Bolovanul pasiv-agresiv care mi-a spart bula

plasture

Am vrut să încep articolul scriind că ”am avut noroc să trăiesc într-o bulă”. Am luat o pauză, am respirat și m-am gândit mai bine. Nu am avut noroc. Mi-am clădit-o. E un merit al meu, pe care e ok să mi-l asum. Mi-am clădit o bulă, în care trăiesc, cât pot eu de departe de comportamente care să mă doară.

N-am fost mereu așa. De fapt, asta e dovada că n-am avut ”noroc”. Mai scriam eu pe blog că am fost la o școală unde starea noastră financiară era destul de diferită de a colegilor mei. La o școală unde colegii mei își făceau toate vacanțele în țări străine, iar eu fusesem o dată la mare în toată viața mea. La o școală unde un coleg mi-a spus că decât să-l ducă tata acasă cu Oltcitul, mai bine merge pe jos, pentru că aia oricum nu e o mașină. Eram în clasa a doua cred. Pentru că mai târziu nici măcar Oltcitul nu l-am mai avut. Mi-au auzit multe urechile, pentru că eram îmbrăcată altfel decât ceilalți, pentru că locuiam în altfel de casă, ai mei aveau altfel de mașină. Sau n-aveau.

Dar am crescut. Și am decis pentru mine că nu mai vreau și nu mai trebuie să accept așa niște comportamente la adresa mea. M-am înconjurat de oameni care să mă respecte, iar când respectul a dispărut, am dispărut și eu. Am ”pierdut” așa prietenii ”de-o viață”, cu remușcări și cu regrete, de multe ori. Dar bula trebuia să rămână intactă. Oricât de jos ar fi fost stima de sine pe care o aveam, măcar un lucru am înțeles și eu de la viața asta. Că e decizia mea ce accept să primesc din partea celorlalți.

 

Am schimbat joburi unde nu mă simțeam respectată, am evitat colegi care simțeam că nu mă respectă, mi-am ales cu mare grijă cercurile de oameni în care să mă învârt. Am fost, astfel, cruțată de tot felul de remarce agresive, pasiv-agresive, dureroase. Nu știu cum le-aș fi suportat. Nu știu dacă nu cumva nu m-aș fi prăbușit de tot, spartă în mii și mii de bucăți, ca o statuie romană, pe care o lovești cu o bilă de demolat. Doar relații de iubire n-am schimbat. Acolo m-am spart în bucăți, m-am făcut preș, am acceptat mai multe decât aș fi meritat. Doar pentru că așa învățasem eu iubirea. O bulă în bulă.

Acum câteva zile, însă, mi-am luat-o fix în față. Am ieșit din bulă. O remarcă pasiv-agresivă venită din multă frustrare și furie, ca de nicăieri, spusă cu zâmbetul pe buze. Îmi era adresată și m-a lovit ca o ușă de dulap. De unde venise? De ce venise? De ce la mine? Unde e bula mea?

Am ascultat-o, am primit-o… și n-am știut ce să fac cu ea. Ce faci cu așa ceva? O împăturești și o bagi bine în buzunar, ca s-o porți cu tine mult timp? O mototolești, bagi o piatră în ea și i-o arunci celuilalt în frunte? Nu știam cum e mai bine.

Am numărat până la 10 și mi-am simțit durerea. Era rea, mă strângea de inimă ca o mână rece de fier. Apoi a început să mă apese pe piept, să mă strângă de gât și să circule de nebună prin mine. Am lăsat-o. Oare când am mai simțit eu durerea asta? Oho, de multe ori, în ciuda bulei mele. Bula mea, creată pentru străini, dar nu și pentru cei dragi mie.

Mi-am adus aminte de durere și mi-a părut rău pentru ea. Am simțit-o prinsă în corpul meu, că face doar ceea ce a învățat să facă, și anume să facă rău. Mi-a părut rău pentru ea, pentru că nu știe să se elibereze, pentru că nu știe să iasă din corpul meu prea cald pentru ea, prea agitat, prea deconectat. Că, deși provoacă durere și se agită mult să o facă, nu primește atenție. Nimeni nu știe de ea. Nu primește nici afecțiune și nici iubire.

 

Și am simțit o nevoie imensă să o eliberez. Să eliberez durerea din corpul meu, să se facă una cu aerul, să urce deasupra copacilor și să zboare liberă unde își dorește ea. Am lăsat-o să plece. Și… pe măsură ce ea pleca, remarca pasiv agresivă pica încet, încet pe jos, ca o frunză purtată de vânt. La început am ales să n-o ating, ci s-o las să cadă. Dar n-am putut să mă abțin și am atins-o puțin. Cu un deget. M-a ars și am purtat arsura câteva zile după mine. Am arătat-o unor prietene, i-am arătat-o lui V. Am povestit despre ea. Între timp mi-a trecut. Iar data viitoare sper să reușesc să o las, pur și simplu, să cadă

E atât de trist să ai atâta durere în tine, încât să o arunci în cârca celorlalți ca să ai tu impresia că te eliberezi. Dacă aș putea alege o super-putere, cred că asta ar fi. Să-i eliberez pe oameni de frustrări și de furie. Să-i descătușez. Să nu mai fie sclavii emoțiilor lor, ci să și le poată gestiona singuri. Să poată vorbi și oferi flori, nu bolovani.

Acum lucrez la reconstrucția bulei… am un pansament mic. Sper să fie suficient.

Rețetă delicioasă de pui coquelet în 3 minute și 10 secunde

Așa că, pentru că azi e vineri, m-am gândit să vă mai arăt o rețetă de-ale mele. Tot una din aia cu (pre)gătit rapid, pentru că n-are nimeni timp de pierdut în bucătărie. 3 minute și 10 secunde, cronometrat.
Vă prezint, deci, puiul coquelet la multicooker, un deliciu, nerefuzat de copiii mei.

Rezoluții pe 2018

Când am decis că voi fi freelancer, m-am pus frumușel la masă și am început să mă gândesc de unde și cum să încep. Google îmi propunea o mie de soluții magice, toate cursurile pe care le-am ascultat propuneau aceleași soluții la fel de magice, cărțile pe care le citeam îmi propuneau aceleași soluții magice.

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

scrie-ti povestea

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.

Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Drept urmare, credințele pe care noi le avem astăzi despre noi înșine și despre lumea care ne înconjoară s-au format acum mult timp și nu sunt niște alegeri raționale pe care le facem aici și acum. Credințele noastre despre lume vin de pe vremea când eram un micut fetus și sunt stocate în subconștient, acea parte a creierului nostru care e responsabil de orice idee, gând, emoție, etc. de care nu suntem conștienți. De fapt, se pare că 95% din tot ceea ce facem noi vine din subconștient. Și, după cum spuneam, și credințele noastre vin tot de acolo.

