33 de zile cu intenție

Azi am ajuns, pentru prima dată la Social Media for Parents, EVENIMENTUL de la care nu ai cum să lipsești dacă ești blogger de parenting. Bine, eu am lipsit până acum pentru că mi-am găsit scuze în fiecare an să nu ies din zona de confort. Ba că sunt cu copiii, ba că e fix de ziua mea, ba că una, ba că alta… De fapt, mi-era frică să mă duc, pentru că sunt timidă și retrasă și n-o să am cu cine să schimb trei impresii sau o să fiu obligată să interacționez cu oameni pe care nu-i cunosc și care habar n-au cine sunt eu. În esență, mă temeam că o să retrăiesc anii de generală, cu diferența că în generală mă ascundeam în prieteniile cu fetele mele, la fel de puțin populare ca mine, iar aici n-aveam unde să mă ascund. Mă rog, de suprafață, țineam în continuare cu dinții de motivele pragmatice: greu cu copiii, sunt plecată din oraș, îmi pare rău, vă urmăresc online.

Pentru prima dată, anul ăsta am cochetat cu ideea de a ieși din zona-mi de confort și să merg, dar mi-a trecut. De fapt, mi-a trecut și mi-a tot revenit. Am tot oscilat între da și nu, până când am ales nu. În ultima clipă, după o discuție cu Daniela de la Femeia Independentă am ales să trag o rochie pe mine, niște sandale în picioare și să mă prezint la Hotel Caro. Și m-am prezentat. Și m-am întâlnit cu multă lume dragă mie, cu multe mame minunate pe care nu le-am mai văzut de mult timp, am avut pe cine pupa și pe cine îmbrățișa, am avut cu cine schimba impresii și păreri, am avut onoarea de a îmbrățișa bebeluși pufoși și adorabili și, una peste alta, m-am simțit mult mai în largul meu decât m-aș fi așteptat.

Ce mi-a rămas, însă, în minte, a fost discuția pe care am avut-o cu Otilia Mantelers, care mi-a zis la un moment dat că mă admiră sau că îmi admiră evoluția, nu mai știu exact pentru că mă concentram pe a primi complimentul și nu pe a-l respinge, cum am învățat eu că se face (grrr).  Lăsând la o parte faptul că … na … am ajuns, în sfârșit, să mă simt bine atunci când primesc gânduri pozitive despre mine, m-am dus cu mintea instant la o situație similară. Acum mulți ani, când eram eu mică și mergeam cu autobuzul 126 către școală, plecam dimineața mereu la aceeași oră din stația din colțul străzii. Asemeni mie, mulți alți pasageri ai autobuzului plecau la aceeași oră, cu același autobuz, în fiecare dimineață. Printre ei, o fată roșcată, cu părul ondulat, care mă fascina în fiecare dimineață. Nu știam ce e cu ea, dar îmi apărea în față parcă învăluită într-un halou. Părea atât de vie și de proaspătă și de frumoasă și de bună, că nu-mi puteam lua ochii de la ea. Aș fi vrut să știu tot despre ea, cum o cheamă, unde învață, ce face în timpul liber, ce citește, ce muzică ascultă, ce mâncare îi place, CUM DE TRĂIEȘTE ATÂT?! CUM DE E ATÂT DE VIE?! Cum de îmi sare în ochi, cum de parcă o cunosc de o viață. N-am vorbit niciodată cu ea și la un moment dat, orele noastre de autobuz au luat-o pe căi diferite. Și n-am mai văzut-o.

 

N-am mai văzut-o până astă toamnă, când am regăsit-o la lansarea cărții Mihaelei Coșescu, R-Mami. Lume mică și frumoasă. Era acolo. La fel de colorată, tot cu halou, la fel de vie. M-am foit, m-am sucit, m-am răsucit… Până la urmă, mi-am luat inima în dinți și i-am mărturisit iubirea mea platonică de copil de generală și cât de tare mi-a rămas ea în minte de atunci. Cât mă fascina și cum era ca o zână pentru mine, dimineața la ora 7.30, în autobuzul aglomerat, cu geamuri aburite. Ne-am îmbrățișat și a fost un moment frumos. Și m-am simțit fantastic. M-am simțit fantastic să mă duc la o străină și să-i spun că ea mi se pare fantastică și că, deși nu mă cunoaște, a fost fantastic de importantă pentru mine în fiecare dimineață, în fantasticul autobuz 126. Am simțit că explodez de bucurie și de mulțumire și parcă inima era un borcan pe pereții căruia se prelingea miere călduță. Fix așa m-am simțit.

Așa că azi, după ce am inspirat complimentul Otiliei și l-am lăsat să ajungă în colțișoare de inimă și minte, mi-am amintit de ziua aia și apoi m-am întrebat de ce oare nu fac asta mai des. Și pentru că tot vine mâine ziua mea, mi s-a părut ocazia perfectă să și implementez. Printr-o provocare. Dacă mă urmăriți de mai mult timp și dacă suntem și prieteni pe facebook, poate că știți despre provocarea #100ziledesinceritate, pe care am ținut-o public și care m-a golit de multe pietre care-mi apăsau tare pe piept. Mi-a făcut tare bine să mă dezvelesc nițel și să mă recunosc puțin prin spatele măștilor de social media. Așa că nu doar că nu mă tem de provocări, dar îmi și plac mult, pentru că am simțit pe pielea mea câte îmi aduc.

