Câinele-ninja

N-am avut niciodată animale grav bolnave. De fapt, când eram mică n-am avut animale. Câinele husky pe care l-am chinuit 3 săptămâni într-un apartament de bloc fără aer condiționat și pe care l-am trimis înapoi la stăpânii lui precedenți, care îi puteau oferi o viață confortabilă și mai decentă decât a-l marina în 40 de grade, nu se pune. Și nici peștii pe care mi i-au luat ai mei când le-am zis că vreau un animal de companie.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

De fapt, primul animăluț pe care l-am adus acasă și care a și rămas, a fost un iepure alb de angora. Micuț, cu părul alb și pufos și ochii albaștri. Cam antisocial el în comportament, dar tare simpatic. A rămas acasă, la ai mei, atunci când eu m-am mutat. Acum are vreo 9 ani și e deja bătrân. Apoi, la casa mea, au urmat câini. 3 la număr, dintre care doi și-au schimbat, între timp, domiciliul și unul care a rămas cu noi.

În afară de câinele care locuiește acum cu noi, cu care n-am avut nicio problemă de sănătate până acum (a văzut veterinarul doar la vaccin și când a fugit la un moment dat de acasă și l-a prins veterinarul, iar pastile nu a luat decât pe cele de antiparazitare), ceilalți au avut probleme minore.

Iepurașul a avut cândva o micoză, tratabilă ușor și o diaree de care a scăpat tot relativ repede, pe unul din câini l-am operat de hernie ombilicală (am aflat ulterior că nu era absolut necesar), iar celălalt a primit o anestezie generală când i-a intrat un spic în labă și s-a infectat. Și cam atât… Am suferit lângă Pimpi când era proaspăt operat, pentru că îl durea (ar fi fost super să mă fi gândit pe moment că există antiinflamatoare și pentru animale, dar nici prin gând nu mi-a trecut) și mi-a părut rău și de Mao, să-l văd ca un preș de picioare pe masa de operație. Dar au fost chestii care au trecut rapid și ușor.

Am făcut introducerea asta, pentru că o ascultam astăzi pe Miruna când povestea despre pisica ei bolnavă, despre temerile că poate nu va supraviețui, despre greutățile și implicarea unei familii, atunci când unul din animale este bolnav. Pisica ei sigur o să se facă bine, iar noi sper să nu trecem prin așa ceva, pentru că e tare dureros (și cum eu suspectez că am ceva probleme legate de abandon, mi-aș dori ca Doni să trăiască vreo 70 de ani de acum înainte).

În fine, din una în alta, mi-am dat seama că nu v-am povestit despre ultima pățanie cu el, zis și câinele-umbră, câinele-ninja sau câinele-care-te-scoate-din-minți. Și, de fapt, la asta voiam să ajung.

 

În weekend au fost bunicile pe la noi. A fost ziua mamei mele, iar soacră-mea nu ne mai văzuse de ceva vreme, așa că s-a nimerit să fie amândouă la noi în același timp. Mie îmi place când vin amândouă, mai ales că acum aveam de învățat pentru ceva examene și mi-a prins bine niște ajutor. În fine, ideea e că a fost mare hărmălaie, copiii bucuroși (deci și zgomotoși), bunicile cu ei, Doni și el zălud, în stilul lui caracteristic.

La un moment dat, în timp ce Ema dansa cu soacră-mea în sufragerie, iar eu eram pe canapea și învățam, și Doni se învârtea frenetic în jurul lor, aud în timpul dansului un sunet ca un susur de izvor cristalin de munte. Mă gândesc ”Cine-o fi lăsat apa deschisă la baie?”

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Păi, cățelul-ninja se gândise cu mintea lui creață de sub părul lui creț și negru că soacră-mea ar fi un individ bun pe care să… facă pipi. Da. Ați înțeles bine. Nu. Nu e nevoie să recitiți. Da. Doni a ridicat grațios piciorul și a făcut pipi, vorba aceea, pe piciorul care l-a hrănit în weekendul ăsta. Adică, soacră-mea îi încălzea mâncarea la microunde, îi tăia friptura în bucățele mici, ca s-o mestece mai ușor, ba parcă îmi amintesc și că i-a făcut special sos, ca să nu-i stea mâncarea în gât, iar el… El a făcut pipi pe piciorul ei.

Atât. Vă las să râdeți. Și noi am râs toți. Sfârșit.

Povestea nisipului

Dacă apucam să respir și să gândesc cu mintea mea, să-mi rotesc idei și cuvinte în cap, apoi să le pun în fraze ale mele proprii și personale, ți-aș fi spus că nu-mi place ruginiul, dar că mă pot pierde infinit în albastrul curat al cerului și în albastrul liniștitor al mării.

Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

De când mă știu, am dus o viață bilingvă, româno-germană. Cu părinții mei vorbeam doar română, dar cu bunica și la grădiniță, mai apoi, vorbeam germană. Habar nu am pe la ce vârstă am început să vorbesc germana, cert e că la 4 ani eram la o grădiniță cu vorbire exclusiv în limba germană și eram OK. Mai încurcam eu cuvinte româno-germane, dar… per total mă descurcam onorabil în ambele limbi.

Mai târziu am mers la o școală germană, unde totul decurgea tot în germană. Aveam aceleași manuale ca și prietenii mei care învățau la școli normale, dar ele erau traduse în limba germană. Aveam aceleași materii ca ei, doar că toate erau în limba germană. De exemplu, matematica. Învățam zilele trecute ceva statistică și mi-am dat seama că habar n-am ce înseamnă multe din cuvintele alea în română, pentru că eu le învățasem în germană. Istorie, geografie. Toate în germană. Nu Ștefan cel Mare, ci Stefan der Grosse. Nu Mureș, ci Marosch. Nu triunghi isoscel, ci gleichschenkliges Dreieck.