 

Planul de viață

Eric Berne scrie în cartea sa ”Ce spui după bună ziua” că planul de viață este făcut în copilărie, întărit de către părinți, justificat de alte evenimente ulterioare și culminează cu alternative pe care ni le alegem. Planul de viață ne ghidează în toată călătoria noastră, din momentul nașterii până în momentul în care murim.

Dar de ce ne facem un plan de viață?

E simplu. Pentru că avem nevoie de o soluție. Oricum ar fi fost copilăria noastră, bună sau rea, frumoasă sau nefericită, scopul nostru principal a fost să primim atenția și iubirea necondiționată a părinților noștri (și, probabil, încă mai este). Pentru că ăsta e scopul principal al copiilor, de asta au nevoie să crească și să devină adulți echilibrați. Antropologic vorbind, de asta aveam nevoie pentru a supraviețui. Un copil care primește atenție și este iubit, va fi protejat de pericole și va supraviețui.

Căutăm soluția la nevoia noastra de atenție și iubire necondiționată și decidem (desigur că nu rațional și nu conștient) că așa vom proceda toată viața noastră.

Planul de viață și poziția pe care ne-o asumăm

Scriam mai sus că scopul copiilor este acela de a câștiga atenția și iubirea necondiționată a părinților lor. Ceea ce înseamnă că felul în care părinții răspund la această nevoie a copiilor este foarte important în dezvoltarea lui și în decizia pe care o ia copilul referitor la mediu. Cu fiecare experiență prin care trece, copilul decide cum este mediul și cum este el însuși. În jurul vârstei de 6 ani, decizia e luată în mare parte și nu va mai fi schimbată (decât foarte greu).

Eu sunt OK, tu ești OK

Un părinte care răspunde nevoii bebelușului sau copilului său, un părinte care simte iubirea necondiționată pentru copil, un părinte echilibrat care își dorește copilul aproape îi va transmite acestuia că ”merită”. Merită să se fi născut, merită să existe, merită să fie minunat. Copilul va primi mesajul că totul este în regulă cu el și va învăța că părintele este demn de încredere.
Va extrapola această viziune asupra mediului său și va concluziona: Și eu sunt OK, dar și tu ești OK.

Dar părinții care nu răspund la aceste nevoi de bază ale copilului, nu transmit același mesaj.

 

Eu sunt OK, tu nu ești OK

Un părinte care va fi extrem de permisiv cu copilul, care îl va proteja prea mult sau care nu va ghida copilul în călătoria sa de la ”eu sunt centrul universului” către ”eu sunt parte din univers”, va crea o altă perspectivă. Copilul va înțelege că el însuși este OK, dar ceilalți nu sunt OK. Și se va poziționa cu superioritate mereu.

De asemeni, un copil căruia îi va lipsi constant controlul asupra propriei persoane, un copil cu părinți inflexibili, va putea aborda aceeași poziție de superioritate, încercând să contracareze inferioritatea în care a fost pus constant. Decizia sa pentru viață va fi ”Eu când o să fiu mai mare decât tine, o să te pot umili la rândul meu”.

Eu nu sunt OK, tu ești OK

Atunci când copilul nu va primi susținerea părintelui, când nu se va simți protejat și iubit de acesta, atunci când părinții pun pe umerii copilului presiunea fericirii lor și îl responsabilizează cu asta sau atunci când părinții săi se ceartă sau trec prin divorț și nu îi explică suficient de clar că motivul nu este el, va gândi despre sine că e ceva greșit cu el. ”Dacă eu nu pot să o fac fericită pe mama, înseamnă că ceva nu e OK cu mine”. ”Dacă eu nu pot să-i împac pe tata și pe mama, atunci ceva nu e OK cu mine”. Astfel de copii vor pleca mereu din poziția eu nu sunt OK, doar tu ești OK, acceptând pe parcursul vieții discriminări, incorectitudine sau abuz.

Eu nu sunt OK, tu nu ești OK

Iar copiii neglijați emoțional, abuzați, cu părinți total dezinteresați de persoana lor, cu părinți alcoolici, din familii complet destabilizate, vor învăța ceva mai trist. Și anume că nici eu nu sunt OK și nici tu nu ești OK. Iar dacă niciunul dintre noi nu este OK, nu are rost să mai facem nimic, sau dacă eu oricum nu sunt OK, dar nici tu nu ești, ne putem distruge reciproc.

Claude Steiner crede că bebelușii se nasc cu percepția eu sunt OK și tu ești OK, dar că asta se schimbă atunci când ceva se interpune interdependenței dintre mamă și copil.

De la această poziționare a noastră în viață începem să ne scriem scenariul de viață.

 

Cele 6 tipare de comportament/de eșec

Pe lângă poziționarea noastră în viață, ne mai folosim și de alte instrumente pentru a ne scrie scenariul de viață, care sunt, de multe ori, contraproductive. Toate provin din copilăria noastră și se repetă, predictibil, atâta vreme cât nu suntem conștienți de ele și nu încercăm să le schimbăm, prin mult efort voluntar.

  1. Secvența ”după”

    Persoanele anxioase își ghidează viața după ”secvența după”. Aceste persoane nu se pot bucura de momentul prezent, temându-se de un eveniment din viitor, care ar putea surveni imediat dupa acțiunea prezentă.
    De multe ori secvența ”după” se transformă într-o profeție auto-împlinită, pentru că această secvență tinde să demotiveze.
    ”După ce o să îi spun, o să ne certăm”, ”După ce o să ne căsătorim, nimic nu o să mai fie la fel”.
    Secvența ”după” nu trebuie să fie mereu legată de un eveniment ulterior negativ. Dar, de multe ori, această secvență duce la procrastinare. ”O să mă duc în concediu doar după ce o să produc 70000 de lei”.
    O altă perspectivă a acestei secvențe este că ea poate fi folosită și în momentele în care prezentul ni se pare dificil de suportat. ”Voi fi fericită doar după ce voi deveni mamă” ”Mă voi simți bine cu mine însămi doar după ce voi slăbi 10 kilograme”.
    Această secvență se formează, în general, în cazurile în care copilul nu a fost lăsat să se bucure de momentul prezent, ci transpus mereu în viitor (ceea ce pentru un copil, care trăiește în ”aici și acum” este foarte greu de dus).

