Diabetul gestațional – Interviu cu Diana Știrbu

Una din problemele prea puțin discutate în lumea mamelor este, din punctul meu de vedere, cea legată de diabetul gestațional. Și vorbesc despre asta în cunoștință de cauză, pentru că în una dintre sarcini am trecut prin el. Din fericire, medicul meu mi-a recomandat analiza care testează funcția pancreasului chiar dacă eu nu prezentam niciun semn al diabetului gestațional. Din păcate, habar n-aveam de așa o analiză, la fel ca multe alte gravide din jurul meu, cărora medicul nu le recomandă această analiză. Despre diabetul gestațional am mai scris, dar astăzi vreau să vă arăt și perspectiva altcuiva.

Am avut ocazia să-i pun niște întrebări Dianei Știrbu, iar ea a fost atât de drăguță încât să răspundă pe larg la fiecare dintre ele.

De când a decis să devină mamă, antrenoarea de fitness Diana Știrbu și-a dedicat activitatea dezvoltării antrenamentelor pre și post-partum, pentru care a obținut o certificare internațională. Programele Dianei se numesc Fit Mom in Action și se desfăsoară într-un studio de fitness dedicat lor, în care proaspetele mămici se pot antrena alături de bebeluș.

DV: Ce este diabetul gestațional?

DȘ: Pe durata sarcinii, în uter se dezvoltă placenta care sprijină dezvoltarea fătului, face conexiunea între mamă și copil și îi asigură acestuia din urmă nutriția. Pentru a realiza toate aceste funcții minunate, placenta secretă mai mulți hormoni, iar unii dintre ei îngreunează acțiunea insulinei din corpul mamei, conducând la apariția diabetului gestational, numit și diabet de sarcină. 

Nevoia de insulină a femeilor însărcinate poate crește de până la 3 ori, iar atunci când pancreasul nu poate produce suficientă insulină, nivelul glucozei (glicemia) din sânge crește și apare diabetul gestațional. Din fericire, este o afecțiune temporară, care dispare după naștere în majoritatea cazurilor. 

DV: Cât de des apare această afecțiune?

DȘ: Conform unui studiu realizat de Federația Internațională a Diabetului, în anul 2017, 16,2% din femeile care au dat naștere s-au confruntat cu o anumită formă de hiperglicemie în timpul sarcinii și se estimează că 85,1% au fost datorate diabetului gestațional. Pe scurt, 1 din 7 femei însărcinate s-au confruntat cu diabetul în sarcină, iar tările cu venituri mici și medii, unde accesul la îngrijirea maternă este adesea limitat, conduc topul. 

 

DV: Eu am fost una dintre acele gravide cu diabet gestațional. Nu am avut la prima sarcină, ci doar la a doua. Am făcut eu ceva greșit de am ajuns să am diabet gestațional? (dacă da, ce? Dacă nu, ce provoacă diabetul gestațional?)

DȘ: Majoritatea femeilor cu diabet gestațional pe care le cunosc, tot la sarcina nr. 2 au fost diagnosticate. Specialiștii spun că femeile care au născut anterior un copil cu o greutate mai mare de 4.5 kg sunt predispuse acestei afecțiuni, deci există o legătură.

Există femei care fac diabet gestațional fără să știe că îl au. Primele simptome ale acestei afecțiuni temporare, dar cu efecte pe termen lung sunt: oboseală, gură uscată, senzație de sete, urinări dese, vedere încețoșată. Deoarece aceste simptome pot fi întâlnite și în cazul sarcinii fără probleme și mai ales pentru că diabetul gestațional poate să nu prezinte simptome, este recomandat să faci un set de analize medicale între săptămânile 24-28 de sarcină.

Apariția diabetului gestațional nu înseamnă nepărat că ai făcut ceva greșit. Diabetul gestațional nu este provocat de prea multă mancare, așa cum se vehiculează, ci de secreția de hormoni.

Cele mai predispuse la apariția acestei afecțiuni sunt femeile care:

  • Suferă de obezitate
  • Au dezvoltat diabet gestațional într-o sarcină anterioară
  • Au istoric de sindrom al ovarului polichistic
  • Au istoric familial de diabet

Însă diabetul gestațional poate apărea chiar și atunci când nu sunt prezenți factorii de risc mentionați mai sus.

DV: Știu că pentru a descoperi diabetul gestațional e nevoie de o analiză care măsoară toleranța organismului la glucoză. Eu am primit recomadarea de a face analiza ca pe o analiză standard, deși nu luasem mult în greutate și nu prezentam semne care ar fi putut prevesti diabetul gestațional. Prietenele mele, gravide, nu au primit recomadarea. Medicul le-a spus că nu fac parte din categoria de risc. Cine ar trebui, de fapt, să facă această analiză? Toate gravidele sau doar anumite categorii?