Mi-a prins tare bine. Pentru că atunci când oamenii mă întrebau (mai degrabă, compătimeau) dacă e grea germana, nu știam ce să le zic. Nu era nici grea, nici ușoară. Era doar germană. Așa cum n-aș putea spune nici dacă româna e grea sau ușoară. E doar română.

Ce a fost și mai frumos, era că deși pe vremea aia oamenii nu se stresau cu stilul tradițional de învățare, la grădinița și școala unde am fost eu, lucrurile erau mai diferite. Mergeau în direcția waldorf, în special la grădiniță. Îmi amintesc că era foarte frumos și că eram mereu tristă când venea vacanța. Am fost o iubitoare de grădiniță, iar pe educatoare am vizitat-o apoi anual de 1 martie până când am ajuns pe la liceu. Era blândă, drăguță, deschisă și țin minte că mirosea frumos.

În cadrul ăsta mi-a fost ușor să învăț germana. Să fiu curioasă și să pun întrebări. Mai ales că moto-ul de viață al bunicii mele era nițel cartezian: ”gândesc, deci exist”, urmat de explicația: ”nu crede nimic fără să verifici, fără să întrebi și fără să afli”. Ușor atipic pentru vremurile alea. Cred că aici a fost primul meu exemplu de ”parenting”.

Din păcate, nici 30 de ani mai târziu mentalitatea asta nu a devenit norma. Sigur, oamenii sunt mai deschiși un pic decât în anii ’90, dar mai e mult până departe. Cu toate astea, sunt optimistă. Direcția zic eu că e bună, deși mi-ar plăcea să accelerăm puțin pasul.

Există multe cărți acum pe care copiii și profesorii le pot citi, există oameni deschizători de drumuri și de minți, există instituții de învățământ care încep să lase în urmă metodele vechi de îndoctrinare și înregimentare. Există speranță și există dorință. Sau invers.

mindset

Copiii mei nu au trăit într-un mediu bilingv. Cu toate astea, prind atât de repede limbile străine… După două ședințe de spaniolă, Ema deja putea face propoziții scurte. Iar Fip a reușit să numere corect până la 10 în engleză înainte de a o face în română.

Până acum nu am investit în ei (timp, bani, disponibilitate) în direcția asta. Dar, Ema are deja 5 ani și cere singură. Vrea spaniolă, vrea engleză și, mai nou, vrea și ”belgiana”, pentru că a decis că va deveni regina Belgiei cândva. Drept urmare, am început să caut cursuri pentru ea. De ”belgiană” nu, ci de engleză. Vara/toamna trecută am fost la niște cursuri demonstrative de la English Kids Academy și i-a plăcut foarte mult. Și mie mi-a plăcut, mai ales la grupa ei de vârstă. Nu doar cunoștințele de engleză și felul în care erau predate, ci, mai degrabă, abordarea holistică, despre care am constatat că merge în direcția în care mergem și noi, ca familie.

Mi-au plăcut ideile lor referitoare la dezvoltarea copiilor, blândețea cu care abordau copiii, deschiderea lor, respectul față de copii și față de felul lor diferit de a fi.

Am aflat apoi că oamenii ăștia organizează și evenimente legate de dezvoltarea copiilor, de cum învață ei, de cum putem noi să-i sprijinim.

Primul atelier pentru părinți pe care l-au ținut a fost despre paradigmele de învățare și îmi pare foarte rău că l-am ratat. A fost în octombrie. Am primit apoi informații de la curs și am regretat cu atât mai mult că n-am putut merge, pentru că subiectul a fost growth mindset, adică despre dispoziția interioară către învățare.

Citeam zilele trecute în cartea Sapiens despre faptul că oamenii au stagnat o bună parte din istoria lor tocmai pentru că le lipsea această dispoziție. Erau convinși că tot ceea ce știu e ceea ce există și că nu mai există nimic altceva în plus. Apoi a apărut prima hartă cu spații albe și mindsetul s-a schimbat. Oamenii și-au dat seama că există lucruri noi pe care să le afle și de acolo a urmat un boom în dezvoltarea omenirii.

”Progresele cele mai noi înregistrate în neuroştiinţe ne-au demonstrat faptul că, spre deosebire de ceea ce s-a crezut până recent, creierul este mult mai maleabil. Cercetările despre plasticitatea acestuia au arătat modul în care conexiunile neuronale se pot forma prin învăţare şi experienţe. Prin exerciţii repetate, reţelele neuronale îşi măresc numărul de conexiuni noi, îşi consolidează legăturile existente şi realizează izolări care cresc viteza de transmitere a impulsurilor. Aceste descoperiri neuroştiinţifice demonstrează că putem să ne creştem atât numărul de neuroni cât şi numărul de conexiuni neuronale prin acţiunile pe care le facem, prin strategiile de învăţare pe care le alegem, prin punerea de întrebări şi căutarea de răspunsuri, prin exerciţii şi prin urmarea unor obiceiuri sănătoase de nutriţie şi somn”

Am mai pus eu filmulețul ăsta și pe facebook, dar vi-l las și aici (și să știți că e și tradusă cartea lui Carol Dweck, care se numește ”Mindset”, v-am mai zis eu despre ea aici.)

Pe 26 ianuarie urmează primul curs din 2018, pe tema ”Impactul tehnologiilor moderne asupra copiilor” și nu mai vreau să-l ratez. Sunt foarte curioasă care e perspectiva lor în domeniul ăsta, în care părerile sunt foarte, dar foooooarte, împărțite. Și noi ne luptăm cu a păstra un echilibru și abia aștept să vă povestesc despre ideile lor.