  2. Secvența ”până când”

    Atunci când momentul prezent este dificil, unele persoane simt nevoia să se agațe de ceva care să le facă să se simtă mai bine. În aceste cazuri, în loc să facă ceva pentru a schimba realitatea în care nu sunt fericite, astfel de persoane pun această responsabilitate în cârca unui ”eu de mâine”. ”Eul de mâine” va rezolva problema cu care eu mă confrunt astăzi.
    Așa că voi fi nefericit până când ”eul de mâine” sau o altă persoană căreia îi voi pune în brațe responsabilitatea propriei fericiri îmi va rezolva problema.

  3. Secvența ”întotdeauna”

    Tipică persoanelor care intră adesea în rolul de victimă, secvența ”întotdeauna” transmite mesajul că nimic nu se poate schimba și că aceasta este starea de fapt a propriei vieți. ”Mie întotdeauna mi se întâmplă asta”, ”Tu întotdeauna mă rănești” vă sună cunoscut?

  4. Secvența ”niciodată”

    Similară secvenței ”întotdeauna”, secvența ”niciodată” este tipică tot persoanelor care aleg rolul de victimă. În acest caz nu se întâmplă mereu lucruri rele, ci niciodată nu se întâmplă lucruri bune. ”Eu niciodată nu am dreptate” sau ”Ei niciodată nu mă vor respecta”.

  5. Secvența ”aproape”

    Secvența ”aproape” vine adesea la pachet cu următorul mesaj pe care copilul l-a primit de la părinte ”Tu nu ai voie să fii bun/Tu nu ai voie să fii mai bun decât mine”, chiar dacă acest mesaj nu a venit în cuvinte explicite. Atunci când părinții intră într-o competiție (desigur, nu conștientă) cu copilul, mesajul acesta va fi. Copilul va intra atunci în următorul conflict: ”vreau să fac asta pentru mine, dar vreau și acceptarea și iubirea necondiționată a părintelui”, pe care nu o va primi dacă va fi mai bun decât el. Așa că va greși, va pierde, nu va reuși. Copilul, devenit ulterior adult, va duce după sine acest mesaj: de a nu reuși. De a se autosabota înainte de rezultatul final. ”Aproape am reușit”.

  6. Secvența cu final deschis

    Această secvență este tipică persoanelor care se concentrează pe rezultate imediate, fără să gândească lucrurile pe termen lung.

Acum că știi aceste lucruri, îți poți analiza propria viață. Cum a fost copilăria ta? Ce decizii ai luat atunci? Ce plan de viață ți-ai construit? Cum te vezi pe tine și cum îi vezi pe ceilalți? Visele pe care le ai, poveștile care ți-au fascinat copilăria, mecanismele de eșec pe care le arăți, toate acestea îți creionează povestea vieții. Și, odată descoperită și conștientizată, ea poate fi schimbată.

Așa că, deși ți-ai scris deja povestea vieții, să știi că poți să o rescrii.

Deci, care e titlul poveștii tale de viață și ce fel de poveste este? Ai vrea să schimbi ceva la ea?

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

femei conducAzi pe la prânz, după o dimineață nebună cu alergături prin locuri total ieșite din zona mea de confort (la care țin foarte mult, ca orice om), m-am oprit la mall, ca să ajung la bancă. Am parcat fain frumos și cum mă agitam eu prin mașină să strâng toate cele și să le îndes în geantă, văd că îmi trece prin fața ochilor o mașină, condusă de o doamnă relativ tânără, în dreapta căreia stătea un domn, relativ tânăr. Ea voia să parcheze undeva, el i-a arătat scurt un alt loc, așa că ea a renunțat la parcarea pe care o făcea și s-a îndreptat către locul pe care i-l arătase domnul din dreapta ei.

Despre feminism

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?

Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent. Sau, dacă nu e exagerat la început, ajunge să fie exagerat. E normal. Oamenii caută compania altor oameni care să le împărtășească valorile și credințele, iar atunci când îi găsesc și se înconjoară de ei ajung la concluzia că viziunea lor e singura viziune. Și că cei ce n-o împărtășesc, pot pieri în focurile iadurilor, dacă nu se căiesc. Nu vorbesc aici despre religie, ci despre orice. Dacă eu am în jurul meu doar oameni care au aceleași opinii și valori ca și mine, habar n-o să mai am că există mulți alți oameni care cred diferit. O să trăiesc cu convingerea că ce cred și gândesc eu, e ce crede și gândește toată lumea, mai puțin amărâtul ăsta, care nu pare să știe de capul lui. Când văd că nu reușesc să-l conving, arunc cu pietre, pentru că așa un ciudat n-are ce căuta în satul meu. Așa funcționăm…

 

Voiam să ajung la curentul legat de feminism, pentru că despre asta e vorba. Nu mă consider o feministă, doar încerc să mă lupt cu prejudecățile (inclusiv ale mele), pentru a oferi comunității oameni echilibrați. În procesul ăsta încerc și eu, desigur, să-i conving și pe ceilalți că e ca mine. Că doar nu-s cu nimic nici mai presus, nici mai prejos decât ceilalți.

Prejudecăți legate de femei și mansplaining

Sunt multe prejudecăți legate de femei, de care nici măcar nu ne dăm seama. E o discuție pe care o am frecvent cu V, iar el nu e de acord cu mine. El bagă la înaintare discriminarea pozitivă care se face de la o vreme, iar eu încerc să-i explic fix ce ziceam mai sus. Că discriminarea pozitivă vine ca un răspuns discriminării negative. Și, fie vorba între noi, discriminarea asta pozitivă nu o s-o regăsesc pe orice nivel social. O s-o cam regăsesc în medii unde ea vine impusă din alte medii. Mai concret, cam în corporații. În rest, mergem înainte cu discriminarea negativă.

Femeia slabă

Dar să revenim la cuplul de la prânz. Ce m-a înfuriat pe mine, de fapt, este imaginea asta a femeii neputincioase, pe care o cărăm după noi generație cu generație. Femeia aia micuță și slabă, care are un bărbat înalt și puternic, care câștigă mai bine decât ea (pentru că dacă nu câștigă mai bine decât ea, se iscă iadul în familie), care poate desface borcane și care îi arată unde să parcheze. Pentru că sunt lucruri pe care o femeie nu le poate face. Nu pentru că n-ar putea, ci pentru că nu-și permite ea ei însăși să le facă.

