Ordinul de protecție

Acum câteva luni începusem o serie de articole legate de relațiile toxice în care intrăm în decursul vieții noastre. Avem relațiile toxice cu părinții noștri, avem relațiile toxice cu prietenii noștri (pe tema asta încă sunt datoare cu un articol), putem ajunge să avem relații toxice chiar și cu copiii noștri. De departe cea mai dăunătoare este relația toxică cu partenerul.

Victima unei relații toxice reușește tare greu să iasă din această relație (în primul rând pentru că apar mecanismele de apărare care o fac să nu conștientizeze situația în care se află), cu atât mai mult cu cât poate fi dependentă total sau parțial de agresor (cum e cazul copiilor sau femeilor care depind financiar de partenerii lor) sau atunci când îi este frică (când partenerul o agresează fizic și o amenință cu alte agresiuni sau cu alte tipuri de repercusiuni).

Pentru că domeniul meu în care pot consilia și oferi sprijin este doar cel psihologic, am rugat-o pe Iulia Dumitru să îmi/ne explice cum e cu ordinul de protecție. Pe Iulia o cunosc personal și e o persoană minunată, și, din ce am observat, o avocată extrem de dedicată, care își face meseria cu pasiune. Mi s-a părut persoana perfectă să ne lumineze puțin.

Deci, despre ordinul de protecție, av. Iulia Dumitru ne spune așa:

”Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor. În acest caz, cercul în care victima şi agresorul se încadrează este unul prestabilit, calificat de legiuitor sub noţiunea de „membru de familie”, fără însă a stabili limitativ aplicabilitatea ordinului de protecţie la cadrul familial aşa cum a fost stabilit de legea civilă în genere, ci la un cadru extins ce are în vedere persoane care convieţuiesc. Procedura este una specială, de urgenţă.

Așa cum arată capitolul IV din Legea nr. 217/22.05.2003, modificată şi completată prin Legea nr. 25/09.03.2012 poate fi solicitat ordinul de protecţie, acesta reprezentând o măsură aflată la dispoziţia victimei violenţei în familie.

Obligațiile și interdicțiile ordinului de protecție

 

Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Agresorul poate fi obligat să suporte chiria de la domiciliul ales de victimă

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

Pe lângă oricare dintre măsurile arătate mai sus, instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.

Cine poate depune cererea pentru emiterea ordinului de protecție?

 

Montse Barderi - Iubirea nu doare. Tot ce trebuie sa stii despre iubirea adevarata -
Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal dar poate fi introdusă în numele victimei şi de:

a) procuror;

b) reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie;

c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.

La cerere, persoanei care solicită ordinul de protecţie i se poate acorda asistenţă sau reprezentare prin avocat.

În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.

O copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus cererea de emitere a ordinului de protecţie se comunică, în maximum 5 ore de la momentul pronunţării hotărârii, structurilor Poliţiei Române în a căror rază teritorială se află locuinţa victimei şi/sau a agresorului.

Organele de poliţie au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

La expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.”

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Va fi vreodată suficient?

Va fi vreodată suficient?Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cam asta e viața noastră, societatea noastră, în care pare că niciodată n-ar fi suficient. Alergăm de zăluzi după bani mai mulți, după diplome mai multe, după clienți mai mulți, după case mai mari, și mai mari, și mai mari, după mașini mai puternice și nu ne e niciodată suficient. Viața devine doar o alergătură după a avea mult și după a fi cineva.

Am fi tentați să dăm vina pe societate. Aste ne dictează și asta se așteaptă de la noi. ”Haina nu-l face pe om” e o expresie care încearcă să combată evidentul. Ba haina îl face pe om, felul în care el se prezintă, mașina pe care o conduce. Vă zic din experiență proprie, dacă vreți. Ca șofer de Volkswagen Golf din 2003 eram un om de rând, ca toți oamenii, ce meritau, poate, un ”bună dimineața” sec și atât. La un moment dat am schimbat mașina și m-am transformat într-un șofer de Mercedes Benz. De unde au răsărit invitații la cafele, s-au deschis porți și oportunități noi. Practic, mașina a devenit un bilet către ”lumea bună”.

 

Dar, până la urmă, chiar dacă societatea se așteaptă de la noi să avem casă cu piscină și să conducem un Mercedes Benz ca să primim respect și o mână întinsă, fuga noastră după mult, și mai mult, cel mai mult vine, totuși, din noi. Din golurile interiorului nostru, din lipsurile noastre, din viața noastră interioară superficială.