Au și un blog cu articole interesante pe care pot să vi-l recomand. E aici. Vă mai țin la curent

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Cum să fac să revin la programul zilnic după vacanță…

De când s-a terminat vacanța de Crăciun, tot încerc să-mi revin la programul zilnic și nu-mi iese deloc. Abia reușiserăm și noi să ne punem nițel la punct, acum iar e haos. Iar plecăm târziu dimineața, iar suntem pe ”hai-hai” mode, iar n-am chef/ce să gătesc seara, iar am casa plină de haine împrăștiate, iar e praf pe jos. Nu-s eu prea organizată și nu-mi displace asta, dar… până la urmă, trebuie să mâncăm, să dormim să ajungem la treburile noastre. Așa că mi-am propus ca săptămâna asta să mă pun din nou pe picioare.

Am stat și m-am gândit ce trebuie să fac și am ajuns la următoarele idei.

1. Să intru în rutină

Asta e problema mea principală. Că mi-am ieșit din ritm și din rutină. Am stat acasă cu copiii, ne-am făcut de cap, am avut mult mai mult timp liber decât am acum și mi-am permis să mai pierd din el. Acum nu-mi mai permit, așa că trebuie să-mi reintru în rutină. V-am zis că urăsc rutina, da? Pe de altă parte, trebuie să fiu o mamă responsabilă, iar fără ea nu pot. Deci, scopul e să-mi fac rutina cât mai plăcută.

Așa că, neapărat în rutina zilnică o să includ cititul și pictatul. In your face, rutină plictisitoare!

2. Meniul săptămânal

Parte din rutina în care trebuie să reintru e și meniul săptămânal. Nu știu cum sunteți voi, dar eu am fără meniul ăsta sunt cam ca o muscă beată. Așa că, duminică dimineață am făcut planul de bătaie pentru săptămâna asta. Doar pentru gustări și cină, pentru că în rest nu suntem acasă. Luni mâncăm paste de fasole mung cu scoici și sos de portocale, marți am în plan o mazăre cu pui, miercuri mâncăm o chestie cu orez și lipie, pe care am inventat-o, dar n-am și denumit-o, joi mâncam puiul coquelet cu cartofi dulci și vineri seară n-o să fim acasă, așa că n-am planificat masa.

Am făcut și cumpărăturile pentru meniul ăsta, ca să nu mai am nicio scuză.

3. Iubirea mea, multicookerul

Și revin la iubirea mea, la multicooker. Unde pun ingredientele dimineața, îl programez să pornească gătitul, iar după amiaza când venim, mâncarea e gata. Dacă vă interesează rețete rapide, haideți și în comunitatea mamelor care gătesc la multicooker sau slowcooker.

4. Cumpărături online

Nu am încercat încă să cumpăr mâncare online, dar văd că îmi tot apare pe blog o reclamă la așa ceva :)) Și m-am gândit că dacă vine de la mine recomandarea, o fi bună. Glumesc. Dar am prietene care comandă mâncare de la hipermarketuri și le văd mereu mulțumite. Vreau să încerc și eu, din mai multe motive. Primul este, evident, din cauza timpului. Câștig cel puțin o oră. În al doilea rând, făcând cumpărături online, cu lista în față, sunt mai puțin tentată să cumpăr multe alte lucruri pe lângă.
Vă țin la curent cu experimentul meu.

5. Pregătiri în avans

Înainte de vacanță, când eram eu mai organizată, pregăteam multe chestii în avans. De exemplu, micul dejun al copiilor. Îl pregăteam seara, după ce se culcau ei, ca să nu mai stau dimineața să fac lapte cu pudră de roșcove și ce mai mâncau ei. Poate pe voi nu vă încântă ideea, dar eu funcționez foarte încet/deloc/morocănos dimineața, așa că era perfect pentru mine să nu fac dimineața decât să le scot din frigider, eventual să le încălzesc nițel (deși ai mei preferă toată mâncarea rece și se întâmplă rar să-mi ceară ceva încălzit). Vreau să revin la obiceiul ăsta.

6. Proactivitate

Ca să funcționăm cum trebuie nu-i suficient să pregătesc 2-3 chestii în avans, ci să fiu, cu adevărat proactivă. Să gândesc cu 2-3 pași înaintea copiilor mei, ca să le anticipez nevoile și să fiu pregătită atunci când cer/spun/le trebuie. În vacanță am lăsat-o mai moale cu proactivitatea, pentru că am fost 2 adulți la 2 copii și era mai ușor să ne completăm unul pe celălalt. Acum îs iar doar eu. Și-i musai să fiu proactivă. Am gustări în geantă, jocuri în mașină, haine de schimb în portbagaj, etc.

7. Program de curățenie

La fel ca și la meniul zilnic, dacă nu am un program de curățenie, nu reușesc să mă apuc. Pentru că nu-mi place, tot amân. Lasă că fac mai târziu, lasă că fac mâine. Nu e ok. Revenim la programul de curățenie. În ziua cutare, de la ora cutare la ora cutare fac ce am de făcut. Dacă nu termin atunci, termin apoi, dar știu că măcar m-am pus pe treabă. Ah, da. Și abuzez de aparatura de curățenie pe care o am, ca să-mi fie viața mai ușoară (aspiratorul robot când nu suntem acasă, aspiratorul vertical în fiecare seară, mopul cu lavetă și spray mereu la intrare și în bucătărie, etc.)

