#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată  una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea. Eram, deci, un soi de buruiană printre trandafiri. Iar asta s-a simțit. Îmi aduc aminte și acum când ne-am oferit să ducem un coleg acasă că mi-a răspuns foarte hotărât că el nu merge cu noi, că ce conduce tata… păi aia nu e mașină… și că mai bine merge pe jos.

”Lăptăreasa” #metoo

În fine, nu despre asta voiam să vă povestesc, ci voiam să subliniez că nu eram printre fețele populare din școală. Cu toate astea, hărțuiala sexuală a început de când abia învățam să scriem. Ok, exagerez. La vreo doi ani după ce am învățat să scriem. Cum am avut întotdeauna sânii mai mari decât media, se pare că ”mi-o ceream”. Băieții îmi spuneau ”lăptăreasă” și încercau să mă tragă de bustieră (și, mai târziu, de sutien). Nu-mi plăcea deloc. Îmi repugna cuvântul (și acum am un reflex de ”bleah” când îl aud), mă enervau că nu mă lăsau în pace și țin minte că îmi făceam în cap planuri de răzbunare.

La început am vorbit și cu adulții despre asta, pentru că nu mi se părea normal. Replicile lor erau standard. ”Așa sunt băieții”, ”Îi place de tine, de-aia face așa”. Asta când nu eram certată că port bluze prea mulate. ”Ia și tu o bluză mai largă pe tine”. Am renunțat, până la urmă, să mai spun ceva adulților. Iar, cu timpul, am început să mă bucur de atenția asta, s-o iau ca pe un compliment. Io, aia mică și nebăgată în seamă… Ia uite cum mă plac băieții de mă trag de sutien… Am ajuns cineva!

#metoo

Apoi, să nu mai povestesc de autobuze. De câte ori am fost pipăită sau înghesuită de tot felul de bărbați ce păreau, la o adică, oameni decenți. Punctul culminant a fost într-o după amiază de vară, când am văzut negru în fața ochilor după ce un astfel de bărbat mi-a băgat mâna sub fustă și n-am mai gândit rațional, doar l-am dat cu capul de geamul autobuzului. Am avut noroc, pentru că s-a speriat și a coborât la prima. După ce l-am văzut că se dă jos, mi s-au tăiat picioarele. Mi-am dat seama ce mi s-ar fi putut întâmpla, de fapt.

M-a scăpat sprayul paralizant #metoo

Dar astea (și altele, pe care sigur le-ați trăit și voi) sunt lejere, subțirele, parcă nedemne să fie menționate. Adevăratele experiențe, din care am ieșit, din fericire, bine și sănătoasă, au fost tot în liceu, seara. Aveam ore până mai târziu, așa că mă întorceam acasă pe întuneric. Stăteam în spatele autobuzului, când s-au așezat pe scaunul de lângă mine un tip și un prieten. Mi-au șușotit printre dinți să nu mă mișc și să nu zic nimic. Urma, cică, să merg cu ei. Din nou am simțit furie oarbă, un val de adrenalină și mi-am făcut planul în mintea mea. Aveam în buzunar un spray paralizant. L-am băgat în mâneca de la jachetă și l-am folosit înainte să se închidă ușile de la prima stație. Am zburat din autobuz, iar respectivii au rămas acolo, aolindu-se de durere. Am avut noroc. Și prezență de spirit.

Altă experiență s-a legat de niște pași care m-au urmărit până în holul blocului. Și atunci am avut noroc, pentru că s-a închis ușa de la lift la timp, exact ca în filme. Două săptămâni mai târziu, o altă fată a fost violată în bloc, la etajul 1… parcă. Nimeni nu i-a auzit strigătele. Nici pe ale mele nu le-ar fi auzit nimeni…

Glume porcoase, apropouri deocheate, ”da’ de ce nu vrei să mă pupi, zi-mi de ce” și altele asemenea… Pe toate le-am trăit și le-am retrăit. Nu conta că eram în trening, leșinată de transpirație după o tură de parc, sau cocoțată pe tocuri în club.

Am aflat târziu că toate astea nu sunt normale.
Că nu e normal să te fluiere un muncitor de pe o schelă.
Nici să se frece de tine un necunoscut la bar.
Am aflat târziu că nu e vina mea, că nu e de la bluza mulată și nici de la tocurile înalte.
Că ”te place și de-aia se poartă așa” nu e o scuză acceptabilă.
Că nu e un compliment că am primit o palmă peste fund la semnafor.

Dar ce putem face noi? #metoo

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Ok, am înțeles că nu trebuie tolerat așa un comportament. Dar ce facem?

Nu mai tolerăm hărțuirea sexuală #metoo

În primul rând, facem fix asta. Nu mai tolerăm așa un comportament. Înțelegem că nu contează dacă pentru mine o replică nu e deranjantă, dacă ea e deranjantă pentru altă femeie. Nu mai trecem cu vederea când auzim sau vedem că cineva este agresat sexual (pentru că poate fi și bărbat, nu doar femeie). Amendăm toate comportamentele de genul ăsta pe care le vedem.

Băieții sunt băieți… Nu agresori #metoo

Ne învățăm băieții că a fi băiat nu înseamnă a fi un mojic, ci a fi o persoană de sex masculin, care arată respect tuturor ființelor din jurul său. Nu acceptăm, în numele lui ”e băiat, ce să-i faci?”, să tragă alte fetițe de codițe, de rochițe, de sutiene sau chiloți. Le explicăm că NU înseamnă NU, indiferent în ce context, de la ”săpunit” la săruturi sau orice altceva.

În aceeași direcție, nu le mai transmitem nici fetelor noastre să fie resemnate, pentru că așa arată afecțiunea pe care o primesc de la un bărbat. Nu, că te trage de sutien sau de păr sau de bluză e ceva deranjant ce trebuie să se oprească.

Nu e vina fetelor #metoo

Nu contează cum sunt îmbrăcate fetele noastre. Băieții și bărbații nu-s niște animale fără discernământ. Să le acordăm și lor mai mult credit, nu?

 

Acceptăm NU-urile copiilor noștri #metoo

Da, e greu să accepți că tu vrei ceva, dar copilul spune NU, iar tu trebuie să te oprești. Dar așa îl înveți să-și facă vocea auzită. Să știe că are dreptul să spună nu și că dacă spune NU, atunci celălalt trebuie să se oprească. Nu-i mai obligați să pupe unchi și mătuși, respectați-le decizia de a nu spune o poezie, opriți-vă din gâdilat atunci când copilul spune NU. Primul care trebuie să-i respecte NU-ul e însuși copilul.

 

Facem educație sexuală cu ei de mici #metoo

De mici copiii trebuie să știe la ce mai pot folosi zonele intime. De fapt, la vârste mici (și când zic mici, zic MICI… 1-2-3 ani), educația sexuală se traduce mai degrabă prin igienă și prevenție. Copiii trebuie să știe că zonele intime sunt cu restricții. Că nimeni nu are dreptul să-i dezbrace sau să-i atingă ”acolo”. Să știe denumirile corecte ale organelor genitale, ca să nu simtă că e ceva tabu la mijloc. Fiți sinceri cu ei din clipa 0. Și fiți proactivi. Dacă nu copil nu întreabă nimic, nu înseamnă că nu-l interesează sau nu știe despre ce e vorba. Mai degrabă poate să însemne că a simțit tabu-ul discuției, așa că își ia informațiile din alte părți. Pe care tu, ca părinte, n-o să le poți controla.

Suntem un model de femeie #metoo

Suntem un model de femeie, care nu acceptă mizerii, care își ia apărarea, care e autonomă, puternică și hotărâtă, care nu acceptă să rămână în relații abuzive, care e fermă și fericită. Toate lucrurile pe care ar trebui, în primul rând, să le facem pentru noi însene 🙂
Iar dacă avem în familie un model de bărbat care își respectă femeile din viața lui, wow… Jackpot 🙂

Societatea în care trăim e încă patriarhală. Dar cred că lucrurile se vor schimba încet încet. Doar că trebuie să punem și noi umărul la asta…

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online
De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (deși, da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală). Cum și de ce? Iată:

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.

Tu ce ai face pentru iubire?

Când am întâlniri în mall sunt cea mai fericită. În primul rând că reușesc să-mi eficientizez foarte bine timpul. Pe timpul întâlnirii mașina poate sta la spălătorie iar după întâlnire pot să fac cumpărăturile de la supermarket. A, da… Și înainte de întâlnire găsesc foarte ușor loc de parcare.

În al doilea rând, că văd magazine, oameni, mai o doamnă, mai o cizmă, mai un portofel, mai o reclamă.

Azi, spre prânz, bântuiam prin mall după ce avusesem puțină treabă. În drumul meu spre mașină (care era curată pentru că avusesem și ieri treabă în mall) văd o reclamă la un parfum. O doamnă foarte diafana era îmbrăcată într-o rochie cu flori și franjuri. Era tare frumușică și tare delicată. Genul ăla de îți vine să iei acasă și s-o pui pe televizor, pe mileu, în locul bibeloului cu pescar. Doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, ședea într-un mod foarte nenatural pe un scaun. Sub poza cu doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, care ședea într-un mod foarte nenatural pe-un scaun, era scris un mesaj:

”Tu ce ai face pentru iubire?”

Și-am stat și m-am gândit. Eu ce aș face pentru iubire?

 

Întâi și întâi m-a iritat. M-am dus cu gândul la sacrificiile care se cer în numele dragostei. Să mor pentru tine, să prind o grenadă pentru tine, să mă calce tramvaiul dacă nu. Și la toate sacrificiile pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului în numele ”iubirii”. Cum am renunțat la ”mine” pentru ”noi” și cum am dat apoi tot vina pe partener pentru imaturitatea mea emoțională, pentru traumele cu care venisem în relație și pe care le tot puneam în scenă, pentru că nu știam altfel. Ah, stați, nu încerc să-l (să-i) scot basma curată. Vreau doar să spun că telecomanda era la mine… Eu aș fi putut avea controlul propriei vieți… Dacă aș fi știut cum.

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Nu știu despre voi dar eu am crescut cu imaginea asta că partenerul meu trebuie să-mi citească gândurile, trebuie să mă ia de soție, trebuie să-mi facă și vreo doi-trei copii, trebuie să ducă gunoiul, trebuie să-mi cumpere cadouri, să-mi aducă flori, să se bată în trafic pentru mine, să mă venereze. Dacă nu se-ntâmplă astea, sau una dintre astea, înseamnă că nu mă iubește.

De la filme la muzică, de la familie la societate, toată lumea leagă iubirea de sacrificiu. Când lumina ochilor mei vine să mă ia de acasă, de la mama, cu autobuzul și crede și el, la fel ca și mine, în egalitatea dintre sexe, așa că nu mă tratează ca pe un fulg de nea gata să se topească oricând, când și dacă relația noastră iese din tiparele astea pe care le vedem peste tot ajungem să ne întrebăm, chiar și atunci când simțim că iubirea este imensă, oare mă iubește? Oare e potrivit pentru mine?

De asta mi-a sărit țandăra când am văzut întrebarea. Tu ce ai face pentru iubire? Apoi m-am calmat și am stat și m-am gândit. Sigur că aș face și eu ceva pentru iubire. Sigur că investesc și eu în relația în care sunt. Sigur că depun eforturi.

Am fost acum câteva săptămâni la o prelegere la ISTT care avea în prim-plan cuplul. A fost foarte interesant pentru că a pus punctul pe niște i-uri de bun simț iar în ultima zi discuție chiar a fost despre cum păstrăm o relație funcțională după ce avem un copil. Cu alte cuvinte tu ce ai face pentru iubire? Am primit multe răspunsuri interesante și sper că prelegerea se va repeta pentru că este foarte nevoie de așa o abordare realistă asupra iubirii și relațiilor de cuplu.

Doar că acum să revenim la mine și să vă spun ce-am făcut eu pentru iubire…

 

Am renunțat la fantasme. Sigur că ar fi frumos ca soțul meu să-mi citească permanent gândurile, să știe în orice clipă din viața mea dacă vreau cafea sau ceai în momentul ăla, să închidă ușile la dulapuri, să-și strângă șosetele de pe jos, să-mi facă surprize în momentele în care simțeam nevoia, să graviteze în jurul meu. Ca să fiu sinceră pe măsură ce am enumerat lucrurile de mai sus mi-am dat seama că ar fi foarte enervant să fie așa. În fine, cert e că am renunțat la vise nerealiste și m-am concentrat pe realitate.