DȘ: Da, este nevoie de o analiză care masoară toleranța organismului la glucoză. Si eu am facut-o și la fel  ca și tine, nu prezentam semne că aș putea avea diabet gestațional. Recunosc că nu mi-a plăcut deloc experiența și îmi amintesc că bebelușul meu a fost agitat toată ziua după ce mi s-a administrat o doză atât de mare de glucoză.
Există medici care o recomandă și alții care nu includ această testare pe lista analizelor obligatorii.

Răspunsul meu este unul general, dar cred că fiecare sarcină este diferită și viitoarele mămici trebuie să urmeze sfaturile medicului care monitorizează sarcina.
Personal, cred că toate femeile însărcinate ar trebui să facă analiza aceasta. Este foarte important să știi daca ai sau nu diabet gestațional înainte să naști. Din experiența mămicilor pe care le antrenez, am aflat că daca ai diabet gestațional nu e recomandat să naști mai tarziu de 40 de săptămâni, de exemplu. Atât mama, cât și bebelușul trebuie monitoizați ulterior dacă a existat o sarcină cu probleme de glicemie.

DV: Dacă aflu că am diabet gestațional, e nevoie de insulină sau e suficientă o dietă anume?

DȘ: Tot medicul este cel care decide acest lucru, în funcție de caz. Am avut și am multe mămici pe care le antrenez și au diabet gestațional. Toate urmează o dieta și medicul le-a recomandat să dubleze numărul de antrenamente pe săptămâna. Niciuna nu ia insulină.

 

DV: Cum ar trebui să arate dieta respectivă? Ce are și ce nu are voie o gravidă cu diabet gestațional?

DȘ: Nu există o dietă general valabilă, dar există câteva principii care stau la baza unei diete recomandate de medicul care monitorizează sarcina și/sau nutriționist.

Alimentația echilibrată în timpul sarcinii are o influență importantă asupra sănătății tale și a copilului pe care îl porți. Chiar dacă ai fost diagnosticată cu diabet gestațional, nu trebuie să privești sarcina ca pe o perioada a interdicțiilor alimentare, gândește-te că este mai degrabă o perioadă în care devii responsabilă pentru copilul care începe să se dezvolte și pentru propria sănătate.

Planificarea meselor în diabetul gestațional joacă un rol important în creșterea glicemiei după masă, iar reglarea glicemiei este necesară pentru siguranța fătului.

Va trebui să îți automonitorizezi glicemia, efectuând 4 măsurători pe zi, respectiv în repaos alimentar și la două ore după mesele principale.  În cazuri excepționale, se măsoară glicemia și înainte de celelalte mese.

Un meniu echilibrat pentru o mămică diagnosticată cu diabet gestational este împărțit procentual, astfel:

  • 30% din calorii ar trebui să provină din proteine din surse animale cum sunt carnea, ouăle, lactatele, fructele de mare sau din surse vegetale, cum sunt ciupercile, fasolea, năutul și altele.
  • Apoi, în jur de 30% din calorii pot proveni din grăsimi și încă 10% din grăsimi saturate.
  • Cele 40% de calorii rămase pot fi luate din carbohidrați, cum sunt pâinea, cerealele, pastele, orezul, precum și din fructe și legume.


DV: Sportul influențează diabetul gestațional? 

DȘ: Printre nenumăratele benefici ale activității fizice se numără și reducerea țesutului adipos, arderea glucozei  și reducerea rezistenței la insulină, care conduce către o glicemie normală.

Așasar, DA, sportul înfluențează diabetul gestational, într-un mod favorabil pentru mamă. DA, o femeie însărcinată poate să facă mișcare, este impetuos necesar să facă mișcare dacă medicul îi permite. 

Recomandările medicilor pentru gravidele diagnosticate cu diabet gestational care mă contactează pentru antrenamente conduc către 4-5 ședințe pe săptămână. Antrenamentele prenatale au exerciții specifice și pot fi realizate la orele de grup sau în cadrul unor sesiuni private.

Nu pot încheia fără a menționa alte câteva beneficii ale sportului, atât asupra ta, cât și asupra bebelușului: sporește rezistența fizică și oferă mai multă energie, astfel încât complicatiile caracteristice sarcinii, precum grețurile, vărsăturile, constipația, oboseala și durerile de spate sunt reduse.

Recomand programele personalizate de antrenamente în timpul sarcinii sau programele de grup pe care le dezvolt, despre care puteți citi mai multe pe www.dianastirbu.ro

DV: Mulțumesc!

Pictura cu final deschis – Ce este? Care sunt beneficiile?