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

8. Dulapuri mai goale și mai simple

Aici mă știți, că eu sunt nebuna cu declutteringul. Dar, serios, habar n-aveți cât timp câștig de când am de ales din mai puține lucruri, de când dulapul meu e mai aerisit și de când văd ce e în el. Tot încerc și tot nu-mi iese să aplic aceeași strategie pentru dulapurile de la bucătărie, pentru debarale, pentru toate dulapurile din casă. În fine, e un proces de durată. Îl rezolv eu 🙂

Organizarea dulapului
Garderoba capsulă

9. Sport cu copiii

Îmi tot apare în feedul de facebook o mamă care face tot felul de exerciții cu copiii. Dau mereu scroll repede, să nu care cumva să-mi vină vreo idee să mă apuc și eu :)) Apoi, m-am gândit mai bine. Nu ne-ar strica 15 minute de exerciții fizice în fiecare dimineață. Trebuie doar să reușesc să le includ în rutina de dimineață.

10. Ritualul pentru ten

Seara câteodată îmi e atât de lene să mai stau să pun creme și măști, iar dimineața abia apuc să mă spăl pe dinți. Știu, ar trebui să mă trezesc înaintea copiilor, dar copiii mei mă simt și dacă m-am dat jos din pat, în 5 minute sunt după mine. Așa că mai bine dormim mai mult. Dar, am găsit soluția și la asta, ca să nu mă mai culc cu tenul plin de praf și machiaj. Am în duș o lavetă de microfibră și săpunul pentru față. Și mă demachiez direct acolo, în timp ce îmi curge apa pe spate. Apoi am o cremă antirid (deja am ajuns la vârsta aia) pe noptieră și mă dau repede înainte să mă culc. Sigur, rutina mea e mult mai lungă și trebuie să mă țin de ea, altfel iar mă umplu de bubițe, dar pentru cazuri extreme, soluția asta funcționează de minune.

Iar dimineața, pentru că n-am timp și de cremă și de fond de ten, pun un bb cream și gata. 2 în 1.

Bine, există mult mai multe idei de organizare. Cum ar fi, de exemplu, să-ți organizezi hainele (și pe ale tale, dar și pe ale copiilor) de duminică seara, pentru fiecare zi în parte. Dar asta e un pic cam prea mult pentru mine. Dacă pentru tine nu e, go for it.

Acum, dacă voi credeți că vă ajută, am compus un soi de planificator zilnic. E o foaie, pe care o printați (dacă sunteți organizați, printați duminică seara pentru toată săptămâna :)) ), notați ce aveți de făcut în ziua respectivă și urmăriți-o toată ziua.
Sigur, conține și chestii de dezvoltare personală, că altfel ce rost ar avea? 😀

Idei de folosit mostrele de parfum

Era o vreme când aveam multe mostre de parfumuri. Ori pentru că îmi cumpăram mai des cosmetice, ori pentru că se dădeau mai multe mostre la o singură cumpărătură, ori pentru că mai cumpăram și reviste și le puneau și în ele. Cert este că aveam colecții.

Râia la pisici

La pisici, râia este un diagnostic destul de rar, această boală a pielii fiind mai comună în cazul câinilor. Totuși, există și la feline mai multe tipuri de râie, unele cauzate de organisme microscopice care se regăsesc normal pe orice pisică, dar care din diverse motive ajung să prolifereze exagerat la un exemplar sau altul,

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

copil cu cutit

OK, titlul l-am ales ca să vă atrag în capcana citirii articolului. Nu e pe deplin corect, așa cum nu e nici pe deplin greșit. Da, ca părinte responsabil, îți ferești copilul de cuțite. Dar tot ca părinte responsabil, nu o faci. Să mă explic.

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce? Doar că nu va avea abilitățile de a-l folosi el însuși. Deloc la început, apoi o va putea face cu mult ajutor, apoi cu ajutor mediu, apoi cu mai puțin ajutor, apoi fără ajutor.

Ăsta e procesul natural în aproape orice. Copilul vede, analizează, replică. Unele lucruri le va putea face de la bun început singur (mersul, de exemplu, cu etapele naturale: stat pe burtă, târât, mers de-a bușilea, ridicat în picioare, mers cu susținere fixă, mers liber – observați că părintele nu e parte din etapele astea naturale, cu alte cuvinte, copilul poate (și e indicat) să învețe să meargă fără să fie ținut de mâini), iar pe altele le va face cu ajutorul nostru (cum este folosirea cuțitului, de exemplu).

Problema e că ne e frică. Și că ni se mai întâmplă să uităm că nu doar că se succedă zilele și nopțile, ci că în timpul ăsta mai crește și copilul. Trăim într-o zonă confortabilă, călduță și pufoasă, în care ne e garantată șederea atâta timp cât copilul nu coboară scări singur, nu folosește cuțite și nici nu bagă steckere în priză. Și stăm acolo până târziu, când ne dăm seama că avem un copil mare care nu știe să se șteargă singur la fund sau să mănânce cu furculița. Exagerez, desigur. Sau… poate că nu.

Dar copiii înțeleg!

Din zona noastră de confort, de unde dirijăm totul, pentru binele copilului și al familiei, uităm un lucru esențial. De fapt două. Că un copil înțelege atunci când i se explică. Și că are nevoie să experimenteze. În ordinea asta.

 

Cunosc părinți, inclusiv dintre cei cu care lucrez pe parte de consiliere, care consideră că e bine să ferești copilul de toate pericolele vieții. Toate obiectele care îl pot răni pe copil trebuie să dispară din calea lui, există hamuri care țin copilul să nu cadă atunci când învață să meargă, copilul nu trebuie să știe că există pe lumea asta cuțite și prize și că ușile de la dulap se deschid. Și, desigur, toate astea le fac din bune intenții. Din iubire și grijă față de copil, pentru că sunt niște părinți iubitori și atenți.