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba. Să ies de pe pilotul automat și să trăiesc de-adevăratelea. M-am pus, deci, la birou cât timp făceau copiii baie și mi-am propus 33 de lucruri pe care să le fac începând de mâine, câte 1 pe zi. Pot părea banale, dar am zile în care mi se pare că trăiesc extrem de deconectată de la mine însămi, așa că în una din zilele astea o să-mi prindă tare bine ”mergi la un muzeu” sau ”ascultă melodia preferată fără să faci altceva în timpul ăsta”. Mici nimicuri, ca niște macazuri, care mai schimbă puțin direcția.

Dacă și voi aveți nevoie să vă mai reconectați, vă invit să facem treaba asta împreună. Să trăim cu intenție 33 de zile, începând de mâine. Și să împărtășim impresii la final, despre cum ne-am simțit și dacă și cum ne-a ajutat.

Așa. Deci, cu asta am rămas eu de la Social Media for Parents 2018, de azi.

Relații toxice, abuzuri și cum le evităm

Unul din lucrurile pe care le învățăm atunci când suntem agresați fizic sau verbal de părinții noștri (în general, toxici), e că așa arată iubirea. Poate că ați tot auzit prin jurul vostru că ”iubirea doare”. Așa am învățat. Că doare.

Ce si cum sunt parintii toxici

E greu să fii copil de părinte toxic și e și mai greu să accepți că nimic din ce s-a întâmplat nu avea, de fapt, legătură cu tine. Că tu n-ai greșit cu nimic și că nici părintele nu ți-a vrut răul în mod explicit, ci că și tu și el ați fost prinși într-o roată a nedreptății.

Sunt norocoasă

Acum vreo 15 ani, când mai aveam nițel și terminam liceul, ideea de consiliere de carieră pentru elevi era o dovadă supremă de narcisism. Un ifos. Tichie de mărgăritar. Timpurile erau mișcătoare. Parcă ne modernizam și parcă totuși nu. Parcă părinții noștri încă nu puteau privi înainte fără teama de a fi prinși din urmă de griul blocurilor și oamenilor la fel care îi urmăreau cu guri căscate de monstru care se hrănise atâta vreme cu tinerețea, bucuria și sinceritatea lor. Parcă le era teamă tuturor adulților din jurul nostru să facă un pas înainte, ca să nu se trezească apoi că fac doi înapoi. Tot ce era în jurul nostru părea să fie o realitate de cristal, pe alocuri crăpat, pe alocuri murdar, dar amenințat în permanență că la orice vânt mai puternic, va fi spulberat definitiv de cel mai mic fir de nisip.

Așadar, puțini păreau cei care să aibă o idee despre ce va fi să fie. De fapt, privind în urmă, părinții din generația noastră îmi pare că se împărțeau în trei categorii.

Părinții care păreau să știe cum vor evolua lucrurile. Puțini la număr. Foarte puțini, chiar și între părinții colegilor mei, deși am învățat la o școală puțin mai ”în bulă”. Sau ”în afara bulei” de oameni ce nu știau altceva decât comunism.

Apoi veneau părinții curajoși. Care, deși nu știau ce o să se întâmple, își puneau speranțele în ”afară”. Mulți dintre colegii mei au plecat ”afară”, în Germania sau Austria, unde au făcut o facultate sau alta și de unde cei mai mulți nici că s-au mai întors. Nici n-ar fi avut la ce.

Din a treia categorie făceau parte părinții care se temeau de viitor, pentru că părea atât de diferit de trecut, cu toate astea putea să ajungă să fie chiar la fel la un moment dat. Și nu reușeau să-și dădeau seama ce-i mai rău. Să fie la fel, sau să fie altfel? Cam așa cred eu că au fost și părinții mei. Iar pentru că nu știau foarte bine ce o să fie, s-au gândit că cel mai de folos mi-ar fi să fiu flexibilă. Recunosc, asta simt și eu pentru copiii mei. Că asta e important pentru un viitor incert. Să fie flexibili. Ce însemna flexibilitatea acum 32 de ani e diferit de ce înseamnă (cel puțin pentru mine) flexibilitatea acum, iar asta e o poveste pentru altă zi.

Pe principiul trebuie să știi să faci de toate și nimic, ca să te poți angaja oriunde, am ajuns să învăț la facultate să fac traduceri. De parcă nu mi-ar fi fost suficient 12 ani de școală plus vreo 3 de grădiniță de germană matern, limba secundară îmi fu germana… Învățam, din nou, declinări, conjugări, verbe regulate și neregulate. Vreo 4 ani. La finalul facultății, aveam o diplomă care-mi permitea să-mi iau autorizația de traducător pentru limbile engleză și germană. Pentru limba engleză n-am depus niciodată actele. Pentru limba germană puteam să mi-o iau chiar și fără facultate, în baza altor testări, examene și diplome ce le mai aveam. Nu eram nivel C2, eram nivel C1. Iar asta era suficient. Dar, aveam o diplomă de facultate, care nu m-ar putea stigmatiza niciodată ca fiind supracalificată. Practic, asta însemna că mă pot angaja oriunde.