Însă, cel mai mult se dezvoltă copiii în timpul în care sunt liberi să creeze ce și cum își doresc ei. Și despre asta vreau să vă scriu astăzi. Voi lua pictura drept exemplu, dar puteți extinde aceleași principii în orice zonă de creație a copilului. Așadar, discutăm astăzi despre pictura cu final deschis.

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip

8 tehnici de pictat pentru copii – Tema ”toamna”

Astăzi propun să ne concentrăm pe tehnici de pictură pentru copii, pornind de la tema toamnei. Partea bună e că nu aveți nevoie decât de obiecte pe care oricum le aveți prin casă sau le găsiți prin natură, plus acuarele și hârtie

Când proiectăm asupra copilului

A fost odată ca niciodată o mamă. O mamă care fusese și ea copil, apoi adolescentă, apoi devenise adult.

În viața ei de dinainte de a deveni mamă, fetița și apoi femeia despre care vă povestesc, a avut o viață proprie. Cu bucuriile ei mai mici sau mai mari, cu dezamăgirile ei mai mici sau mai mari, cu temerile ei mai mici sau mai mari.

O parte dintre emoțiile puternice le-a trăit la intensitatea lor atunci când ele s-au întâmplat. A plâns când și-a pierdut păpușa preferată, s-a supărat când a împins-o un băiețel pe tobogan, i-a fost teamă când s-au stins luminile în dormitor, s-a bucurat când a ieșit la un picnic cu mama și cu tatăl ei.

Însă, o parte din ele nu le-a mai trăit așa.

Când și-a pierdut păpușa preferată și a plâns, i s-a spus ”N-ai de ce să plângi. Nu mai plânge. Luăm alta. Sunt alții care au probleme mai mari și nu mai plâng”. A înțeles atunci că nu e acceptabil să plângi și că, oricum, problemele ei nu sunt suficient de importante.

 

Când s-a supărat când a împins-o băiețelul pe tobogan, i s-a spus ”Lasă-l, n-a vrut nici el. O fetiță nu e frumoasă când e supărată. Ești mai frumoasă când zâmbești”. Atunci a înțeles că nu e în regulă să se supere, să se înfurie, că trebuie să zâmbească mereu, indiferent ce i s-ar întâmpla.

Când a spus că îi e frică de întuneric, i s-a spus ”N-ai de ce să te temi. Fetiță mare și plângi pentru întuneric? Nu mai fi prostuță”. Și atunci a învățat ceva. A învățat că temerile ei nu sunt acceptate, că ea e inadecvată, că trebuie să pară curajoasă și atunci când îi e frică.

Ce s-a întâmplat cu emoțiile?

Dar ce s-a întâmplat cu emoțiile pe care a simțit că nu le poate trăi la intensitatea lor reală, pentru că nu sunt acceptate? Doar ele nu s-au evaporat în neant… Până la urmă, deși nu le vedem, emoțiile sunt la fel de reale ca apa dintr-o cană, care se evaporă mult prea puțin fără o intervenție și dispare greu dacă nu e vărsată, băută sau fiartă.

Păi, emoțiile alea n-au dispărut, după cum spuneam. Ci s-au ascuns bine-bine și au stat acolo ascunse până la Marea Schimbare ce vine odată ce femeia din povestea noastră s-a transformat din femeie în mamă. După ce ea a născut, în corpul și în mintea ei a început o furtună. O furtună provocată și de hormoni, dar și văzându-se în situații foarte asemănătoare cu cele din copilăria ei, amintirile au început să iasă din ascunzători și au căutat contexte în care să se manifeste așa cum au fost construite să o facă.

Doar că, vedeți voi, acum nu mama trecea prin situațiile respective. Ci copilul ei. Și, deși semăna fabulos cu ea, copilul ei era o entitate diferită de ea. O altă ființă, cu alte trăiri, cu alte gânduri și cu alte așteptări. O ființă care poate că n-a simțit tristețe când și-a pierdut păpușa, pentru că nu îi era păpușa preferată. Ori o ființă care poate nu simte frică de întuneric, pentru că așa e construită sau așa s-a modelat. Sau o ființă care poate că a reacționat în cuvinte atunci când un băiețel a împins-o pe tobogan și și-a trăit emoția, care a dispărut în interiorul ei, la fel ca un pahar de apă băut pe nerăsuflate într-o zi de vară caldă.

Mama asta e fiecare dintre noi. Cred că fiecare dintre noi proiectează la un moment dat pe copil emoțiile noastre vechi. Durerile noastre, temerile noastre, trecutul nostru. O fetiță vrea să se tundă scurt, dar mama o poartă cu părul lung, pentru că toată viața și-a dorit păr lung și n-a avut. Un băiețel este respins la locul de joacă, iar el își gestionează foarte bine momentul și trăirea, dar mama plânge nedezdăjduită seri la rând, până când se duce între băieți și (își) face dreptate, pentru că retrăiește respingerea proprie de fiecare dată când o vede la alții. O altă mamă nu gătește niciodată spanac, convinsă fiind că fetiței ei nu-i place, pentru că nici ei nu-i plăcea când era mică.