Un alt lucru foarte important pentru mine a fost că am încercat să păstrăm un echilibru în relație. Se întâmpla adesea ca unul dintre parteneri să devină dominant, să devină un soi de părinte în relația de cuplu. Astfel se nasc frustrări. ”Părintele” nu vrea să fie părinte și să aibă toată responsabilitatea în cuplu, sau ”copilul” nu vrea să fie copil și să fie lipsit de autonomie. Adesea mi-a fost greu, pentru că aveam tendința să-mi asum rolul de copil în cuplu, iar asta n-ar fi făcut decât să ne țină pe amândoi nefericiți. Dar, cu mult efort voluntar și cu multă atenție la momentul prezent, am reușit să ies din episoadele în care intram. Și să readuc echilibrul în cuplul nostru. Și știu că trebuie să fiu mereu atentă să nu alunec iar pe panta aia, mai ales în perioadele mai dificile din viața mea, când simt că pierd controlul.

Am renunțat la orgolii. Nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să am dreptate mereu, nu e musai ca lucrurile care nu plac și pe care le face partenerul să fie intenționate. De fapt am pornit de la premiza că niciunul dintre lucrurile pe care le face partenerul și mie nu-mi plac nu sunt făcute cu intenție rea.

Nu m-am pierdut pe mine pe parcurs și am înțeles cât de important e ca noi să nu fim două jumătăți care se contopesc într-un tot, ci doi indivizi puternici, de sine stătători, autonomi, care pot funcționa împreună, care se pot face fericiți unul pe celălalt, dar și pe ei înșiși, în primul rând. Pentru că asta a fost cheia care a deschis toate ușile. Am înțeles că nu el trebuie să mă facă pe mine fericită, ci eu trebuie să mă fac pe mine fericită… Doar că și el trebuie să mă susțină în demersul ăsta. Pentru că aici e diferența. Responsabilitatea fericirii mele e la mine. Dar am nevoie de susținere să mi-o pot împlini, pentru că de-asta formăm un cuplu și nu sunt singură pe lume. Valabil și viceversa.

În viața noastră tumultoasă am încercat să nu uit că suntem o echipă și nu doi adversari. Am încercat să ofer timp, dar am încercat să ofer și spațiu. Am greșit, am iertat, a greșit l-am iertat. Cam asta am făcut eu pentru iubire. Și nu m-am temut să arăt.

Tu? Tu ce ai făcut pentru iubire?

 

(PS: urmează să încarc mâine și fișierul audio al articolului, așa că o să-l puteți asculta atunci.)

Tu ce ai face pentru iubire?

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu și tantrumurile copilului meu

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

urme in zapada

Plec într-o zi cu copiii de la grădinița. Mă rog… de fapt, plec în fiecare zi de luni până vineri cu copiii de la gradință. Nu asta e ieșit din comun.

Ce era ieșit din comun în ziua asta despre care vă povestesc, era că eu eram liniștită în mașină. De obicei, nu-s. Nici eu și nici copiii. Cântăm, râdem, povestim. E o mare hărmălaie. Dar în ziua asta, mintea mea era puțin plecată, pentru că mă gândeam ce o să spun la un eveniment la care urma să vorbesc. Nu că n-aș fi avut ce să zic, pentru că de vorbit îmi place să vorbesc. Doar că îmi era greu să mă hotărăsc ce parte mică din toată partea mare să aleg.

Nu i-a fost greu Emei să observe că ceva e diferit. Așa că m-a întrebat:

– Mami, de ce ești așa?

Nu știam că sunt cumva. Nu-mi dădeam seama.

– Așa cum?

– Așa, ca și cum ai fi supărată… Ești supărată?

– Nu, nu-s supărată. Mă gândesc.

– Și-așa supărată arăți tu când gândești?

Hait, oare copilul ăsta nu m-o mai fi văzut niciodată gândind? Adică… face 5 ani în decembrie. În 5 ani n-am mai gândit niciodată de față cu ea? Am început să-mi pun întrebări :))

Vrei să primești postările mele pe email?

Desigur, următoarea întrebare a fost ”la ce te gândești?”, întrebare la care i-am răspuns cu lux de amănunte. După ce am terminat eu ce aveam de povestit, de lămurit și de explicat, m-am gândit că poate am uitat ceva. Și cum Ema e o fetiță cu multe păreri, i-am cerut una dintre ele.

– Cum ți se pare? Oare aș putea să mai spun ceva? E ceva foarte important ce am uitat? Ai vrea să transmit ceva în mod special oamenilor de acolo?

A stat ea așa, o perioadă, în contemplare. Cu ochii mijiți, cu mâna la bărbie, privind în zare ca un mare înțelept, care caută în străfundurile creierului său, printre autostrăzi de mielină, sensul vieții… Timp de câteva secunde a fost liniște în mașină. Iar mamele de copii vorbăreți știu ce mare binecuvântare e asta. De exemplu, nu știu cum sunt copiii voștri, dar ai mei (mai ales Ema) vorbesc încontinuu. Și dacă nu mă credeți, aș vrea să vă spun că până și atunci când își epuizează cuvintele și ideile (extrem de rar, poate de trei ori în viață, și nu mai mult), începe să numere de la 1 la 4 fără oprire. ”Unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru” și tot așa până la următoarea idee.

Dar, să revenim. Deci, pauză de câteva secunde, apoi vine cu ideea salvatoare:

– Poți să le zici că ai o fetiță, dar neapărat să le spui că are 4 ani și 9 luni și că e la grupa mare, da?

– Da.

– Și să le spui că, într-o zi, când fetița ta care are 4 ani și 9 luni și e la grupa mare, dar atunci era la grupa mijlocie și avea tot colegii ăia și pe aceeași profesoară, că știi, că tot pe Adriana o aveam. Și eram prietenă tot cu fetele, dar nu eram așa prietenă cu băieții. Acum sunt foarte prietenă cu băieții și vreau să-ți spun că pe Alex îl iubesc mult și am adormit săptămâna trecută, știi tu, când eram la grădiniță, că eu acum dorm la grădiniță, deși înainte, când eram la grupa mijlocie, sau chiar mică, știi că nu prea dormeam… Deranjam colegii și după aia mă duceam să mă joc și seara adormeam devreme și n-aveam timp să fac tot ce facem acum. Uite, mâine putem să mergem chiar și la Q Dani în vizită și să stăm până târziu, pentru că și eu dorm la prânz și doarme chiar și Fip. Mereu mă trezesc ultima, când deja ceilalți copii se schimbă și câteodată chiar… Dar voiam să-ți spun că am adormit cu Alex de mână și…

Știu că e greu să urmăriți tot ce am scris mai sus, deși am mai scos din detaliile pe care le-am primit de la Ema. Dar dacă și voi sunteți părinți, probabil că știți cu ce se mănâncă vorbăraia asta și cât de important e pentru copil tot ce vă explică, așa că ce să faceți… ascultați în liniște, sperați să ajungă totuși să termine povestirea, ca să puteți răsufla ușurați că ați ajuns la final. Nu știu cum e la voi, dar la noi se mai întâmplă să uite de la ce a pornit. Și să uit și eu. Atunci e dramă…

– … așa… da… Și, într-o zi, când eram eu cu colegii mei și cu profesoara mea în pădure și era zăpadă pe jos, am văzut o urmă în zăpadă. De vulpe sau de câine. Mai știi?

– Da, mai știu… Dar nu mi-e clar cum aș putea lega asta de discursul meu… (urma să vorbesc despre relația dintre mame și copii).

– Păi e simplu, măi mami… E chiar simplu. Eu ți-am povestit și tu m-ai crezut. Nici n-a fost nevoie să vezi poze, m-ai crezut din prima.

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Până la urmă e tare bine să ai un copil cu care să lucrezi pe partea asta. Uite cum ți se întoarce investiția 😀 Și ce devreme…

E OK să fii furios. Promit!

E OK să fii furios. Promit!

Și-mi vine să le zic, de cum aud ce vor să taie din ei, îmi vine să le strig: ”E OK să fii furios, pe cuvânt că e. E bine să fii furios. Fii furios, dă-ți voie să fii așa cum ești, să simți ce simți, respiră cu tine și cu furia ta”. Dar nu zic nimic și întreb mai multe. Pentru că știu că dacă aș zice asta, oamenii mi-ar zice că nu-i bine.

Un ritual de relaxare pe gustul meu

Un ritual de relaxare pe gustul meu

Când avea Filip vreo 6 luni am primit cadou de la V. un voucher la masaj și timpul aferent să mă duc acolo și să mă și întorc. Eram după mulți ani de cărat sarcini, bebeluși, toddler sau toate la un loc. Vai, a fost prima mea experiență de tip SPA care mi-a și plăcut....

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Brâul de praf în care s-a oprit timpul

Casa e acolo la fel cum mama e pentru copilul mic, atât de mic încât nu știe nici că are mâini, sau gânduri sau vreme, sau că există. Fără casă, lumea n-ar exista. Fără mamă, copilul s-ar evapora, dus de vânt și presărat printre petale de margarete, fără tristețe sau cuvinte, în liniște și negru.

O scrisoare pentru Diana, cea de 20 si ceva de ani

O scrisoare pentru Diana, cea de 20 si ceva de ani

Si ce fac eu atunci când îmi vin gânduri din astea fanteziste? Le compar cu concretul realității. Drept urmare, mi-am scris o scrisoare. Când o să am acces la o masină a timpului, o s-o pun la curier si o să mi-o trimit. Până atunci, o pun aici.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?

Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu: Wow, voi chiar ați mâncat toată zmeura… Bine că mai am un pahar. Cine să se certe?
Fip: Daaaaa, e buuuuun meula. Ema, nu mânți tu meula! Eu mânc meula!
Ema: Tu și tati. Fip, mâncăm amândoi.
Eu: Mai bine nu mai mâncați niciunul. N-o să mai rămână pentru tort. Ce-ți veni?
Ema: Păi am văzut eu așa că voi nu vă certați și nu știu cum faceți. Fip, hai să nu mai mâncăm zmeură… zise ea în timp ce băga pe ascuns niște zmeură în gură.
Fip: Nu viau!

Vrei să primești postările mele pe email?

Stau și mă gândesc. Da, cred că are dreptate. Nu prea ne certăm. Cum facem să avem așa o relație de succes?

Eu: Hmm… Cel mai important e că pornesc mereu de la premiza că tati are intenții bune. De fapt, că toți oamenii au intenții bune. Și că atunci când face ceva ce nu-mi place, ori nu a știut că nu-mi place, ori nu s-a gândit că nu-mi place.

Ema e gânditoare. Fip e plin de zmeură.

Eu: Așa că îi spun că nu mi-a plăcut și îl rog să nu mai facă. Și el îmi explică de ce a făcut și data viitoare iese mai bine.
Ema: Mda, e foarte bine așa… Știi ce mă gândesc eu?
Fip: Mai viau meulă!
Ema: Taci, Fip, vorbesc cu mami!
Fip: Nu taci, Fip! Taci tu, taci Ema! Io vobec cu mami. Spun că mai viau meulă să mânc! În gulăăăăă! Rooooooaaaaar!
Ema: Mami, Fip nu mă lasă să vorbesc! Fip, lasă-mă să vorbesc.

Plânsete timp de 30 de secunde, cât mi-a luat să-i mai dau copilului mic zmeură. Am parat și vreo două lovituri, dacă tot eram acolo. Lejere, cu palma moale.

Ema: Așa… Știi ce mă gândesc eu?
Eu: Ce?
Ema: Că ai putea să vii și la noi la grădiniță și să le explici colegilor mei cum să facă. Ei nu știu. Ei nu fac așa când îi supără ceva…
Eu: Dar ei cum fac?
Ema: Ei se ceartă, țipă și se lovesc. Nu cred că știu să facă așa cum faci tu…
Eu: Ahammm… Deci EI nu știu…

Rețeta de tort într-un episod viitor…

Despre relații de succes am mai scris eu. Aici

Iar dacă vreți să aflați și mai multe, am uploadat un document de 9 pagini în Shop.
Îl găsiți aici:

Secretele unei relații de succes [pdf]

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.

Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Sau, mă rog, te puteai uita, dar eram sceptică. Simțeam nevoia sa îmi arăt într-un fel superioritatea, așa că nimeni nu putea interacționa cu copiii mei la fel de „perfect” cum o făceam eu.

Acum să nu fiu nasoală. E adevărat că de la mulți părinți sau bunici cu care interacționam primeau mesaje care erau diferite de mesajele pe care le transmiteam eu. Și mai e adevărat și că unele mesaje nu erau foarte potrivite, iar unele chiar pe dos de ceea ce încercam eu să fac. Dar, hai să fim serioși, niciunul dintre mesajele astea nu i-ar fi dus pe copii în terapie pentru toată viața lor, nu i-ar fi marcat iremediabil

Mi-am dat seama, ulterior, după ce am mai redus din aroganța cu care mă autoinvestisem odată cu rolul de mamă, că:

Nu contează cum interacționează ceilalți cu copiii mei, atâta timp cât știu eu să o fac

Ar fi ideal ca toți adulții să respecte toți copiii. Ar fi ideal să știe sa comunice cu ei, așa cum ar comunica și cu alți adulți. Ar fi ideal să nu le pună etichete, nici bune, nici rele, să nu îi mai compare între ei, sa le acorde încredere și să le accepte limitele. Dar nu trăim într-o lume perfectă. Nici măcar eu nu sunt perfectă față de copiii mei, ce să mai spun de ceilalți care nu îi cunosc.

Toți ducem cu noi niște bagaje emoționale, niște convingeri despre viață, niște așteptări. Unii dintre noi știm teoria, dar nu ne iese practica, alții dintre noi nu știm teoria, dar ne pricepem la practică, iar alții nu ne descurcăm nici cu una și nici cu alta.

Iar cel mai important este că… eu sunt cea mai importantă. Sau, hai să nu fiu narcisistă. Nu doar eu, ci noi, ca familie. Noi, ca familie suntem punctul de referință pentru copil, nu o bunică din parc, nici măcar o armată de bunici.

Și atunci, ce cântărește mai mult? Mesajele mele de acceptare și de empatie (care nu apar nici ele în 100% din situații, dar predomină), sau mesajele de alte tipuri pe care le aude de la străini.

Vă spun eu ce contează. Contează… eu. Contează familia. Contează conectarea dintre noi. Contează valorile noastre, contează exemplul nostru, contează ce simte despre noi și despre el. Contează să lucrăm noi, acasă cu ceea ce se întâmplă prin alte părți, să povestim, să explicăm. Pentru că… și asta mă duce la următorul subiect:

Copiii mei au nevoie să interacționeze și cu alți oameni, alte stiluri de comunicare, alte reacții

Am aflat, între timp, că pentru mine e important ca atât eu, cât și copiii mei, să fim flexibili. Iar asta înseamnă interacțiuni diferite cu oameni diferiți. Da, mi-ar fi mult mai confortabil în poziția mea de mamă atoateapărătoare să știu că toată lumea care interacționează cu copiii mei le arată respect și comunică asertiv cu ei, dar realitatea e diferită. Oamenii nu sunt așa, iar pentru mine a fost important să-i expun treptat pe amândoi și la alte tipuri de discursuri.

Mi s-a părut, pe lângă expunerea controlată la realitate și o bună oportunitate de discuții. O bună oportunitate să dezvoltăm gândirea critică, empatia, compasiunea. Să discutăm despre emoții și despre reacții. Să venim cu sugestii, cu propuneri, cu presupuneri.

Oare de ce ți-a spus doamna asta? Oare de ce a folosit acest ton? Oare ce gândea ea? Oare ce simțea ea? Dar tu ce ai simțit? Ce te-a făcut să simți asta? Cum ți-ar fi plăcut să reacționeze? Ce ai fi vrut să-i spui?

Instrumentele copiilor – Stima de sine

Ce am făcut, însă, a fost să lucrăm în familie la a le oferi instrumente să gestioneze momente de genul acesta. Să înțeleagă că oricât am empatiza cu trăirile cuiva care se comportă urât, un astfel de comportament nu e acceptabil, că nu trebuie să acceptăm cuvintele urâte ale nimănui, nici loviturile, că trebuie să spunem STOP (indiferent ce vârstă are cel care ne vorbește urât sau ne agresează), iar că dacă celălalt ne vorbește la fel de urât, putem să plecăm, oricât de nepoliticos ar părea asta.

Că toți oamenii merită respect, chiar dacă au 2 ani sau 20 și că la fel cum un copil trebuie să fie politicos, și un adult trebuie să facă la fel. De fapt, i-am învățat despre stima de sine. Și mai învățăm împreună, pentru că multe din lecțiile astea sunt și pentru mine…

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?