4 ani pierduți din viață, pentru că n-am avut curajul la momentul respectiv să pun un picior în prag și să spun ceea ce simțeam. N-aș fi vrut să merg la facultatea asta inutilă (sau, hai să fiu drăguță; să-i zic ”parțial inutilă”, din respect față de cei câțiva profesori minunați pe care i-am cunoscut acolo… căci au fost). Aș fi vrut să merg la altă facultate. De exemplu, mi-ar fi plăcut psihologia. Mama spunea, însă, că psihologia nu-i o facultate serioasă, pentru că ”toată lumea” face psihologia. Apoi, că-i greu și costisitor să-ți deschizi un cabinet și ce-o să te faci? O să mori de foame cu diploma de psihologie în brațe. N-a fost loc de negociere, nu doar pentru că ea a închis ușa, ci și pentru că după ce a închis-o ea, eu, ca un copil demn și respectuos ce eram, am încuiat-o bine cu cheia, pe care am aruncat-o departe. Aia e. Nu-i de mine psihologia.

Mi-au mai trebuit vreo 10 ani să mă trezesc. A fost adevărat, facultatea mi-a acordat multă flexibilitate. Știam bine germana, iar asta m-a ajutat mereu să-mi găsesc locuri de muncă ok. Am schimbat domeniile, am trecut prin corporație, am făcut marketing, finance, am trecut de la una la alta, negăsindu-mi, de fapt, locul, dar punând suflet peste tot unde simțeam că e ceva nou de învățat, că am libertate să mă desfășor, că ceea ce fac eu e cât de cât important și relevant în lumea asta.

Când am intrat în concediu de maternitate cu Ema, V. m-a întrebat foarte serios într-o zi: ”Ce-o să faci când se termină concediul? Te mai întorci în corporație? Ca să știm cum ne organizăm”. Mi s-a părut SF întrebarea lui. Cum să nu mă mai întorc? Ce vorbă-i asta? O să ajungă copilul la 2 ani, o să-i găsim o grădiniță unde o s-o lăsăm dimineața la 8.30, apoi o să fugim s-o luăm la 18.30, ca orice familie din jurul nostru. Că așa se face. Ceva vreme mai târziu s-a dovedit că omul ăsta are un fler extraordinar. Sau că, poate, mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi.

 

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea. Pentru că, vreo 11-12 ani mai târziu, m-am întors la ușa aia încuiată, m-am căutat peste tot de cheie și am găsit-o la el până la urmă.

Am descuiat ușa și am intrat. Facultate, cursuri de formare în psihoterapie, tot felul de alte cursuri și cursulețe, certificări și diplome mai mult sau mai puțin utile, cărți, zeci de cărți, sute de cărți, terapia mea personală, etc. Voiam să recuperez toți anii ăștia și să aflu tot!

Apoi am început să lucrez cu clienți (mai degrabă cu cliente) și abia atunci mi-am dat seama cât sunt de norocoasă. Ce înseamnă să faci ceva din suflet și din inimă, cu pasiune și cu dorință. Să nu bodogăni că ai ședințe seara la 10 sau dimineața la 8 (ok, recunosc, 8 dimineața e off limits pentru o zgripțuroaică matinală ca mine :)). Să nu simți că muncești atunci când o faci. Să vezi și să simți că dai înapoi lumii tot ce poți tu mai bun. Să te cunoști mai bine din fiecare ședință, căci cred că terapia și consilierea sunt oglinzi fantastice nu doar pentru client, ci și pentru terapeut.

Sunt norocoasă că ajung la mine povești care îmi apasă butoane și care mă îndrumă să mă caut mai mult. Că mă lovesc în față lucruri pe care încercam, ca un animal speriat, să le ascund și să le las mult în urma mea. Că îmi apar de atâtea ori, încât mi-e imposibil să le mai ignor și îmi suflec mânecile și mă pun pe treabă, să le întreb cine sunt și ce vor de la mine, să vedem cum putem merge alături, braț la braț în viața asta, care poate să fie frumoasă sau urâtă. Depinde ce alegi. Sunt norocoasă pentru toate femeile astea care mi-au intrat în viață și care m-au făcut să mă uit cu sinceritate la mine, ca într-o oglindă curată, în fața căreia stau dezbrăcată, limpede, cu toate cicatricile mele, fără să mai fug și fără să mă mai ascund.

Sunt norocoasă. Sunt norocoasă, așa cum a zis Ema aseară, când i-am povestit că n-am găsit sparanghel murat la Lidl, din care a mâncat la Simona și i-a plăcut mult, ci la Carrefour și are alt gust și e mult mai moale:

– Mami. Sunt cea mai norocoasă fetiță.
– Cum așa?
– Păi ai găsit sparanghel din ăla. Și nu doar că ai găsit sparanghel, dar pentru că mie mi-a căzut dintele și mi-e greu să mănânc, ai găsit sparanghel moale, ca să-mi fie ușor. Sunt foarte norocoasă!

O fi genetic. Vă mulțumesc tuturor!

Mai multe despre mine puteți citi aici.