Doar că e important să nu pierdem contactul cu realitatea. Cu vârsta copilului și cu interesele lui. Și să creăm un cadru.

Cadrul

Ziceam mai sus să nu uităm că și copiii înțeleg. Da, pot înțelege ceea ce le explicăm, doar că nu toți dintre ei (și, cu siguranță, nu la orice vârstă) se și pot abține. Sau poate au nevoia să confirme că ceea ce spunem noi e adevărat. Să nu uităm că un copil de 2 ani nu poate și nici nu o să înțeleagă ce este un pericol mortal. Așa că va dori, totuși, să experimenteze.

Bun, păi și ce facem? Ok, înțeleg, dar nu pe deplin. Înțeleg, dar nu se pot abține. Înțeleg, dar vor să experimenteze. Cum îi ajutăm?

Creând un cadru. Cadrul este spațiul în care pot exersa cu obiectul respectiv, dar în siguranță. Într-un cadru corect, un copil mic poate lucra cu un cuțit. Cu un cuțit mai puțin ascuțit, cu care poate tăia obiecte foarte moi, cu sau fără ajutorul nostru. Într-un cadru corect, un copil poate băga un stecker într-o priză, într-un prelungitor neconectat la curent. Îmi amintesc despre Ema la un an și 2 luni și o seară la munte, pe care a petrecut-o făcând obsesiv același lucru: băgat și scos steckere dintr-un prelungitor care nu era băgat în priză.

 

Desigur, în paralel le explicăm despre pericolele utilizării obiectelor în afara cadrului și le ținem departe de ei. Cuțitele într-un sertar în care nu pot ajunge, de exemplu. Dar, curiozitatea lor este satisfăcută, copiii își dezvoltă diferite abilități (în exemplele noastre e vorba despre motricitate fină) lucrând cu aceste obiecte în acest cadru și, cel mai important, află despre pericole. Sigur, nu-l lăsăm pe copil să se taie cu cuțitul care taie ca o lamă. Dar, dacă se înțeapă ușor la deget cu un cuțit care taie mai puțin, va simți durere și va fi mai atent.

Eu i-am lăsat să experimenteze inclusiv așa. Creând un cadru în care să se și rănească (controlat) sau să se sperie ușor. Știu, sună ciudat și a mamă rău-voitoare. Când Ema avea un an și un pic, voia să stea în picioare pe balustrada de la pat. Oricât i-aș fi spus eu că e periculos, era degeaba. Până la urmă, i-am pus niște perne pe jos și am lăsat-o să cadă. Nu s-a lovit, dar s-a speriat. A fost ultima oară când a încercat să mai facă acrobația aia.

Filip învață acum să mânuiască un cuțit. N-a învățat mai devreme, pentru că nu era pregătit. Are cuțitul meu de unt, de când eram eu mică. Poate tăia cu el alimente moi. S-a ciupit la un degețel cu el, la un moment dat. Dar nu s-a mai repetat. Acum e atent.

Cadrul nu trebuie să îndepărteze copiii de pericole

… ci să-i învețe să le gestioneze și să lucreze cu ele. Cadrul nu înseamnă să ții, pe vecie, cuțitele departe de copil. Ci înseamnă ca atunci când îl simți pregătit și interesat (asta poate să fie la 1 an, la 2 sau la 3), să i le oferi.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Poți face chiar și o pregătire înainte de cadru. De exemplu, în cazul nostru cu cuțitele, Filip a primit de pe la 2 ani sau puțin înainte, un alt obiect cu care să taie: un semicerc de plastic, la originile lui ”cuțit pentru pizza”, cu care era imposibil să se taie pe el, dar cu care putea tăia, de exemplu, banane. Apoi, când îl simți mai atent, mai responsabil și mai pregătit, îi poți oferi un cuțit adevărat, poate chiar de plastic inițial. Apoi unul de unt (care să semene cu un cuțit real), apoi unul real.

zona de confortCu Ema nu am simțit că e nevoie să trecem prin toți pașii. Ea a avut cuțitul de pizza, apoi cuțit normal. Cu Filip am simțit nevoia de trecere treptată de la ”0 pericol” la ”periculos”. Ei, și trecând prin toți pașii ăștia, copiii mei de 3 și 5 ani pot să pregătească singuri ingredientele pentru o tocăniță de legume. Chiar săptămâna trecută am făcut un soi de ghiveci, în care doar ei au tăiat munți de legume.

Și, la final de articol, voi reveni la îndemnul meu, mantra mea pe 2018 (fu și pe 2017 :)): „Fii AICI și ACUM”. Pentru că dacă ești AICI și ACUM, poți să estimezi corect interesele și abilitățile copilului. Poți să ieși din zona de confort. Poți să vezi că a crescut. Poți gândi în afara cutiei, creând cadre 99% sigure, lăsând copilul să experimenteze, să învețe, să încerce, să poată. Poți să-l ajuți să crească, să devină autonom, să prindă încredere în sine. Și pe tine la fel 🙂

Hai, s-avem un 2018 puțin în afara zonei de confort!

8 sfaturi pentru tații de fete

Astăzi aș vrea să vă spun câteva cuvinte despre relația dintre tată și fiică și cum poate un tată să influențeze relațiile viitoarei adulte pe care acum o ține încă într-o mână. Și să le ofer taților câteva idei despre ce și cum ar putea face împreună cu fetițele lor.

Rețetă delicioasă de pui coquelet în 3 minute și 10 secunde

Coquelet

– Ce să vă mai gătesc, măi mamă?

Asta era dilema mamei adesea vinerea. Pentru că vineri seara sau sâmbătă dimineața erau zile de gătit, se întreba de multe ori ce să ne mai facă de mâncare. Noi ziceam ”nu știu” și ne vedeam de treabă. Iar ea își bătea, în continuare, capul ce să ne mai pregătească. Știți cum e… Să fie și bun, să ne și placă, să mai fie și sănătos.

Așa că, pentru că azi e vineri, m-am gândit să vă mai arăt o rețetă de-ale mele. Tot una din aia cu (pre)gătit rapid, pentru că n-are nimeni timp de pierdut în bucătărie. 3 minute și 10 secunde, cronometrat.

Vă prezint, deci, puiul coquelet la multicooker, un deliciu, nerefuzat de copiii mei (câteodată inclusiv de către copilul vegetarian 95% din timp). Vara trecută, când am stat câteva săptămâni cu ei la mare, mi-am luat aparatul de gătit pentru mine și am făcut pui din ăsta o dată la 2, cel mult 3, zile.

Copiii mei îl mănâncă, de obicei, cu legume la abur, cu broccoli, cu sfeclă, sau cu salată. Dacă sunt super amabilă, poate chiar cu cartofi.

Ingrediente

Nu aveți nevoie de multe ingrediente. Ci de:

  • 2 pui coquelet
  • jumătate de pachet de unt
  • sare
  • piper

Mod de preparare

Scoateți untul din frigider și acoperiți puiul cu fâșii de unt. Asezonați cu sare și piper. Puneți puii în multicooker și alegeți funcția stew, timp de 3 ore. După cele 3 ore, alegeți funcția bake (150 sau 180 de grade) pentru 20 de minute (ca să se și rumenească puțin). De obicei, după cele 20 de minute îl întorc și mai pun 20 de minute la aceeași temperatură.

Poftă bună!

PS: poza din descriere nu e a mea, ci de pe Shutterstock, pentru că n-am mai reușit să-l pozez după ce a fost gata :))

Tartă rapidă din resturi

Așadar, am deschis ușa frigiderului și am găsit acolo niște chestii bune, care puse cap la cap, au scos ceva ce a ieșit și mai bun. V. a zis că arată ca o tartă, eu am zis că e făcută din resturi. Așa că ăsta să-i fie numele: Tartă din resturi

Reteta Clafoutis cu doi copii

Astăzi împărtășesc cu voi rețeta de Clafoutis de la bunica. Mă rog, când eram eu mică nu-i ziceam așa. Nici nu mai știu cum îi ziceam, dar prăjitura e aceeași. E o prăjitură din seria ”gătit viteză”

Rețetă delicioasă de turtă dulce (fără zahăr)

Am încercat, de-a lungul vieții, multe rețete de turtă dulce. Unele mai bune, altele mai puțin bune, unele ieșeau mai frumoase, altele mai urâte. Am tot modificat la rețete, până am ajuns la asta. Marea câștigătoare dintre toate rețetele de turtă dulce din lume. Dacă o s-o faceți, poate o să-mi dați dreptate.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

fricile copiilor

– Maaaami, mi-e flică de monstlu…

…îmi șoptește Fip aseară, în timp ce încercam să ne culcăm. Apoi chicotește:

– Te-am păcălit, hahaha-hihihi.

Da, cu el am ajuns acolo, în punctul în care minte și mă păcălește. S-a făcut mare și băiețelul mic.

Iar fetița mare, e și mai mare. Acum mai bine de o lună, a decis ea, de la ea putere, într-o zi cu soare, că acum e suficient de mare să adoarmă singură. A venit foarte neașteptat. Noi încă nu ne gândeam la asta, pentru că ziceam noi că încă are nevoie să adoarmă cu cineva. Am crezut că glumește, dar când a venit seara, și-a tras pijamaua pe ea, s-a învelit, ne-a zis ”noapte bună” și s-a culcat. Și de atunci mereu, deși eu sunt în patul de jos, cu Fip. De fapt, de-asta nici nu am propus să adoarmă singură. M-am gândit ”oare cum s-ar simți ea să-i propun să doarmă singură, în timp ce Fip doarme cu mine…”

Introducerea asta sper să dea speranțe părinților care cred că vor dormi împreună cu copiii până la adânci bătrâneți. Uite că nu-i așa. Când copilul e pregătit, te trimite la plimbare. Și asta, fix atunci când te aștepți mai puțin, se pare.

În fine. Dar… aseară, după ce l-a auzit pe Fip chicotind despre monstlu, s-a speriat și a început să plângă.

– E întuneric, nu văd nimic. Mi-e frică de monstru. Mă duc să-l chem pe tati. Vreau să doarmă cu mine. 

Apoi a adăugat.

– Știu că nu există, dar tot mi-e frică. Creierul meu își imaginează tot felul de lucruri și eu nu pot să-l opresc. Mă duc după tati.

Și a plecat. Au venit împreună înapoi și a adormit în câteva minute.

Ce-i veni cu monstrul?

Azi dimineață am întrebat-o ce-i veni cu monstrul, aseară. Se uitase la nu știu ce desen animat pe Boomerang zilele astea, cât a stat acasă cu bunicile și a speriat-o. A hotărât că n-o să se mai uite niciodată la postul ăsta de desene. Sau, cel puțin, nu până când n-o fi în clasa a patra. Neapărat a patra. Se pare că atunci devii ”aproape adult”.

Și mi-am amintit de cursul despre fricile copiilor, pe care l-am făcut când mă certificam eu să devin instructor de parenting.

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă.

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

0-2 ani

Sunete puternice

Până în doi ani, sistemul nervos al copilului e încă în stadiu de lucru. Creierul rațional e în formare. Așa că orice zgomot puternic, orice mișcare bruscă, orice lumină puternică, îi face să reacționeze. De puține ori doar prin curiozitate. De multe ori prin teamă.

