea, dacă te uiți în jur, o să vezi că libertatea e doar o iluzie. Că ne luptăm pentru anumite libertăți, in timp ce în alte părți ne căutăm singuri constrângeri. Că a fi parte din o societate vine la pachet cu un set de limitări ale libertății noastre. Dar altfel nu putem să trăim.

În fine, subiectul e vast. După părerea mea, de om care studiază omul cu interiorul său cu tot, libertatea ne sperie din două perspective. Pentru că vine cu responsabilitate și pentru că avem impresia că ne pierdem de grup, ne pierdem sentimentul de apartenență. Mă uit și la mine. De când sunt frilensăr și îmi lipsește contextul de birou, de colegi, de program, de structură, mi le caut singură. Altfel, mă simt pierdută în neant, fără scop și fără țel. Drept urmare, mi-am căutat un birou de la care să lucrez împreună cu cineva, știu că trebuie să mă duc acolo la o anumită oră, că plec de acasă, că am un scaun și o masă ale mele, că împart camera aia cu încă cineva care are aspirații similare cu ale mele, temeri similare și dorințe similare. În plus, la birou trebuie să am o conduită, pentru că nu sunt singură acolo. Da, mă pot tăvăli pe canapea, dacă vreau, dar nu la fel de liber cum aș face-o acasă. Sunt nebună că am ales asta, în loc de libertatea de acasă? Poate. Dar îmi lipsea sentimentul de apartenență. De a fi inclusă într-un grup. Eram ca o frunză în vânt. Fromm explică mai tehnic decât mine. El zice că ”să te simți complet singur și izolat conduce la dezintegrare mentală, la fel cum foamea conduce la moarte”.

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri propri

O să vă întrebați, poate, încotro merg cu ideile astea. Ce legătură e între educație, pentru că despre asta vreau să vorbim, și istoria omenirii și a libertății omului. Ca să ajungem la subiectul despre care m-am apucat să scriu azi, o să mă folosesc tot de o idee a lui Erich Fromm, pe care am citit-o în mai multe din cărțile lui. Practic, el spune că ”dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri proprii”.

Timp de zeci de ani, românilor le-a lipsit libertatea de a avea gânduri proprii. Sub regimul comunist, unde nu trebuia să gândești, ci doar să execuți, libertatea asta îți fusese răpită. Părinții noștri, poate și bunicii noștri, n-au avut voie să întrebe, să cerceteze, să gândească. Supunerea era una din valorile promovate de regim. Gândirea critică era blamată. Să pui prea multe întrebări te punea chiar în pericol fizic. Oameni au făcut închisoare ani buni și grei pentru ceea ce nouă nu ne lipsește. Oameni au murit pentru ca nouă să nu ne lipsească asta.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

Cum au ajuns părinții și bunicii noștri să se teamă să gândească pentru ei? Să lupte pentru ceea ce cred? Să întrebe, să afle? Prin presiunile regimului, presiunile societății și presiunile școlii. Școala, după modelul comunist, nu era făcută să te ajute să gândești. De fapt, nici nu îți trebuia asta. Partidul dicta tot, nu aveai ce să gândești. Trebuia doar să execuți. Școlile pe care le-au urmat părinții noștri creau executanți, care să nu pună întrebări. Un soi de roboți ar fi trebuit să iasă din școli. Materia era standard pentru toată lumea. Copiii erau standard. Profesorii erau standard. Niște piese de modelat la strung. Dezumanizați și unii și alții. Istoria era măsluită, geografia era măsluită, cam tot era măsluit pentru îndoctrinarea copilului de rând și spălarea lui de creier.

Schimbarea care n-a schimbat nimic

Și a venit Decembrie 1989. A venit revoluția, marile reforme. Ce s-a schimbat în sistemul de educație? Parțial s-a schimbat conținutul. A dispărut o parte din măsluieli. A dispărut cultul dictatorului. În rest, același sistem care nu educă, ci formează, ca la strung, niște elevi. Un sistem care îi ia din ce sunt ei și îi transformă în același lucru. Standardizare.

Doar că, în timp ce sistemul rămâne același, societatea se schimbă. Avem alte nevoi acum, căutăm alte libertăți. Trăim tot pe repede înainte, în viteză. Tot se schimbă, și nu oricum, ci rapid. Suntem într-un context foarte flexibil și extrem de imprevizibil. Trăim într-o lume în care piesele de strung, care ies din școală, sunt redundante. Trăim într-o lume în care roboți ca Sophie primesc cetățenia unui stat. Într-o lume în care inteligența artificială poate prelua, la orice oră din zi și din noapte, munca a oamenilor-roboți. Pentru că, păstrând metodele vechi, de pe vremea când produsul ce ieșea de pe băncile școlii trebuia să facă mult și să gândească puțin, școlile scot acum pe bandă rulantă oameni pregătiți perfect să facă munci ce vor fi, în curând, automatizate. Ăsta e procesul. Iei o activitate, o standardizezi, apoi o automatizezi. Singurul motiv pentru care asta nu se întâmplă la scară largă e că dacă s-ar întâmpla, toată societatea noastră, nepregătită pentru alte vremuri, s-ar prăbuși. Cât o s-o mai ducem așa, păstrând joburi în mod artificial? Nu știu.

Datoria noastră e să ne pregătim copiii pentru alt viitor

Și pentru că nu știu dacă va mai dura o generație sau două sau nouă, cred că e datoria noastră să ne pregătim copiii pentru alt viitor. Ce alt viitor? Asta nu mai știu. În vremurile astea, viitorul e, după cum ziceam mai sus, extrem de imprevizibil. Așa că singurele lucruri pe care ar trebui să ne concentrăm atunci când creștem și educăm un copil sunt să-i învățăm să pună întrebări, să știe să ia decizii și să prelucreze rapid date și informații. Pentru că s-ar putea, ca doar pe astea să le facă mai bine un om decât un robot. S-ar putea ca doar asta să nu poată fi standardizat.

Momentan îi pregătim pentru altceva. Școlile, pe modelul clasic, în care profesorul predă, iar copilul învață (pe de rost) niște concepte abstracte, poate inutile unele, în care profesorul are un statut superior copilului, în care nu vorbim despre un ”dialog”, ci despre ”predare”, pregătesc copiii fix pe dos.  Pentru a urma indicații, pentru a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei (totul e prestabilit, de la orar, materie, până la uniforme) și să scoată date și informații.

O să se întâmple o mare schimbare în sistemul educațional românesc în viitorul apropiat? Nu. Nici măcar în viitorul îndepărtat. Oare putem noi să facem ceva în direcția asta? Noi, ca părinți? Categoric!

Dacă avem resurse financiare, putem căuta școli care promovează colaborarea (și nu competiția), care încurajează copiii să intre în dialog cu profesorii, care lasă copilului putere de decizie, care nu promovează conceptul de pedeapsă și nici măcar de recompensă.

Iar noi, acasă, putem încuraja la copii toate aspectele astea. Îl putem încuraja pe copil să întrebe, să afle, îl putem încuraja să-și găsească singur răspunsuri. Îl putem încuraja să pună la îndoială tot ce nu îi e clar, tot ce îi e impus. Vorba bunicii mele, ”întreb, deci gândesc; gândesc, deci exist”. Putem ca măcar acasă să nu încurajăm servilismul, putem ca măcar acasă să tratăm copilul cu respect și demnitate. Putem ca măcar acasă să avem încredere în deciziile copilului. Putem ca măcar acasă să direcționăm și nu să impunem. Și, vorba lui Fromm, să educăm și nu să manipulăm.

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil”

(Erich Fromm – Arta de a iubi)

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.