Relația cu părinții toxici

Săptămânile astea am tot scris despre părinții toxici, despre relațiile toxice, despre cum le evităm și despre cum le gestionăm. Pentru că da, în viața noastră pot exista și oameni toxici, fie că sunt ei părinți, iubiți sau chiar prieteni (o să scriu săptămâna viitoare și despre prieteniile toxice). Și pentru că tot am scris despre asta, am primit o grămadă de întrebări pe email, iar cele mai multe se legau de relațiile cu părinții toxici, pentru că sunt niște relații foarte greu de gestionat.

Am scris aici despre ce sunt părinții toxici, despre cum îi recunoaștem, despre cum și ce simt și gândesc copiii cu părinți toxici. Și v-am promis la finalul articolului că voi reveni cu strategii de gestionare a acestor relații. Pentru că părinții nu devin brusc ne-toxici atunci când copiii cresc, ci păstrează același tipar și aceleași comportamente și față de copiii lor deveniți adulți.

Deci? Ce facem cu mama toxică, ce facem cu tatăl toxic? Ce facem cu o bunică toxică? Cum ne poziționăm în relație cu ei pentru a putea fi liberi și fericiți?

1. Poți să pleci sau poți să stai

Cumva avem impresia că lucruri miraculoase se întâmplă atunci când vom pleca de acasă. Că atunci când n-o vom mai vedea pe mama sau pe bunica, brusc vom fi liberi din relația asta, vom putea fi fericiți și autonomi. Iar asta e parțial corect și parțial greșit. Să te dezlipești fizic de părintele toxic nu este suficient. Să pleci din casa părintească nu este suficient. Mesajele primite pe tot parcursul copilăriei le purtăm cu noi pretutindeni toată viața sau până când reușim să le schimbăm. Cu alte cuvinte, fără altă intervenție, a pleca de acasă poate ajuta puțin, dar părintele toxic va rămâne în noi, transmițându-ne același mesaje permanent.

Plecatul de acasă este o soluție abia atunci când rănile sunt vindecate sau pe cale de a se vindeca. Iar pentru asta avem nevoie de cele mai multe ori de:

2. Terapie

Cel mai important pas atunci când vrem să schimbăm ceva este să cerem ajutor. Ajutor specializat, de la cineva care știe și poate să ne îndrume în așa măsură încât să putem să schimbăm mesajele primite de la părinții toxici de care încercăm să ne eliberăm. Despre cum alegem terapeutul potrivit, în articolul de mâine.

 

Desigur, terapeutul nu va face el treaba asta pentru tine, dar te va susține și te va îndruma astfel încât, la un moment dat, să iasă și soarele pe strada ta.

De multe ori e suficient să rezolvăm problema asta în terapie pentru a ne putea raporta diferit la părinții toxici și pentru a putea stabili:

3. Limite

Una din problemele din relațiile toxice cu părinții (și nu numai) este faptul că nu reușim să stabilim limite. Pentru că nici noi nu ne cunoaștem limitele de multe ori. În plus, cum o facem fără să supărăm și apoi, fără să ne simțim vinovați? Și cum facem ca limitele să fie respectate? Ce limite punem și ce limite nu punem? Cu ce mai vin la pachet limitele astea?

De obicei, atunci când pui o limită unui părinte toxic, tendința lui va fi să o ignore. Așa că e foarte importantă consecvența, pentru ca părintele tău să învețe să accepte limitele și regulile tale de adult. Pui limita, stabilești consecințele și le aplici. De fiecare dată, până când părintele tău va învăța să le respecte și el. Chiar dacă o va face împotriva voinței sale, până la urmă. Una din limite poate fi chiar:

4. Timpul petrecut împreună

Părinții toxici au, de multe ori, tendința să acapareze cât mai mult din timpul copiilor, pentru a păstra relația de dependență/codependență.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Nu ai de ce să te simți vinovat/ă atunci când ceva ți se pare prea mult. Atunci când ai nevoie de timpși spațiu, să știi că ai dreptul să le ceri. Ai dreptul să nu vrei să vorbești în fiecare zi cu mama ta la telefon, nici s-o vizitezi în fiecare dimineață. Ai dreptul să nu vrei să-i dai cheia de la casă, ai dreptul la intimitate în termenii tăi. Iar asta cel mai bine e s-o faci arătându-i…

5. Respect

Poate pare dificil să tratezi un părinte toxic, pe care ești extrem de furios, cu respect. Poate ți se pare nedrept. Până la urmă, părintele nu te-a tratat nici el pe tine cu respectul de care aveai nevoie și uite unde v-a adus asta. E normal să simți toată furia și e normal să o exprimi. Dar furia nu-i musai să o exprimi exploziv (de fapt, nu e deloc eficient să o exprimi exploziv). Du-ți furia în terapie și lucrează acolo cu ea.

Îți mai recomand și materialul ”Cunoaște-ți furia” (costă 12 lei și puteți plăti cu cardul direct pe site), pe care îl găsești la mine în Shop. Am scris acolo despre ce este furia, despre când și cum o simțim, despre cum e ea o emoție care creează legături între oameni (surprinzător, nu?) și despre cum putem să o exprimăm în mod eficient, ca să ne ajutăm de furia pe care o simțim, în loc să ne încurcăm de ea. Cunoaște-ți furia [pdf]

6. Vezi dacă nu cumva s-a schimbat

De multe ori, furia asta de mai sus ne blochează și nu mai vedem lucrurile logic. Poate că părintele tău toxic s-a schimbat, poate că a înțeles mesajele tale, poate că a învățat să respecte limitele tale. Dar tu nu te-ai oprit în loc să vezi evoluția, ci ai rămas blocat în același punct în care părintele tău era diferit.

Ia o pauză și analizează. Vezi dacă s-a schimbat ceva în comportamentul părintelui tău. Și vezi dacă te ajută cu ceva schimbarea asta. Cum te face să te simți? Aici și acum… Ce arată asta despre părinte? Dar despre tine? Dar despre relația voastră? Simți acum cum contezi? Cum ești important? Sau încă nu le simți?

7. Privește-te prin ochii tăi

Da, prin ai tăi, nu prin cei ai părintelui tău toxic. Ai ajuns în viața de adult cărând cu tine multe judecăți de pe vremea când erai copil. Multe dintre ele nu erau adevărate nici atunci. Și mai multe nu-s adevărate nici acum. Chiar ești o/un ratat/ă? Chiar nu ai ambiție? Chiar nu reușești nimic din ceea ce îți propui?

 

Pune pe hârtie toate judecățile astea pe care le-ai primit  și pe care ți le-ai însușit, apoi fă o coloană lângă, în care să le combați. De ce nu ești o/un rata/ă? Ce lucruri minunate ai făcut în viață? Poate ai o familie fericită, niște copii minunați, poate ai un job bun, poate ai mulți prieteni adevărați, poate lucrezi ceva ce îți place, poate ai grijă de sănătatea ta, iar asta se vede, poate poate poate…

8. Nu uita că nu poți să-i schimbi

… și nici ceea ce a fost. Poate suna extrem de dureros și de neplăcut și de frustrant și cum mai vrei tu. Dar orice ai face tu acum, asta n-o să schimbe trecutul. Și e foarte posibil ca orice ai face tu, să nu-i schimbe pe părinții tăi toxici.

Nu putem să-i schimbăm pe ceilalți, dar putem să schimbăm ceea ce simțim, gândim sau facem noi. Cum ne raportăm noi la părinții noștri toxici. Cum preluăm noi responsabilitatea asta majoră a vieții noastre.

Deci, nu. Nu poți s-o schimbi pe mama ta care încearcă să-ți controleze viața chiar și la 40 de ani. Dar poți schimba ceea ce faci tu în legătură cu asta.

La final vin și eu cu o recomandare. Lucrați cu voi. Iar când ajungeți într-un punct din care nu mai reușiți singuri, cereți ajutorul unui terapeut. E greu să ne dezlipim de părinții toxici tocmai pentru că sunt părinții noștri. Ne e mai ușor să ieșim din relații toxice sau să lăsăm în urmă prietenii toxice. Dar cu părinții ne e mai greu. Mergeți la terapeut dacă nu mai vreți să funcționați așa. Dacă simțiți că relația asta toxică vă răpește fericirea. O singură viață avem… De ce s-o irosim?