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el. Din fericire, medicul meu mi-a recomandat analiza care testează funcția pancreasului chiar dacă eu nu prezentam niciun semn al diabetului gestațional. Din păcate, habar n-aveam de așa o analiză, la fel ca multe alte gravide din jurul meu, cărora medicul nu le recomandă această analiză. Despre diabetul gestațional am mai scris, dar astăzi vreau să vă arăt și perspectiva altcuiva.

Am avut ocazia să-i pun niște întrebări Dianei Știrbu, iar ea a fost atât de drăguță încât să răspundă pe larg la fiecare dintre ele.

De când a decis să devină mamă, antrenoarea de fitness Diana Știrbu și-a dedicat activitatea dezvoltării antrenamentelor pre și post-partum, pentru care a obținut o certificare internațională. Programele Dianei se numesc Fit Mom in Action și se desfăsoară într-un studio de fitness dedicat lor, în care proaspetele mămici se pot antrena alături de bebeluș.

DV: Ce este diabetul gestațional?

DȘ: Pe durata sarcinii, în uter se dezvoltă placenta care sprijină dezvoltarea fătului, face conexiunea între mamă și copil și îi asigură acestuia din urmă nutriția. Pentru a realiza toate aceste funcții minunate, placenta secretă mai mulți hormoni, iar unii dintre ei îngreunează acțiunea insulinei din corpul mamei, conducând la apariția diabetului gestational, numit și diabet de sarcină. 

Nevoia de insulină a femeilor însărcinate poate crește de până la 3 ori, iar atunci când pancreasul nu poate produce suficientă insulină, nivelul glucozei (glicemia) din sânge crește și apare diabetul gestațional. Din fericire, este o afecțiune temporară, care dispare după naștere în majoritatea cazurilor. 

DV: Cât de des apare această afecțiune?

DȘ: Conform unui studiu realizat de Federația Internațională a Diabetului, în anul 2017, 16,2% din femeile care au dat naștere s-au confruntat cu o anumită formă de hiperglicemie în timpul sarcinii și se estimează că 85,1% au fost datorate diabetului gestațional. Pe scurt, 1 din 7 femei însărcinate s-au confruntat cu diabetul în sarcină, iar tările cu venituri mici și medii, unde accesul la îngrijirea maternă este adesea limitat, conduc topul. 

 

DV: Eu am fost una dintre acele gravide cu diabet gestațional. Nu am avut la prima sarcină, ci doar la a doua. Am făcut eu ceva greșit de am ajuns să am diabet gestațional? (dacă da, ce? Dacă nu, ce provoacă diabetul gestațional?)

DȘ: Majoritatea femeilor cu diabet gestațional pe care le cunosc, tot la sarcina nr. 2 au fost diagnosticate. Specialiștii spun că femeile care au născut anterior un copil cu o greutate mai mare de 4.5 kg sunt predispuse acestei afecțiuni, deci există o legătură.

Există femei care fac diabet gestațional fără să știe că îl au. Primele simptome ale acestei afecțiuni temporare, dar cu efecte pe termen lung sunt: oboseală, gură uscată, senzație de sete, urinări dese, vedere încețoșată. Deoarece aceste simptome pot fi întâlnite și în cazul sarcinii fără probleme și mai ales pentru că diabetul gestațional poate să nu prezinte simptome, este recomandat să faci un set de analize medicale între săptămânile 24-28 de sarcină.

Apariția diabetului gestațional nu înseamnă nepărat că ai făcut ceva greșit. Diabetul gestațional nu este provocat de prea multă mancare, așa cum se vehiculează, ci de secreția de hormoni.

Cele mai predispuse la apariția acestei afecțiuni sunt femeile care:

  • Suferă de obezitate
  • Au dezvoltat diabet gestațional într-o sarcină anterioară
  • Au istoric de sindrom al ovarului polichistic
  • Au istoric familial de diabet

Însă diabetul gestațional poate apărea chiar și atunci când nu sunt prezenți factorii de risc mentionați mai sus.

DV: Știu că pentru a descoperi diabetul gestațional e nevoie de o analiză care măsoară toleranța organismului la glucoză. Eu am primit recomadarea de a face analiza ca pe o analiză standard, deși nu luasem mult în greutate și nu prezentam semne care ar fi putut prevesti diabetul gestațional. Prietenele mele, gravide, nu au primit recomadarea. Medicul le-a spus că nu fac parte din categoria de risc. Cine ar trebui, de fapt, să facă această analiză? Toate gravidele sau doar anumite categorii?

DȘ: Da, este nevoie de o analiză care masoară toleranța organismului la glucoză. Si eu am facut-o și la fel  ca și tine, nu prezentam semne că aș putea avea diabet gestațional. Recunosc că nu mi-a plăcut deloc experiența și îmi amintesc că bebelușul meu a fost agitat toată ziua după ce mi s-a administrat o doză atât de mare de glucoză.
Există medici care o recomandă și alții care nu includ această testare pe lista analizelor obligatorii.

Răspunsul meu este unul general, dar cred că fiecare sarcină este diferită și viitoarele mămici trebuie să urmeze sfaturile medicului care monitorizează sarcina.
Personal, cred că toate femeile însărcinate ar trebui să facă analiza aceasta. Este foarte important să știi daca ai sau nu diabet gestațional înainte să naști. Din experiența mămicilor pe care le antrenez, am aflat că daca ai diabet gestațional nu e recomandat să naști mai tarziu de 40 de săptămâni, de exemplu. Atât mama, cât și bebelușul trebuie monitoizați ulterior dacă a existat o sarcină cu probleme de glicemie.