Viața noastră interioară există. E acolo și trăiește ca un bebeluș în pântecul mamei sale. Există, se dezvoltă, se mișcă. Șe mișcă atunci când o mișcă un gând, un sunet, o intenție. Transmite, oferă, se deschide. Sau, așa ar trebui. Scriam aici despre fetița din casa rotundă, fetiță care, până la urmă, renunță și tace.

Tace și viața noastră interioară atunci când îi e prea greu. Atunci când crede că așa e mai bine pentru ca noi să nu murim de nefericire. Dispare viața noastră interioară, cu tot cu vitalitatea noastră. Vedem oamenii pe străzi. Lenți sau rapizi, înalți sau scunzi, grași sau slabi, agitați sau calmi, dar gri toți. Gri și fără sclipiri în ochi, gri și fără viață în ei. Fără emoții. Oameni care au uitat ce înseamnă să te bucuri cu adevărat, oameni care nu știu cum se simte tristețea, oameni care au atâta furie reprimată în ei, încât mușchii nici nu le mai permit să zâmbească. Oameni care nu-și recunosc privirile în oglindă, oameni care nu-și recunosc durerea de pe fețele împietrite de lipsa forței vitale.

 

Toți oamenii ăștia gri trebuie să-și umple golul cu ceva. Vor să simtă și caută să simtă. Caută stimuli din exterior, pentru că cei din interior sunt amorțiți. Caută viteză, caută stroboscoape, caută adrenalină, de fapt. Caută obiecte, multe obiecte. Obiecte care bucură limitat, apoi dispar în hăul interior, unde stă ascunsă și vitalitatea și forța de a trăi cu adevărat, cu intenție și nu din inerție.

Eu sunt jumătate gri, jumătate colorată. Încep să simt mai mult (nu-i mereu ușor), încep să vreau mai puțin. Încep să înțeleg că sufocarea nu vine din exterior, din casa aglomerată, ci din interior. Când vreau să simt, nu mai dau muzica tare în boxe și nici nu mai cauta aglomerația. Când vreau să simt, închid ochii și mă uit în mine. Acolo e tot. Totul ascuns sub un strat gros de praf. Și în fiecare zi mai scot câte ceva din tot, mai curăț și șterg, văd culorile adevărate, apoi pun la loc. Știu. Cândva, totul îmi va fi suficient. Totul și o cafea.

Emotii date pe fata - Paul EkmanȘi pe tema emoțiilor și vieții interioare, am și o recomandare de autor: Paul Ekman. Dacă vreți să-l citiți în română, vă recomand ”Emoții date pe față” (de altfel, cred că nici nu a mai fost tradusă și alta)

La voi cum e? Aveți destul? Cu adevărat suficient?

 

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

lucru de acasaCine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Stați așa, că vă spun imediat. Lucratul de acasă e super. Câteodată. Din când în când. Câteodată, când n-am chef să văd față de om, poate nici măcar pe mine, mă întorc acasă după ce las copiii la grădiniță, mă bag în birou și lucrez de acolo. Câteodată, când am coșul de rufe plin, lucrez de acasă și mai pun o mașină, două, nouă, la spălat, cât lucrez eu, ca să revin la normalitate. Câteodată, când sunt -20 de grade afară, lucrez de acasă ca să nu-l las pe Doni singur în curte (și să înghețe) sau singur în casă (și să se urce pe pereți de plictiseală – ați zice că e la figurat, dar cred că e și la propriu).

 

Dar zi de zi să lucrez de acasă nu e eficient. Să vă explic de ce. Astăzi a fost una din zilele alea în care nu m-am dus la birou. Colega mea oricum era plecată la un curs, așa că tot singură aș fi fost și acolo. Drept urmare, am lăsat copiii la grădiniță și m-am întors. La 8:48, când lumea din cartier pleca la birou, eu intram în casă, ca o floare de cireș. Câtă invidie simțeam pe vremuri când vedeam oameni că intră în casă atunci când eu plecam la birou. Îmi imaginam că se duc direct în cada plină cu spumă sau în pat și că dorm până la prânz.

Să vă zic ce am făcut eu. Am intrat în casă și înainte să urc în birou, am intrat în bucătărie. Aseară am golit toate borcanele cu ingrediente și condimente și le-am pus la mașina de spălat. Peste noapte s-au curățat bine de tot. Așa că, azi dimineață, cel mai logic ar fi fost să le pun la loc, nu? Am golit mașina de spălat vase, am scos borcanele, am pus ingredientele la loc în ele. Apoi am umplut la loc mașina de spălat vase cu castroanele în care turnasem aseară ingredientele și condimentele. La final, era mizerie pe jos. Am aspirat. Dacă tot m-am apucat în bucătărie, am aspirat peste tot. Apoi am spălat pe jos. Apoi, am adunat jucăriile copiilor și am urcat cu ele să le pun la loc. Le-am făcut paturile și am mai ordonat pe la ei prin cameră.