Nu vreau să dezbatem acum egalitatea dintre sexe în plan fizic. Pentru că, în general, bărbații sunt mai puternici decât noi, femeile. Putem vedea asta în jurul nostru. Sigur, există și excepții de la teoria generală. Există și femei care deschid borcane pe care bărbații nu le pot deschide. Există femei care cară singure pe scări un pat. Există și astfel de cazuri. Dar, uitându-ne în jur, cazurile astea apar destul de rar. În general, constituția femeii e un pic mai plăpândă decât cea a unui bărbat. Suntem mai micuțe de înălțime, putem ridica mai puține greutăți și suntem mai ”puțin” făcute. Dar, în afară de asta, the sky is the limit.

Nu știu dacă sunteți familiarizați cu un termen pe care nu cred că îl avem în română. Dacă îl avem, să-mi ziceți și mie, rogu-vă. În engleză îi zice mansplaining și descrie situațiile alea în care un bărbat îi explică unei femei, care deja știe despre ce e vorba în propoziție, o chestiune pe care el presupune că ea n-o știe. Pentru că… prejudecată.

 

 Urmărește-mă pe facebook

De exemplu, atunci când o femeie vrea să parcheze undeva, iar el îi indică alt loc. Sau, atunci când ea este neurochirurg, iar el îi explică despre ce este un neuron. Sau orice altă situație pe care vi-o puteți imagina, când, dacă dialogul ar fi fost între doi ”ei”, el n-ar fi presupus că trebuie să-i explice așa ceva interlocutorului. Sincer, cunosc un caz în care el îi explica ei cum să folosească, de fapt, un absorbant. Trebuia introdus spiralat, pentru că de-aia avea liniile alea spiralate pe el. Am simțit că mă doare mintea.

Dar cum ajung bărbații să creadă că ei le știu pe toate?

E simplu. Pentru că femeile ajung să creadă că nu știu nimic. Pentru că femeile sunt crescute să creadă că sunt delicate (adică fragile), că au nevoie de protecție (că sunt neajutorate), că au nevoie să le crească ceilalți. Pentru că fetițele văd în jurul lor bărbați dominanți și femei dominate. Pentru că văd acasă cum mami ”ascultă” de tati. Pentru că văd mai mulți președinți, decât președinte. Pentru că spunem doctor, iar ”doctoră” e greșit. Pentru că femeile sunt dezbrăcate în videoclipuri și reclame, pentru entertainmentul bărbaților. Pentru că învață că respect = frică, iar de bărbați ne poate fi frică (doar ziceam mai sus că-s mai puternici decât noi). Pentru că… ”las’ că te spun eu lu’ tac-tu când vine diseară”. Pentru că bărbatul dă cu pumnul în masă.

Să ne gândim puțin cum ne creștem fetele și cum am crescut noi. Părinți îngijorați de neputința noastră ne-au păzit până la adânci bătrâneți. Au gravitat în jurul nostru și al protecției noastre. Fetițele sunt fragile și se pot sparge. Băieții sunt duri și se bat, dar fetițele nu au voie. Nu au voie nici să se murdărească, nici să arunce cu pietre în lac, nici să sară gardul. Fetițele trebuie să fie prințese, cu rochițe diafane, cu părul frumos pieptănat, să știe să vorbească încet, să se supună. O fetiță care își cere drepturile, care strigă atunci când nu-i convine, care se agită atunci când nu se simte confortabil e obraznică și needucată. Un băiat poate face astea, pentru că așa sunt băieții. Dar fetițele trebuie să fie supuse.

Așa că, pentru că sunt atât de protejate, fetițele înțeleg clar și concis: ”tu nu poți singură”. Și trăiesc asta toată copilăria lor. Sunt limitate de părinții lor, limitate de alți adulți și, până la urmă, ajung să se limiteze singure. Iar când vine momentul să plece de acasă, caută pe cineva să le limiteze mai departe. Să le arate unde să parcheze. Să le spună că nu sunt în stare să facă x lucru singure. Să le explice cum se folosește un tampon.

Fetițelor nu le e frică

superhero

Băieților nu le e frică, pentru că ei n-au voie să arate că le e frică. O reneagă imediat ce încep să o simtă. Dar fetițele nici măcar nu ajung să o simtă. Le-ar fi și lor frică. Le-ar fi frică să sară gardul și le-ar fi frică să se ia la bătaie. Prin limitele părinților, fetițele sunt oprite mereu înainte de a simți frica. Învață asta și, în același timp învață neputința și eșecul. Care devin parte din povestea lor.

– Mulțumesc, mamă, mulțumesc, tată. Mi-ați pus multe limite, ca să nu mai ajung să simt frica. Acum, plec de acasă. Și am nevoie de altcineva să mă păzească de frică. L-am găsit. E EL!

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Apoi, după mulți ani, timp în care EL o păzește de frică, dar îi scoate la iveală frustrarea, discursul se schimbă… Ea n-a reușit, pentru că el a oprit-o. De fapt, ea n-a reușit, pentru că s-a lăsat oprită de el. Ca să nu simtă frica.

– Dacă n-ar fi fost el, aș fi reușit. Nu e vina mea, e vina lui. EL nu m-a lăsat… El mi-a arătat locul de parcare, el mi-a decis viața, el mi-a trasat sarcinile. 

Dar știți ceva, doamnelor? El nu poate face nimic, dacă voi nu îi permiteți.

OK, generația noastră e așa. Ne e greu să ne schimbăm, ne greu să ne luăm viața în mâini, responsabilitatea și să ne privim fricile în față. Căutăm dependența și co-dependența pentru că ne ajută. Pentru că asta știm, acolo e zona noastră de confort. Însă mi-aș dori ca generația viitoare să nu mai fie așa. Ca fetele noastre să crească încrezătoare, libere și puternice.

Să simtă mereu ce am simțit eu astăzi, după o zi plină de lucruri pe care acum 3 ani aș fi simțit că nu-s în stare să le fac singură… Curaj, încredere, iubire de sine. M-am și îmbrățișat, să știți 🙂 Eu astăzi n-am mai fost femeia aia care are nevoie de un bărbat ca să parcheze. Dar ajung să fiu, de fiecare dată când funcționez pe pilot automat, când nu sunt prezentă aici și acum. E obositor al naibii… Dar, ce-ar fi viața dacă toate ar fi simple?

 

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

Motivele pot fi multe, de la teama de apă, sau poate că își amintește cum l-a supărat odată, cândva, în viața asta sau în alta, cum i-a intrat săpun în ochi, până la nevoia de a se face auzit, de a-și stabili singur limitele, de a fi acceptat (în ochii lui sau ai părintelui) ca individ separat de restul familiei, cu puteri depline și cu drept de veto.