Ca un punct de pornire, vă recomand și cursul ăsta al meu. E un material de o oră și un pic în care sigur o să găsești răspunsuri legate de anumite blocaje pe care le întâmpini. E un material care îți oferă informația, exerciții și care te invită la a te gândi la tine, la a căuta. Și la a rezolva.

Vă țin pumnii să reușiți să vă eliberați, să vă descoperiți pe voi, să vă respectați demnitatea și să vă priviți cu bunătate și iubire. De fapt, asta e. Iubiți-vă pe voi înșivă/însevă.

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Eu, copilul etern

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Cum să îți alegi terapeutul

”Cunoaște cineva un terapeut bun?”
Dacă ai în jurul tău oameni care merg la terapie, o să primești, probabil, câteva recomandări și câteva contra-recomandări. Xulescu e minunat și ascultă și e empatic și găsește soluții.

Relații toxice, abuzuri și cum le evităm

Voiam să scriu astăzi despre cum și ce să facem ca să ne eliberăm de relațiile toxice cu părinții noștri (lunea trecută scrisesem despre părinții toxici), dar nu mai pot scrie despre asta. Evenimentele din ultimele zile nu mă lasă.

relatii toxice, abuz

 

Nu știu dacă ați urmărit știrile și nu vreau să intru prea mult cu bocancii în viețile unor oameni așa că o să rezum. O femeie româncă are un soț care e abuziv, de care vrea să se elibereze. La un moment dat al vieții lor, el o bate. Rău. Ceea ce nu e deloc anormal pentru o femeie româncă, având în vedere că 1 din 4 femei a fost agresată fizic sau sexual măcar o dată în viață de partenerul ei, dar doar 25% din aceste 25% și raportează violența. Pentru că, nu-i așa, 6,4% dintre români consideră că bărbatul care nu-și bate femeia n-o iubește, iar 7,3% susțin că femeia e proprietatea bărbatului. România anului 2017, căci de atunci sunt datele.

În fine… Ea reușește să primească un ordin de restricție, ceea ce este surprinzător în România anilor 2017, unde doar 41% dintre cererile pentru emiterea ordinelor de restricție sunt admise (90% din toate ordinele de restricție sunt solicitate de femei, asta apropos că am tot citit păreri că ce avem cu bărbații, că și femeile sunt violente și că există și cazuri pe dos, în care ea îl abuzează pe el.)
Cu toate astea, familia insistă să-l ierte pe om și să-l lase să-și vadă copiii, pentru că tată e și el și o mai fi și greșit. Nimeni nu-i perfect. Oricum, 30% dintre români cred că femeile sunt bătute și din vina lor, așa că cine știe ce o fi făcut ea de și-o fi cerut-o. Femeia cedează și îi permite să-și vadă copiii. El intră în grădinița ei, o înjunghie de 2 ori și gata-i povestea. Înmormântarea va fi săptămâna asta, copiii au rămas fără mamă și cu un tată criminal, noi ne oripilăm nițel, apoi revenim la treburile noastre.

În această realitate, relațiile toxice par să fie doar o bucățică din realitatea de zi cu zi, la fel ca mersul la pâine și berea la pet. Nimic ieșit din comun. Poate doar puțin scandalos, ca berea la pet de 3l. Dar în rest, nimic anormal.

Ce sunt relațiile toxice?

Relațiile toxice sunt relațiile acelea care te distrug încet, dar sigur. De fapt, chiar dacă între parteneri reiese o relație de subordonare, relațiile toxice sunt distructive pentru ambii, nu doar pentru cel supus și abuzat. Pentru că abuzul e cheia relațiilor toxice. Există relații în care partenerii nu mai sunt mulțumiți. Și există relații în care partenerii duc o viață grea împreună. Nu se mai iubesc, poate nici nu se mai plac. Dar nu ajung la abuz. Găsesc alte mecanisme pentru a funcționa în relația care nu mai funcționează, fără a o face disfuncțională. Acelea nu sunt toxice, doar triste și care aduc nefericire.

Posesivitatea, gelozia, manipularea, devalorizarea, umilirea, toate sunt atributele unei relații toxice. De multe ori, nivelul de la care pornesc e unul destul de jos, dar, pe măsură ce relația crește, crește și intensitatea lor, până când partenerul supus ajunge să experimenteze viața ca pe o traumă, să intre în depresie sau să aibă stări anxioase recurente sau permanente.

Relația se transformă într-o situație continuă de abuz fizic, psihic și/sau emoțional.

E imposibil să nu cunoașteți măcar o astfel de poveste de viață.

El, care pare extrem de îndrăgostit de ea și ea, care se topește în ochii lui. Doar că, într-o seară, el bea cu o bere prea mult și i se pare că taximetristul s-a uitat cam nu știu cum la ea. Ajung acasă și apare primul scandal, eventual și prima palmă. E o curvă. A văzut el cum se uita la taximetrist. Ea plânge și adoarme cu rimelul întins pe pernă, umilită, batjocorită și rănită. Fizic și emoțional. Iubirea infinită, unde e ea? Toate promisiunile? Toate așteptările? E dezamăgită și furioasă.

A doua zi îl anunță că vrea să plece. El plânge și cere să fie iertat. A fost o scăpare de moment, din prea multă iubire. Știe doar și ea cât e de pasional. N-a mai reușit să se controleze și a simțit că ia foc atunci când a văzut privirea. A devenit un animal, din prea multă iubire. Bine, că și ea… Parcă prea era decoltată. Normal că a atras priviri. Poate ar fi bine să poarte malete. Nu foarte mulate. Așa se poate evita toată situația asta. Plânge o dunăre de lacrimi sărate și amare. Ea îl iartă.

 

Se împacă. Se iubesc. Sunt fericiți. Prietenele îi spun că e minunat că e gelos și că și-ar dori și ele să aibă parteneri cărora le pasă. Totul e fantastic. Poate el îi aduce și un buchet de flori la birou, să moară colegele de ciudă.

Între timp, parcă și prietenele ei sunt cam curve. Și parcă prea se bagă în viața ei. Pe Cristina n-o place, pe Ioana n-o înghite. Mihaela e un exemplu prost, pentru că iese în club sâmbătă seara. Începe teroarea psihică, până când ea se ceartă cu Cristina, o evită pe Ioana și îi spune Mihaelei s-o lase în pace. Încetul cu încetul, se trezește singură cu el, fără prietene, fără prieteni. Și cu maică-sa aia parcă vorbește cam des… Dar, în rest, e bine. El o iubește și e pasional. Sânge de latin. Ea se simte flatată, atunci când nu se simte singură. Sau când nu o acuză că-l minte de te miri ce. Dar relația înflorește.

Până când îi zâmbește un chelner. Sau o sună Teo, despre care el presupune că e un Teodor și nu o Teodora. Primește și a doua palmă, și a treia, o bate și cu o coadă de mătură, apoi cu pompa de umflat bicicilete. Ea ajunge să nu mai iasă pe stradă fără ochelari de soare și mereu cu mânecă lungă. Ca să nu se vadă vânătăile, de care tot ea se simte vinovată. Vede în privirile celorlalți: ”O face ea ceva de o tot bate ăla. Că doar n-o bate la ea de nebun”…

De la el, care își cerea scuze în genunchi pentru prima, a doua și a treia palmă, rolurile s-au schimbat. Acum ea își cere iertare și pentru că respiră, pentru că face umbră și pentru că există alți bărbați pe lumea asta…

De ce nu plecăm din relațiile toxice?

Recunoașteți și voi povestea? Eu o recunosc. Am scris-o pe nerăsuflate, fără să clipesc, fără să respir. E îngrozitor s-o citești pe hârtie și stai mereu și te întrebi: de ce rămân femeile într-o astfel de relație? De ce nu pleacă unde văd cu ochii? De ce nu cer ajutor? De ce nu se salvează? Eu aș pleca. Eu m-aș duce învârtindu-mă. Eu n-aș accepta niciodată așa ceva.