Anxietatea de separare

Primul episod de anxietate de separare apare în jurul vârstei de 8 luni, atunci când copiii reușeșc să înțeleagă că dacă un obiect sau o persoană dispar din raza vizuală, ele nu dispar definitiv și irevocabil. Adică, o bilă ascunsă sub un pahar încă mai există acolo. Până în punctul ăsta, copilul credea că bila a dispărut în neant. Așa că acum, bebelușul înțelege că mama dispare din raza vizuală și a plecat. Că ea mai există, dar departe de copil. Tot cu ocazia asta el mai face și o altă descoperire: că el și mama sunt două entități diferite. Că el și mama nu sunt una și aceeași ființă. Așa că îl va speria să afle că această nouă ființă poate să plece oricând.

Străini

Pe același principiu, copilul înțelege la un moment dat și că el și mediul sunt entități diferite. Și, atunci, orice figură necunoscută îi scoate din zona de confort. Și îi sperie. Pe unii străini îi tolerează, de alții se sperie. Cel mai adesea, atunci când un străin va încerca să ia în brațe un copil, acesta va protesta, va plânge și se va zbate.

3-4 ani

Sunete puternice

Și după 3 ani copiii se sperie de sunete puternice, dar, acum motivele sunt diferite. Mă rog, și noi, adulții ne speriem de sunete puternice. La 3-4 ani, sunetele puternice, tunetele, fulgerele, sunt dovada că lucrurile sunt în afara zonei de control a copilului. El nu poate controla lucrurile astea care îl sperie. Ceea ce îl sperie și mai tare.

Lucruri care se întâmplă diferit

Acum o săptămână, într-o dimineață, când era foarte aglomerat pe drum, am hotărât să scurtez puțin timpul de așteptare, tăind un câmp cu mașina. Exista un drum pe câmpul respectiv, nu am luat-o chiar prin bălării. Dar a fost un drum diferit de cel pe care îl facem noi dimineață de dimineață. Nu am avut timp să anunț cu ceva minute înainte, ca să apuc să dau și explicații, așa că, în clipa în care am făcut dreapta undeva unde înainte mergeam drept, Fip a început să protesteze și să plângă. Și mi-a spus că îi e frică pe drumul cel nou. Din aceeași serie, s-a supărat când am făcut schimb de mașini cu domnul V. S-a supărat atunci când am pus jacheta în alt cuier decât cuierul lui. Când nu mi-am dat ochelarii de soare jos, atunci când am intrat în casă. Oricând se întâmplă lucurile diferit (chiar orice nimic), copilul de 3-4 ani se poate speria. Fip are aproape 3, deci începe chiar mai devreme.

Vrăjitoare, monștri și alte cele

La vârsta asta, imaginația începe să-și facă treaba. Doar că nu e mereu orientată către lucruri pozitive. Câteodată creează și scenarii de speriat. Cu vrăjitoare, umbre, monștri în întuneric. Și li se face frică de ele.

TV, povești, cărți

Tot după 3 ani copiii încep să înțeleagă mai bine ce văd la televizor sau ce văd prin cărți. Iar lucrurile pe care nu le înțeleg, le completează cu ajutorul imaginației și gândirii magice. Câteodată iese bine. Câteodată iese rău. Având în vedere că la vârsta asta copiii deja încep să aibă acces la media, controlați bine lucrurile pe care le urmăresc. Am văzut cu ochii mei niște desene ciudate rău pe youtube. Cel mai bine ar fi să nu expuneți copiii încă la canalele asta, ci la medii pe care să le puteți controla. Încercați să vizionați voi mereu înainte orice arătați și copilului. Și încercați să vă uitați împreună atunci când este timp pentru media. Stați pe fotoliu și priviți împreună, comentați, discutați. Și închideți, dacă simțiți că e ceva care nu e potrivit vârstei sau copilului.

Separarea de părinți

În continuare, ideea de a fi departe de părinți îi poate speria pe copii. După vârsta de 3 ani ei pot să-și imagineze scenarii în care li se pot întâmpla lucruri rele. Și cine să-i protejeze mai bine, dacâ nu părinții… Departe de părinți nu se simt în siguranță.

Întunericul

Tot pentru că imaginația începe să alerge pe câmpii la vârsta asta, și întunericul poate fi ceva înfricoșător. Imaginația vrea să dea explicații pentru lucrurile pe care le aude, pe care le vede și nu le înțelege și pe care le simte. Și, de multe ori, explicațiile nu sunt prea simpatice.

5-7 ani

Separarea de părinți

Conceptul de separare le dă copiilor, în continuare, de furcă. Acum au ajuns deja la punctul în care își pot imagina că ceva rău li se poate întâmpla părinților, așa că ideea de a fi departe de ei îi sperie. Mai bine să fie mama mereu lângă mine, ca să văd eu cu ochii mei că e în regulă.

Vrăjitoare, monștri, umbre și alte cele

Teama de astfel de lucruri rămâne prezentă în viața copiilor și la vârsta asta. Imaginația poate țese fel și fel de scenarii. Dar, spre deosebire de 3-4 ani, după 5 ani ei încep să-și controleze din ce în ce mai bine temerile astea iraționale. ”Știu că nu există vrăjitoare, mă tem de ele, dar pot lucra cu teama mea și o pot controla”

Întuneric, boli, hoți, etc.

Pentru că deja pot înțelege pericolul destul de aproape de cum îl vor percepe atunci când vor fi adulți, încep să se teamă ce s-ar putea întâmpla dacă ar intra un hoț în casă pe întuneric, ce s-ar putea întâmpla dacă se îmbolnăvesc sau dacă îi lovește o mașină. Frica irațională de ”ce mi s-ar putea întâmpla”, pe care o trăiau acum 1-2-3 ani nu mai este acum irațională. Chiar se pot întâmpla lucrurile respective. Rolul nostru devine acum acela de a ajuta copilul să găsească strategii și soluții pentru situațiile de care se teme. De exemplu, ce poți face ca să nu te îmbolnăvești sau ca să nu te lovească mașina.

Coșmaruri

La vârsta asta, copiii percep foarte real coșmarurile. Dacă noi, adulții, suntem capabili inclusiv să știm în vis că ceea ce trăim nu e real, la copii lucrurile stau diferit. Așa că, ce poate fi mai înfricoșător decât un coșmar despre care nu ești sigur că e coșmar? Brrr

Respingerea

La vârsta asta încep să apară și alte tipuri de frici. Cum ar fi, de exemplu, frica de respingere. Frica de a nu se putea integra. La vârsta asta, copiii încep să se desprindă de părinți și să-și creeze propria rețea socială în care au mare nevoie să se integreze. Dacă la 4 ani copilul intră, pur și simplu, în jocul altor copii, la 7 ani el se poate teme, înainte de a intra în joc, ce s-ar putea întâmpla dacă ceilalți nu-l vor accepta.

După 7 ani temerile devin din ce în ce mai complicate și mai complexe. Iar părintele are din ce în ce mai puține instrumente de a le gestiona și trebuie să lase din ce în ce mai mult copilul să și le gestioneze singur. Dar asta face subiectul unui alt articol.

Sper că v-au fost de folos categoriile de mai sus, ca să apucați să vă pregătiți din timp. Și tot ca să vă pregătiți din timp, găsiți în Shop un pdf de câteva pagini, care conține 10 (bine, sunt 11) instrumente care să vă ajute să gestionați fricile copiilor. Găsiți acolo inclusiv care este și cum puteți combate simptomatologia fricii. Găsiți documentul aici. Costă doar 10 lei până săptămâna viitoare. 

Copiii si fricile lor

Copiii sunt frumosi oricum

Sunt foarte supărată pe mine. De când am copii încerc să mă rup de anumite abordări standard care mai mult fac rău decât bine. Mă enervează generalizările astea transmise din gură în gură, când adultul mai mult vorbește doar ca să nu tacă. Nu știu de ce li s-o fi...

Black Friday si la noi

... nu, nu pe blog. Nu va vand mai ieftin articolele gratuite. Dar am dat iama prin bijuterii si le-am redus. Practic, orice bijuterie am in stoc e la pret mai mic. Cel mai mic dintre ele e 2 lei. Cam ca la cutitele alea de la televizor care sunt gratuite, dar te...

Sănătatea emoțională a copiilor

Când vorbim despre sănătatea emoțională am putea la fel de bine vorbim despre inteligența emoțională . Cele două sunt, în esență, același lucru, pentru că o persoană sănătoasă emoțional este, de asemenea, o persoană cu un coeficient al inteligenței emoționale ridicat....

M-am intors

Da, stiu. Nici nu stiati ca am fost plecata. Nu am apucat sa mai scriu asta, dar de joi si pana in seara asta am fost tot pe drumuri. A fost frumos, am taiat tara in doua cu un copil in spate si unul in burta, am vazut locuri frumoase, ne-am revazut cu oameni frumosi,...

Ce a facut fetita asta cand a primit tort de ciocolata? N-o sa-ti vina sa crezi!

Citeam azi un articol despre cum e bine să ai încredere în copii. De când se nasc, să ai încredere în ei. Că știu, că înțeleg, că pot aplica. Aud adesea cum copiii vin pe lume niște ”tabula rasa” și mi se pare atât de greșit să pornim de la premisa asta. În fine,...

De la doamna cu burta

Acum ca am trecut deja mult de jumatatea sarcinii cu Juniorul, imi pot permite o comparatie cu data trecuta. Stiti ca se zice ca sarcinile nu-s diferite doar de la femeie la femeie, ci chiar aceeasi mama sa treaca prin experiente total si complet diferite....

Cum pregătești copilul pentru venirea unui frate

Pregătirea Vandei Mici pentru sosirea Juniorului a început de când ni s-a confirmat viabilitatea sarcinii la ecografia de primul trimestru. Eram deja pățită cu sarcina pierdută, așa că am preferat să amânăm să-i spunem că va avea un frate sau o soră până când va fi...

Diseară îi culc mai devreme!

Fuck! Cât o fi ceasul? Mă rog, nici nu contează. Oricât ar fi, e prea devreme. Deschid ochii proprii și personali și văd, la câțiva centimetri de ei, ochii proprii și personali ai copilului mic. Sclipesc de energie, desigur. Mă uit și la ceas. E 7 și un pic. Eu sclipesc de nervi că n-am și eu copii care să se trezească așa cum mă trezeam eu când eram mică, vorba alor mei, când se lumina de 12. În dreapta mea, Ema încă pare să doarmă.

Ema minte

Ema are aproape 3 ani și de ceva vreme minte. Dacă ați mai trecut pe aici vreodată, poate știți că noi nu ne creștem copiii cu condiționări. Deci nu recompense și nu pedepse. Nu ceartă, nu țipete. Pe cât posibil nici măcar nervi și încerc din tot sufletul să fiu cât...

Olimpiada părinților

  Eu mi-aș dori tare mult să se organizeze o olimpiadă a părinților. Unde să ne adunăm părinți din toate colțurile lumii și să ne întrecem în diferite probe. Încă mă gandesc la care ar trebui să fie sigla, poate și o mascotă ar fi potrivită, așa că dacă...