Atelier senzorial în bucătărie

A fost odată ca niciodată o mamă de doi copii. Copii curioși, liberi, dornici de experimentat. De fapt, întâi a fost un singur copil. Curios, liber, dornic de experimentat. Experimentat la baie, când puneam rufele la spălat, experimentat în living cu mopul și mult prea multă apă, atunci când spălam pe jos, experimentat în bucătărie, atunci când găteam, când spălam vasele, când le puneam la loc.

Nu e suficient

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel:
– Mhmhhhhhhmmmm… ce repede ai crescuuuuuut… mmmhhhmmmmm… prea repede ai crescuuuuuuuut…

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Cum să-mi învăț copilul să folosească olița – 6 sfaturi utile

Noi am avut o experiență tare bună cu ambii copii la capitolul ăsta. Dacă la somn a fost mereu greu cu ei, măcar aici lucrurile au mers ca unse. Nu poți să le ai pe toate. Dar știu că pentru mulți părinți renunțatul la scutece e o provocare, o grijă, o mare teamă. Cum o să fie? Cum să fac? Cum să-l ajut? Cum să-l conving?

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată ziua. Printre care și să rezolvăm conflictele astea multe între ei.

Cum ne ajutam copiii sa gestioneze emotiile

Ca să nu mai spun de reacțiile celor din jur. Eram ieri dimineață în curtea pensiunii în care suntem cazați. Fip și Ema se jucau cu o minge și-o șutau de la unul la celălalt. O doamnă și un domn îi privesc. ”Vai, ce drăguț se joacă ei, ia uite ce fotbaliști!”. La un moment dat Ema se supără pentru că Fip nu voia să-i mai dea mingea și se așază pe bordură și începe să plângă.

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

carti pentru copii

– Hai s-o mai citim încă o dată!

Cam așa se încheie aproape fiecare carte de copii pe care o avem și pe care o citim împreună. Ema a fost mereu mare amatoare de cărți, așa că am citit sute de cărți cu ea. Avem și acum o bibliotecă plină doar cu cărți pentru copii. Între timp, am mai triat din ele, dar tot multe sunt. Țin minte că stăteam ore întregi pe canapea și nu făceam decât să citim. Scoteam un teanc de cărți din bibliotecă și le puneam pe masă, în partea stângă. După ce le citeam, le mutam în partea dreaptă, până se muta tot teancul. Apoi o cam luam de la capăt.

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Copilul se cultivă. E adevărat că beneficiile s-au arătat repede. Ema a vorbit devreme și foarte corect, știe foarte multe lucruri pentru vârsta ei, are imaginație să dea pe dinafară, și-a exersat răbdarea, atenția și a bifat cam toate beneficiile care vin odată cu cititul. Acum citește singură, deși încă nu are 5 ani împliniți. Nu am avut nimic de-a face cu asta, pentru că știu că vor urma întrebări pe tema asta. Pur și simplu a învățat din mers. Fip, expus și el constant la cărți (ale Emei sau ale mele), ne pune de vreo jumătate de an să-i citim ”ce chie aiți?”

Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

 

Ok, dacă încă n-ați închis fereastra articolului meu, vă mulțumesc și nu vreau să vă mai pun răbdarea la încercare. Să trecem la subiect. Iată cele X lucruri pe care nu vreți să le auziți despre cărțile de povești pentru copii, pentru că ne complică existența. Sau poate ne-o ușurează? Dacă ne-o ușurează, atunci sigur vreți să știți și voi.

Poveștile pentru copii simulează situații reale de viață

Ok, da. Și ce-i cu asta? E foarte bine. Într-o poveste e transpusă o situație de viață, iar a o citi împreună cu copilul, înseamnă să-l transpui în situația aia și să-i arăți cum se întâmplă lucrurile. Nu?
Ba da. De fapt, exact asta se întâmplă. Din povești copiii învață lucruri despre lumea reală, lucruri pe care le vor aplica și ei în anumite situații, conflicte, negocieri de roluri, poziții sau acțiuni.
Simțiți presiunea și nevoii de a alege povești care să-i învețe ceva ce să le fie cu adevărat util, da? Bun. Să trecem mai departe.

Responsabilitate și autonomie sau obediență?

După o perioadă în care basmele vechi pentru copii erau citite tuturor copiilor, a urmat o vreme în care părinții s-au rebelizat și au ajuns la concluzia că e brutal să-i citești copilului despre capete de iezi înfipte în bețe în geam și sânge pe pereți. Așa am descoperit povești din alte culturi, povești mai blânde și parcă mai ”în relație” cu noi înșine și lumea pe care vrem să o creăm cu ajutorul copiilor noștri. După asta, văd că vine o perioadă în care ne reîntoarcem la basme. Copiii au nevoie să fie expuși la conflictele astea, iar ei nu-și imaginează violența pe care ne-o imaginăm noi. Mă rog, punctul ăsta de vedere e subiectul unor cărți întregi, dar, pentru că ăsta e blogul meu, vă anunț că eu nu achiesez la viziunea asta.
Sunt de acord că în povești copiii au nevoie și de personaje negative. În primul rând, că o poveste fără personaje negative nu incită, nu susține conflictul, nu dezvoltă. E ca atunci când ai o viață perfectă cap coadă și n-ai de ce să încerci să crești. Pe de altă parte, să nu uităm în ce perioade au fost spuse/scrise basmele respective și care erau valorile societății în vremurile alea.
Să luăm, de exemplu, Scufița Roșie. Mama ei o trimite prin pădurea plină de pericole și nu-i spune decât să nu intre în discuții cu străinii. Scufița Roșie trebuie să fie obedientă, să asculte de mama. Dacă mama știa că pădurea e atât de periculoasă, de ce a trimis-o singură? De ce nu i-a dat mai multe detalii? De ce nu i-a spus despre lupi?
Eu nu vreau să-i transmit copilului meu mesajul ăsta despre obediență. Că ce zice mama, aia trebuie să faci. Nu, întotdeauna trebuie să pui întrebări, să gândești critic, să vii și să tragi mama la răspundere dacă ți-a pus viața în pericol cu sfaturile ei minimale. Așa că eu prefer să nu ne scufundăm prea tare în basme, care toate încurajează obediența.
Despre prințese salvate de prinți și alte cele nu mai intru în detalii. Și asta ține tot de autonomie. Și de, cum zicea nași-mea atunci când am împlinit 18 ani, ”până acum ai ascultat de mama și tata, dar, în curând o să te măriți, și atunci o să asculți de soț.”