 

Dacă te pot ajuta, programează o ședință de consiliere 

Apoi, lucrurile se complică. Mame care intervin în prieteniile semi-adulte ale copiilor lor deveniți deja adolescenți, mame care intervin în facultatea aleasă de copii, din pricina temerilor proprii, mame care intervin în căsnicii, mame care nu reușesc să vadă identitatea copilului lor, ci îl văd ca pe o extensie permanentă a propriei ființe.

Ce proiectăm pe copiii noștri?

Proiectăm temerile noastre.
Proiectăm idealurile noastre.
Proiectăm slăbiciunile noastre.
Proiectăm emoțiile noastre.
Proiectăm succesul nostru.
Proiectăm victime.
Proiectăm agresori.
Proiectăm copilăria noastră.
Proiectăm viața noastră.

Luați o pauză, inspirați profund de 10 ori și stați conectate/conectați cu gândurile voastre. Ce gânduri vă vin în minte? Ce situații în care ați proiectat? În care ați înzestrat copilul cu emoții pe care, poate, el nu le trăia? De câte ori ați intervenit încercând să salvați copilul din voi, să luați apărarea unei Cristine mici, unei Ioane mici, unei Mihaele mici (înlocuiește prenumele astea cu prenumele tău 🙂 )

Măcar o dată s-a întâmplat. Măcar de două ori. Măcar de nouă ori. Și atunci? Ce facem?

Asta… într-un episod viitor 🙂

Pictura cu final deschis – Ce este? Care sunt beneficiile?

Însă, cel mai mult se dezvoltă copiii în timpul în care sunt liberi să creeze ce și cum își doresc ei. Și despre asta vreau să vă scriu astăzi. Voi lua pictura drept exemplu, dar puteți extinde aceleași principii în orice zonă de creație a copilului. Așadar, discutăm astăzi despre pictura cu final deschis.

Copiii și tehnologia – Ce am învățat la conferință

Folosirea echilibrată a tehnologiei e esențială într-o lume care se sprijină pe tehnologie. Tehnologia nu poate dispărea din viața copiilor (de la o anumită vârstă în sus), însă prea multă tehnologie folosită ineficient duce la dependență. Dependența de internet este o tulburare de tip

8 tehnici de pictat pentru copii – Tema ”toamna”

Astăzi propun să ne concentrăm pe tehnici de pictură pentru copii, pornind de la tema toamnei. Partea bună e că nu aveți nevoie decât de obiecte pe care oricum le aveți prin casă sau le găsiți prin natură, plus acuarele și hârtie

Fii egoistă… și neepilată dacă asta te face fericită

Suntem în 2018. Femeile au joburi similare cu ale bărbaților, oamenii încep să discute despre și să blameze practica de a plăti bărbații mai mult decât femeile pentru aceeași muncă făcută, există, în continuare, femei care militează pentru egalitatea dintre femei și bărbați pe toate planurile. Chiar ieri am văzut filmulețul ăsta:

Noi, lumea în care trăim noi începe să fie foarte diferită de lumea în care am crescut.

Și-i bine să profităm de asta. Știu că există o bulă, în interiorul căreia femeile sunt libere și de succes (orice ar însemna succesul pentru ele) și parteneri egali în familie. Și știu și că în afara bulei, femeia e încă un accesoriu al bărbatului, un accesoriu care fie se dezbracă la comandă, fie face tocăniță la comandă, fie ambele. Femeia care trebuie să mulțumească bărbatul, să mulțumească familia, să mulțumească societatea, comunitatea, mapamondul.

Dar, ca evoluție, femeile încep să se vadă pe ele însele diferit. Așa că și ceilalți încep să le vadă tot diferit.

 

Citeam zilele trecute un studiu făcut anul trecut pe un eșantion destul de mic de femei și bărbați, dar din care s-au tras niște concluzii. În creierul nostru există niște neurotransmițători care îl ajută să funcționeze. Printre neurotransmițătorii ăștia se numără și dopamina, care, printre altele, ajută la funcționarea centrilor de recompensă din creier. Niște cercetători au vrut să vadă ce face bărbații să se simtă bine și ce face femeile să se simtă bine, așa că unora le-au administrat un medicament care blochează dopamina, iar altora placebo.

Rezultatele au arătat că, în situațiile la care au fost expuse, creierul femeilor le-a răsplătit când au fost generoase, iar creierul bărbaților i-a răsplătit atunci când au fost egoiști.

Iar asta e explicabil.

În decursul istoriei, femeile au fost considerate, în cea mai mare parte a planetei, inferioare bărbaților, iar comportamentele lor egoiste au fost blamate. Rolul femeii era acela de a avea grijă de familie, de copii, de bărbat, de casă, de comunitate. Femeile nu puteau, deci, să fie egoiste.

Dar, câteodată, e bine să ne bucurăm de vremurile în care trăim și să conștientizăm că e nevoie și de puțin egoism. Câteodată e bine să-i arăți inclusiv creierului tău, că ai nevoie de timp pentru tine, că ai nevoie să nu te intereseze de rufe și vase, că ai nevoie să te urci pe bicicletă și să lași aspiratorul în debara, deși e murdar pe jos.

Câteodată e nevoie să citești o carte și să comanzi pizza. Câteodată e nevoie să iei copiii de mână și să plecați direct la Therme, deși ai atâtea lucruri de făcut. Câteodată e nevoie să te duci la birou, pentru că nu poți fi doar casnică. Iar câteodată e nevoie să-ți dai demisia și să crești roșii pe balcon. Câteodată e nevoie să înveți copiii să-și curețe masa după ce au mâncat și să aspire mocheta din hol. Câteodată e nevoie să pună partenerul rufele la spălat. Câteodată e nevoie și de astea. Și e nevoie să faci tu pentru tine ce vrei să faci tu pentru tine.

 

Pentru că, doar tu poți face toate astea pentru tine. Tu știi ce îți trebuie și ce vrei și tu ești cea care întinde mâna și le ia. Tu știi când ai nevoie să ceri ca să primești și tot tu știi când e nevoie să faci singură.

Unii ar spune că doamna din filmulețul de mai sus e egoistă. Că n-o interesează cum se simt ceilalți când ea apare așa păroasă în troleibuz. Așa o fi. O fi și un act de bravadă. Sau o fi pura acceptare a faptului că: ”eu nu mai vreau să mă epilez și asta e decizia mea și sunt egoistă, iar asta mă face să nu mă mai supun unor chinuri care mă fac nefericită. Și voi contribui altfel în comunitatea mea. Dar nu epilându-mă.”

Poate tu n-ai o problemă cu epilatul. Poate ar trebui să accepți că nu-ți place să gătești sau să calci sau să aspiri prin casă. Sau să ții dietă. Sau orice altceva. Acceptă-ți-le. Evită-le, dacă poți. Încearcă să faci ce-ți place. Uită-te și la ceilalți în timp ce le faci. Dar nu uita să te uiți și la tine…

Și apropos de feminism, să știți că a apărut volumul 2 al cărții ”Povești de seară pentru fete rebele”. Noi avem primul volum și l-am citit de câteva ori integral cu copiii. Acum am comandat și al doilea volum, care încă n-a ajuns la mine. Dar abia aștept să-l văd și să-l citesc.

Primul volum prezintă 100 de femei care au schimbat lumea prin lucrurile mai puțin sau mai mult mărețe pe care le-au făcut. E o carte plină de inspirație, mai ales că multe dintre femeile de acolo ne sunt contemporane. (Văd acum că au și pachet cu ambele cărți, cu 15 lei mai mult decât am dat eu doar pe primul volum)

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Fericirea e o alegere

Nu. Articolul ăsta nu se vrea unul motivațional, care să vă transmită că dacă vreți să fiți fericite nu trebuie decât să vă hotărâți să faceți asta, pentru că e ATÂT de ușor să fii fericit, competent, autonom și pentru că dacă trimiți gândul în Univers, el se va materializa rapid și în 3 zile (cel mult!) vei fi complet, dar complet, fericită. Pe mine una mă scot din sărite remarcele astea, pentru că simt că arată cu degetul.

Dacă nu ești fericită, e vina ta!

Aha! Nu ești fericită! Aha! E numai și numai vina ta. Păi dacă nu ți-ai dorit? Ce să-ți fac? Zici că vrei să fii fericită, dar nu-ți dorești asta, de fapt. Nu. Doar declari că vrei să fii fericită, când tu ești o incompetentă și o incapabilă care nu-i în stare nici măcar de atâta lucru. Uite, eu am putut! Vecina mea a putut! Mai știu o doamnă care a putut. Dacă noi am putut și tu n-ai putut, ceva nu e ok cu tine. Tu nu ești ok. Dacă nu ești fericită, nu ești ok.