Mda… Așa or fi zis și ele despre altele. Așa am zis și eu, și uite-mă pe mine fără prietene, cu malete negre, nemulate, să nu supăr nebunul, cu program de vorbit la telefon și cu libertate 0. Din fericire, bătaie n-am luat, cum n-am luat nici acasă când eram mică. În schimb, abuzul psihic îl trăiam minut cu minut. Teroarea că poate i se pare, că poate crede, că poate îi spune cineva vreo gogomănie… E groaznic să trăiești în stres constant, în frică, în așteptarea circului, scandalului, acuzelor, criticilor, etc. Oh wait, what a familiar pattern…

Deci? De ce nu plecăm din relațiile toxice? Din mai multe motive.

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Primul ar fi chiar motivul pentru care intrăm în relațiile toxice. Și care se leagă, desigur, ca orice altceva, de copilăria noastră, de relația noastră de atașament cu părinții sau îngrijitorii și cu deciziile de viață pe care le-am luat atunci când ne-a fost greu. Unul din lucrurile pe care le învățăm atunci când suntem agresați fizic sau verbal de părinții noștri (în general, toxici), e că așa arată iubirea. Poate că ați tot auzit prin jurul vostru că ”iubirea doare”. Așa am învățat. Că doare. Pentru că doare al naibii atunci când mama ta te pleznește pentru că n-ai fost cuminte. Doare când te umilește în public pentru că ai făcut pipi în pat. Doare când te face în fel și chip doar pentru că a avut o zi grea sau are o căsnicie nefericită sau îi lipsește puterea din viață. Toate astea dor.

Nu știu dacă știți cum funcționează creierul nostru, dar o să vă spun ceva foarte pe scurt. În general, el funcționează pe bază de asocieri. Pentru a putea funcționa rapid, creierul nostru nu mai gândește de fiecare dată fiecare situație în parte, ci o asociază cu o experiență prin care a mai trăit-o și reacționează pornind de la asta. Asta e cam zona noastră de confort. Zona de confort e, de fapt, ce îi e cunoscut creierului. Pentru că el nu poate face asocieri cu ceva ce nu cunoaște, preferă să evite necunoscutul, chiar dacă necunoscutul ăla e de un miliard de ori mai bun de cât cunoscutul.

E eternul exemplu cu câinele care stătea pe un cui. Și pe care nu-l deranja durerea respectivă, ci îi era teamă de durerea mai mare pe care ar putea s-o simtă atunci când s-ar fi ridicat de pe cui. Faptul că în 3 ore n-ar mai fi simțit nicio durere conta mai puțin. Așa suntem și noi, oamenii.

Din pricina asta, atunci când alegem să intrăm într-o relație sau în alta, o facem prin aceleași asocieri. Căutăm asocierea cu ce a învățat creierul nostru că e iubirea. Iubirea trebuie să doară? Cel care te iubește trebuie să te bată? Să te umilească? Să te controleze? Să fii proprietatea lui?

De cele mai multe ori nu vedem disfuncțiile relației noastre. Nu înțelegem cât de secătuitoare de energie este. Nu putem vedea cu ochii noștri ceea ce alții pot vedea cu ochii lor. Dacă ați fost într-o astfel de relație, poate că ați avut măcar o prietenă, o mamă, o mătușă, care să încerce să vă arate. Să vă spună. Să vă atragă atenția. Dar n-ați văzut și n-ați auzit.

O altă problemă o reprezintă cei din jur. Dacă totuși v-ați iluminat și ați constatat că nu e normal și natural să trăiești cu frica în sân într-o relație și ați decis că vreți să plecați, ce v-au spus ceilalți? Mama, soacra, o prietenă? ”Cum să pleci, măi, mamă… Lași copiii fără tată?” Sau ”Mai taci și tu, poartă-te mai frumos. O fi fost și el obosit, înțelege-l și pe el”. Poate pentru că și ele au trăit aceeași viață abuzivă și nu și-au pus niciodată problema că nu e normal și că e o alegere să rămâi. Și așa ajungi să crezi că e normal, că toți bărbații își bat femeile, că n-ai cum să scapi din roata asta de hamster, că asta ți-e soarta. O să stai cu abuzator pentru copii, o să înduri bătăi și umilințe, o să încerci să fii o soție mai bună, poate-l ajută asta și o să acumulezi frustrare și furie în tine, până când ori te omoară el pe tine, ori îl omori tu pe el, într-un moment de nebunie totală.

Dacă motivele pentru care rămâi nu sunt psihologice, sindromul Stockholm sau altele, poate fi un aspect legat de bani, mai ales dacă sunt și copiii implicați. N-ai cu ce te întreține pe tine, darămite și copiii. N-ai ce le oferi, n-ai unde merge, n-are cine te ajuta.

Sau poate din frică. Din frica, de fapt, teroarea… Că va veni după tine, că-ți va face rău, că le va face rău copiilor, că n-ai cum să scapi din coșmarul ăsta. Că atunci când vei fi fericită, va intra în grădiniță și te va înjunghia de două ori în inimă și gata.

De-asta, cel mai bine e să nu ajungi aici. Să recunoști o relație toxică, să înțelegi cât rău îți produce înainte ca răul să fie iremediabil. Să te iubești și să te respecți, chiar dacă încă nu știi cum să o faci. Să nu accepți de dragul familiei, de dragul copiilor, de dragul societății.

Cum recunoști la timp o relație toxică?

1. Partenerul tău este excesiv de gelos, deși nu are motive. Controlează felul în care te îmbraci, cu cine vorbești, îți controlează emailurile și telefonul. Trebuie să răspunzi instant la telefon atunci când te sună, la fel și la mesaje.

2. Partenerul tău te critică permanent și este permanent nemulțumit de tine. Critica se transformă adesea în injurii și este foarte apăsătoare, pentru că simți mereu că pășești pe ouă crude, în special când o face de față cu alții.

3. Partenerul tău este pasiv agresiv. Înainte de a deveni cu adevărat agresiv, partenerul tău este mai întâi pasiv agresiv. Apropouri, comentarii nepotrivite, în momente nepotrivite…

4. Partenerul tău încearcă să-ți controleze toată viața. Minut cu minut. Ceea ce este sufocant complet.

5. Partenerul tău te acuză pentru emoțiile sale, pe care nu și le asumă. Tu ești vinovată pentru faptul că el e nemulțumit sau furios. Practic, confirmă ideea conform căreia ”a bătut-o, dar și ea o fi făcut ceva”

6. Partenerul tău îți controlează banii. Știe exact câți bani ai și pe ce i-ai cheltuit. Nu ai niciun pic de libertate nici în zona financiară, indiferent dacă el e cel care susține financiar familia sau dacă o faceți amândoi.

7. După o ceartă îngrozitoare, cu multe țipete și multă energie pierdută, te simți bine, iubită și confortabil în relație. Acesta e unul din semnele asocierilor greșite pe care le face creierul cu ce înseamnă iubirea pentru el.

8. Partenerul tău încearcă să te îndepărteze de prieteni și de rude. Ai senzația că o face pentru că dorește să petreacă mai mult timp cu tine. De fapt, o persoană fără susținere socială și emoțională e mult mai ușor de controlat și de manipulat.

semnele unei relatii toxice

***

Dați să circule articolul cât mai departe. Poate le confirmă femeilor că nu e normal să nu te simți iubită într-o relație, să nu te simți confortabil și, mai ales!!! în siguranță. Că nu e normal ca o relație să te lase fără energie vitală, fără soluții, fără ieșire. Că sunt multe femei în aceeași situație și că nici asta nu e normal. Că a fi femeie nu înseamnă că ești o ființă inferioară, că aparții cuiva, că ești la mâna cuiva.

 

Iar noi, noi putem să schimbăm lucrurile. Putem să ne creștem diferit băieții și fetele. Putem să-i învățăm pe băieții noștri despre normalitatea egalității dintre sexe și pe fetele noastre să-și ia apărarea. Putem să renunțăm la a mai aclama un baiețel de 2 ani care pupă o fetiță de doi ani ”vai, ce fante o să fii!”. Putem să acceptăm emoțiile copiilor noștri și să-i învățăm să vorbească despre ele. Putem să facem multe lucruri care să schimbe mentalități viitoare, dar cel mai important mi se pare să-i învățăm despre iubirea adevărată și cum ea e caldă și pufoasă, cum te face să te simți în siguranță, cum te ajută să crești și să-ți zâmbească inima. Să le învățăm creierul că asta e asocierea corectă.

Din păcate, pentru toate victimele abuzurilor nu se mai poate face nimic. E nedrept și mie una îmi vine să urlu la stele de frustrare și neputință și nedreptate și durere. Pentru ce li s-a întâmplat victimelor și pentru viața copiilor care au trăit așa, știind că tata o bătea pe mama și că tata a omorât-o pe mama. Nu există suficientă terapie în lumea asta care să poată ajuta… Nu există nimic care să umple golul.

S-au terminat și cuvintele…

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Eu, copilul etern

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Cum să îți alegi terapeutul

”Cunoaște cineva un terapeut bun?”
Dacă ai în jurul tău oameni care merg la terapie, o să primești, probabil, câteva recomandări și câteva contra-recomandări. Xulescu e minunat și ascultă și e empatic și găsește soluții.

Ce si cum sunt parintii toxici

România în care au crescut și trăit părinții noștri e fascinantă. O perioadă grea și sumbră a istoriei noastre, greu de dus, dar foarte interesantă ca studiu de caz din punct de vedere sociologic și psihologic. Părinții noștri au dus-o rău, greu, au fost manipulați, au fost lipsiți de putere, au fost îndoctrinați, înfrigurați, înfometați, terorizați. Citeam o carte despre experimentul Stanford (vă las la final un filmuleț pe tema asta, trailer la ecranizarea experimentului) și parcă era ecranizarea a câteva decenii de istorie românească. Unde unii au primit o putere și i-au îngenunchiat pe ceilalți. Când puteai fi ”turnat” pentru că asculți Michel Jackson sau că ai un element în plus la calorifer (true story).

O astfel de societate, cam ce fel de indivizi ar putea să crească? Niște indivizi care au găsit mecanisme de supraviețuire, de salvare a pielii proprii, pe care le-au aplicat în toate aspectele vieții lor. Inclusiv în familiile lor, cu copiii lor. Și-așa s-au născut părinții toxici.

parinti toxici

De ce au fost și sunt ei toxici? Pentru că n-au putut mai bine. Pentru că n-au știut/avut cum să-și gestioneze altfel traumele, fie ele din copilărie, fie ele din viața de adult. Pentru că așa a știut creierul lor să supraviețuiască și pentru că pe vremea aia, doar un nebun ajungea la psihiatru/psiholog. Într-o lume în care abia îți împlineai nevoile de bază (mâncare, căldură, siguranță), nu era nimeni interesat să crească din punct de vedere emoțional…

Copiii n-au avut nicio vină să crească în casă cu așa părinți. Au îndurat comportamentele părinților toxici și le-au dus mai departe, în viața lor. Le-a fost trunchiată personalitatea, remodelată, înrăită. Au găsit și ei mecanismele lor de supraviețuire, asemeni părinților lor, sau total diferite. Unii dintre ei au conștientizat și au început să se vindece la un moment dat. Au căutat ajutor, au citit, au găsit sprijin terapeutic. Alții n-au știut că e ceva de conștientizat și au dus modelul mai departe copiilor lor. Și acolo tiparul continuă. Unii dintre ei se vor rupe de tipar, iar alții îl vor propaga. Că așa-i viața…

E greu să fii copil de părinte toxic și e și mai greu să accepți că nimic din ce s-a întâmplat nu avea, de fapt, legătură cu tine. Că tu n-ai greșit cu nimic și că nici părintele nu ți-a vrut răul în mod explicit, ci că și tu și el ați fost prinși într-o roată a nedreptății. Și că orice ai face, nu poți schimba copilăria ce ți-a fost răpită…

Cum știi că ai/ai avut un părinte toxic?

Părinții toxici bifează niște caracteristici standard. Le pot bifa pe toate, sau doar unele dintre ele. Intensitatea poate fi mai mare sau mai mică. Sigur, nu există părinți perfecți. Toți părinții greșesc, chiar și cei mai minunați dintre cei mai minunați. Și tu greșești față de copiii tăi și eu greșesc față de copiii mei. Dar este o diferență între părinții imperfecți (adică normali) și părinții toxici.

Părinții toxici:

Își pun în mod constant nevoile și dorințele pe primul loc, înainte de orice nevoie și dorință a copilului.

Copilul devine doar o reflecție a lor, așa că trebuie să pară perfect în ochii lumii. Nu văd copilul ca pe un individ separat, ci ca pe un obiect, ca pe un premiu sau ca pe o rușine personală.

Par să nu înțeleagă conceptul de limite și spațiu personal. Nu există să bată la ușă înainte să intre peste tine în baie sau să accepte că nu vrei o îmbrățișare.

Nu sunt interesați de ceea ce are de spus copilul și nu ascultă niciodată. De multe ori nici nu aud, ce să mai și asculte…

Se folosesc de rușinare și învinovățire, pentru a face copilul să se comporte într-un anume fel, inclusiv (sau mai ales) în situațiile în care copilul oricum nu are nicio responsabilitate. Copilul devine responsabil pentru fericirea părinților, pentru sănătatea lor și pentru orice ține de ei. ”Din cauza ta m-am îmbolnăvit” sau ”Stacu cu tac-tu pentru tine” sunt genul de replici pe care un copil cu părinți toxici le aude foarte des.

Sunt ei înșiși niște copii, ce trebuie îngrijiți. Astfel intervine un schimb de roluri în familie, când copilul devine părintele părintelui său.

Cunoaște-ți furia (pdf)

Inteligența emoțională pentru tine – Pachet curs

Secretele unei relații de succes (pdf)

Sunt extrem de critici la adresa copilului și pare că nimic nu îi poate mulțumi. Adesea, criticile se transformă în jigniri, mai ales la adresa inteligenței copilului care aude că e ”prost”, ”tâmpit”, ”idiot”. Desigur, numărul și tipul jignirilor e foarte larg…

Își ridiculizează copilul și emoțiile acestuia, care oricum nu prezintă niciun pic de interes. Părintele toxic râde de un copil furios, îl pârăște străinilor că a făcut pipi în pat, șamd.

Multe din comportamentele părinților toxici vin din nevoia de a fi puternic și de a avea control. Și aici revenim la ce ziceam mai sus, la istoria pe care au trăit-o, când singura relație interumană în care puteau fi puternici era față de copil și, poate, soț/soție.

parinti toxici

Abuzează copilul fizic și/sau psihic. Copilul primește bătaie și/sau este înjurat, scuipat, etc. Și nu mă refer aici doar la bătăile crunte cu furtunul de la mașina de spălat…

Sunt geloși pe copil și pe succesele acestuia. Și aici intervine comportamentul dual al părintelui toxic, care îl derutează și mai tare pe copil. Pe de-o parte îl impulsionează pe copil să poată și să facă mai bine, pentru că, ziceam mai sus, copilul este un obiect, o reflecție a părintelui, dar… pe de altă parte, orice succes al copilului îi reamintește de insuccesele proprii.

Toate comportamentele astea țin copilul într-un mare stres, chiar și când pare că acesta s-a obișnuit și că le tolerează. Frica în care trăiesc astfel de copii cu părinți toxici este constantă și crește nivelul hormonilor de stres (adrenalina și cortizolul). Studiile au arătat că atunci când aceste niveluri sunt crescute în mod constant, intervin schimbări fizice la nivelul creierului. Dacă înțelegeți engleza, vă invit să vizionați filmulețul de mai jos, sau să citiți articolul acesta.

Dar ce poți să mai faci acum?

Cu siguranță nu mai poți schimba ce a fost. Dar ce poți schimba este ce este acum. Și cum te raportezi tu la ce a fost.

Asta într-un articol viitor…

Experimentul Stanford:

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Eu, copilul etern

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Cum să fac să revin la programul zilnic după vacanță…

De când s-a terminat vacanța de Crăciun, tot încerc să-mi revin la programul zilnic și nu-mi iese deloc. Abia reușiserăm și noi să ne punem nițel la punct, acum iar e haos. Iar plecăm târziu dimineața, iar suntem pe ”hai-hai” mode, iar n-am chef/ce să gătesc seara, iar am casa plină de haine împrăștiate, iar e praf pe jos. Nu-s eu prea organizată și nu-mi displace asta, dar… până la urmă, trebuie să mâncăm, să dormim să ajungem la treburile noastre. Așa că mi-am propus ca săptămâna asta să mă pun din nou pe picioare.

Am stat și m-am gândit ce trebuie să fac și am ajuns la următoarele idei.

1. Să intru în rutină

Asta e problema mea principală. Că mi-am ieșit din ritm și din rutină. Am stat acasă cu copiii, ne-am făcut de cap, am avut mult mai mult timp liber decât am acum și mi-am permis să mai pierd din el. Acum nu-mi mai permit, așa că trebuie să-mi reintru în rutină. V-am zis că urăsc rutina, da? Pe de altă parte, trebuie să fiu o mamă responsabilă, iar fără ea nu pot. Deci, scopul e să-mi fac rutina cât mai plăcută.

Așa că, neapărat în rutina zilnică o să includ cititul și pictatul. In your face, rutină plictisitoare!

2. Meniul săptămânal

Parte din rutina în care trebuie să reintru e și meniul săptămânal. Nu știu cum sunteți voi, dar eu am fără meniul ăsta sunt cam ca o muscă beată. Așa că, duminică dimineață am făcut planul de bătaie pentru săptămâna asta. Doar pentru gustări și cină, pentru că în rest nu suntem acasă. Luni mâncăm paste de fasole mung cu scoici și sos de portocale, marți am în plan o mazăre cu pui, miercuri mâncăm o chestie cu orez și lipie, pe care am inventat-o, dar n-am și denumit-o, joi mâncam puiul coquelet cu cartofi dulci și vineri seară n-o să fim acasă, așa că n-am planificat masa.

Am făcut și cumpărăturile pentru meniul ăsta, ca să nu mai am nicio scuză.

3. Iubirea mea, multicookerul

Și revin la iubirea mea, la multicooker. Unde pun ingredientele dimineața, îl programez să pornească gătitul, iar după amiaza când venim, mâncarea e gata. Dacă vă interesează rețete rapide, haideți și în comunitatea mamelor care gătesc la multicooker sau slowcooker.

4. Cumpărături online

Nu am încercat încă să cumpăr mâncare online, dar văd că îmi tot apare pe blog o reclamă la așa ceva :)) Și m-am gândit că dacă vine de la mine recomandarea, o fi bună. Glumesc. Dar am prietene care comandă mâncare de la hipermarketuri și le văd mereu mulțumite. Vreau să încerc și eu, din mai multe motive. Primul este, evident, din cauza timpului. Câștig cel puțin o oră. În al doilea rând, făcând cumpărături online, cu lista în față, sunt mai puțin tentată să cumpăr multe alte lucruri pe lângă.
Vă țin la curent cu experimentul meu.

5. Pregătiri în avans

Înainte de vacanță, când eram eu mai organizată, pregăteam multe chestii în avans. De exemplu, micul dejun al copiilor. Îl pregăteam seara, după ce se culcau ei, ca să nu mai stau dimineața să fac lapte cu pudră de roșcove și ce mai mâncau ei. Poate pe voi nu vă încântă ideea, dar eu funcționez foarte încet/deloc/morocănos dimineața, așa că era perfect pentru mine să nu fac dimineața decât să le scot din frigider, eventual să le încălzesc nițel (deși ai mei preferă toată mâncarea rece și se întâmplă rar să-mi ceară ceva încălzit). Vreau să revin la obiceiul ăsta.

6. Proactivitate

Ca să funcționăm cum trebuie nu-i suficient să pregătesc 2-3 chestii în avans, ci să fiu, cu adevărat proactivă. Să gândesc cu 2-3 pași înaintea copiilor mei, ca să le anticipez nevoile și să fiu pregătită atunci când cer/spun/le trebuie. În vacanță am lăsat-o mai moale cu proactivitatea, pentru că am fost 2 adulți la 2 copii și era mai ușor să ne completăm unul pe celălalt. Acum îs iar doar eu. Și-i musai să fiu proactivă. Am gustări în geantă, jocuri în mașină, haine de schimb în portbagaj, etc.

7. Program de curățenie

La fel ca și la meniul zilnic, dacă nu am un program de curățenie, nu reușesc să mă apuc. Pentru că nu-mi place, tot amân. Lasă că fac mai târziu, lasă că fac mâine. Nu e ok. Revenim la programul de curățenie. În ziua cutare, de la ora cutare la ora cutare fac ce am de făcut. Dacă nu termin atunci, termin apoi, dar știu că măcar m-am pus pe treabă. Ah, da. Și abuzez de aparatura de curățenie pe care o am, ca să-mi fie viața mai ușoară (aspiratorul robot când nu suntem acasă, aspiratorul vertical în fiecare seară, mopul cu lavetă și spray mereu la intrare și în bucătărie, etc.)

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

8. Dulapuri mai goale și mai simple

Aici mă știți, că eu sunt nebuna cu declutteringul. Dar, serios, habar n-aveți cât timp câștig de când am de ales din mai puține lucruri, de când dulapul meu e mai aerisit și de când văd ce e în el. Tot încerc și tot nu-mi iese să aplic aceeași strategie pentru dulapurile de la bucătărie, pentru debarale, pentru toate dulapurile din casă. În fine, e un proces de durată. Îl rezolv eu 🙂

Organizarea dulapului
Garderoba capsulă

9. Sport cu copiii

Îmi tot apare în feedul de facebook o mamă care face tot felul de exerciții cu copiii. Dau mereu scroll repede, să nu care cumva să-mi vină vreo idee să mă apuc și eu :)) Apoi, m-am gândit mai bine. Nu ne-ar strica 15 minute de exerciții fizice în fiecare dimineață. Trebuie doar să reușesc să le includ în rutina de dimineață.

10. Ritualul pentru ten

Seara câteodată îmi e atât de lene să mai stau să pun creme și măști, iar dimineața abia apuc să mă spăl pe dinți. Știu, ar trebui să mă trezesc înaintea copiilor, dar copiii mei mă simt și dacă m-am dat jos din pat, în 5 minute sunt după mine. Așa că mai bine dormim mai mult. Dar, am găsit soluția și la asta, ca să nu mă mai culc cu tenul plin de praf și machiaj. Am în duș o lavetă de microfibră și săpunul pentru față. Și mă demachiez direct acolo, în timp ce îmi curge apa pe spate. Apoi am o cremă antirid (deja am ajuns la vârsta aia) pe noptieră și mă dau repede înainte să mă culc. Sigur, rutina mea e mult mai lungă și trebuie să mă țin de ea, altfel iar mă umplu de bubițe, dar pentru cazuri extreme, soluția asta funcționează de minune.

Iar dimineața, pentru că n-am timp și de cremă și de fond de ten, pun un bb cream și gata. 2 în 1.

Bine, există mult mai multe idei de organizare. Cum ar fi, de exemplu, să-ți organizezi hainele (și pe ale tale, dar și pe ale copiilor) de duminică seara, pentru fiecare zi în parte. Dar asta e un pic cam prea mult pentru mine. Dacă pentru tine nu e, go for it.

Acum, dacă voi credeți că vă ajută, am compus un soi de planificator zilnic. E o foaie, pe care o printați (dacă sunteți organizați, printați duminică seara pentru toată săptămâna :)) ), notați ce aveți de făcut în ziua respectivă și urmăriți-o toată ziua.
Sigur, conține și chestii de dezvoltare personală, că altfel ce rost ar avea? 😀

Cărți inteligente pentru părinți (și nu numai)

Deși primesc aproape o dată la două zile câte o întrebare legată de recomandări de cărți de dezvoltare personală și/sau parentală, n-am mai scris de foarte multă vreme pe tema asta. Așa că e momentul.

Bine, primesc întrebări și legate de când am timp să citesc atâtea cărți, dar aici nu știu dacă vă pot fi de folos. Toate cărțile astea cam vin la pachet cu somn puțin și dureri de cap dimineața (și acum am, pentru că aseară am ținut morțiș să nu mă culc până când nu termin de citit o carte care mi-a plăcut mult), așa că nu vă recomand asta. Atâta doar că pentru mine cititul e aproape una din nevoile de bază. Știu că n-o să mor dacă nu citesc într-o zi, sau mai multe zile la rând, cu toate astea, de multe ori prefer să mai citesc 10 pagini decât să mă ridic și să-mi pun ceva de mâncare atunci când îmi este foame.

Citesc tot felul de cărți, dar, în general mă cam feresc de cărți autosuficiente, care îți promit bunăstare, bogăție, fericire și o viață în rai în 5-7-9-10 pași simpli sau mai complicați. Cu alte cuvinte, n-o să prea găsiți în recomandările mele bestselleruri care să ne îmbunătățească viața.

Unele din cărțile de aici sunt mai simple și ușor de citit. Altele sunt mai complicate și poate au nevoie de ceva background pentru a putea fi înțelese și digerate. O să le împart în două categorii, ca să vă fie mai ușor să alegeți. Categoriile astea sunt subiective și o să vă rog să le treceți prin filtrul gândirii. Ceva ce mie mi se pare complicat, ție ți s-ar putea părea simplu. Și viceversa.

Acestea fiind spuse, să purcedem. Iată top 10 cărți de dezvoltare personală pe care le-am citit în ultima vreme (și nu numai).

Cărți mai ușurele:

1. Will I Ever Be Good Enough? – Karyl McBride, Ph.D.  (tradusă în română: Voi fi vreodată suficient de bună? Editura Trei)

Will I ever be good enoughCartea asta am găsit-o, întâmplător, pe Amazon anul trecut, când eram în vacanță în Spania. Când ajung acolo îmi fac, de obicei, stocul de cărți. Pentru că Amazon și Amazon Prime și vin a doua zi la ușă cărți la care în România nici nu visez (nu, nu-mi place să citesc de pe telefon, tabletă, Kindle; sunt mai oldschool așa). A fost mindblowing pentru mine. Este despre mamele narcisiste și ce se întâmplă cu un copil care provine dintr-o astfel de familie. Ce metode de a supraviețui dezvoltă, cum îi influențează ele viața de adult, ce poate face pentru a se rupe din relația toxică cu o astfel de mamă. Am descoperit apoi, întâmplător, că a fost tradusă și în română. Era pe un raft, printre alte cărți. Eu aș fi pus-o pe un suport cu beculețe, muzică și alte tactici de atragere a atenției…

Cartea pune degetul punctual pe multe răni pe care le au femeile cu mame narcisiste și e o lectură fantastică pentru aceste femei. E mișto să ți se confirme că nu e vina ta, să vezi că unele tipare sunt universale și că n-au legătură cu tine, că ești suficient de bună, indiferent ce ai auzit în copilărie… Must read dacă ați avut mame (sau părinți) narcisiști, în jurul cărora s-a învârtit mereu toată viața voastră.

2. Copilul invizibil – Gaspar Gyorgy

E o carte frumoasă, caldă, primitoare, amuzantă și deschisă, scrisă în stilul lui Gaspar (btw, dacă n-ați fost pe la evenimentele la care e speaker, musai să mergeți. Îl urmăresc de ceva vreme și îmi place mult și ce mesaje transmite și cum o face). Copilul invizibil e o carte despre noi, despre emoții, despre asumare, despre dezvoltare, despre înțelegere, despre conștientizare. E structurată minunat, informațiile sunt foarte utile, scrise într-un stil prietenos și fluid. E o carte care invită la introspecție și la meditație. La finalul cărții te simți ușor, dar îți dai seama câte lucruri noi ai aflat.

Din punctul meu de vedere, dacă n-ați mai citit cărți de dezvoltare personală până acum, asta e o carte bună cu care să începeți. Eu am oferit-o cadou de Crăciun unor prietene ale mele. Atât de utilă mi se pare.

O găsiți aici.

3. The Paradox of Choice. Why More is Less – Barry Schwartz

Impropriu zis că e o carte de dezvoltare personală. E mai degrabă o carte de sociologie, care analizează interiorul și exteriorul uman și evoluția societății din perspectiva alegerilor pe care le facem. Cum ne influențează ele viața și cum influențează viața noastră alegerile. Ce se întâmplă când trebuie să luăm prea multe decizii sau când avem prea multe opțiuni. Vorbește despre emoții, dar este o carte pragmatică, conține studii și concluzii multe, e foarte ancorată în realitatea noastră.

E o lectură bună și o lectură interesantă. O recomand mai degrabă persoanelor pragmatice, poate mai business oriented, mai puțin concentrate pe introspecții și meditație.

Dacă vreți s-o primiți repede, o găsiți aici.

4. Comunicarea Non Violentă – Marshall Rosenberg

Comunicarea Non Violentă e o carte de căpătâi, din punctul meu de vedere. E o carte care nu doar că ne învață să comunicăm, ci ne schimbă mindsetul cu totul. După ce ai citit cartea, s-ar putea să-ți dai seama de ce nu reușești deloc să-ți transmiți mesajele, de ce nu ești ascultat/ă sau de ce nu ești luat/ă în serios.

CNV e un stil de viață, mai degrabă decât un stil de comunicare. El se uită la interiorul nostru și la interiorul interlocutorului nostru, vorbește despre emoții și trăiri, despre empatie și despre compasiune. Nu este o metodă de manipulare în luarea deciziilor, ci de înțelegere și apropiere de cel de lângă noi. O recomand cu căldură oricui. Mie mi-a schimbat viața și chiar nu obișnuiesc să spun asta prea des despre cărți, oameni sau evenimente.

(Cartea e împrumutată. N-am poză) O găsiți aici.

 

5. Plecarea de acasă – David P Celani

E o carte despre ieșirea din relațiile nesănătoase de dependență cu familia. Cum să pleci de la tine de acasă și să fii pe picioarele tale. Cum să te comporți față de tine și de părinții tăi, atunci când te simți ca și cum ai fi etern un copil de 5 ani, incapabil să se descurce fără mama sau tata. E o abordare de self-help în cazul în care te confrunți cu problema asta.

Dacă ai avut părinți narcisiști, citește întâi ”Voi fi vreodată suficient de bună?”, apoi ”Plecarea de acasă”. Probabil că n-o să reușești să vindeci singur/ă tot doar cu ajutorul cărților, dar va fi un foarte bun punct de conștientizare și pornire.

(Cartea e împrumutată. N-am poză. O găsiți aici.)

6. Curajul de a fi vulnerabil – Brene Brown

curajul de a fi vulnerabilO carte minunată despre acceptarea de sine, despre acceptarea emoțiilor, despre iubire de sine, empatie și compasiune. ”Curajul de a fi vulnerabil” prezintă vulnerabilitatea dintr-o cu totul altă perspectivă, una în care nu doar e normal să fii vulneragil, ba chiar e bine. O carte despre rușine și de ce ne sabotează ea viața, despre vină și despre tot felul de mituri pe care le cărăm după noi și care încurajează cultura nemulțumirii. Dacă o citiți cu ochii și cu sufletul deschise, o să vă dea viața peste cap.

O găsiți aici.

7. Mindset – Carol Dweck

mindsetDin punctul meu de vedere, cartea e un musai de citit de toți părinții. Apoi, eu una recomand să o transformați într-o poveste și să o povestiți și copiilor. Carol Dweck povestește în carte despre două tipuri de ”mindset” (tipuri de mentalitate). Despre cea rigidă și despre cea flexibilă. Nu vreau să dau mai multe detalii. Pe Carol Dweck o găsiți și pe youtube cu multe speechuri interesante. Inclusiv la TED.

Se citește repede și e extrem de interesantă. O găsiți aici.

 

Cărți mai dificile

8. Games People Play – Eric Berne (tradusă: Jocurile noastre de toate zilele, tot editura Trei)

games people playO carte care a fost bestseller la vremea ei. Nu vă speriați, nu-i chiar așa grea (duh, a fost vândută în peste 5 milioane de exemplare) doar că mai conține, pe alocuri, concepte din Analiza Tranzacțională, poate mai greu de priceput la o primă citire. Dacă treceți peste aspectele astea tehnice, cartea e un compendiu de comportamente umane cu sursele și soluțiile lor. Totul e frumos, structurat, ușor de înțeles. Așa că, dacă observați că un anumit comportament sau o anumită situație se tot repetă în viața voastră, sigur sigur o s-o găsiți în cartea asta și s-ar putea să pricepeți mai multe despre voi. Plus că vă ajută să-i înțelegeți și pe ceilalți, nu doar pe voi înșivă. O recomand cu drag…

În română o găsiți aici.

 

 Urmărește-mă pe facebook

9. Te urăsc – Nu mă părăsi – Jerold J. Kreisman

te urasc nu ma parasiÎn esență, cartea este scrisă pentru înțelegerea personalității borderline. Practic, multe multe din ideile din carte se aplică persoanelor dificile din viața noastră, persoanelor narcisiste alături de care alegem să funcționăm, și așa mai departe. Cartea e, de fapt, un ghid de interacțiune cu astfel de persoane. E scrisă de un psihiatru, dar stilul e ușor de digerat.

O găsiți aici.

10. Simbioză și autonomie – Franz Ruppert

Simbioza si autonomieAsta e una din cărțile mele de suflet. E despre… ați ghicit! Relațiile simbiotice. De ce ne implicăm în ele, de ce le întreținem, cum ne influențează relațiile astea părinții, despre relațiile simbiotice în cupluri. Tot ce vreți pe tema asta, găsiți în carte. Inclusiv idei despre ce puteți să faceți pentru a ieși dintr-o traumă simbiotică. E minunată. Eu am citit-o de multe ori. Arată jalnic, dar e o carte iubită, care a devenit o parte din mine.

O găsiți aici, cu transport gratuit.

Bonus

La toate astea adăugăm bonus ”Sapiens”, de Yuval Noah Hararhi, care nu-i musai o carte despre dezvoltare personală, ci o carte despre dezvoltarea culturii și societății noastre. Vine cu niște idei interesante, pe care nu prea le-am mai auzit până acum. Nu e o carte scurtă, dar are un limbaj foarte accesibil și niște idei atât de interesante, că nu-ți mai vine să o lași din mână. Am văzut că mai există și continuarea ei, Homo Deus, dar încă n-a fost tradusă în română. La noi în casă o citește toată lumea acum. Eu am citit-o pe hârtie, V. și-a luat audiobookul, copiilor le-am citit eu.

Și cam atât… Pe voi ce cărți v-au impresionat tare? Mie mi-a fost extrem de greu să mă limitez la 10… Probabil va urma continuarea articolului :))

 

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Cum facem să lucrăm de acasă… eficient!

Cine mă aude că pot lucra de acasă, dar că mi-am găsit totuși un birou unde să mă duc și de unde să lucrez, zice că-s nebună. Cum vine aia? Să poți lucra din intimitatea casei tale, de la biroul de lângă dormitor, din pijama, fără să te bârâie nimeni la cap, iar tu să alegi, ca o ciudată, să te îmbraci, să-ți cari laptopul după tine, să călătorești niște kilometri ca să ajungi la un birou? Pentru ce?

Eu, copilul etern

Ăsta a fost unul din cele mai profunde momente din viața mea. Mai dureroase, mai ca un deget care apasă pe o rană purulentă. Acum că îmi amintesc, încă îmi mai sună în minte. ”Pare să fie un loc tare singur acolo” și ”Câți ani ai acum?”.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

 

Vorbeam zilele trecute cu niște prieteni despre cum eram când s-a născut Ema. Nu mai fusesem niciodată mamă până atunci și habar n-aveam de unde să încep cu asta. Țin minte cât eram de nepricepută în maternitate. Am vrut, la un moment dat, să-i schimb eu scutecul Emei, moment în care a început să se scurgă meconiul din ea. Am paralizat de frică. Și eu și V. Era și un prieten cu noi, care ne-a ajutat mult. A scos telefonul și a filmat momentul de panică.

Să vină o asistentă și să schimbe copilul!

Pentru că ele știau mai bine și puteau mai bine. Să vină și să ia copilul ăsta murdar și să mi-l aducă înapoi curat, cu scutec nou! Așa am funcționat în primele zile. Pierdută în spațiu. De fapt, ce zic eu… Nu în primele zile, ci în primele săptămâni. Nu eram deloc sigură pe mine. Și cum aș fi putut să fiu? Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

1. Viața nu trebuie să fie ca înainte, dar poate fi. E OK și așa, dar și așa

Auzeam în jurul meu despre mame model, care arătau la fel ca înainte de sarcină, imediat ce născuseră. Îmi aminteam de o tipă pe care o întâlnisem la salon, pe vremea când eram însărcinată. Venise să-și facă unghiile, iar manichiurista era uimită de cât de bine arăta. ”Păi, când ai născut?” ”Acum 5 zile” Wow… după 5 zile ea era ca scoasă din cutie, la manichiură? Și nu e vorba aici doar despre cum arăta, ci și despre ce făcea. Putea să iasă din casă la 5 zile de la naștere, fără copil, fără nimic? Oare chiar s-o fi simțit așa de bine cum spunea? Nu îi era dor de bebeluș? Nu era îngrijorată că plânge după ea? Poate da… Poate nu… Poate așa îi era ei ok. Poate așa credea ea că trebuie să-i fie ok. Esențial e că nici măcar nu era treaba mea.  Și tot esențial e că ce e ok pentru alții, nu e musai ok și pentru mine. Că e ok dacă eu la 5 zile de la naștere încă simt dureri mari. Că e ok dacă nu reușesc să ajung la salon. Că e ok inclusiv să nu-mi doresc să ajung la salon. Că e ok să fiu nepieptănată și să mă concentrez doar pe bebeluș. Sau că e ok să le fac pe amândouă, imperfect, cât să fim sănătoși mental amândoi. Tot ce vă face pe voi, pe tine și pe bebeluș, fericiți (sau ”nu nefericiți”) e perfect. Mai ales pentru perioada asta. Copiii cresc și timpurile alea, parcă demult apuse, revin. Copiii vor la bunici, în tabere, să doarmă la prieteni. Dă-ți timp și nu te grăbi să ajungi acolo. Nu pune presiune pe tine să poți face imediat ce ai născut tot ceea ce puteai face înainte. E minunat dacă poți să le faci. Dar e minunat și dacă nu poți să le faci…

2. Nu te izola

Faptul că am născut și că am mereu un copil după mine nu înseamnă că trebuie acum să mă izolez de specia umană. Am suferit mult pe tema asta, o vreme. Când toată ziua nu socializam decât cu doamna de la supermarket, iar când venea seara V. eram atât de nevorbită și de nesocializată, că îl zăpăceam…

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Îmi era greu din punct de vedere logistic. E complicat cu căruciorul după tine, pentru că e greu pe borduri, pe scări, în zone înguste, în unele magazine. E complicat cu alăptatul, atunci când ți-e rușine să o faci în public. E complicat să pleci cu tot arsenalul după tine. Doar ai văzut peste tot că trebuie să fii super organizată ca mamă și să ai o geantă de cărucior de dimensiunile unei mașini mici.

După câteva luni (și – mai ales – la al doilea copil), am prioritizat diferit. Am lăsat căruciorul greoi și am pus copilul în wrap. Am învățat să alăptez din wrap, ca să nu mă mai stresez cu asta. Am selectat din arsenalul recomandat și am plecat cu o gentuță mică, dar suficientă, după mine. Cu ocazia asta, am reînceput să socializez. Am reînceput să ies la cafele (ce bine că nu se mai fumează în spațiile publice!), să mă plimb aiurea pe străzi, să mă văd cu prietenele fără copii, să bat librăriile și mallurile, să văd oameni, să-mi fac prieteni noi.

3. Pune-ți mintea la contribuție

De multe ori, faptul că centrul universului nostru e acum bebelușul, ne face să simțim că ne plafonăm. Dacă nu e cazul tău, mergi la punctul următor. Dar dacă e, dacă simți că ți-e dor de discuții inteligente, dacă simți că te ofilești intelectual sau practic, pune mâna și fă ceva. Învață limbi străine, fă cursuri de mărgelit, citește despre antropologie, economie sau ce te interesează pe tine. Citește în timp ce doarme bebelușul, sau în timp ce te plimbi prin parc, pune-ți cursurile audio în căști sau în boxele mașinii (când va mai crește copilul s-ar putea să nu mai fie de acord să asculte despre strategii de marketing, așa că profită acum, cât poți), caută audio-bookuri

Sunt multe cursuri pe care le poți face de acasă, în ritmul tău. Dacă simți că te plafonezi, nu te mai plafona!

4. Dormi

OK, asta e overrated. Și știu că după ce adoarme bebelușul ai nevoie de timpul tău. Dar… îl folosești eficient? Dacă faci ceva util pentru tine, care îți bucură sufletul, e ok. Dar dacă e ceva gol de sens, care nu face decât să treacă timpul și nu-ți aduce niciun beneficiu, oprește-te și culcă-te.

Energie primești din somn sau din lucrurile relevante pentru tine pe care le faci. Nu din scrollat obsesiv feedul de facebook și instagram timp de o oră.

5. Copilul nu ”trebuie”

Serios, fiecare copil e diferit și nu trebuie decât iubit și respectat. Dă foc tuturor cărților care îți propun soluții magice pentru o noapte de somn neîntreruptă, un bebeluș ”ascultător” sau mai știu eu ce. Nu există soluții magice. Există soluții care pot funcționa, dar cu mult efort din partea ta, deci frustrante. Și, de cele mai multe ori, afectând dezvoltarea naturală a copilului.

 

Atunci când îți e greu cu ceva, a schimba bebelușul nu e cea mai bună soluție (sunt delicată… aș vrea să spun că asta nu e o soluție deloc). Caută soluțiile în altă parte, caută ajutor, caută sprijin, schimbă mediul, schimbă rutina, schimbă așteptările.

6. Poartă-ți copilul

Multe din problemele tinerelor mame se rezumă la ”bebelușul nu stă deloc singur, iar eu nu apuc deloc să spăl rufe/gătesc/fac curat/altele”

Asta e problema cel mai simplu de rezolvat. Cere ajutor să înveți să porți un wrap/sling/ssc și pune bebelușul acolo. Poți găti cu el în sistem, poți da cu aspiratorul, poți face orice. Reticența multor mame vine din motive ce nu au nicio legătură cu purtatul în sine, ci mai degrabă cu așteptările pe care ea le are de la copil și viața ei. E adevărat, am fost crescuți diferit, vedem la televizor modele diferite de copii, unii care stau și se joacă singuri, dorm singuri după ce mama a stins lumina și se mai trezesc dimineața, dar asta nu e norma. Astea sunt, mai degrabă, excepțiile.

Nu vrei să-ți porți bebelușul în brațe? De ce? Ia o pauză și gândește-te, pe bune. Te doare spatele? Sau te temi de cuplul malefic Senvață Înbrațe? Gândește rațional. Până la ce vârstă te temi că va cere să fie purtat? Ce o să se întâmple dacă n-o să mai vrea jos din brațe? Toate temerile au soluții. Te temi că o să fie nevoie să-l porți în brațe până când o să fie prea greu? Ok. Atunci, când o să fie prea greu, o să-l dezveți, dacă va fi nevoie. Te temi că n-o să mai vrea să stea și cu altcineva? E perfect normal să te prefere pe tine. Cu toate astea, în ciuda purtatului în brațe, copilul poate dezvolta o relație și cu alt adult, nu?

Caută bine temerea reală. Și caută-i și soluția. Te provoc: soluția să fie diferită de ”nu-l port, mai bine îl învăț să stea și singur” 🙂

7. Renunță la pijamale

Știu, sunt confortabile. În primele săptămâni de viață ale copilului sunt o uniformă minunată. Dar, să petreci 2 ani în pijamale e cam mult. Chiar dacă stai mult timp pe acasă, cumpără-ți niște haine de casă drăguțe. Ia copilul la baie cu tine, poartă-l dacă e nevoie și piaptănă-te. Pune-ți și un rimel pe gene, dacă reușești. Dacă nu, e ok. Dar ieși din pijamale!

Poartă fusta aia de piele care îți place. Poartă tutu-ul ăla turcoaz. Ce-o să se întâmple? Se vor murdări dacă te tăvălești pe jos cu copilul? Foarte bine. De-asta avem mașină de spălat și servicii de curățenie.

Pune ceva pe tine care să te facă să zâmbești atunci când te uiți în oglindă sau când îți faci un selfie cu bebelușul.

 

8. Încearcă să alăptezi

Știu că poate părea dificil și dureros și complicat și obositor. Dar poate să nu fie așa. Poate să fie chiar mai simplu decât hrănitul cu biberon. Pe lângă faptul că așa e natural să facem și că asta e cea mai sănătoasă variantă pentru bebeluș și pentru tine, poate chiar să-ți fie și ție mai simplu. Gândește-te: nu ai biberoane de spălat, nu trebuie să cumperi lapte praf, când pleci în oraș nu trebuie să iei termosuri cu tine, nu trebuie să te întorci acasă pentru că ai uitat sau nu-ți mai ajunge laptele praf/apa, în concedii e de vis, noaptea nu trebuie să fugi până la bucătărie șamd.

Dacă simți că e dureros, să știi că nu așa trebuie să fie. Deci, dacă e dureros, ceva nu se întâmplă ok acolo. Cheamă un consultant în alăptare (certificat IBCLC) să te ajute. 

9. E OK să nu le poți face pe toate

Nu, pe bune. Chiar e OK. Și cine nu e de acord cu asta, să fie sănătos. Dar, în primul rând, tu trebuie să fii de acord cu asta. Și să stabilești niște limite. Știu că soțul vrea o ciorbă caldă când ajunge seara acasă și că mama vrea să-i primești pe verii nu știu care, ca să vadă copilul, și că soacra se așteaptă să ai perdelele și geamurile curate și că prietenii vor să-i primești cu prăjituri și suc. Spune-le că nu poți. Și cere-le ajutorul. Nu reușești să gătești o ciorbă. Soțul vrea musai? Găsiți alte soluții. Să gătească altcineva pentru voi o vreme. Să o mănânce la restaurant. Să o comandați acasă. Să o pregătească el… Fă-te auzită! ”Nu pot! Ajutați-mă!”

10. Include și tatăl

Știu, nu schimbă scutecul la fel de bine ca tine, nu-i ține capul suficient de bine, deranjează tot sertarul de haine atunci când caută o pijama… Lasă-l să încerce. Lasă-l să se implice. Lasă-l să învețe. Nici tu nu schimbai scutecul la fel de repede ca acum. Și nici nu-i țineai capul prea bine. Și intrai în panică atunci când nu găseai ceva ce-ți trebuia. Dar, pentru că petreci atâtea ore cu bebelușul și pentru că ai exercițiu, le faci mult mai repede și mai bine acum. Lasă-l și pe el să exerseze.

De multe ori, clientele mele se plâng de soți. Că nu ajută, că nu petrec timp cu copilul. Dar, când ne întoarcem la perioada de după nașterea bebelușului, aflăm că tații au fost excluși din uniunea mamă-bebe… Nu ajunge acolo. Iar dacă îl vezi că evită, ei bine… află că și lui îi e frică. Și că cea mai bună metodă să scape de frică e să vadă că poate. Încurajează-l, oferă-i ocazii, susține-l. Nu-l opri, nu-l încurca, nu-l critica. Nu uita, sunteți în aceeași echipă 😉

Iar ASTA este pentru tați…

Cum sa alaptezi cu succes

Am tot vorbit zilele astea cu multe viitoare mame si m-am bucurat sa aud ca multe dintre ele si-ar dori sa alapteze daca s-o putea si daca or avea lapte. Asa ca articolul asta despre alaptare e pentru ele si vreau sa scriu in el toate informatiile pe care mi-as dori...

Alaptatul in public

Nu stiu cum sa incep articolul asta. Sa-l incep subliniind ideea ca in Romania doar 12.6% dintre mame alapteaza exclusiv pana la 6 luni si apoi probabil sub 10% pana la 2 ani asa cum recomanda Organizatia Mondiala a Sanatatii? Sau sa-l incep minunandu-ma ca am reusit...