Influența poveștilor asupra vieții adulte

Asta e chiar dureros, dar poveștile pe care le auzim în copilărie, cărțile pe care le citim, mesajele lor, vor avea o influență foarte mare asupra vieții noastre de adult. Ele influențează modul în care vedem noi lumea, modul în care ne vedem pe noi înșine, modul în care învățăm să interacționăm și să ne găsim locul în societate. Pentru că:

Unul din scopurile poveștilor pentru copii este să inițieze copiii în roluri sociale

Învățăm despre cum să interacționăm și care ne este locul în societate, în primul rând, din interacțiunea cu părinții noștri. Relația cu ei pune bazele tuturor relațiilor noastre ulterioare. Dar, pe lângă asta, învățăm mult și văzându-i pe ceilalți cum socializează și cum își negociază rolurile, apoi confruntăm asta cu poveștile care ne sunt citite. Simțiți, din nou, presiunea, da?

 

 Urmărește-mă pe facebook

Cărțile pe care le alegem noi pentru copiii noștri transmit frici și etichete

Poate cel mai important asptect e cel legat de ce anume transmite povestea pe care o alegem noi pentru copilul nostru și modul în care i-o prezentăm și citim. Atunci când alegem o carte pentru copii, o facem în concordanță cu viziunile și valorile noastre și cu ce anume vrem noi să transmitem copilului. Dar, toate astea se leagă și de trecutul nostru, de temerile noastre, de nesiguranțele noastre. Cum eu am avut o problemă legată de autonomie, aleg să-i prezint copilului cărți care să încurajeze asta, și nu obediența, așa cum scriam mai sus. Astfel, implantez gânduri și idei copilului și îi transmit fricile mele. Iar copiii simt asta, doar că nu pot să definească ce se întâmplă. Simt doar intensitatea emoțională cu care noi dăruim povestea. Și aud ceea ce noi transmitem, fără să ne dăm seama: ”uite, asta e despre tine”.
E foarte interesant să fiți atenți asupra căror cărți vă aplecați și cum vă puteți identifica cu ce se găsește în cartea respectivă. Cum ar putea fi acea poveste povestea vieții voastre?

Sper că nu v-am speriat prea tare cu ideile mele și sper că presiunea asta a alegerii unor cărți pentru copii să nu vă facă să dați bir cu fugiții. Nu faceți nimic greșit, doar analizați unele din aspectele de mai sus și vedeți ce puteți afla despre voi și despre copiii voștri. Și creșteți împreună. Din fericire, la alegerea jucăriilor pentru copii lucrurile sunt mai puțin profunde :))

NOU în shop

 

 

 

 

 

 

 

 

Nimic nu se pierde, totul se adapteaza – Amenajarea locului de joacă

Fiecare copil are o pasiune. Un interes. Poate stie de el si il arata. Poate inca nu l-a descoperit si trebuie ajutat. Unii copiii sunt fascinati de citit. Altii de constructii cu cuburi. Unii vor sa picteze, altii sa se joace de-a bucataria. Unii copii trec prin toate fazele astea periodic. Si atunci, asezati-va in mijlocul locului de joaca al copilului si ganditi-va: “Spatiul in care sunt eu acum ii permite copilului sa-si dezvolte pasiunea? Il incurajeaza? Are loc? Are materiale? Are lumina?”

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să fim furioși, triști, speriați, bucuroși. Nu e nimic greșit în niciuna din aceste emoții, doar că uneori, modul în care ne exprimăm emoțiile poate fi dăunător. Fie pentru noi, fie pentru cei din jur, fie pentru relația noastră cu cei din jurul nostru.

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Când eram eu copil, multe lucruri se întâmplau ritualic. Sâmbătă dimineața, în fiecare sâmbătă, se făcea curățenia săptămânală. Vineri seara mama gătea. Duminică la prânz mâncam grătar cu salată. Înainte de Paște și de Crăciun se făcea curățenie generală. Iar când se schimbau anotimpurile, începea agitația.

Trei oameni cu multe posesiuni fizice vestimentare (și nu numai), ca să zic așa, într-un apartament cu două camere, dă cu virgulă. N-aveam loc în dulapuri de absolut toate hainele pe care le aveam. Așa că, în primăvară și în toamnă, se făcea Marea Schimbare. Mama scotea tot de prin toate dulapurile și băga tot tot-ul ăsta în saci, care intrau în debara, în locul sacilor cu cealaltă jumătate de tot. Practic, atunci când venea TIMPUL din calendar, după fix două săptămâni în care vremea părea să se fi schimbat, ne apucam de treabă.

La final de vară, băgam în sacii din debara toate hainele subțiri, toate tricourile, costumele de baie, eșarfele, rochițele, absolut tot. Și scoteam de acolo haine groase, de toamnă și de iarnă. Iar la final de iarnă, făceam invers. Înțelegeți, dară, că era musai să avem haine separate de vară și de iarnă. Și că dacă voiam să port iarna un tricou, n-aveam decât să mai aștept câteva luni, până la vară.

N-am înțeles niciodată asta. Adică, de fapt, am înțeles-o. Nu era loc pentru toate. Dar n-am fost de acord. De ce să am haine de vară și haine de iarnă? De ce nu pot adapta ceva ce port vara, ca să meargă și iarna? Nu trebuie și pot.

Când m-am mutat la casa mea, am venit cu muntele de haine după mine. După chipul și asemănarea mamei, strângeam toate hainele și nu dădeam nimic. Poate îmi mai place, poate îmi mai vine. Umpleam dulapurile cu ele, uitam că le am, îmi luam altele la fel. Mă plângeam mereu că nu am cu ce să mă îmbrac, dar, de fapt, cădea dulapul pe mine. Și nu era nimic exagerat. Chiar simțeam că n-am cu ce să mă îmbrac. E clar și studiile arată, că a avea prea multe opțiuni te copleșește în asemenea măsură, încât te blochezi și nu mai poți alege nimic.

Ce a însemnat pentru mine dulapul care pica pe mine

 

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Pierdere de vreme

de-clutter

În fiecare dimineață pierdeam vreme alegând dintre teancurile de haine. Nu-mi plăcea nimic, pentru că nu mai alegeam rațional. Știu, pare o frivolitate, dar nu e. Să-ți începi ziua astfel, enervându-te că nu-ți place nimic, copleșită de varietatea de opțiuni, te setează pentru o zi întreagă cu aceeași energie.

Pierdere de energie

Consumam o bună parte din energia mea de fiecare dimineață, încercând să aleg dintre ele. Cred că v-ați prins că nu-mi place să fac alegeri. De fapt, studiile arată că multor persoane le displace să facă alegeri. Nu-s singura.

Mă îmbrăcam urât

Fiindcă nu reușeam să-mi limpezesc mintea suficient, ca să iau niște decizii bune, ajungeam să mă îmbrac urât. Și să ies din casă așa. Apoi intram într-un magazin, unde îmi luam alte haine, ca să mă simt mai bine. Haine pe care, ulterior, le pierdeam în mormanul de lucruri. Și tot așa înainte.

Oboseală psihică

Nu doar dimineața, dar și la schimbarea asta de anotimpuri, de care ziceam mai sus. De fapt, de când eram mică, îmi doream să nu mai fie nevoie să rotesc așa hainele. Să știu că dacă în iulie dă zăpada, am cu ce mă îmbrăca. Sau că dacă în ianuarie se fac 30 de grade, am un tricou să-l pun pe mine. Doar că asta însemna pentru mine să am o casă mare cu un dressing imens. Nu mă gândeam că aș putea să am mai puține haine, de exemplu :))

Pas cu pas am conștientizat că nu îmi e ok așa și că nu pot să funcționez așa

Cel mai important a fost, însă, să conștientizez că nici nu trebuie să funcționez așa. Că doar pentru că asta am văzut în jurul meu și că pare că ”așa se face”, nu înseamnă nimic. Că am acum puterea să fac așa cum îmi doresc eu. Știu, pare banal, la fel cum a părut banal să rup frunzele de salată mici de tot, nu mari cum făcea mama și zicea că așa trebuie. Atunci, deși poate o să râdeți, a fost cred că primul meu pas real în asumarea unei autonomii, separarea din relația simbiotică, toxică deja la vârsta asta, de familie. Amărâtele alea de frunze de salată. Și, ulterior, dulapul.

Hainele sunt o extensie a noastră

Procesul de de-clutter (adică de donat saci întregi de haine) nu l-am făcut de pe o zi pe alta, ci a durat niște ani. Niște ani în care am învățat mai multe despre mine, să mă ascult, să mă privesc cu adevărat și să mă accept. Deja nu mai e vorba doar de de-clutter aici, ci de dezvoltarea mea personală. Hainele sunt mai mult decât niște bucăți de material, pe care le tragem pe noi.

Cum am început eu de-clutter-ul

Hainele au devenit o extensie a noastră. Sunt masca pe care o punem pe noi, ca să ne arătăm într-un anume fel. Sunt instrumente de a ne simți bine cu noi înșine. Sunt o formă de terapie. Sunt amulete. Sunt amintiri. Creează sau strică relații. Creează sau distrug oportunități. Să-ți dai hainele e ca și cum ți-ai da o parte din viață.

 

Dar, să ne păstrăm pragmatismul

Am zis bine. E ”ca și cum”. Atât și nimic mai mult. Ne atașăm prea tare de haine, pentru că n-avem încredere în noi. Pentru că hainele ne ascund și pentru că hainele arată doar ce vrem din noi. Pentru că hainele sunt o mască și ne ajută să ne placem cât de cât atunci când ne uităm în oglindă. Ce-ar fi dacă n-ar trebui să ne ascundem? Cum ar fi?

Ar fi super. Și asta ar însemna să privim hainele cu pragmatism. Hainele sunt niște obiecte din material textil, care să ne placă și în care să ne simțim bine. Odată ce am ajuns la conștientizarea asta, parcă mi s-au deschis cerurile.

De ce haine am scăpat eu și, probabil, trebuie să scapi și tu?

Înainte greșeam și scăpam doar de hainele care nu-mi mai veneau sau care nu-mi mai plăceau. De fapt, erau mult mai multe haine de care trebuia să scap. Și de care ar trebui să scapi și tu, probabil. Cum ar fi:

Haine care nu te fac să te simți în largul tău

Pentru mine e foarte important să mă simt în largul meu în hainele pe care le port. Să transmită ceea ce simt în ziua respectivă și în momentul respectiv. Și avem în dulap haine primite, sau cumpărate după ce ne-am lăsat influențate de alte persoane sau situații, dar care nu ne reprezintă sau în care nu ne simțim bine. La revedere!

Haine care nu îți mai vin

Dacă îți sunt prea mici, nu mai aștepta să slăbești, dacă le ții de nu știu câte luni sau ani și le păstrezi de pomană. Dacă îți sunt mari, felicitări că ai reușit să slăbești și acum dă-le cuiva care le poate purta la adevărata lor valoare

Haine care încă mai au etichetele pe ele, deși le-ai cumpărat acum mult timp

Dacă nu aștepți un moment concret din viață ca să le porți (de exemplu, dacă le-ai cumpărat pentru o anumită nuntă, sau pentru jobul pe care urmează să-l începi peste două luni) și doar le ții acolo pentru că îți pare rău să fi dat banii de pomană pe ele, gândește-te că ori că le ții și nu le porți, ori că le dai, asta tot nu înseamnă că o să-și scoată banii. Iar dacă le mai și vinzi, măcar îți recuperezi o parte din investiție.

Haine uzate

Le-ai purtat până s-au stricat. Mulțumește-le că ți-au fost alături atât de mult timp și ia-ți la revedere de la ele.

Multe haine de casă

Aici nu știu dacă e și cazul tău, dar cazul meu a fost. Pentru că am lucrat mult timp de acasă și pentru că am stat mult acasă cu copiii, mi-am dat seama că aveam exagerat de multe haine de casă. Ducă-se dintre ele, chiar dacă erau bune și ar mai fi putut fi purtate. Doar că întrețineau haosul și aglomerația de la mine din dulap. Not OK. Dacă și tu ai disporporționat de multe haine de casă, gândește-te dacă ai, într-adevăr, nevoie de toate.

Haine care nu îți plac

Ok, pot să-ți vină strună și să se potrivească pe stilul tău și să fie și noi, dar să nu le porți pentru că, efectiv, nu-ți plac. La ce le mai ții?

 

Haine pe care nu le porți niciodată

Te îmbraci mereu cu ele, dar înainte să ieși pe ușă, constați că simți nevoia să te schimbi. Eu am ales o altă metodă de a scăpa de hainele astea. Când mi se întâmpla așa ceva, le puneam separat de restul hainelor. Încercam să le port și a doua oară, și făceam la fel? Le dădeam direct. Nici nu le mai puneam înapoi în dulap. Pur și simplu nu eram compatibilă cu ele.

Haine pe care le-ai cumpărat pentru ocazii speciale

De exemplu, acum câțiva ani, am dat o petrecere de casă nouă cu tema ”Pițipoance și cocalari”. Nu aveam haine ca să mă integrez în peisaj, așa că am plecat la cumpărături și mi-am luat niște haine cu multe paiete și mult auriu. Evident, nu le-am mai purtat de atunci, dar le-am păstrat. Pentru ce? Dacă aduni costume pentru carnaval, pentru petreceri tematice, nu știu ce alte haine pe care nu le-ai purtat decât o singură dată și nu te aștepți să le mai porți din nou, o să vezi că îți ocupă o grămadă de spațiu.

Haine care prind mirosuri ciudate

Hainele de poliester cam au problema asta. Oricât de frumoasă ar fi o rochiță sau o bluză, dacă începe să miroasă urât după 20 de minute de purtare, n-o să te simți niciodată ok cu ea pe tine. Caută să o înlocuiești cu altceva dintr-un material natural, care să nu aibă problema asta.

Haine care sunt descusute, dar nu apuci deloc să le repari

Aici ori rupi pisica în două și le repari, ori le dai. Intuiția îmi zice că e un motiv pentru care nu te-ai ocupat de ele de atât de mult timp. Și anume că oricum nu-ți erau pe suflet.

Regula 80/20

Regula asta se aplică la multe aspecte din viețile noastre, inclusiv la dulapul de haine. E foarte probabil ca tu să porți 20% dintre hainele pe care le ai în 80% din timp. Vezi care sunt alea 20%.

Nu-ți lua o barcă mai mare

În engleză e o expresie simpatică. Atunci când nu-ți mai încap lucrurile în spațiul pe care îl ai, zici că ”you’re gonna need a bigger boat”. Încearcă să vezi altfel lucrurile. Nu să adaptezi dimensiunea dulapului la numărul hainelor pe care le deții, ci invers.

Rutina de 30 de minute pe săptămână

Odată ce ai reușit să parcurgi toți pașii de mai sus și să golești dulapul, o să ai nevoie să îl umpli, cât de cât, cu niște haine. Vezi cum arată cele 20% din cele pe care le porți frecvent și caută ceva similar. Despre garderoba capsulă discutăm mâine. Azi vreau doar să-ți recomand să îți aloci 30 de minute săptămânal, timp în care să-ți ordonezi dulapul. 30 de minute o dată pe săptămână înseamnă să nu mai ajungi la a avea un dulap scăpat de sub control, pe care ți-e și teamă să-l deschizi.

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

Motivele pot fi multe, de la teama de apă, sau poate că își amintește cum l-a supărat odată, cândva, în viața asta sau în alta, cum i-a intrat săpun în ochi, până la nevoia de a se face auzit, de a-și stabili singur limitele, de a fi acceptat (în ochii lui sau ai părintelui) ca individ separat de restul familiei, cu puteri depline și cu drept de veto.

Garderoba capsulă – Cum ți-o creezi?

Cu alte cuvinte, e un soi de articol despre cum să-ți compui o garderobă capsulă. Ideea cu garderoba asta e să ai câteva piese esențiale, care să nu-ți lipsească niciodată din garderobă. Iar ce mai iei pe lângă ele, să le tot schimbi, în funcție de modă, nevoi, dorințe, plăceri.

Care este stilul tău personal – 8 întrebări pe care să ți le pui

De ce să-ți găsești stilul personal?
Problema noastră e că întotdeauna ni s-a spus ce să facem. Cum să fim, cum să gândim, cum să ne îmbrăcăm, ce merge cu ce. Sigur, multe din lucrurile astea sunt de bun simț.

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

mame care judeca

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Așa o judecă lumea pe o mamă care alesese să fie receptivă la nevoile copilului ei. Nu că ar fi vrut să doarmă în pat cu copilul în fiecare zi la prânz (între noi fie vorba, nici măcar nu dormea de fiecare dată), dar știa că altfel copilul nu adoarme. Și nu era dispusă să chinuie copilul nici pentru o oală de mâncare, nici pentru gura lumii.
Doamna asta despre care povestesc eu, există. Nu sunt eu. Deși am fost și eu în locul ei mult timp și, deși sigur-sigur am fost și eu judecată la fel. Sunt convinsă că ai putea fi și tu în locul ei. Dar nu suntem noi. Fetița ei, care era mică pe vremea aia, este acum la facultate.

– Păi e simplu, dragă, lași liniștită copilul acasă cu bona și tu te duci înapoi la muncă. Acolo programul e program, pauza e pauză, poți să mănânci liniștită un sendviș și gata. A făcut copii ca să-i crească altcineva.

Citește mai departe

Despre empatie

Poate vă aduceți aminte vreun episod din viața voastră când o pur și simplu ați izbucnit în plâns auzind durerea celui de lângă voi. Sau când un prieten v-a înțeles emoțiile atât de bine încât parcă nu vă venea să credeți că știe să vă citească gândurile. Poate ați trecut printr-un moment în care ați primit înțelegere și o îmbrățișare strânsă și cinci cuvinte care v-au făcut să simțiți căldura celuilalt: ”Simt că îți e greu”…

Episodul 15: Ce bine ca aseara ne-am grabit si am uitat hanoracul!

Nu stiu daca ati vazut filmuletul cu mama urs panda, care a tot circulat saptamanile astea pe retelele de socializare. Daca nu l-ati vazut, vi-l descriu. O mama urs panda sta linistita in fund si mananca niste bambus. In spatele ei, un pui de urs panda isi face de lucru. La un moment dat, mama de urs panda este lovita de simtul responsabilizarii si pare sa-si aminteasca brusc despre existenta puiului. Se intoarce, bulversata, pentru a se asigura ca puiul e inca acolo. Imaginea e foarte amuzanta. Fix asa m-am trezit si eu din reverie.

Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Înainte să nasc primul copil, așteptările mele referitoare la ceea ce va urma erau destul de jos
Știu că vorbeam cu mama la telefon și ea îmi spunea că speră să fie un copil vesel și că, dacă am noroc, poate va fi la fel de cuminte cum fusesem eu.
”Un vis de copil”

Copiii mei spun că îi bat, îi culc nemâncați și îi țin nespălați

Atunci când m-am apucat să-mi cresc copiii, mi-am setat și eu, ca orice mamă fost sau actual-corporatistă, niște scopuri. Ce urmăresc eu să fac cu treaba asta, unde vreau să ajungem… Da. Și m-am concentrat mai puțin pe rezultatele care urmau să vină pe termen scurt, mai degrabă concentrându-mă pe cele pe termen mediu și lung.