 

De multe ori lucrurile astea de mai sus sunt spuse mai blând și cu intenții minunate. Nu cu intenția de a te face pe tine să te simți mică pe lângă mine, pentru că eu am decis și am putut și tu nu ai decis și nu ai putut, ci pentru că așa cred oamenii că e bine să te impulsioneze. Să-ți arate cât e de ușor, să-ți arate că și alții pot. Atunci sigur o să poți și tu.

Desigur, unele persoane chiar pot funcționa așa. Iar altele nu. Iar pentru cele care nu pot funcționa așa, e extrem de demotivant să auzi că e atât e ușor și alții au putut. Stai și-ți pui multe multe întrebări. Ție de ce nu ți se pare ușor? Tu de ce nu poți? Ce nu e în regulă cu tine?

Ce vreau eu să spun cu articolul ăsta e ceva diferit.

Nu. Nu e vina ta că ești nefericită

Nu. Deloc. Un cumul de factori te-a adus aici în punctul în care ești acum. Un cumul de factori pe care nu i-ai putut controla, care te-au cărat pe ei ca un val mare. Iar tu într-o barcă mică n-ai prea avut de ales la început. Iar când ți-ai dat seama că ai putea face ceva, era prea târziu. Îți pierdusei și vâslele și velele și se duse totul pe apa sâmbetei.

Maya Angelou zice o treabă foarte drăguță și foarte în ton cu ce gândesc eu despre mine și despre ceilalți: Dacă ai fi putut mai bine, ai fi făcut mai bine.

Așa că, după cum spuneam, nu e vine ta că ești nefericită și nici vina ta că nu ieși din nefericire. Și…

Suntem singurii responsabili pentru fericirea noastră

Deși nu e vina ta că ești nefericită, deși nu e vina ta că ai ajuns aici și deși nu e vina ta că nu mai poți ieși de aici, e important să vezi cum fericirea ta e responsabilitatea ta și a nimănui altcuiva. Nu ești vinovată, ci ești responsabilă.

Ești responsabilă pentru viața ta, pentru emoțiile tale, pentru acțiunile tale. La fel cum și ceilalți sunt responsabili pentru viețile lor, pentru emoțiile lor și pentru acțiunile lor.

 

Atunci când vei putea privi lucrurile așa, când vei înțelege că nu soțul e cel dator să te facă fericită și că nici tu nu ești de vină pentru nefericirea mamei tale, sau a surorii tale sau a prietenilor tăi, lucrurile vor căpăta alt sens. Un sens în care a fi fericit e o alegere. Nu o alegere pe care să o faci astăzi, sec, la cafea, ca o promisiune. Ci o decizie care să te ajute să te mobilizezi să găsești resurse interioare și exterioare pentru a depăși nefericirea.

De unde vine nefericirea?

După cum ziceam, nu-i suficient să zici ”de mâine nu mai sunt nefericită”. N-o să funcționeze. E ca și cum ai zice ”de mâine n-o să mă mai doară capul”. Caută adânc în tine și vezi ce cauzează, de fapt, nefericirea asta. Nu, nu sunt șosetele soțului împrăștiate prin casă și nici faptul că te critică pentru că faci grești tocănița sau nu știi să crești copiii. Nu e nici șefa nesuferită și nici farmacista care ți-a vorbit în doi peri și ți-a dat siropul greșit. Nu e bătrânica din parc, deși a făcut un comentariu nepotrivit, nu e vecina, nu. Suferința ta e mai adâncă, ascunsă de straturi de nefericiri inventate, căutate, găsite .

E greu să-ți iei timp să faci introspecții. De multe ori nici nu știi de unde să pornești. Ce-i aia ”meditație” și ce trebuie să faci ca să meditezi? Și de unde știi că ai găsit ce trebuie? De multe ori nu găsești ce trebuie, pentru că ai un creier foarte inteligent, care te vede singură, așa că decide să te protejeze de amintiri neplăcute, urâte, dureroase. Nu ți le arată…

E greu și să mergi la terapie. E posibil să nu funcționeze. E scump. E departe și n-ai timp. Nu ai găsit un terapeut bun. Nu crezi în așa ceva. Sau poate crezi, dar parcă nu-i de tine.

E greu să faci primii pași. E tare greu. Dar gândește-te bine… Cum e locul în care te afli acum? Ai vrea să fie altfel? Puțin altfel? Mult altfel?

Nu lua decizia ”de mâine o să fiu fericită”. Nu te autoflagela când, desigur, n-o să-ți iasă. Dacă mă întrebi pe mine, nici celorlalți nu le iese 😉 Nu le iese fără a înțelege că au nevoie de ajutor, fără a-l cere. Și oricum, cu cât își flendură mai mult fericirea prin fața ta, cu atât sunt mai mari șansele să fie o fericire de plastic. O mască pentru nefericire, pe care nici ei nu o mai recunosc, ci li s-a lipit de față și li se pare naturală.

Dar caută ajutor. Caută resure în afară. Caută momentele alea în care poți face ceva pentru a fi fericită. Desfă-te în bucăți și fă-te la loc. Într-o variantă upgradată. În ritmul tău. Când poți tu.

E un drum lung? Da. E un drum greu? Da. Caută momentul când te simți pregătită, fără vină, fără rușine, fără presiune. Și pune primul picior pe poteca galbenă.

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Ordinul de protecție

Acum câteva luni începusem o serie de articole legate de relațiile toxice în care intrăm în decursul vieții noastre. Avem relațiile toxice cu părinții noștri, avem relațiile toxice cu prietenii noștri (pe tema asta încă sunt datoare cu un articol), putem ajunge să avem relații toxice chiar și cu copiii noștri. De departe cea mai dăunătoare este relația toxică cu partenerul.

Victima unei relații toxice reușește tare greu să iasă din această relație (în primul rând pentru că apar mecanismele de apărare care o fac să nu conștientizeze situația în care se află), cu atât mai mult cu cât poate fi dependentă total sau parțial de agresor (cum e cazul copiilor sau femeilor care depind financiar de partenerii lor) sau atunci când îi este frică (când partenerul o agresează fizic și o amenință cu alte agresiuni sau cu alte tipuri de repercusiuni).

Pentru că domeniul meu în care pot consilia și oferi sprijin este doar cel psihologic, am rugat-o pe Iulia Dumitru să îmi/ne explice cum e cu ordinul de protecție. Pe Iulia o cunosc personal și e o persoană minunată, și, din ce am observat, o avocată extrem de dedicată, care își face meseria cu pasiune. Mi s-a părut persoana perfectă să ne lumineze puțin.

Deci, despre ordinul de protecție, av. Iulia Dumitru ne spune așa:

”Ordinul de protecţie se materializează într-o hotărâre judecătorească dată în regim de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, prin care persoanele care sunt victime ale violenţei în familie pot beneficia de protecţie în scopul garantării integrităţii şi libertăţii personale, atât fizice cât şi psihice, faţă de agresor. În acest caz, cercul în care victima şi agresorul se încadrează este unul prestabilit, calificat de legiuitor sub noţiunea de „membru de familie”, fără însă a stabili limitativ aplicabilitatea ordinului de protecţie la cadrul familial aşa cum a fost stabilit de legea civilă în genere, ci la un cadru extins ce are în vedere persoane care convieţuiesc. Procedura este una specială, de urgenţă.

Așa cum arată capitolul IV din Legea nr. 217/22.05.2003, modificată şi completată prin Legea nr. 25/09.03.2012 poate fi solicitat ordinul de protecţie, acesta reprezentând o măsură aflată la dispoziţia victimei violenţei în familie.

Obligațiile și interdicțiile ordinului de protecție

 

Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri – obligaţii sau interdicţii:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei;

c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;

g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;

h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Agresorul poate fi obligat să suporte chiria de la domiciliul ales de victimă

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.

Pe lângă oricare dintre măsurile arătate mai sus, instanţa poate dispune şi obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.

Cine poate depune cererea pentru emiterea ordinului de protecție?

 

Montse Barderi - Iubirea nu doare. Tot ce trebuie sa stii despre iubirea adevarata -
Cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal dar poate fi introdusă în numele victimei şi de:

a) procuror;

b) reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie;

c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei.

Cererile pentru emiterea ordinului de protecţie se judecă de urgenţă şi, în orice situaţie, soluţionarea acestora nu poate depăşi un termen de 72 de ore de la depunerea cererii. Cererile se judecă în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.

La cerere, persoanei care solicită ordinul de protecţie i se poate acorda asistenţă sau reprezentare prin avocat.

În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.

O copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus cererea de emitere a ordinului de protecţie se comunică, în maximum 5 ore de la momentul pronunţării hotărârii, structurilor Poliţiei Române în a căror rază teritorială se află locuinţa victimei şi/sau a agresorului.

Organele de poliţie au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

La expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.”

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.

Va fi vreodată suficient?

Va fi vreodată suficient?Multe rochii, mulți pantofi, un cărucior plin cu mâncare, saci de jucării, rafturi de cărți, multe dormitoare, mulți metri pătrați, multe bijuterii, mulți bani, și mai multe rochii, și mai mulți pantofi, și mai multă mâncare, și mai multe jucării, și mai multe rafturi de cărți, șamd.

Cam asta e viața noastră, societatea noastră, în care pare că niciodată n-ar fi suficient. Alergăm de zăluzi după bani mai mulți, după diplome mai multe, după clienți mai mulți, după case mai mari, și mai mari, și mai mari, după mașini mai puternice și nu ne e niciodată suficient. Viața devine doar o alergătură după a avea mult și după a fi cineva.

Am fi tentați să dăm vina pe societate. Aste ne dictează și asta se așteaptă de la noi. ”Haina nu-l face pe om” e o expresie care încearcă să combată evidentul. Ba haina îl face pe om, felul în care el se prezintă, mașina pe care o conduce. Vă zic din experiență proprie, dacă vreți. Ca șofer de Volkswagen Golf din 2003 eram un om de rând, ca toți oamenii, ce meritau, poate, un ”bună dimineața” sec și atât. La un moment dat am schimbat mașina și m-am transformat într-un șofer de Mercedes Benz. De unde au răsărit invitații la cafele, s-au deschis porți și oportunități noi. Practic, mașina a devenit un bilet către ”lumea bună”.

 

Dar, până la urmă, chiar dacă societatea se așteaptă de la noi să avem casă cu piscină și să conducem un Mercedes Benz ca să primim respect și o mână întinsă, fuga noastră după mult, și mai mult, cel mai mult vine, totuși, din noi. Din golurile interiorului nostru, din lipsurile noastre, din viața noastră interioară superficială.

Viața noastră interioară există. E acolo și trăiește ca un bebeluș în pântecul mamei sale. Există, se dezvoltă, se mișcă. Șe mișcă atunci când o mișcă un gând, un sunet, o intenție. Transmite, oferă, se deschide. Sau, așa ar trebui. Scriam aici despre fetița din casa rotundă, fetiță care, până la urmă, renunță și tace.

Tace și viața noastră interioară atunci când îi e prea greu. Atunci când crede că așa e mai bine pentru ca noi să nu murim de nefericire. Dispare viața noastră interioară, cu tot cu vitalitatea noastră. Vedem oamenii pe străzi. Lenți sau rapizi, înalți sau scunzi, grași sau slabi, agitați sau calmi, dar gri toți. Gri și fără sclipiri în ochi, gri și fără viață în ei. Fără emoții. Oameni care au uitat ce înseamnă să te bucuri cu adevărat, oameni care nu știu cum se simte tristețea, oameni care au atâta furie reprimată în ei, încât mușchii nici nu le mai permit să zâmbească. Oameni care nu-și recunosc privirile în oglindă, oameni care nu-și recunosc durerea de pe fețele împietrite de lipsa forței vitale.

 

Toți oamenii ăștia gri trebuie să-și umple golul cu ceva. Vor să simtă și caută să simtă. Caută stimuli din exterior, pentru că cei din interior sunt amorțiți. Caută viteză, caută stroboscoape, caută adrenalină, de fapt. Caută obiecte, multe obiecte. Obiecte care bucură limitat, apoi dispar în hăul interior, unde stă ascunsă și vitalitatea și forța de a trăi cu adevărat, cu intenție și nu din inerție.

Eu sunt jumătate gri, jumătate colorată. Încep să simt mai mult (nu-i mereu ușor), încep să vreau mai puțin. Încep să înțeleg că sufocarea nu vine din exterior, din casa aglomerată, ci din interior. Când vreau să simt, nu mai dau muzica tare în boxe și nici nu mai cauta aglomerația. Când vreau să simt, închid ochii și mă uit în mine. Acolo e tot. Totul ascuns sub un strat gros de praf. Și în fiecare zi mai scot câte ceva din tot, mai curăț și șterg, văd culorile adevărate, apoi pun la loc. Știu. Cândva, totul îmi va fi suficient. Totul și o cafea.

Emotii date pe fata - Paul EkmanȘi pe tema emoțiilor și vieții interioare, am și o recomandare de autor: Paul Ekman. Dacă vreți să-l citiți în română, vă recomand ”Emoții date pe față” (de altfel, cred că nici nu a mai fost tradusă și alta)

La voi cum e? Aveți destul? Cu adevărat suficient?

 

Unde sunt tații?

– Observ că ați vorbit foarte mult despre mame. Despre ce pun mamele în farfuria copiilor, despre ce fac ele pentru copiii lor. Și mă întreb unde sunt tații. De ce nu vorbim și despre ei? 

33 de zile cu intenție

Carevasăzică, în concluzie, dacă tot împlinesc 33 de ani, o să încep mâine cu #33dezilecuintenție, o provocare care să mă facă să trăiesc mai conștient, pentru că, pentru mine, despre asta e vorba.

Sunt norocoasă

Eram într-o seară, pe vremea când Fip nu apăruse în lumea asta, în bucătărie atunci când am luat decizia că, nu doar n-o să mă mai întorc în corporație, dar mă întorc în școală. Că o vreme nu doar că n-o să aduc acasă un salariu, dar o să și investim în școala mea.