Am intrat în birou și mi-am deschis laptopul. În timp ce-mi făceam lista de priorități pe ziua de azi, mi-am amintit că azi dimineață am dat drumul mașinii de spălat rufe, care acum era gata. Am golit uscătorul și l-am umplut la loc, cu lucrurile din mașina de spălat. Hainele din uscător le-am împachetat și le-am pus la loc prin dulapuri. Am pregătit o nouă mașină de spălat.

Am intrat din nou în birou. Am făcut câteva plăți, apoi mi-am amintit că voiam să fac mâncare de linte pentru diseară, dar că n-o pusesem la hidratat. Am coborât în bucătărie și am pus lintea la hidratat. N-am mai mâncat de ceva vreme și e păcat. Nu știu dacă știați (eu știu de pe vremea când avea Ema anemie), dar consumul de linte, mai precis consumul a 100 gr. linte conține peste 35% din doza zilnică necesară de fier. Și dacă tot m-am gândit la mâncare, mi s-a făcut și foame. Am amestecat într-un castron un iaurt cu o mână de fructe de pădure și câteva migdale și am urcat, din nou.

Am aerisit, am ordonat prin birou și mi-am dat seama că îmi propusesem să mă spăl și pe păr. Cu alte cuvinte, este ora 11 și n-am făcut aproape nimic. Și probabil că așa va fi până când voi pleca după copii. Mai rezolv o treabă, mai șterg un praf, mai rezolv altă treabă, mai organizez un dulap, șamd.

 

O să vă întrebați: dar ce e rău în asta? Păi… Dacă aș fi lucrat încă în corporație, unde salariul ar fi venit la final de lună indiferent cât aș fi lucrat (deși pe vremea aia nu eram așa gospodină și aveam și un apartament mai mic, deci mai puțin de muncă prin casă), ar fi fost absolut minunat. La final de zi aș fi făcut și treaba corporatistă și aș fi avut și casa în ordine. Dar nu lucrez la corporație. Lucrez pentru mine. Și atunci lucrurile stau altfel: timpul pe care nu-l lucrez, nu mi-e plătit. Trist, nu?

Dar se poate și să lucrezi de acasă.

Am făcut-o o vreme, doar că am simțit că am nevoie de prea mult autocontrol și concentrare. Încercam să respect următoarele ”reguli”, ca să pot fi eficientă:

Duș, cafea și haine de lucru

În primul rând, încercam să ies din starea de leneveală tipică pentru diminețile petrecute acasă. Asta înseamnă că era necesar să ies din pijamale, să fac un duș care să-mi dea energie și o cafea caldă, pentru inspirație. Statul în haine pufoase, în timp ce căscam, simțeam că nu mă ajută.

Ușa de la birou stă închisă

Am ținut foarte mult să-mi amenajez un spațiu special pentru lucru. L-am tot plimbat prin casă, până când am reușit să amenajez o cameră pentru a-mi fi birou. Așa că intram în spațiul de birou (acum cameră) și închideam ușa (existentă sau imaginară), ca să nu mai văd mașina de spălat vase, rufe, scame de pe jos, etc, ci să pot sta concentrată pe ceea ce mi-am propus să fac.

Programul zilnic

Deși nu-s as pe planificare (și nici nu-mi doresc), atunci când lucram de acasă era musai să am un program. O listă de priorități, iar printre ele mai puteam strecura x și y activități casnice, atâta timp cât mă țineam de orar. Adică, e ok ca între 2 și 3 să dau cu aspiratorul și să spăl pe jos. Dar la 3, fie că am terminat, fie că nu, mă întorc la birou. Altfel am observat că aveam tendința să mă lungesc mult și să tot trec de la una la alta, așa cum v-am zis că am făcut în dimineața asta.

Pauze puține

Știu, se recomandă pauze multe. Pe mine pauzele multe mă distrag de la muncă și îmi duc iar concentrarea către linte și vasele nespălate și rufele din uscător și scamele de pe jos. Eu prefer muncă intensă o perioadă de timp, până când termin. Iar când am terminat, am cam terminat și ziua de lucru. Da, pot lucra 4-5-6 ore doar cu pauze de mers la baie și sunt mult mai eficientă. Ăsta e unul din avantajele de a lucra de acasă.

Cam asta e la mine. Voi lucrați de acasă? Cum vă organizați?