DV: Dacă aflu că am diabet gestațional, e nevoie de insulină sau e suficientă o dietă anume?

DȘ: Tot medicul este cel care decide acest lucru, în funcție de caz. Am avut și am multe mămici pe care le antrenez și au diabet gestațional. Toate urmează o dieta și medicul le-a recomandat să dubleze numărul de antrenamente pe săptămâna. Niciuna nu ia insulină.

 

DV: Cum ar trebui să arate dieta respectivă? Ce are și ce nu are voie o gravidă cu diabet gestațional?

DȘ: Nu există o dietă general valabilă, dar există câteva principii care stau la baza unei diete recomandate de medicul care monitorizează sarcina și/sau nutriționist.

Alimentația echilibrată în timpul sarcinii are o influență importantă asupra sănătății tale și a copilului pe care îl porți. Chiar dacă ai fost diagnosticată cu diabet gestațional, nu trebuie să privești sarcina ca pe o perioada a interdicțiilor alimentare, gândește-te că este mai degrabă o perioadă în care devii responsabilă pentru copilul care începe să se dezvolte și pentru propria sănătate.

Planificarea meselor în diabetul gestațional joacă un rol important în creșterea glicemiei după masă, iar reglarea glicemiei este necesară pentru siguranța fătului.

Va trebui să îți automonitorizezi glicemia, efectuând 4 măsurători pe zi, respectiv în repaos alimentar și la două ore după mesele principale.  În cazuri excepționale, se măsoară glicemia și înainte de celelalte mese.

Un meniu echilibrat pentru o mămică diagnosticată cu diabet gestational este împărțit procentual, astfel:

  • 30% din calorii ar trebui să provină din proteine din surse animale cum sunt carnea, ouăle, lactatele, fructele de mare sau din surse vegetale, cum sunt ciupercile, fasolea, năutul și altele.
  • Apoi, în jur de 30% din calorii pot proveni din grăsimi și încă 10% din grăsimi saturate.
  • Cele 40% de calorii rămase pot fi luate din carbohidrați, cum sunt pâinea, cerealele, pastele, orezul, precum și din fructe și legume.


DV: Sportul influențează diabetul gestațional? 

DȘ: Printre nenumăratele benefici ale activității fizice se numără și reducerea țesutului adipos, arderea glucozei  și reducerea rezistenței la insulină, care conduce către o glicemie normală.

Așasar, DA, sportul înfluențează diabetul gestational, într-un mod favorabil pentru mamă. DA, o femeie însărcinată poate să facă mișcare, este impetuos necesar să facă mișcare dacă medicul îi permite. 

Recomandările medicilor pentru gravidele diagnosticate cu diabet gestational care mă contactează pentru antrenamente conduc către 4-5 ședințe pe săptămână. Antrenamentele prenatale au exerciții specifice și pot fi realizate la orele de grup sau în cadrul unor sesiuni private.

Nu pot încheia fără a menționa alte câteva beneficii ale sportului, atât asupra ta, cât și asupra bebelușului: sporește rezistența fizică și oferă mai multă energie, astfel încât complicatiile caracteristice sarcinii, precum grețurile, vărsăturile, constipația, oboseala și durerile de spate sunt reduse.

Recomand programele personalizate de antrenamente în timpul sarcinii sau programele de grup pe care le dezvolt, despre care puteți citi mai multe pe www.dianastirbu.ro

DV: Mulțumesc!

Vaaaai, ce bine îți șade în rochia asta!

Nu e un articol despre rochii. E un articol despre asumare. Despre relațiile dintre oameni. Despre autenticitate. Despre intimitate. Despre iubire de sine. Despre iubire de ceilalți.

Când proiectăm asupra copilului

A fost odată ca niciodată o mamă. O mamă care fusese și ea copil, apoi adolescentă, apoi devenise adult.

În viața ei de dinainte de a deveni mamă, fetița și apoi femeia despre care vă povestesc, a avut o viață proprie. Cu bucuriile ei mai mici sau mai mari, cu dezamăgirile ei mai mici sau mai mari, cu temerile ei mai mici sau mai mari.

O parte dintre emoțiile puternice le-a trăit la intensitatea lor atunci când ele s-au întâmplat. A plâns când și-a pierdut păpușa preferată, s-a supărat când a împins-o un băiețel pe tobogan, i-a fost teamă când s-au stins luminile în dormitor, s-a bucurat când a ieșit la un picnic cu mama și cu tatăl ei.

Însă, o parte din ele nu le-a mai trăit așa.

Când și-a pierdut păpușa preferată și a plâns, i s-a spus ”N-ai de ce să plângi. Nu mai plânge. Luăm alta. Sunt alții care au probleme mai mari și nu mai plâng”. A înțeles atunci că nu e acceptabil să plângi și că, oricum, problemele ei nu sunt suficient de importante.

 

Când s-a supărat când a împins-o băiețelul pe tobogan, i s-a spus ”Lasă-l, n-a vrut nici el. O fetiță nu e frumoasă când e supărată. Ești mai frumoasă când zâmbești”. Atunci a înțeles că nu e în regulă să se supere, să se înfurie, că trebuie să zâmbească mereu, indiferent ce i s-ar întâmpla.

Când a spus că îi e frică de întuneric, i s-a spus ”N-ai de ce să te temi. Fetiță mare și plângi pentru întuneric? Nu mai fi prostuță”. Și atunci a învățat ceva. A învățat că temerile ei nu sunt acceptate, că ea e inadecvată, că trebuie să pară curajoasă și atunci când îi e frică.

Ce s-a întâmplat cu emoțiile?

Dar ce s-a întâmplat cu emoțiile pe care a simțit că nu le poate trăi la intensitatea lor reală, pentru că nu sunt acceptate? Doar ele nu s-au evaporat în neant… Până la urmă, deși nu le vedem, emoțiile sunt la fel de reale ca apa dintr-o cană, care se evaporă mult prea puțin fără o intervenție și dispare greu dacă nu e vărsată, băută sau fiartă.

Păi, emoțiile alea n-au dispărut, după cum spuneam. Ci s-au ascuns bine-bine și au stat acolo ascunse până la Marea Schimbare ce vine odată ce femeia din povestea noastră s-a transformat din femeie în mamă. După ce ea a născut, în corpul și în mintea ei a început o furtună. O furtună provocată și de hormoni, dar și văzându-se în situații foarte asemănătoare cu cele din copilăria ei, amintirile au început să iasă din ascunzători și au căutat contexte în care să se manifeste așa cum au fost construite să o facă.

Doar că, vedeți voi, acum nu mama trecea prin situațiile respective. Ci copilul ei. Și, deși semăna fabulos cu ea, copilul ei era o entitate diferită de ea. O altă ființă, cu alte trăiri, cu alte gânduri și cu alte așteptări. O ființă care poate că n-a simțit tristețe când și-a pierdut păpușa, pentru că nu îi era păpușa preferată. Ori o ființă care poate nu simte frică de întuneric, pentru că așa e construită sau așa s-a modelat. Sau o ființă care poate că a reacționat în cuvinte atunci când un băiețel a împins-o pe tobogan și și-a trăit emoția, care a dispărut în interiorul ei, la fel ca un pahar de apă băut pe nerăsuflate într-o zi de vară caldă.

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt, dar mama o poartă cu părul lung, pentru că toată viața și-a dorit păr lung și n-a avut. Un băiețel este respins la locul de joacă, iar el își gestionează foarte bine momentul și trăirea, dar mama plânge nedezdăjduită seri la rând, până când se duce între băieți și (își) face dreptate, pentru că retrăiește respingerea proprie de fiecare dată când o vede la alții. O altă mamă nu gătește niciodată spanac, convinsă fiind că fetiței ei nu-i place, pentru că nici ei nu-i plăcea când era mică.

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Apoi, lucrurile se complică. Mame care intervin în prieteniile semi-adulte ale copiilor lor deveniți deja adolescenți, mame care intervin în facultatea aleasă de copii, din pricina temerilor proprii, mame care intervin în căsnicii, mame care nu reușesc să vadă identitatea copilului lor, ci îl văd ca pe o extensie permanentă a propriei ființe.

Ce proiectăm pe copiii noștri?

Proiectăm temerile noastre.
Proiectăm idealurile noastre.
Proiectăm slăbiciunile noastre.
Proiectăm emoțiile noastre.
Proiectăm succesul nostru.
Proiectăm victime.
Proiectăm agresori.
Proiectăm copilăria noastră.
Proiectăm viața noastră.

Luați o pauză, inspirați profund de 10 ori și stați conectate/conectați cu gândurile voastre. Ce gânduri vă vin în minte? Ce situații în care ați proiectat? În care ați înzestrat copilul cu emoții pe care, poate, el nu le trăia? De câte ori ați intervenit încercând să salvați copilul din voi, să luați apărarea unei Cristine mici, unei Ioane mici, unei Mihaele mici (înlocuiește prenumele astea cu prenumele tău 🙂 )

Măcar o dată s-a întâmplat. Măcar de două ori. Măcar de nouă ori. Și atunci? Ce facem?

Asta… într-un episod viitor 🙂

Vaaaai, ce bine îți șade în rochia asta!

Nu e un articol despre rochii. E un articol despre asumare. Despre relațiile dintre oameni. Despre autenticitate. Despre intimitate. Despre iubire de sine. Despre iubire de ceilalți.

Fii egoistă… și neepilată dacă asta te face fericită

Suntem în 2018. Femeile au joburi similare cu ale bărbaților, oamenii încep să discute despre și să blameze practica de a plăti bărbații mai mult decât femeile pentru aceeași muncă făcută, există, în continuare, femei care militează pentru egalitatea dintre femei și bărbați pe toate planurile. Chiar ieri am văzut filmulețul ăsta:

Noi, lumea în care trăim noi începe să fie foarte diferită de lumea în care am crescut.

Și-i bine să profităm de asta. Știu că există o bulă, în interiorul căreia femeile sunt libere și de succes (orice ar însemna succesul pentru ele) și parteneri egali în familie. Și știu și că în afara bulei, femeia e încă un accesoriu al bărbatului, un accesoriu care fie se dezbracă la comandă, fie face tocăniță la comandă, fie ambele. Femeia care trebuie să mulțumească bărbatul, să mulțumească familia, să mulțumească societatea, comunitatea, mapamondul.

Dar, ca evoluție, femeile încep să se vadă pe ele însele diferit. Așa că și ceilalți încep să le vadă tot diferit.

 

Citeam zilele trecute un studiu făcut anul trecut pe un eșantion destul de mic de femei și bărbați, dar din care s-au tras niște concluzii. În creierul nostru există niște neurotransmițători care îl ajută să funcționeze. Printre neurotransmițătorii ăștia se numără și dopamina, care, printre altele, ajută la funcționarea centrilor de recompensă din creier. Niște cercetători au vrut să vadă ce face bărbații să se simtă bine și ce face femeile să se simtă bine, așa că unora le-au administrat un medicament care blochează dopamina, iar altora placebo.

Rezultatele au arătat că, în situațiile la care au fost expuse, creierul femeilor le-a răsplătit când au fost generoase, iar creierul bărbaților i-a răsplătit atunci când au fost egoiști.

Iar asta e explicabil.

În decursul istoriei, femeile au fost considerate, în cea mai mare parte a planetei, inferioare bărbaților, iar comportamentele lor egoiste au fost blamate. Rolul femeii era acela de a avea grijă de familie, de copii, de bărbat, de casă, de comunitate. Femeile nu puteau, deci, să fie egoiste.

Dar, câteodată, e bine să ne bucurăm de vremurile în care trăim și să conștientizăm că e nevoie și de puțin egoism. Câteodată e bine să-i arăți inclusiv creierului tău, că ai nevoie de timp pentru tine, că ai nevoie să nu te intereseze de rufe și vase, că ai nevoie să te urci pe bicicletă și să lași aspiratorul în debara, deși e murdar pe jos.

Câteodată e nevoie să citești o carte și să comanzi pizza. Câteodată e nevoie să iei copiii de mână și să plecați direct la Therme, deși ai atâtea lucruri de făcut. Câteodată e nevoie să te duci la birou, pentru că nu poți fi doar casnică. Iar câteodată e nevoie să-ți dai demisia și să crești roșii pe balcon. Câteodată e nevoie să înveți copiii să-și curețe masa după ce au mâncat și să aspire mocheta din hol. Câteodată e nevoie să pună partenerul rufele la spălat. Câteodată e nevoie și de astea. Și e nevoie să faci tu pentru tine ce vrei să faci tu pentru tine.

 

Pentru că, doar tu poți face toate astea pentru tine. Tu știi ce îți trebuie și ce vrei și tu ești cea care întinde mâna și le ia. Tu știi când ai nevoie să ceri ca să primești și tot tu știi când e nevoie să faci singură.

Unii ar spune că doamna din filmulețul de mai sus e egoistă. Că n-o interesează cum se simt ceilalți când ea apare așa păroasă în troleibuz. Așa o fi. O fi și un act de bravadă. Sau o fi pura acceptare a faptului că: ”eu nu mai vreau să mă epilez și asta e decizia mea și sunt egoistă, iar asta mă face să nu mă mai supun unor chinuri care mă fac nefericită. Și voi contribui altfel în comunitatea mea. Dar nu epilându-mă.”

Poate tu n-ai o problemă cu epilatul. Poate ar trebui să accepți că nu-ți place să gătești sau să calci sau să aspiri prin casă. Sau să ții dietă. Sau orice altceva. Acceptă-ți-le. Evită-le, dacă poți. Încearcă să faci ce-ți place. Uită-te și la ceilalți în timp ce le faci. Dar nu uita să te uiți și la tine…

Și apropos de feminism, să știți că a apărut volumul 2 al cărții ”Povești de seară pentru fete rebele”. Noi avem primul volum și l-am citit de câteva ori integral cu copiii. Acum am comandat și al doilea volum, care încă n-a ajuns la mine. Dar abia aștept să-l văd și să-l citesc.

Primul volum prezintă 100 de femei care au schimbat lumea prin lucrurile mai puțin sau mai mult mărețe pe care le-au făcut. E o carte plină de inspirație, mai ales că multe dintre femeile de acolo ne sunt contemporane. (Văd acum că au și pachet cu ambele cărți, cu 15 lei mai mult decât am dat eu doar pe primul volum)

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

Fericirea e o alegere

Nu. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită. Pe mine una mă scot din sărite remarcele astea, pentru că simt că arată cu degetul.

Dacă nu ești fericită, e vina ta!

Aha! Nu ești fericită! Aha! E numai și numai vina ta. Păi dacă nu ți-ai dorit? Ce să-ți fac? Zici că vrei să fii fericită, dar nu-ți dorești asta, de fapt. Nu. Doar declari că vrei să fii fericită, când tu ești o incompetentă și o incapabilă care nu-i în stare nici măcar de atâta lucru. Uite, eu am putut! Vecina mea a putut! Mai știu o doamnă care a putut. Dacă noi am putut și tu n-ai putut, ceva nu e ok cu tine. Tu nu ești ok. Dacă nu ești fericită, nu ești ok.

 

De multe ori lucrurile astea de mai sus sunt spuse mai blând și cu intenții minunate. Nu cu intenția de a te face pe tine să te simți mică pe lângă mine, pentru că eu am decis și am putut și tu nu ai decis și nu ai putut, ci pentru că așa cred oamenii că e bine să te impulsioneze. Să-ți arate cât e de ușor, să-ți arate că și alții pot. Atunci sigur o să poți și tu.

Desigur, unele persoane chiar pot funcționa așa. Iar altele nu. Iar pentru cele care nu pot funcționa așa, e extrem de demotivant să auzi că e atât e ușor și alții au putut. Stai și-ți pui multe multe întrebări. Ție de ce nu ți se pare ușor? Tu de ce nu poți? Ce nu e în regulă cu tine?

Ce vreau eu să spun cu articolul ăsta e ceva diferit.

Nu. Nu e vina ta că ești nefericită

Nu. Deloc. Un cumul de factori te-a adus aici în punctul în care ești acum. Un cumul de factori pe care nu i-ai putut controla, care te-au cărat pe ei ca un val mare. Iar tu într-o barcă mică n-ai prea avut de ales la început. Iar când ți-ai dat seama că ai putea face ceva, era prea târziu. Îți pierdusei și vâslele și velele și se duse totul pe apa sâmbetei.

Maya Angelou zice o treabă foarte drăguță și foarte în ton cu ce gândesc eu despre mine și despre ceilalți: Dacă ai fi putut mai bine, ai fi făcut mai bine.

Așa că, după cum spuneam, nu e vine ta că ești nefericită și nici vina ta că nu ieși din nefericire. Și…

Suntem singurii responsabili pentru fericirea noastră

Deși nu e vina ta că ești nefericită, deși nu e vina ta că ai ajuns aici și deși nu e vina ta că nu mai poți ieși de aici, e important să vezi cum fericirea ta e responsabilitatea ta și a nimănui altcuiva. Nu ești vinovată, ci ești responsabilă.

Ești responsabilă pentru viața ta, pentru emoțiile tale, pentru acțiunile tale. La fel cum și ceilalți sunt responsabili pentru viețile lor, pentru emoțiile lor și pentru acțiunile lor.

 

Atunci când vei putea privi lucrurile așa, când vei înțelege că nu soțul e cel dator să te facă fericită și că nici tu nu ești de vină pentru nefericirea mamei tale, sau a surorii tale sau a prietenilor tăi, lucrurile vor căpăta alt sens. Un sens în care a fi fericit e o alegere. Nu o alegere pe care să o faci astăzi, sec, la cafea, ca o promisiune. Ci o decizie care să te ajute să te mobilizezi să găsești resurse interioare și exterioare pentru a depăși nefericirea.

De unde vine nefericirea?

După cum ziceam, nu-i suficient să zici ”de mâine nu mai sunt nefericită”. N-o să funcționeze. E ca și cum ai zice ”de mâine n-o să mă mai doară capul”. Caută adânc în tine și vezi ce cauzează, de fapt, nefericirea asta. Nu, nu sunt șosetele soțului împrăștiate prin casă și nici faptul că te critică pentru că faci grești tocănița sau nu știi să crești copiii. Nu e nici șefa nesuferită și nici farmacista care ți-a vorbit în doi peri și ți-a dat siropul greșit. Nu e bătrânica din parc, deși a făcut un comentariu nepotrivit, nu e vecina, nu. Suferința ta e mai adâncă, ascunsă de straturi de nefericiri inventate, căutate, găsite .

E greu să-ți iei timp să faci introspecții. De multe ori nici nu știi de unde să pornești. Ce-i aia ”meditație” și ce trebuie să faci ca să meditezi? Și de unde știi că ai găsit ce trebuie? De multe ori nu găsești ce trebuie, pentru că ai un creier foarte inteligent, care te vede singură, așa că decide să te protejeze de amintiri neplăcute, urâte, dureroase. Nu ți le arată…

E greu și să mergi la terapie. E posibil să nu funcționeze. E scump. E departe și n-ai timp. Nu ai găsit un terapeut bun. Nu crezi în așa ceva. Sau poate crezi, dar parcă nu-i de tine.

E greu să faci primii pași. E tare greu. Dar gândește-te bine… Cum e locul în care te afli acum? Ai vrea să fie altfel? Puțin altfel? Mult altfel?

Nu lua decizia ”de mâine o să fiu fericită”. Nu te autoflagela când, desigur, n-o să-ți iasă. Dacă mă întrebi pe mine, nici celorlalți nu le iese 😉 Nu le iese fără a înțelege că au nevoie de ajutor, fără a-l cere. Și oricum, cu cât își flendură mai mult fericirea prin fața ta, cu atât sunt mai mari șansele să fie o fericire de plastic. O mască pentru nefericire, pe care nici ei nu o mai recunosc, ci li s-a lipit de față și li se pare naturală.

Dar caută ajutor. Caută resure în afară. Caută momentele alea în care poți face ceva pentru a fi fericită. Desfă-te în bucăți și fă-te la loc. Într-o variantă upgradată. În ritmul tău. Când poți tu.

E un drum lung? Da. E un drum greu? Da. Caută momentul când te simți pregătită, fără vină, fără rușine, fără presiune. Și pune primul picior pe poteca galbenă.

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei?