Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori




Muzica dezvoltă creierul copiilor.

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre asta, am mai scris aici, unde puteți vedea și un filmuleț foarte interesant pe tema asta.

Dar, pe lângă toate astea, muzica îi poate învăța pe copii și despre alte lucruri. Practic, muzica pentru copii ar putea să-i învețe despre cum să fie niște oameni integri și responsabili, care să se respecte pe ei, pe ceilalți și mediul, demni de încredere și alte atribute pe care am vrea copiii noștri să și le însușească.

Muzica românească și clișeele

Repertoriul muzical românesc mi se pare foarte sărac în direcția asta. Nu știu prea multe melodii pentru copii românești care chiar să fie gândite în direcția asta. Pe lângă cele complet deplasate, din punctul meu de vedere, cu câini pe care îi calcă mașina sau altele asemenea, nu prea auzi decât despre fetițe harnice și băieți isteți, multe etichete, mulți copii ”cuminți” care ascultă de părinți sau sunt certați și pedepsiți.

Muzica oglindește foarte bine societatea în care trăim, iar dacă în societatea noastră nu există prea mult interes general în direcții legate de moralitate, integritate, respect, iar rolul părinților se rezumă la a crește copii ascultători, muzica redă asta foarte bine.

Eram cu Ema la un concert de muzică pentru copii și pe scenă tocmai cântaseră ”Are mama o fetiță”… Nu știu dacă o știți, iar dacă nu, vă spun eu că e o melodie care susține și încurajează etichetele puse fetelor, de ”frumușică foc” și ”hărnicuță” exact cum trebuie să fie o femeie. Frumoasă în societate și bucătăreasă în casa ei, o gospodină desăvârșită. Da, bun venit în anii 50. Ei, pentru că era discriminatoriu să cânte doar o melodie despre o fetiță, au introdus atunci un nou personaj, și anume un băiețel. Care a început și el să cânte un cântec despre băieți, care sunt, ei bine, ați ghicit! ”Isteți” și ”descurcăreți”. Pentru că ei n-au nevoie să fie harnici, dară…

Acum, nu știu despre voi și cum vedeți voi lucrurile, dar eu le văd în felul următor: vreau să le prezint copiilor mei și o altă lume, în care femeile nu-s doar frumoase și gospodine, iar bărbații deștepți și descurcăreți, o lume în care (șoc și groază!), rolul femeii nu e la cratiță. Vreau să-i transmit Emei că poate să facă sau să fie oricine și orice își dorește și că trebuie să muncească pentru asta. Iar lui Fip aș vrea să-i transmit respect pentru femei, pe care aș vrea să le vadă la fel de istețe și de descurcărețe ca și pe bărbați. Ca să fie și el cum e și taică-su și să-și respecte partenera, să o încurajeze și să o susțină, să aibă încredere în ea.

Bun, deci muzica românească nu le transmite copiilor mei ce aș vrea eu să le transmită, ci se scufundă într-o realitate pe care noi nu o trăim, unde copiii sunt cuminți și ascultă de părinți, fetițele sunt harnice și frumoase, iar băieții isteți și descurcăreți. Niciun cuvânt despre alte lucruri, pe care noi vrem să le încurajăm la ei, despre (cum ziceam mai sus) respect și responsabilitate, asumare, reciclare și alte cuvinte care par SF când asculți melodiile pe care le găsești în google, dacă scrii ”muzică pentru copii”.

Alternative de muzică pentru copii

Așa că am căutat altceva. Dacă nu în română, atunci în engleză. Nu-i bai, ascultăm împreună, traducem și discutăm despre ceea ce am auzit. Am pornit crearea playlistului nostru de la niște sugestii pe care le-am primit de la educatoarea Emei, care e în același film cu mine și pentru existența căreia în viața noastră sunt extrem de recunoscătoare. E minunat ca ceea ce faci tu acasă să se continue la grădiniță, să fie susținut și îmbunătățit. E minunat să simți că faci echipă cu cealaltă persoană extrem de importantă în viața copilului, alături de care copilul își petrece o mare parte din zi și care îi devine, astfel, model.

De la ea am primit următoarele melodii, care vorbesc, desigur, despre respect:

Apoi am continuat și eu lista și am adăugat următoarele:

Vrei să primești postările mele pe email?

Crizele de furie ale copiilor (III) – Ce strategii putem aborda pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive

Acum că știți deja mai multe despre crizele de furie ale copiilor și despre comportamentele lor dificile (de aici și de aici), putem discuta despre cum și ce putem face pentru a încuraja comportamentele ”adecvate” în favoarea celor distructive. Scriam și în articolele anterioare (și în multe altele) că emoțiile nu sunt greșite, ele doar există. E ok și e normal să...
Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Oricât aș scrie despre crizele de furie ale copiilor și oricât aș discuta despre comportamentele lor pe care le percepem ca fiind dificile, tot nu mi se pare suficient. Despre tantrumuri am mai scris și voi mai tot scrie. Puteți găsi chiar la finalul acestui articol câteva linkuri către articolele în cauză, așa că, dacă treceți prin astfel de...
Citește tot

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre asta, am mai scris aici, unde puteți vedea și un filmuleț foarte interesant pe tema asta. Dar, pe...
Citește tot

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

- Da' pune-o, dragă, să-și ceară scuze. Ceart-o. Ba să știi că eu la ai mei le-am mai dat și vreo două. Nu se poate așa, n-ai văzut cum l-a lovit? Mititelul... Uite-l cum plânge. O să ți se urce în cap, ascultă la mine. Că-s bunică, dar am fost profesoară și mi-au trecut mulți copii prin mână. Așa mă sfătuia o bunică binevoitoare în parc, după un episod de violență...
Citește tot

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată

Înainte Când ajungeam acasă (de oriunde), copiii se puneau călare pe mine. Sau pe V. Sau pe amândoi. Nici gând să se joace cu vreo jucărie sau doar între ei. Poate mai pictam sau mai bucătăream, citeam sau ne alergam prin casă. În toate era musai un adult implicat. Ordine, rufe, vase, gătit, totul se făcea doar cu acompaniament. Și asta indiferent cât timp...
Citește tot

Momentul când trebuie să devii părinte

De un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta. Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din...
Citește tot

Vine barza din nou. Ce facem?

Acum puteți achiziționa pachetul care conține inclusiv informațiile din acest webinar, accesând shopul nostru (http://learning.evolutionhub.ro), sau dând click pe linkul de mai jos....
Citește tot

Lipsă de respect

Stă pe jos, la măsuța din sufragerie și, în timp ce pictează o mare sclipitoare, cântă un cântecel: - Mhmhhhhhhmmmm... ce repede ai crescuuuuuut... mmmhhhmmmmm... prea repede ai crescuuuuuuuut... Mă bag și eu în seamă și o întreb ce cântec e. - Un cântec pe care l-am inventat eu acum. Mi-ar plăcea sa mai fiu bebeluș. Nu e prima data când spune asta, ca să nu mai...
Citește tot

Limite și reguli

Copiii au nevoie de limite. Asta e părerea mea. Dacă o să vă urcați în mașină și o să circulați pe un bulevard lat de 3 benzi, dar nemarcat, o să observați că cele mai multe mașini circulă haotic, șoferii sunt nervoși, claxonează și se stresează. În schimb, vorba aceea, dacă îi tragi unui om două linii, el va merge între ele. Sau pe lângă ele. Dar va ține cont,...
Citește tot

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

Acum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El...
Citește tot

Cum să dezvoltăm gândirea critică la copiii noștri (cu ajutorul vacilor)

 

Plecăm de la grădiniță într-o după amiază. O luasem deja pe Ema și acum ne opream la grădinița lui Fip, să-l luăm și pe el. Când să ne urcăm în mașină, Fip a hotărât că el vrea să vadă vaca.

Fix vis-a-vis de grădinița lui Fip e un câmp viran închis, unde un vecin își aduce cele două vaci la păscut. Copiii le văd mereu pe geamul clasei, iar dacă sunt aproape de gard (terenul e destul de mare), mai ieșim pe stradă să le vedem de aproape. Avantajul de a locui și de a avea grădinița în mediul rural e că reușesc și copiii să vadă animale în carne și oase. Bine, cu metroul plecăm ca și cum am merge cu muzeul, mergem la metrou ca în parcul de distracții, doar cu scopul de a ne minuna de existența lui. Valabil și pentru troleibuze și tramvaie. Dar, hei, vedem vaci și cai și broaște. Și fazani, dacă ne apropiem de lac. Zic eu că e un schimb bun.

Ei, și în după amiaza aia, Fip a hotărât, după cum ziceam, că el vrea să vadă vaca. Doar că vaca nu era acolo, deci ia-o de unde nu-i. Așa că ne-am urcat în mașină, ca să căutăm vaca.

 Urmărește-mă pe facebook

Gândirea critică

Profit de orice situație pentru a dezvolta gândirea critică și creativă a copiilor, îmi place să intru în mintea lor și să-i provoc. Așa că, deși aș fi putut să le spun că vacile nu-s pentru că e prea târziu și au fost mai devreme și au plecat acasă, am preferat să-i îndemn la dialog.

Gândirea critică e unul din cele mai importante instrumente pe care le putem oferi copiilor noștri. Bunica mea avea o vorbă, pe care mi-o spunea foarte des atunci când eram mică: ”Întreb, deci exist”. Îmi spunea mereu să fiu curioasă și să nu iau niciodată lucrurile de bune. Îmi sugera să nu accept autoritatea doar pentru că există, ci să trec tot timpul decizii și situații prin filtrul gândirii proprii.

Gândirea critică îl va ajuta pe viitorul adult în multe aspecte ale vieții lui raționale. Va găsi mai ușor soluții, va fi mai creativ, își va gestiona mai ușor impulsurile și va îi va fi mai ușor să se autoregleze. Toate astea se întâmplă pentru că gândirea critică e un antrenament pentru neocortex, creierul rațional. E ca și cum ai duce creierul la sală și l-ai ajuta astfel să crească și să devină tot mai puternic și mai performant.

Ca să dezvoltăm gândirea critică în copiii noștri nu e deloc greu, doar că trebuie să ne debarasăm de obiceiurile noastre de a le da întotdeauna soluțiile, răspunsurile, de a-i corecta, de a încerca să-i convingem să facă ceva pentru că ”trebuie” sau ”așa se face”. Copiii vin dotați cu o curiozitate naturală, care îi ajută să absoarbă informație, să creeze conexiuni, să învețe și să se dezvolte. Nu trebuie decât să o încurajăm.

Dacă vreți să aflați mai multe despre cum ați putea dezvolta și încuraja gândirea critică la copii, puteți cumpăra acest document pdf, cu doar 6 lei până la sfârșitul lunii (Link la finalul articolului)

Vrei să primești postările mele pe email?

Practic, …

Eu: Văd că nu sunt vacile… Ce-o fi cu ele?

Ema: Da, nu sunt. E prea târziu pentru ele. Cred că sunt acasă, dorm. Am auzit eu că vacile dorm mult.

Eu: Serios? Dar de ce au ele nevoie de așa de mult somn?

Ema: Pentru că sunt foarte mari și obosesc repede să fie mari. Și mănâncă mult și au nevoie de energie. Și le mai e și frig la ora asta.

Eu: Zici tu că i-ar fi frig unei vaci la ora asta?

Ema: Hmmm… S-ar putea… De fapt, nu, că ea are un fel de blană.

Eu: Fip, tu ce zici? Tu dacă ai fi vacă, unde ai fi la ora asta?

Fip: A mol. Eu dacă as fi vacă, as fi a mol.

Eu: Cum ajunge o vacă la mall?

Fip: Medze a mol vaca.

Ema: Poate ajunge cu un camion mare.

Eu: Și ce face o vacă la mall?

Fip: Mâncă chițată! [n.t.: mănâncă înghețată] Eu: Dar eu n-am văzut niciodată o vacă la mall.

Fip: Niți eu nu am văzt nițiodată o vacă a mol.

Ema: Eu am văzut una când eram mică. Era mare, mov și dădea din cap. Și m-am speriat.

Eu: Da, era o vacă-robot. Care făcea reclamă la ceva.

Ema: Da, nu mi-a plăcut deloc de ea. Cine a mai văzut o vacă mov?

Eu: Tu dacă ai crea o vacă ce culoare ai face-o?

Fip: Abatu!

Ema: Roz.

Fip: Da, și io loz. Nu abatu. Loz

Eu: Bun, deci dacă o vacă doarme și una e la mall, le mai căutăm?

Fip: Hai să căutăm calu’!

Eu: Bine. Tu unde ai fi dacă ai fi un cal?

Cum dezvoltăm gândirea critică la copiii noștri? [pdf]

Aparatul care ne trezește dimineața într-o cameră ordonată




Înainte

Când ajungeam acasă (de oriunde), copiii se puneau călare pe mine. Sau pe V. Sau pe amândoi. Nici gând să se joace cu vreo jucărie sau doar între ei. Poate mai pictam sau mai bucătăream, citeam sau ne alergam prin casă. În toate era musai un adult implicat.

Ordine, rufe, vase, gătit, totul se făcea doar cu acompaniament. Și asta indiferent cât timp petrecuserăm împreună în ziua respectivă.

Chiar mă uitam într-o zi la toate rafturile cu jucării frumos expuse de la ei din cameră și mă gândeam că dacă mâine ar dispărea toate, nu s-ar schimba nimic în viața lor de copii. Oricum nu le foloseau. Iar când intram la ei în cameră, simțeam cum picau toate pe mine, deși erau bine organizate în rafturi sau cutii, ca să le fie la îndemână și să știe cum să și le găsească.

Așa că am zis că dacă oricum nu le atrag atenția așa aranjate și afișate, mai bine pun uși la rafturile respective, măcar să nu mai am impresia că mă înghit de vie atunci când intru la ei în cameră (și intru des :))). Am fost frumos la magazin, am cumpărat uși albe, le-am ținut în casă o lună până când a avut V. un pic de timp să le instaleze, a trecut luna, le-a instalat și brusc camera părea mai mare, mai luminoasă, mai îmbietoare. Am reorganizat puțin rafturile din interiorul noilor dulapuri, am mai strâns de prin cameră, am făcut puțin curat și…

După

La 5 minute după povestea asta, Ema a luat macheta cu corpul uman (la care nu se mai uitase de cel puțin jumătate de an), cartonașele cu organe și m-a invitat să-i arăt care e creierul reptilian. De la asta am ajuns la o activitate de asociere a tuturor organelor cu cartonașele aferente, a desfăcut macheta bucată cu bucată, apoi a pus-o la loc. Mi-a cerut telefonul să pozeze macheta. La final și-a luat o carte despre corpul uman și s-a pus singură la masă să citească. Eram bulversată.

În timp ce ea citea din carte, apare și Fip. Fip vede singurele două păpuși pe care le mai lăsasem în cameră și se bucură, vorba aceea, ca un copil.

– Ute, Ema, bebelusii. Ăta e putu mine si ăta e putu tine.

El îl ia pe Cătălin, iar Emei i-o oferă pe Yukiko. Se așază toți 4 la masă. Ema începe să le explice diverse din cartea cu corpul uman. Când termină, închid cartea, o pun la loc și pleacă împreună să-și culce bebelușii. Joc liber încă o vreme… vreme în care eu eram și mai bulversată.

Aparatul Emei

Bine, se încheie și jocul ăsta, mănâncă amândoi, apoi se apropie ora de somn (cel puțin pentru Ema, care nu dormise la prânz 4 ore și ceva, cum dormise Fip). Fip pleacă la plimbare, iar eu rămân acasă cu Ema. Îi propun să urcăm în cameră.

– Da, e o idee foarte bună. Vreau să construiesc un aparat care să ne ajute dimineața să ne trezim.

– Bine, dar să știi că eu mă simt tare obosită și nu am energie să te ajut.

– N-are nimic. Tu îți iei o carte, iar eu lucrez la aparat.

Zis și făcut. Eu mă pun în patul lui Fip cu o carte în mână, iar ea își adună de prin cameră materiale pentru aparat. În mintea mea eram: POFTIM?! Le duce la masă, apoi mă anunță:

– Întâi fac schița, să știi.

Face schița, apoi mi-o arată. Este extrem de gândită, corespunde exact cu materialele pe care le adunase. Sunt suprinsă, pentru că mă așteptam la ceva mai fantasmagoric.

– Acum mă apuc de treabă. Mi-am luat și scotch, mi-am luat și foarfecă. 

Și lipește și dezlipește și iar lipește. Eu, în pat, o tot priveam pe deasupra cărții… Așteptam momentul ăla în care mă cheamă la joacă și se supără că nu vin mai repede.

– Mami, nu reușesc să-l termin azi. Mai e mult de muncă la el și mai bine îl fac mai încet, dar iese bine, decât să-l fac repede și să nu iasă cum trebuie. 

– Bine. Vrei să ne așezăm în pat și să ascultăm o poveste? Eu  m-aș mai relaxa nițel.

– Eu nu m-aș relaxa…

Hait, stai să vezi că s-a spart bula de puf roz în care mă ținuse. Acum o să înceapă circul, pentru că e obosită, pentru că ta-su nu e acasă să doarmă cu el, vai de mine și de mine…

Continuă fraza:

– Eu nu m-aș relaxa, pentru că mi-e somn. Eu aș vrea să mă culc. Pui povestea cu Alice?

Mă gândeam dacă nu cumva am ajuns și eu în vreo țară a minunilor. Oi fi alergat de dimineață după vreun iepure alb și am dat de fetița asta care se joacă singură și cere la culcare atunci când i se face somn.

N-am zis prea multe. De fapt, n-am zis nimic, sperând să nu spulber vraja. Am tras draperiile în liniște, am coborât la bucătărie să-i pun un pahar cu lapte, m-am întors în cameră, am dat drumul la cd-player, m-am urcat la ea în pat. A ascultat cântecul cu care începea povestea, apoi a adormit. S-a trezit de dimineață:

– Aparatul meu e tot acolo, ce bine că nu l-ai strâns. Îl termin diseară. Acum, hai repede jos. Ne pregătim să plecăm la grădiniță!

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele. 

Da, mă înregistrez

Despre teiubescuri, vulnerabilitate și șoapte

Când eram eu mică am auzit multe cuvinte, multe expresii, multe gânduri împărtășite în jurul meu, dar ”te iubesc” nu prea a fost unul dintre ele. Sigur, citeam în cărți despre ”te iubesc”, mai vedeam în filme, auzeam că trebuie să ne iubim țara, pădurile și părinții, dar un ”te iubesc” sincer, din toată inima și cu toată gura, n-am auzit spus în jurul meu. Și asta nu pentru că oamenii din jurul meu nu s-ar fi iubit, ci pentru că nu o spuneau.

Eram în liceu când mi-a ieșit prima dată porumbelul pe gură. Vai de mine, mi s-au tăiat picioarele și m-a inundat o panică enormă. L-am zis!!! O, tu, dulce Buddha! Am zis teiubescul!!! Și fiți pe pace, că n-am zis eu prima. L-am așteptat pe el să spună, așa cum așteptam pe vremuri la coadă la unt cu bunică-mea. Când a venit untul, ergo teiubescul, mă simțeam învingătoare. A zis primul! A zis primul! Nu eu! El a zis primul! Yuhuuuu!

Am zis și eu apoi întâi mai timid. Până la urmă am prins forță și am recuperat o parte din teiubescurile despre care citisem doar în cărți. Mă obișnuisem cu teiubescul. 

Ce înțelesesem eu de la viață era că teiubescul se spune doar către iubiți. Șoptit din vârful buzelor întâi pe aleile umbrite ale parcurilor, sub copaci ale căror nume nu te interesau câtuși de puțin atunci când cu o mână îl țineai pe el, iar în cealaltă un trandafir vișiniu, drept ca o riglă, curățat de spini, că doar nu suntem niște sălbatici!

Mai târziu, teiubescul venea împins de flăcări de pasiune, la temperaturi ridicate, plutind deasupra unui maldăr de corpuri flămânde unul de celălalt. Cu siguranță, teiubescul putea veni și în dimineți răcoroase de vară, după nopți tumultoase, când pasiunea se va fi consumat, iar cei doi, deveniți unul mai pe la începutul nopții, redeveniseră doi odată cu răsăritul soarelui. La final, teiubescul venea în loc de cafeaua de dimineață, în loc de larevedere sau în loc de bunvenit, ca un cuvânt obișnuit, pe care îl spuneai cu degajare, de multe ori fără să-l auzi în timp ce-l spui.

Ce nu-mi imaginam niciodată e că teiubescul poate veni și în alte relații. De exemplu, să-i spui copilului teiubescul mi se părea siropoșenia maximă. Să le spui părinților teiubescul? Ce ciudățenie! Sigur urmărești ceva… Între prieteni era dubios. Între colegi și mai și. Cel mult puteai spune că iubești un cățel sau un iepure alb de angora, cu ochi albaștri. Puteai iubi și o melodie, puteai iubi o culoare de tapet, un joc pe calculator. Dar nu! Nu puteai iubi altă ființă umană în afară de partenerul de viață. Sau de amant.

Să spui teiubescul mi s-a părut întotdeauna că înseamnă să-ți arăți vulnerabilitatea, să fii slab și siropos și laș și leșinat. Lecția mea de viață, pe care o învățasem trăind și o aflasem privind în jurul meu, era că în viață trebuie să fii puternic, să nu arăți emoții, să fii o stâncă de neclintit. Ar fi fost niște sfaturi grozave, dacă le-aș fi aplicat la un joc de poker, și nu în viața mea. Dar nu știam eu pe vremea aia că să-ți arăți vulnerabilitatea e chiar o formă de reală putere. Nu. Socoteam că a-ți arăta emoțiile înseamnă să fii slab. Iar atunci când ești slab, nu te vrea nimeni. Am învățat târziu că lucrurile nu stau chiar așa.

 

Când ești bebeluș și plângi zeci de minute în șir în pătuțul tău, dar nu apare nimeni la orizont, îți arăți emoțiile. Plângi pentru că ai nevoie de siguranță. Îți plângi frica, îți plângi furia, îți plângi neputința și disperarea. Le plângi degeaba, nu-ți aduce nimic bun să-ți arăți emoțiile. Să-ți arăți vulnerabilitatea îi împinge pe ceilalți departe de tine. Înveți din asta multe. Multe despre tine, multe despre cei din jur. Înveți în primul rând că a fi vulnerabil e insuportabil. Când mai crești și primești aceleași mesaje, ți se întipăresc toate convingerile astea în minte, așa cum se marchează animalele cu fierul încins și le porți după tine toată viața, amintindu-ți mereu de durerea pe care ai suportat-o atunci când ai fost însemnat cu ele.

Apoi te ascunzi toată viața. M-am ascuns și eu. Încă mă mai ascund. Am spus teiubescuri seci, pentru că așa era rutina, am evitat să spun teiubescuri în contexte în care nu voiam să apar vulnerabilă. Am folosit teiubescul ăsta ca pe o monedă de schimb, ca pe o carte de vizită, ca pe o armă, ca pe o rachetă. Știți cât de ciudat mi-a fost să-i spun Emei că o iubesc? La început i-o spuneam șoptit, doar când eram singure, ca să fiu eu sigură că nu mă aude nimeni. Și nu puteam să-i spun ”te iubesc” nici chiar șoptit așa, pe ascuns, #noapteacahoții. Nu… Mă depersonalizam. Vorbeam despre mine la persoana a treia, pentru că îmi era mai ușor de suportat. ”Mami te iubește mult” mă mai auzeați pe la colțuri de casă. Îi șopteam încetișor în ureche. Nu eu… Mami…

Au trecut 4 ani de atunci. Acum pot să-mi asum teiubescul. De fapt, acum pot să-mi asum toate teiubescurile din viața mea. Pentru că nu îi iubesc doar pe V și pe copii. Acum pot spune deschis teiubescul ăsta și altora. Îi pot spune mamei, îi pot spune prietenei mele cele mai bune. Am mulți oameni în viața mea pe care îi iubesc și acum învăț să le și spun asta.

Mă întrebați dacă încă mi se pare o siropoșenie fără limite să scot teiubescul pe gură? Da. Câteodată, da.

Mă întrebați și dacă îmi saltă inima din piept ca o nebună, atunci când spun teiubescul, temându-se că va fi iar părăsită odată ce-și va arăta vulnerabilitatea? Da, și asta. Mă văd respinsă, abandonată, plângând iar cu lacrimi de crocodil.

Vreți să știți dacă îmi e mai bine cu fiecare teiubesc pe care îl scot pe gură? Da. Fiecare teiubesc scos pe gură vindecă puțin din mine, clădește relații, mă apropie de oameni, mă arată așa cum sunt, vulnerabilă și cu sufletul la vedere.

Când o să mă vindec de teama asta de vulnerabilitate, teama de abandon, teama de respingere? Probabil niciodată. Probabil le voi căra cu mine toată viața, probabil că la multe teiubescuri îmi va sări inima din piept și mi se vor tăia genunchii, probabil că atunci când îmi va fi greu, nu voi putea s-o spun, voi simți iar frica, neputința și disperarea.

Dar și frica și neputința și disperarea sunt parte din mine. Va veni el și momentul ăla în care îmi voi da voie să le simt cu fiecare celulă din corpul meu, să le las să pătrundă peste tot și să mă inunde, pentru ca apoi să se retragă ca un reflux și să mă lase să mă usuc în raze de soare călduțe și plăcute, ca la un apus de sfârșit de august. Până atunci, le las să se insinueze în viața mea. Nu de alta, dar n-am de gând să mă lupt cu ele. Nu, vreau să le văd, să mă contopesc cu ele, să pășim împreună în viață. Dar de luptat, nu mă lupt.

Până atunci, rămân aceeași Diana pe care o bușește plânsul mereu când vede câte un bebeluș, mereu când simte că ceva o apropie de momentul ăla de frică, neputință și disperare. Dar momentan încă fug… Și iubesc.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și picat, dar na… Nimeni nu s-a născut învățat. Practic, Fip e jumătate de acrobat. A doua jumătate e cascador, dar nu unul foarte priceput.

În fine. Și în urma giumbușlucului ăstuia, Fip și-a rupt mâna stângă. Am fost cu el la spital, i-au pus mâna în ghips și de atunci îl tratăm ca pe un bibelou. O să rog una din bunici să croșeteze un mileu sa i-l pun sub fund și o să încerc să nu uit să-l șterg de praf de două ori pe zi. I-aș pune și o undiță în mână, ca să semene cu faimosul pescar chinez.

Sursă foto: http://blog.minimecraft.ro/bobblehead-versus-statueta-pescar

Ema a fost foarte îngrijorată la început. A plâns pentru el, a încercat să-l ajute, a încercat să se calmeze ca să-l calmeze și pe el, a avut răbdare la spital, i-a desfăcut oul Kinder pe care i l-am luat lui Fip după ce s-a încheiat evenimentul, ba chiar a făcut și liniște în mașină când el adormise, fără să o roage nimeni.

Dar de a doua zi a început să se cam sature de toată atenția pe care o primea fratele ei, iar ea nu. Își ținea mental evidența atenției primite de amândoi, ca un contabil mic și simpatic, cu păr blond și nas în vânt. Și nu-i dădea deloc bine. Îi ieșea cu minus. I-am recunoscut privirea. The evil look.

A început prin a-l tachina pe Fip. Apoi, când el dormea de prânz, făcea zgomot cât să-l trezească. Apoi era ea însăși nemulțumită de orice. Nu-i paharul de culoarea potrivită, nu stau bine pernele, nu stau bine eu. În joaca de pe canapea, reușea cumva să mă tot lovească din greșeală.

Spre seară a început să plângă.

– Măi mami, ce să fac să primesc și eu atenție? Fip primește toată atenția și mie nu-mi mai rămâne nimic. Nu e deloc cinstit! Eu nu primesc deloc atenție pentru că eu sunt copil mare, iar copiii mari nu primesc atenție! Nu-mi place.

 

– Păi cum e atenția de copil mare?

– Nu știu…

– Ce fel de atenție vrei?

– Așa cum primește Fip…

– Atenție de copil mic și cu mâna ruptă?

– Nu… Atenție de copil mare și sănătos.

Și am început să ne acordăm atenție una alteia. Eu îi acordam ei atenție de copil mare, iar ea mie atenție de adult. Ne-am jucat ce a vrut ea (atenție de copil mare), apoi am rugat-o să-mi aducă un pahar cu lapte, în timp ce eu stăteam întinsă pe canapea (atenție de adult).

– Wow, Ema… Nu m-a mai servit nimeni cu un pahar de lapte de foarte mult timp. Mă simt tare bine…

S-a bucurat tare mult să vadă că mă poate ajuta și ea pe mine să mă relaxez și am văzut-o că a simțit emoția aia frumoasă pe care o simți când ajuți pe cineva. Așadar ne putem bucura și când oferim atenție, nu doar atunci când primim? Așadar reușim să ne conectăm și atunci când dăm, nu doar când cerem… Ce plăcut…

A doua zi am ieșit ca fetele la film, a treia zi a fost cu tati la bazi, a patra zi a fost cu mine la bazin. Am petrecut timp de calitate cu ea… Inițial întrebarea era:

– Aaaaa, mergem la film. Vine și Fip cu noi?

– Nu…

– Super, e o ieșire de feteeeeeee!!!

După reconectare și echilibrarea balanței contabile a afecțiunii, o aud în mașină:

– Mami, ce păcat că nu e și Fip cu noi. S-ar fi bucurat tare mult să vadă avionul ăla de pe cer…

Sursa foto: Shutterstock

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

Cum să-mi învăț copilul să folosească olița – 6 sfaturi utile

Am doi copii fără scutece. Asta mi se pare dovada supremă că sunt mari, că nu mai am bebeluși în casă, ci copii în toată regula. Scutecele parcă sunt din altă viață, deși nu a trecut mai mult de o lună și jumătate de când n-am mai schimbat fund de bebeluș murdar.

Noi am avut o experiență tare bună cu ambii copii la capitolul ăsta. Dacă la somn a fost mereu greu cu ei, măcar aici lucrurile au mers ca unse. Nu poți să le ai pe toate. Dar știu că pentru mulți părinți renunțatul la scutece e o provocare, o grijă, o mare teamă. Cum o să fie? Cum să fac? Cum să-l ajut? Cum să-l conving?

 Cu sau fără comunicarea eliminării?

Cu Ema lucrurile au fost ușor atipice. Cu ea am mers pe comunicarea eliminării de la câteva luni, așa că la un an și jumătate am spălat pentru ultima dată toate scutecele textile și le-am băgat în dulap, în așteptarea Juniorului. Țin minte că era fascinată când scoteam chiloții noștri de la spălat, așa că am întrebat-o dacă vrea și ea. A zis că vrea. Atunci i-am spus că de acum înainte va trebui să facă doar la oliță, chiar și când suntem afară sau noaptea (afară sau noaptea purta scutece). A zis că vrea. A avut accidente cât să le număr pe degete și aia a fost. Provocarea cea mai mare a fost să-i găsesc chiloți pe măsură, în rest toate s-au legat foarte frumos.

Cu Fip n-am mai mers pe comunicarea eliminării, pentru că n-am mai reușit. Am pus presiune pe mine la început, dar apoi mi-am dat seama că atunci când ai doi copii în casă, ai nevoie de liniște psihică, nu de targeturi puse sus, sus de tot, unde să-ți fie greu să le atingi. Așa că am renunțat la ideea de a mai încerca și mi-am concentrat atenția aia pe altceva (pe soră-sa, în principiu, care avea nevoie de ajutor să se adapteze la noua viață în 4, sau pe mine, ca să nu o iau razna).

Nu doar că nu am mai mers pe comunicare eliminării, dar nici măcar nu m-am obosit să îi prezint prea în detaliu subiectul. La doi ani știa ce se întâmplă la toaletă, o vedea pe Ema când se ducea, ne vedea și pe noi și făcuse la wc de cel mult 5 ori. Am decis atunci câ asta e varianta care funcționează cel mai bine pentru noi și că vom scoate scutecele din uz atunci când va cere el. Mi-aș fi dorit să nu se întâmple asta la 5 ani, dar aia e… mergem pe mâna copilului.

Doar că socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din târg. Fip a avut întotdeauna o piele foarte sensibilă în zona scutecului și reușeam, cu greutate, să ținem lucrurile în frâu. Așa că, la un moment dat, când începuse să se mai încălzească nițel, am început să-l ținem în casă fără scutec. Nu stăteam noi prea mult pe acasă (cel mult 2 ore pe zi) și rar prindea câte un pipi să-l facă la wc, dar începuse să anunțe în timp ce făcea.

Apoi lucrurile s-au complicat. În sensul că a făcut o iritație rea de tot pe pulpe, de la scutec… Și n-am avut cum să-i mai punem deloc. Erau răni, care s-au vindecat de tot în vreo 2 săptămâni. Asta doar pentru că stătuse cu scutecul pe el plin de pipi și nu fusese cu mine să-l schimb la timp…

Așa că scutecul a fost scos din ecuație brusc. Ziua și la somnul de prânz. I-am explicat și lui atunci că nu mai are scutec și că trebuie să folosească wc-ul sau olița. Noaptea încă i-l puneam. Mai larg, ca să nu-l deranjeze, dar era acolo.

 Urmărește-mă pe facebook

Evoluția renunțării la scutece

Prima zi

În prima zi, Fip a folosit wc-ul sau olița. Mai întrebat, mai spunea el, dar nu a avut decât un accident. Nu-mi venea să cred… Deci copilul ăsta știa ce are de făcut, dar nu avea ocazia să o facă. Interesant… Măcar eram mulțumită că e pregătit cât de cât.

 

A doua zi

A doua zi n-a mai vrut să facă doar la wc sau pe oliță și a făcut și pe el. Destul de mult. Cu cât îl întrebam mai des, cu atât zicea că nu vrea. Cu ceilalți accepta. Cu mine nu.

 

A treia zi

Și în a treia zi lucrurile au decurs la fel ca în a doua zi. Atunci m-am hotărât să mă dau un pas mai în spate și să-i las lui controlul. A fost mai bine, pentru că…

 

A patra zi

… în a patra zi a revenit la obiceiuri mai bune și a început să anunțe din nou. Victorie, ziceam eu. Victorie! Pipi făcea la wc. Caca mai mult pe el. În continuare purta scutec

 

A cincea zi

În a cincea zi a fost la fel de bine ca în a patra. Seara am plecat la munte și a adormit în mașină, fără scutec. L-am mutat în pat și nu l-am mai trezit ca să-l scutecesc. Nu a făcut pe el toată noaptea, ci dimineața, la trezire, pe oliță. Yuhuuuu! Încă o victorie.

 

A șasea zi

În a șasea zi m-am transformat eu în mama pisăloagă, isterică și enervantă, care îl întreba la fiecare pas dacă face pipi sau caca. Eram în vizită la prietenii unor prieteni, casă în care erau multe covoare și mă temeam să nu facă vreun pocinog acolo. A făcut pocinogul, din fericire mereu fără să ude canapele, covoare, paturi. Nu știu cum a reușit. În a șasea zi, cu cât eram eu mai stresată, cu atât făcea mai mult pe el. Doar pe el.

Noaptea iar s-a nimerit să fie fără scutec și tot nu a făcut pe el

 

A șaptea zi

În a șaptea zi m-am calmat… Mi-am dat două palme imaginare de dimineață, când copilul s-a trezit și a anunțat panicat că face pipi. A făcut la oliță, apoi repeta obsesiv că nu s-au udat pantalonii. Mi-am dat seama cât de tare îl stresasem cu o zi în urmă și cât de neplăcută făcusem experiența asta. Am zis (din nou) că nu mai zic nimic, orice ar fi.

 

Asta a fost ultima zi de probleme.

Din a doua săptămână, Fip a fost scutec-free. Cu câteva accidente, foarte puține. Mult mai puține decât mă așteptam.

Vrei să primești postările mele pe email?

Dacă vrei să nu ratezi nicio postare, te poți abona la newsletterul blogului.
Nu-ți face grija de spam, nu vei primi decât postările mele.

Da, mă înregistrez

 

Ce am învățat eu din experiența renunțării la scutec

 

În afară de Filip, am mai trecut și cu alți copii prin experiența renunțării la scutec. Și de la fiecare am învățat câte ceva, aceleași lucruri, în forme diferite.

 

 

1. Atunci când renunță la scutece, copiii au nevoie de o perioadă de adaptare

 

Oricât ar vrea ei să nu facă pe ei, au nevoie întâi să învețe cum decurg lucrurile mai nou. Am mai zis asta, dar o zic și aici. E ca și cum ne-am duce noi într-o navă spațială și am învăța să facem pipi în imponderabilitate. Cunosc copii care nu știau să-și facă nevoile stând jos. Așa că, simțeau că vine, se așezau pe wc, senzația se oprea, se ridicau, simțeau iar că vine, iar se așezau și tot așa… Sus-jos-sus-jos, până făceau, de obicei pe ei. Au nevoie de timp de adaptare, ca să învețe despre senzațiile noi, despre cum trebuie să faci (fizic) să faci caca stând pe un scaun, despre cum se simte să eliberezi urina în hăul wc-ului sau oliței, despre cum e când trebuie să împingi puțin ca să iasă, etc.

 

2. Copiii au nevoie întâi să-și cunoască senzațiile și corpul

 

Până acum nu aveau nevoie să dea importanță senzațiilor atunci când le venea. Se puteau juca în continuare, nu era nevoie să se oprească din ce făceau. Acum au nevoie să simtă.Să se uite în interiorul lor, să vadă ce se întâmplă acolo, să-și asculte corpul. Îi ajută să le spunem, din când în când ”Ascultă-ți corpul. Îți spune el că e nevoie să faci pipi?” sau ”E prea multă distracție aici și nu-ți poți asculta corpul? Hai să mergem undeva liniștit ca să auzi ce îți spune.”

 

3. Olița și luptele pentru putere

 

Atunci când trebuie să renunțe la scutece (mai ales dacă nu este din proprie inițiativă), copiii simt că pierd controlul. Controlul vieții sau al corpului lor. Din pricina asta, cu cât insistăm mai mult, cu atât vor opune mai multă rezistență. Corpul lor este singurul lucru asupra căruia pot avea control cu adevărat, așa că și-l exercită netăgăduit. Dacă le veți acorda timp, susținere și încredere, nu va fi nevoie să intrați în lupte pentru putere. Și ei vor să facă pasul ăsta, doar că au nevoie de timp să învețe.

 

În plus, scopul nostru este să-și asculte corpul, așa că dacă ducem copilul la wc când vrem noi, îl vom învăța să facă la comandă și nu să asculte de corp. Asta va prelungi foarte mult procesul de renunțare la scutece.

 

4. Frica

Știm foarte bine (sau dacă nu știați, vă spun eu acum) că noi, ca oameni, adulți sau copii, nu putem învăța atunci când ne este frică. Frica blochează creierul rațional (creierul care ne ajută să învățăm) și îl face să nu fie receptiv.

 

În plus, atunci când ne este frică, tindem să ne protejăm organele de reproducție. Pentru că așa suntem noi construiți. Trebuie să ne protejăm organele cu pricina, ca să ne putem reproduce mai târziu. Animalele își acoperă zona cu cozile, noi strângem din buci… pardon, din mușchii pe care îl avem pe acolo. Asta duce, desigur, la constipație și probleme ale tractului urinar… Un copil căruia îi e frică, nu-și va controla prea bine procesul de eliminare.

 

Și încă una și mă duc… Tot de la animale (din care am evoluat și noi): animalele nu își fac nevoile atunci când se tem, pentru că nu vor să lase urme, ca să fie apoi găsite de prădători. Acest instinct l-am păstrat și noi, așa că iată încă un motiv să nu facem pipi atunci când ne e frică (sau să ne constipăm atunci când plecăm într-un loc nou, de exemplu).

 

Așa că sper să vă gândiți de două ori înainte să certați un copil care a făcut pe el, să-l loviți sau să-l pedepsiți. Nu-l ajutați să treacă prin acest episod, ci îl încurcați.

 

5. Multe explicații

 

Unii copii sunt reticenți să-și facă nevoile la wc pentru că nu știu unde se duce cadoul ăsta pe care îl face el lumii, lucrul care iese din el și este doar al lui. În scutec era evident că e acolo, dar la wc se pierde în neant. Explicați-i pe înțelesul lui unde dispar fecalele noastre. Pentru Ema construisem o poveste frumoasă despre ”domnul Căcuț” și cum se duce el, după ce tragem noi apa, într-o canalizare cu toți prietenii lui, domnii Căcuți, să se plimbe acolo cu bicicleta.

 

Explicați-i, de asemenea, ce sunt urina și fecalele, de unde vin ele, cum se formează, etc. Există multe cărți pentru copii care redau procesul în desene foarte frumoase.

 

În plus, spuneți-i cum toată lumea face pipi și caca, mami, tati, sora sau fratele, bunica, domnul de la ziare, doamna de la casă, poștașul, curierul, educatoarea, animalele, etc. Dacă simțiți că ajută, includeți și păpușile în jocul vostru. Procurați-le olițe și implicați-le în proces. La fel și cărțile. Pe ele nu trebuie să le puneți pe olițe, dar puteți căuta cărți despre copii care folosesc olița sau wc-ul, cu povești sau doar cu imagini, pe marginea cărora să discutați.

 

6. Accidentele sunt oportunități de învățare

 

A făcut pe el? Foarte bine. Se mai întâmplă. Nu e nevoie de certuri și explicații interminabile. Este, însă, nevoie să-i subliniați că este ud, să-l întrebați dacă e o senzație neplăcută, să-i reamintiți ca data viitoare să încerce să-și asculte corpul, să schimbați copilul și să-l includeți în procesul de curățare. Cam așa:

 

”Uite, ești ud. Ce s-a întâmplat?”

”Am făcut pipi”

”Da, ai făcut pipi pe tine. Cum se simte?”

”Ud.”

”Îți place?”

”Nu”

”OK. Ce trebuie să facem acum?”

”Să mă schimb”

”OK. Și data viitoare poți să încerci data viitoare să fii mai atent la ce îți spune corpul tău?”

”Da”

”OK, hai să-ți pui alte haine. Acum, pui tu rufele în mașina de spălat? Iți dau cârpa să ștergi? Ștergem împreună?”

 

La voi cum a fost?

Muzică pentru copii – Să cântăm despre valori

Muzica dezvoltă creierul copiilor. Muzica dezvoltă creierul copiilor. Stimulează dezvoltarea creierului, îmbunătățește memoria și ajută la procesul de învățare, duce la rezultate școlare mai bune, contribuie la un IQ ridicat al copilului și viitorului adult. Despre...