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Eu, copilul etern

castel de nisip

Urmărește-mă pe Pinterest

– Pare să fie un loc tare singur acolo…

… îmi spune terapeutul. Știu unde e ”acolo”. În mine. Las capul în jos și îmi trag buza de jos peste aia de sus. Oftez prelung și contemplez la locul singur. E singur, da. E o fetiță mică, pe o plajă pustie și un castel de nisip. Fetița aia îs eu. Iar castelul e viața mea. Nu-mi aduc aminte când l-am construit. Am părul lung și stau liniștită lângă el. Mă uit la mare. În rest, e soare și atât. Se mișcă doar valurile, dar nu se aud. Nu se aude nimic.

– Treaba aia cu buza… Câti ani ai acum?

Câți ani am în locul ăla singur? Zic 4-5, deși habar n-am câți ani am. Mă uit la copiii mei. Nu, la 4-5 ani nu mai fac așa cu buza. La 2-3 fac. Deci sunt acolo, la 2-3 ani… Singură pe o plajă pustie. Am clădit cândva un castel de nisip înconjurat de multe ziduri și acum pare că aștept. Ce? Să se întâmple ceva? Să cadă? Habar n-am.

Momentul când s-a schimbat ceva în mine

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Story of my life, ca să zic așa. Eternul copil de 2-3-4-5 ani sau câți or fi fost. Eternul copil care îi invită pe ceilalți să aibă grijă de el. Apoi îi respinge, că doar el se descurcă singur și n-are nevoie de nimeni. Apoi se simte singur. Apoi o ia de la capăt.

Și mă uit în jurul meu. Și văd copii eterni peste tot, care au nevoie de sprijin și de părinți, chiar și la 50 de ani. Care simt că nu-s în stare, că trebuie să vină cineva să le arate cum și pe unde, care simt că n-au dreptul să spună, să ceară, care așteaptă în liniște, într-un colț. Ori care se revoltă și resping, care bat cu piciorul în podea și toarnă dulceață în ghetele musafirilor.

Pe lângă copiii eterni, mai văd și părinții eterni. Cei care au grijă de toată lumea și salvează pe toată lumea. Care îți aduc o pătură atunci când cred ei că ai nevoie, care te scot cu forța din casă atunci când simt ei că nu vrei să stai singur, care insistă să faci, care au grijă de tine. Și care te ceartă, care te tratează de sus, care știu mai bine pentru tine, ce gândești tu și ce-ți trebuie ție. Mă gândesc la ei și la dorința lor de a salva pe toată lumea. Or fi obosit și ei, că doar ușor n-o fi…

Văd așta și în consiliere, oameni care preiau un rol, o stare și o duc în cârcă toată viața, deși adesea li se pare greu, nedrept, obositor.

Copilul etern sau părintele tuturor

Mult timp așa am crezut că trebuie să fie. Că mă simt copilul ăla de nu știu câți ani pentru că sunt un copil. O să fie diferit când o să intru la facultate. N-a fost. O să fie diferit când o să mă mut de-acasă. N-a fost. O să fie diferit când o să am partenerul/soțul meu cu care să împart un apartament, o farfurie și un pat. N-a fost. O să fie diferit după ce o să mă mărit. N-a fost. O să fie diferit după ce o să am copii. N-a fost. O să fie diferit… nici eu nu mai știam când. Nu. A început să fie diferit atunci când am lucrat cu mine. Atunci când am identificat motivul și când am schimbat poteca vieții mele. Încă sunt copil de multe ori, încă sunt părintele tuturor de multe ori, încă încerc să salvez, să fac eu pentru ei, să mă dau de ceasul morții, dar, per total, mă simt mai bine cu mine.

Nu sunt singura ”așa”

Pentru că am fost convinsă că nu sunt singura în situația asta, că la fel ca mine mai sunt milioane de femei, de bărbați tineri sau bătrâni și că fiecare dintre ei are motivul său propriu și personal pentru care se simte așa, că fiecare dintre ei are propria sa poveste de viață, propriile blocaje, m-am gândit să compun un curs pe tema asta. Nici nu știu dacă să-i zic curs, pentru că sună prea didactic. N-am alt cuvânt, așa că rămâne ăsta.

Cum să devii adult

În curs vă invit să vă priviți viața de la bun început și să identificați diferiți factori prin ea. În funcție de ceea ce identificați, o să puteți să corelați factorii de atunci cu blocajele de acum. Veți găsi motivele pentru care nu reușiți, pentru care stați pe loc, pentru care nu vă simțiți doriți, pentru care nu vă simțiți importanți sau iubiți sau înconjurați de oameni sau orice alte lucruri vă mai împiedică să fiți fericiți. Tot astfel o să descoperiți și ce mecanisme de apărare folosiți, o să știți de ce o faceți și cu ce puteți să le înlocuiți, ce comportamente maladaptative aveți și de unde vin ele. Cum puteți să le aruncați la coș și să le înlocuiți cu unele eficiente.

Adeseori, starea constantă de copil sau părinte vine la pachet cu relații de dependență și codependență. De părinții tăi, de partenerul tău, de copii, de vreo prietenă… Am abordat și aspectul ăsta și o să găsești în materialele de curs un chestionar care să te ajute să determini dacă relația asta nesănătoasă există în viața ta.

Nu știu ce să mai zic. E cursul meu de suflet. Găsiți mai multe detalii tehnice în descrierea lui. Ce pot să vă zic e că momentan costă 47 de lei și nu cred că o să-i mai cresc prețul, pentru că vreau să fie accesibil cât mai multor persoane. Mă și gândesc că dacă vreți să-l parcurgeți, dar nu aveți cei 47 de lei, să-mi scrieți. Poate găsim o soluție împreună.

Cam atât. Eu am dărâmat castelul de nisip și construiesc de zor acum la ceva mai rezistent. În timpul ăsta m-au năpădit și toate bolile pe fond somatic, doar doar oi renunța. Ba cu ochii, ba infecții pe te miri unde. Dar n-am de gând să renunț. Habar n-am în cât timp o să fie cât de cât locuibilă casa asta la care lucrez. Cu siguranță încă mulți ani. O să vedem. Am răbdare.

Iar voi cursul îl găsiți aici:

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.

Cum să îți alegi terapeutul

cum îți alegi terapeutul

Să decizi că vrei să mergi la terapeut e un pas mare pentru dezvoltarea ta personală. E, de fapt, primul pas din mai mulți, până când vei ajunge, de fapt, să și faci terapie, să schimbi ce îți dorești să schimbi, să descoperi ceea ce nu știi despre tine și despre viața ta și să faci lucurile să fie ”altfel” (unde ”altfel” ăsta trebuie foarte bine definit, altfel e posibil să nu reușești mare lucru).

Deci, da. Să decizi că ai nevoie de terapie și că vrei să mergi la terapeut e primul pas. Apoi e posibil să te copleșească un gând: Unde găsesc eu terapeutul? Să fim compatibili, să mă înțeleagă, să mă ajute, să mă vindece. Să nu mă judece, să asculte și să-mi dea dreptate… Așa că începi să întrebi în dreapta și în stânga.

 

”Cunoaște cineva un terapeut bun?”

Dacă ai în jurul tău oameni care merg la terapie, o să primești, probabil, câteva recomandări și câteva contra-recomandări. Xulescu e minunat și ascultă și e empatic și găsește soluții. Ygreculescu a fost nasol, pentru că după 5 ședințe de terapie era mai rău decât înainte. Altul e mișto, pentur că e amuzant. Altul e nasol pentru că nu vorbește prea mult. Sau pentru că e prea obsedat de bani. Și tot așa.

Dar, ce înseamnă un terapeut bun? Cum îl definești? Atunci când ceri recomandări oamenilor din jurul tău, gândește-te dacă toți oamenii se înțeleg cu aceeași tipologie de oameni. Dacă toți cei din jurul tău au o impresie bună despre un anumit personaj, oricine ar fi el. Din păcate, să-ți alegi terapeutul nu e ca atunci când îți alegi chirurgul. Care are o rată de succes de 98%, pentru că taie, repară, coase la loc. În terapie e ceva care contează foarte mult, la fel de mult cum contează calitatea bisturiului unui chirurg. Pentru că un chirurg bun cu un bisturiu care nu taie, nu poate opera.

În psihoterapie, bisturiul ăla poate fi reprezentat de mai multe aspecte. Cel mai important fiind:

Conexiunea cu terapeutul

Intri în cabinetul de terapie și în primele secunde ai dat un verdict, chiar dacă fără să fii conștient de el. Îți place sau nu-ți place terapeutul. E ceva din el care te face să te simți confortabil și în siguranță, sau e ceva care te face să te simți nelalocul tău… Atunci când nu te simți confortabil și compatibil cu terapeutul tău, progresele vor fi minime. Pentru că n-o să te poți deschide. Pentru că rezistența la terapie va fi maximă și nu veți putea lucra împreună.

 

Unul din motivele pentru care te simți confortabil în prezența unui terapeut, este că îl asociezi cu cineva minunat din viața ta. Cu cineva care te face să te simți în siguranță. Cu un părinte iubitor, cu o mătușă, cu un bunic. Vă mai spuneam eu că asocierile sunt unul din instrumentele creierului nostru, de care el se folosește pentru a funcționa rapid rapid. Cu cine îl asociază creierul pe terapeut?

Rezistența la terapie

Odată începută terapia, creierul tău (dacă tot vorbeam despre el), poate începe să se teamă. Și atunci va opune rezistență. Știi clar că urmează o mare schimbare în viața ta, atunci când ajungi la rezistența asta… Iar creierul îți găsește o mie de motive să nu te mai lase să mergi la schimbare. Nu mai ai timp, ai fost la nu știu câte ședințe și te simți mai rău decât la început (ăsta e unul din cele mai clare semne), pui bani la saltea pentru o vacanță, ești obosit/ă, etc.

Sau, poate asocierea de la punctul 1 se schimbă. Transferi pe altcineva în papucii terapeutului și brusc parcă îți vorbește ca mama ta, care ți-a stricat viața. Sau ca bunica ta, de care ți-era frică atunci când erai mic/ă.

Rezistă rezistenței și vezi unde ajungi cu terapia.

1. Tipul de terapie

Există mai multe tipuri de terapie și e important să te gândești cu ce ai putea lucra mai bine. Există terapii care dau rezultat mai repede, dar sapă mai puțin adânc în tine, la fel cum există tipuri de terapii care ajung până în străfundurile tale, dar rezultatele vin mai târziu. Există terapie mai pragmatică, mai spirituală. Există orice, îți rămâne doar să alegi ce simți că ți se potrivește.

Aici ia în calcul și dacă vrei să rezolvi ceva punctual sau să te schimbi din temelii. Și mai ia în calcul și că te poți duce cu o problemă, care poate dezvălui rapid o altă problemă și tot așa, până când ajungi ca de la ceva punctual să rezolvi ceva imens și profund. Și de la o ședință, să ajungi la câțiva ani de terapie.

2. Sexul terapeutului

Gândește-te bine cu ce fel de terapeut simți că ai lucra mai bine. Cu UN terapeut sau cu O terapeută? Cum sunt relațiile din viața ta? Ai lucra bine cu un terapeut de același sex cu tine, sau simți că ai intra în conflict/cruciadă/competiție? Ai lucra bine cu un terapeut de sex opus, sau simți că te-ar face să te simți inconfortabil?

Dacă acum începi terapia, alege sexul cu care te-ai simți mai bine.

 

3. Vârsta terapeutului

La fel ca și la punctul 2, gândește-te ce ai prefera și ce te-ar face să te simți confortabil.

4. Live? Online?

Ce variantă preferi? Dacă ești în același oraș cu terapeutul, poți merge la cabinetul lui pentru ședințele de terapie. Dar, dacă locuiești într-un oraș unde există mai puțini terapeuți, sau unde nu există o anumită abordare, vezi dacă nu găsești pe cineva care poate lucra online.

5. Tarif

Cât ești dispus să plătești pentru o ședință de terapie? Prețurile variază și îți poți alege terapeutul și în funcție de buget (deși nu e cel mai relevant indicator, doar că e un indicator foarte practic).

Ce e foarte important să reținem, e că procesul terapeutic e un… proces. Care poate fi de lungă durată, de foarte multe ori. Și care, tot de foarte multe ori, e dureros. Și poate scoate la suprafață traume de care nici măcar nu știam. Și te poate face să atingi fundul mării la un moment dat. Să plângi râuri și râuri de lacrimi. Să suferi tare, tare de tot. Să dărâmi castelele de nisip pe care ți le-ai construit cu atâta migală. Să te lupți, să obosești, să nu mai poți. Și apoi, ca de nicăieri, să vezi lumina de pe luciul apei. Și să urci, să tot urci, până la oxigen, la soare și la o căldură plăcută și sigură. Să începis să dărâmi zidurile din jurul tău și să construiești cu ele un castel real, rezistent și puternic…

Și că e un proces al nostru, nu al terapeutului. Că el nu ne dă soluția magică, nici nu face el lucrurile pentru noi. Că nu trebuie să ne dea dreptate. Ci că trebuie să ne ghideze și să ne fie alături în călătoria noastră.

Abia aștept să ajung și eu acolo 🙂

 

Ceasurile bărbătești – Cum alegi ceasul potrivit?

V și-a ales întotdeauna el singur ceasurile și nu i-am făcut niciodată unul cadou. Dar am urmărit mereu subiectul și vreau să vă împărtășesc câteva idei dacă vreți vreodată să faceți cadou un ceas vreunui bărbat din viața voastră. 

Idei de folosit mostrele de parfum

Era o vreme când aveam multe mostre de parfumuri. Ori pentru că îmi cumpăram mai des cosmetice, ori pentru că se dădeau mai multe mostre la o singură cumpărătură, ori pentru că mai cumpăram și reviste și le puneau și în ele. Cert este că aveam colecții.

Râia la pisici

La pisici, râia este un diagnostic destul de rar, această boală a pielii fiind mai comună în cazul câinilor. Totuși, există și la feline mai multe tipuri de râie, unele cauzate de organisme microscopice care se regăsesc normal pe orice pisică, dar care din diverse motive ajung să prolifereze exagerat la un exemplar sau altul,

Relația cu părinții toxici

Săptămânile astea am tot scris despre părinții toxici, despre relațiile toxice, despre cum le evităm și despre cum le gestionăm. Pentru că da, în viața noastră pot exista și oameni toxici, fie că sunt ei părinți, iubiți sau chiar prieteni (o să scriu săptămâna viitoare și despre prieteniile toxice). Și pentru că tot am scris despre asta, am primit o grămadă de întrebări pe email, iar cele mai multe se legau de relațiile cu părinții toxici, pentru că sunt niște relații foarte greu de gestionat.

Am scris aici despre ce sunt părinții toxici, despre cum îi recunoaștem, despre cum și ce simt și gândesc copiii cu părinți toxici. Și v-am promis la finalul articolului că voi reveni cu strategii de gestionare a acestor relații. Pentru că părinții nu devin brusc ne-toxici atunci când copiii cresc, ci păstrează același tipar și aceleași comportamente și față de copiii lor deveniți adulți.

Deci? Ce facem cu mama toxică, ce facem cu tatăl toxic? Ce facem cu o bunică toxică? Cum ne poziționăm în relație cu ei pentru a putea fi liberi și fericiți?

1. Poți să pleci sau poți să stai

Cumva avem impresia că lucruri miraculoase se întâmplă atunci când vom pleca de acasă. Că atunci când n-o vom mai vedea pe mama sau pe bunica, brusc vom fi liberi din relația asta, vom putea fi fericiți și autonomi. Iar asta e parțial corect și parțial greșit. Să te dezlipești fizic de părintele toxic nu este suficient. Să pleci din casa părintească nu este suficient. Mesajele primite pe tot parcursul copilăriei le purtăm cu noi pretutindeni toată viața sau până când reușim să le schimbăm. Cu alte cuvinte, fără altă intervenție, a pleca de acasă poate ajuta puțin, dar părintele toxic va rămâne în noi, transmițându-ne același mesaje permanent.

Plecatul de acasă este o soluție abia atunci când rănile sunt vindecate sau pe cale de a se vindeca. Iar pentru asta avem nevoie de cele mai multe ori de:

2. Terapie

Cel mai important pas atunci când vrem să schimbăm ceva este să cerem ajutor. Ajutor specializat, de la cineva care știe și poate să ne îndrume în așa măsură încât să putem să schimbăm mesajele primite de la părinții toxici de care încercăm să ne eliberăm. Despre cum alegem terapeutul potrivit, în articolul de mâine.

 

Desigur, terapeutul nu va face el treaba asta pentru tine, dar te va susține și te va îndruma astfel încât, la un moment dat, să iasă și soarele pe strada ta.

De multe ori e suficient să rezolvăm problema asta în terapie pentru a ne putea raporta diferit la părinții toxici și pentru a putea stabili:

3. Limite

Una din problemele din relațiile toxice cu părinții (și nu numai) este faptul că nu reușim să stabilim limite. Pentru că nici noi nu ne cunoaștem limitele de multe ori. În plus, cum o facem fără să supărăm și apoi, fără să ne simțim vinovați? Și cum facem ca limitele să fie respectate? Ce limite punem și ce limite nu punem? Cu ce mai vin la pachet limitele astea?

De obicei, atunci când pui o limită unui părinte toxic, tendința lui va fi să o ignore. Așa că e foarte importantă consecvența, pentru ca părintele tău să învețe să accepte limitele și regulile tale de adult. Pui limita, stabilești consecințele și le aplici. De fiecare dată, până când părintele tău va învăța să le respecte și el. Chiar dacă o va face împotriva voinței sale, până la urmă. Una din limite poate fi chiar:

4. Timpul petrecut împreună

Părinții toxici au, de multe ori, tendința să acapareze cât mai mult din timpul copiilor, pentru a păstra relația de dependență/codependență.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Nu ai de ce să te simți vinovat/ă atunci când ceva ți se pare prea mult. Atunci când ai nevoie de timpși spațiu, să știi că ai dreptul să le ceri. Ai dreptul să nu vrei să vorbești în fiecare zi cu mama ta la telefon, nici s-o vizitezi în fiecare dimineață. Ai dreptul să nu vrei să-i dai cheia de la casă, ai dreptul la intimitate în termenii tăi. Iar asta cel mai bine e s-o faci arătându-i…

5. Respect

Poate pare dificil să tratezi un părinte toxic, pe care ești extrem de furios, cu respect. Poate ți se pare nedrept. Până la urmă, părintele nu te-a tratat nici el pe tine cu respectul de care aveai nevoie și uite unde v-a adus asta. E normal să simți toată furia și e normal să o exprimi. Dar furia nu-i musai să o exprimi exploziv (de fapt, nu e deloc eficient să o exprimi exploziv). Du-ți furia în terapie și lucrează acolo cu ea.

Îți mai recomand și materialul ”Cunoaște-ți furia” (costă 12 lei și puteți plăti cu cardul direct pe site), pe care îl găsești la mine în Shop. Am scris acolo despre ce este furia, despre când și cum o simțim, despre cum e ea o emoție care creează legături între oameni (surprinzător, nu?) și despre cum putem să o exprimăm în mod eficient, ca să ne ajutăm de furia pe care o simțim, în loc să ne încurcăm de ea. Cunoaște-ți furia [pdf]

6. Vezi dacă nu cumva s-a schimbat

De multe ori, furia asta de mai sus ne blochează și nu mai vedem lucrurile logic. Poate că părintele tău toxic s-a schimbat, poate că a înțeles mesajele tale, poate că a învățat să respecte limitele tale. Dar tu nu te-ai oprit în loc să vezi evoluția, ci ai rămas blocat în același punct în care părintele tău era diferit.

Ia o pauză și analizează. Vezi dacă s-a schimbat ceva în comportamentul părintelui tău. Și vezi dacă te ajută cu ceva schimbarea asta. Cum te face să te simți? Aici și acum… Ce arată asta despre părinte? Dar despre tine? Dar despre relația voastră? Simți acum cum contezi? Cum ești important? Sau încă nu le simți?

7. Privește-te prin ochii tăi

Da, prin ai tăi, nu prin cei ai părintelui tău toxic. Ai ajuns în viața de adult cărând cu tine multe judecăți de pe vremea când erai copil. Multe dintre ele nu erau adevărate nici atunci. Și mai multe nu-s adevărate nici acum. Chiar ești o/un ratat/ă? Chiar nu ai ambiție? Chiar nu reușești nimic din ceea ce îți propui?

 

Pune pe hârtie toate judecățile astea pe care le-ai primit  și pe care ți le-ai însușit, apoi fă o coloană lângă, în care să le combați. De ce nu ești o/un rata/ă? Ce lucruri minunate ai făcut în viață? Poate ai o familie fericită, niște copii minunați, poate ai un job bun, poate ai mulți prieteni adevărați, poate lucrezi ceva ce îți place, poate ai grijă de sănătatea ta, iar asta se vede, poate poate poate…

8. Nu uita că nu poți să-i schimbi

… și nici ceea ce a fost. Poate suna extrem de dureros și de neplăcut și de frustrant și cum mai vrei tu. Dar orice ai face tu acum, asta n-o să schimbe trecutul. Și e foarte posibil ca orice ai face tu, să nu-i schimbe pe părinții tăi toxici.

Nu putem să-i schimbăm pe ceilalți, dar putem să schimbăm ceea ce simțim, gândim sau facem noi. Cum ne raportăm noi la părinții noștri toxici. Cum preluăm noi responsabilitatea asta majoră a vieții noastre.

Deci, nu. Nu poți s-o schimbi pe mama ta care încearcă să-ți controleze viața chiar și la 40 de ani. Dar poți schimba ceea ce faci tu în legătură cu asta.

La final vin și eu cu o recomandare. Lucrați cu voi. Iar când ajungeți într-un punct din care nu mai reușiți singuri, cereți ajutorul unui terapeut. E greu să ne dezlipim de părinții toxici tocmai pentru că sunt părinții noștri. Ne e mai ușor să ieșim din relații toxice sau să lăsăm în urmă prietenii toxice. Dar cu părinții ne e mai greu. Mergeți la terapeut dacă nu mai vreți să funcționați așa. Dacă simțiți că relația asta toxică vă răpește fericirea. O singură viață avem… De ce s-o irosim?

Ca un punct de pornire, vă recomand și cursul ăsta al meu. E un material de o oră și un pic în care sigur o să găsești răspunsuri legate de anumite blocaje pe care le întâmpini. E un material care îți oferă informația, exerciții și care te invită la a te gândi la tine, la a căuta. Și la a rezolva.

Vă țin pumnii să reușiți să vă eliberați, să vă descoperiți pe voi, să vă respectați demnitatea și să vă priviți cu bunătate și iubire. De fapt, asta e. Iubiți-vă pe voi înșivă/însevă.

Când proiectăm asupra copilului

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt,

Fericirea e o alegere

u. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită.