Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Când eram eu copil, multe lucruri se întâmplau ritualic. Sâmbătă dimineața, în fiecare sâmbătă, se făcea curățenia săptămânală. Vineri seara mama gătea. Duminică la prânz mâncam grătar cu salată. Înainte de Paște și de Crăciun se făcea curățenie generală. Iar când se schimbau anotimpurile, începea agitația.

Trei oameni cu multe posesiuni fizice vestimentare (și nu numai), ca să zic așa, într-un apartament cu două camere, dă cu virgulă. N-aveam loc în dulapuri de absolut toate hainele pe care le aveam. Așa că, în primăvară și în toamnă, se făcea Marea Schimbare. Mama scotea tot de prin toate dulapurile și băga tot tot-ul ăsta în saci, care intrau în debara, în locul sacilor cu cealaltă jumătate de tot. Practic, atunci când venea TIMPUL din calendar, după fix două săptămâni în care vremea părea să se fi schimbat, ne apucam de treabă.

La final de vară, băgam în sacii din debara toate hainele subțiri, toate tricourile, costumele de baie, eșarfele, rochițele, absolut tot. Și scoteam de acolo haine groase, de toamnă și de iarnă. Iar la final de iarnă, făceam invers. Înțelegeți, dară, că era musai să avem haine separate de vară și de iarnă. Și că dacă voiam să port iarna un tricou, n-aveam decât să mai aștept câteva luni, până la vară.

N-am înțeles niciodată asta. Adică, de fapt, am înțeles-o. Nu era loc pentru toate. Dar n-am fost de acord. De ce să am haine de vară și haine de iarnă? De ce nu pot adapta ceva ce port vara, ca să meargă și iarna? Nu trebuie și pot.

Când m-am mutat la casa mea, am venit cu muntele de haine după mine. După chipul și asemănarea mamei, strângeam toate hainele și nu dădeam nimic. Poate îmi mai place, poate îmi mai vine. Umpleam dulapurile cu ele, uitam că le am, îmi luam altele la fel. Mă plângeam mereu că nu am cu ce să mă îmbrac, dar, de fapt, cădea dulapul pe mine. Și nu era nimic exagerat. Chiar simțeam că n-am cu ce să mă îmbrac. E clar și studiile arată, că a avea prea multe opțiuni te copleșește în asemenea măsură, încât te blochezi și nu mai poți alege nimic.

Ce a însemnat pentru mine dulapul care pica pe mine

 

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Pierdere de vreme

de-clutter

În fiecare dimineață pierdeam vreme alegând dintre teancurile de haine. Nu-mi plăcea nimic, pentru că nu mai alegeam rațional. Știu, pare o frivolitate, dar nu e. Să-ți începi ziua astfel, enervându-te că nu-ți place nimic, copleșită de varietatea de opțiuni, te setează pentru o zi întreagă cu aceeași energie.

Pierdere de energie

Consumam o bună parte din energia mea de fiecare dimineață, încercând să aleg dintre ele. Cred că v-ați prins că nu-mi place să fac alegeri. De fapt, studiile arată că multor persoane le displace să facă alegeri. Nu-s singura.

Mă îmbrăcam urât

Fiindcă nu reușeam să-mi limpezesc mintea suficient, ca să iau niște decizii bune, ajungeam să mă îmbrac urât. Și să ies din casă așa. Apoi intram într-un magazin, unde îmi luam alte haine, ca să mă simt mai bine. Haine pe care, ulterior, le pierdeam în mormanul de lucruri. Și tot așa înainte.

Oboseală psihică

Nu doar dimineața, dar și la schimbarea asta de anotimpuri, de care ziceam mai sus. De fapt, de când eram mică, îmi doream să nu mai fie nevoie să rotesc așa hainele. Să știu că dacă în iulie dă zăpada, am cu ce mă îmbrăca. Sau că dacă în ianuarie se fac 30 de grade, am un tricou să-l pun pe mine. Doar că asta însemna pentru mine să am o casă mare cu un dressing imens. Nu mă gândeam că aș putea să am mai puține haine, de exemplu :))

Pas cu pas am conștientizat că nu îmi e ok așa și că nu pot să funcționez așa

Cel mai important a fost, însă, să conștientizez că nici nu trebuie să funcționez așa. Că doar pentru că asta am văzut în jurul meu și că pare că ”așa se face”, nu înseamnă nimic. Că am acum puterea să fac așa cum îmi doresc eu. Știu, pare banal, la fel cum a părut banal să rup frunzele de salată mici de tot, nu mari cum făcea mama și zicea că așa trebuie. Atunci, deși poate o să râdeți, a fost cred că primul meu pas real în asumarea unei autonomii, separarea din relația simbiotică, toxică deja la vârsta asta, de familie. Amărâtele alea de frunze de salată. Și, ulterior, dulapul.

Hainele sunt o extensie a noastră

Procesul de de-clutter (adică de donat saci întregi de haine) nu l-am făcut de pe o zi pe alta, ci a durat niște ani. Niște ani în care am învățat mai multe despre mine, să mă ascult, să mă privesc cu adevărat și să mă accept. Deja nu mai e vorba doar de de-clutter aici, ci de dezvoltarea mea personală. Hainele sunt mai mult decât niște bucăți de material, pe care le tragem pe noi.

Cum am început eu de-clutter-ul

Hainele au devenit o extensie a noastră. Sunt masca pe care o punem pe noi, ca să ne arătăm într-un anume fel. Sunt instrumente de a ne simți bine cu noi înșine. Sunt o formă de terapie. Sunt amulete. Sunt amintiri. Crează sau strică relații. Crează sau distrug oportunități. Să-ți dai hainele e ca și cum ți-ai da o parte din viață.

 

Dar, să ne păstrăm pragmatismul

Am zis bine. E ”ca și cum”. Atât și nimic mai mult. Ne atașăm prea tare de haine, pentru că n-avem încredere în noi. Pentru că hainele ne ascund și pentru că hainele arată doar ce vrem din noi. Pentru că hainele sunt o mască și ne ajută să ne placem cât de cât atunci când ne uităm în oglindă. Ce-ar fi dacă n-ar trebui să ne ascundem? Cum ar fi?

Ar fi super. Și asta ar însemna să privim hainele cu pragmatism. Hainele sunt niște obiecte din material textil, care să ne placă și în care să ne simțim bine. Odată ce am ajuns la conștientizarea asta, parcă mi s-au deschis cerurile.

De ce haine am scăpat eu și, probabil, trebuie să scapi și tu?

Înainte greșeam și scăpam doar de hainele care nu-mi mai veneau sau care nu-mi mai plăceau. De fapt, erau mult mai multe haine de care trebuia să scap. Și de care ar trebui să scapi și tu, probabil. Cum ar fi:

Haine care nu te fac să te simți în largul tău

Pentru mine e foarte important să mă simt în largul meu în hainele pe care le port. Să transmită ceea ce simt în ziua respectivă și în momentul respectiv. Și avem în dulap haine primite, sau cumpărate după ce ne-am lăsat influențate de alte persoane sau situații, dar care nu ne reprezintă sau în care nu ne simțim bine. La revedere!

Haine care nu îți mai vin

Dacă îți sunt prea mici, nu mai aștepta să slăbești, dacă le ții de nu știu câte luni sau ani și le păstrezi de pomană. Dacă îți sunt mari, felicitări că ai reușit să slăbești și acum dă-le cuiva care le poate purta la adevărata lor valoare

Haine care încă mai au etichetele pe ele, deși le-ai cumpărat acum mult timp

Dacă nu aștepți un moment concret din viață ca să le porți (de exemplu, dacă le-ai cumpărat pentru o anumită nuntă, sau pentru jobul pe care urmează să-l începi peste două luni) și doar le ții acolo pentru că îți pare rău să fi dat banii de pomană pe ele, gândește-te că ori că le ții și nu le porți, ori că le dai, asta tot nu înseamnă că o să-și scoată banii. Iar dacă le mai și vinzi, măcar îți recuperezi o parte din investiție.

Haine uzate

Le-ai purtat până s-au stricat. Mulțumește-le că ți-au fost alături atât de mult timp și ia-ți la revedere de la ele.

Multe haine de casă

Aici nu știu dacă e și cazul tău, dar cazul meu a fost. Pentru că am lucrat mult timp de acasă și pentru că am stat mult acasă cu copiii, mi-am dat seama că aveam exagerat de multe haine de casă. Ducă-se dintre ele, chiar dacă erau bune și ar mai fi putut fi purtate. Doar că întrețineau haosul și aglomerația de la mine din dulap. Not OK. Dacă și tu ai disporporționat de multe haine de casă, gândește-te dacă ai, într-adevăr, nevoie de toate.

Haine care nu îți plac

Ok, pot să-ți vină strună și să se potrivească pe stilul tău și să fie și noi, dar să nu le porți pentru că, efectiv, nu-ți plac. La ce le mai ții?

 

Haine pe care nu le porți niciodată

Te îmbraci mereu cu ele, dar înainte să ieși pe ușă, constați că simți nevoia să te schimbi. Eu am ales o altă metodă de a scăpa de hainele astea. Când mi se întâmpla așa ceva, le puneam separat de restul hainelor. Încercam să le port și a doua oară, și făceam la fel? Le dădeam direct. Nici nu le mai puneam înapoi în dulap. Pur și simplu nu eram compatibilă cu ele.

Haine pe care le-ai cumpărat pentru ocazii speciale

De exemplu, acum câțiva ani, am dat o petrecere de casă nouă cu tema ”Pițipoance și cocalari”. Nu aveam haine ca să mă integrez în peisaj, așa că am plecat la cumpărături și mi-am luat niște haine cu multe paiete și mult auriu. Evident, nu le-am mai purtat de atunci, dar le-am păstrat. Pentru ce? Dacă aduni costume pentru carnaval, pentru petreceri tematice, nu știu ce alte haine pe care nu le-ai purtat decât o singură dată și nu te aștepți să le mai porți din nou, o să vezi că îți ocupă o grămadă de spațiu.

Haine care prind mirosuri ciudate

Hainele de poliester cam au problema asta. Oricât de frumoasă ar fi o rochiță sau o bluză, dacă începe să miroasă urât după 20 de minute de purtare, n-o să te simți niciodată ok cu ea pe tine. Caută să o înlocuiești cu altceva dintr-un material natural, care să nu aibă problema asta.

Haine care sunt descusute, dar nu apuci deloc să le repari

Aici ori rupi pisica în două și le repari, ori le dai. Intuiția îmi zice că e un motiv pentru care nu te-ai ocupat de ele de atât de mult timp. Și anume că oricum nu-ți erau pe suflet.

Regula 80/20

Regula asta se aplică la multe aspecte din viețile noastre, inclusiv la dulapul de haine. E foarte probabil ca tu să porți 20% dintre hainele pe care le ai în 80% din timp. Vezi care sunt alea 20%.

Nu-ți lua o barcă mai mare

În engleză e o expresie simpatică. Atunci când nu-ți mai încap lucrurile în spațiul pe care îl ai, zici că ”you’re gonna need a bigger boat”. Încearcă să vezi altfel lucrurile. Nu să adaptezi dimensiunea dulapului la numărul hainelor pe care le deții, ci invers.

Rutina de 30 de minute pe săptămână

Odată ce ai reușit să parcurgi toți pașii de mai sus și să golești dulapul, o să ai nevoie să îl umpli, cât de cât, cu niște haine. Vezi cum arată cele 20% din cele pe care le porți frecvent și caută ceva similar. Despre garderoba capsulă discutăm mâine. Azi vreau doar să-ți recomand să îți aloci 30 de minute săptămânal, timp în care să-ți ordonezi dulapul. 30 de minute o dată pe săptămână înseamnă să nu mai ajungi la a avea un dulap scăpat de sub control, pe care ți-e și teamă să-l deschizi.

Cum să-ți cureți canapeaua

Citește tot

Despre parfumuri si cum sa-l alegi pe cel potrivit tie – Mic ghid

Citește tot

6 metode simple prin care poți convinge copilul să se spele pe dinți

Citește tot

Garderoba capsulă – Cum ți-o creezi?

Cu alte cuvinte, e un soi de articol despre cum să-ți compui o garderobă capsulă. Ideea cu garderoba asta e să ai câteva piese esențiale, care să nu-ți lipsească niciodată din garderobă. Iar ce mai iei pe lângă ele, să le tot schimbi, în funcție de modă, nevoi, dorințe, plăceri.

Citește tot

Cum am construit noi un cort pentru copii (și poze cu alte lucruri pe care le-am mai meșterit)

Citește tot

Cum să trăiești în prezent – o lecție de la fie-mea

Citește tot

8 beneficii pe care le are cafeaua noastra de toate zilele

Citește tot

Cum sa folosesti epilatorul fara sa te doara (prea tare)

Citește tot

Cum să alegi geanta potrivită pentru tine și alte frivolități

Citește tot

Cum și unde montăm centrala termică?

Citește tot

Cum să exersăm recunoștința cu copiii (dialog și 4 activități pe care să le faceți împreună)

recunoștință

– Uite, mami, e o doamnă care strânge gunoaiele de pe marginea drumului. Unii oameni nu sunt prea civilizați și le aruncă pe unde le vine. Nu respectă deloc natura.
– Da, al tlebui să aluncăm si noi gunoaiele la gunoi.
– Da, Fip. Să le aruncăm la gunoi, nu pe jos. 

Așa ne-am început noi călătoria către grădiniță în dimineața asta. Și mă gândeam: Ce bine că am niște copii care înțeleg cât de important e să fim oameni responsabili, să ne respectăm natura și pe noi înșine! De la dialogul de mai sus a început o discuție mai amplă. M-am gândit să plusez nițel și m-am băgat și eu în vorbă.

– Ce păcat că am trecut așa repede pe lângă ea. Ar fi fost frumos să-i mulțumim pentru că are grijă de natură și de orașul nostru și că strânge după noi…

Copiii m-au aprobat. Așa că am mers și mai departe.

– Și cui am putea să-i mai mulțumim? Suntem înconjurați de oameni care fac lucruri pentru ca nouă să ne fie viața mai ușoară și mai frumoasă.

Au stat ei și s-au gândit. Fip și-a trecut atenția către un excavator care turna niște pământ într-o remorcă. Dar Ema a rămas concentrată.

– Ar trebui să-i mulțumim Adrianei [educatoarea ei], pentru că are grijă mereu de noi. Și Simonei, pentru că mă învață spaniolă. Și Laviniei, pentru că are grijă de Fip. Ar mai trebui să-i mulțumim lui Gabi, pentru că ne trimite mereu miere, must și lucruri bune de mâncare. Și lui tataie, pentru că are grijă de stupi și de roșii. Și lui Buni, pentru că ne ajută când avem nevoie. Să-i mulțumim și Tiei, pentru că ne-a croșetat niște căciuli călduroase, ca să nu ne fie frig la iarnă. 

Și lista a mai continuat puțin.

– Ema, știi ce am făcut noi acum?
– Am vorbit?
– Da. Și am făcut un exercițiu de recunoștință.
– Cum e ăla?
– Păi cum am făcut noi acum, ne-am gândit cui putem să mulțumim și pentru ce. Atunci când punem creierul să se gândească la motive pentru care să fim recunoscători, el se simte foarte bine. E ca și cum l-am trimite într-o vacanță frumoasă.
– La mare? Pe plajă? Cu nisip și valuri?
– Da, cam așa e pentru el. Și atunci el produce niște substanțe care ne fac și pe noi să ne simțim bine, mai relaxați și mai veseli. 
– Aha, deci de-aia sunt eu așa veselă acum. Ar trebui să facem asta în fiecare dimineață… 
– Ai dreptate. Ne-am începe ziua mult mai frumos. 
– Diseară vreau să fac niște felicitări de mulțumire. 

Încă 4 activități prin care să exersați recunoștința cu copiii:

  1. Felicitări de mulțumire

    Ema a intuit foarte bine ce mă gândeam să-i propun să facem diseară. Niște felicitări prin care să transmitem celorlalți că le suntem recunoscători pentru toate lucrurile bune pe care le fac pentru noi. Apoi, să le și înmânăm personal, eventual împreună cu o îmbrățișare. Creștem încrederea copilului în forțele proprii, încurajăm interacțiunile sociale semnificative (sună mai bine în engleză ”meaningful”…), inducem o stare de bine, zâmbete și râsete.

  2. Borcanul cu mulțumiri

    Eu am ținut așa ceva într-un an, în care simțeam că îmi e greu să mă văd bună și frumoasă. Așa că am luat toate mesajele pozitive pe care le-am primit de la oameni cu care am interacționat (familie, prieteni, voi – comunitatea mea) și le-am scris pe hârtiuțe pe care le țineam într-un borcan de pe birou. Când mă simțeam jos de tot, le luam la citit. După 5 bilețele deja simțeam cum mă ridic de pe jos.
    Cu copiii vreau să fac ceva diferit. Și anume, de fiecare dată când avem de mulțumit cuiva, scriem pe un bilețel și punem în borcan. Apoi vom vedea, fizic, concret, cum se umple un borcan de fapte bune pe care le fac ceilalți pentru noi. Pentru că suntem minunați și contăm și suntem iubiți și suntem importanți.

  3. Copacul recunoștinței

    Anul trecut am făcut, împreună cu copiii de la grădiniță, un copac al iubirii. Fiecare copil a scris (cu intermediari :D) pe câte o piatră sau două oameni, lucruri sau activități pe care le iubesc. Le-am lipit apoi pe trunchiul unui copac.
    Vreau să fac ceva similar și cu copiii mei, doar că nu despre iubire, ci despre recunoștință. Pe fiecare piatră vom scrie lucruri pentru care suntem recunoscători. Apoi le vom lipi. Vă arăt poze când e gata.

  4. Albumul recunoștinței

    Emei îi place mult să facă poze și mă gândeam că am putea face un album al recunoștinței. Copiii să pozeze, împreună, oameni, activități, lucruri pentru care sunt recunoscători, apoi să le adăugăm în albumul recunoștinței, împreună cu un mesaj, care să ne amintească mai multe despre poză. Zilele astea o să mă duc să cumpăr un album și scoatem de la naftalină aparatul foto pe care l-a primit Ema anul trecut de ziua ei.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Dacă v-au fost de folos ideile, dați și mai departe 🙂

,

Organizarea dulapului și dezvoltare personală – De-clutter

Nu mi-am dat seama de la început cât de mult îmi afectează viața de zi cu zi un dulap plin cu lucruri care nu îmi trebuie sau pe care nu mai știu că le am. Mi se părea normal să fie așa, doar asta văzusem și acasă și în jur. Doar că, la un moment dat (nici nu mai știu care), am conștientizat că nu e normal. Și că nu mi-e bine așa.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

cum controlam copiii?

 

În vremurile în care am crescut noi, aproape toți părinții erau de părere că toți copiii trebuie controlați. Că dacă nu-i controlezi, îi scapi din mână și devin niște golani și niște delincvenți. Că dacă îi scapi din mână, dacă nu-i controlezi, ți se urcă în cap.

Și nu doar în vremurile în care am crescut noi, dar și în vremurile în care ne cresc copiii. Zilele trecute urmăream și eram parțial intrată într-o cruciadă pe facebook, cu o mamă care nu aprecia metodele ”moderne” de a crește copiii (am pus între ghilimele, pentru că nu-i nimic modern în a-ți crește copiii cu respect pentru nevoile lor reale). La un moment dat, a dat decisiva. ”Dacă acum nu-i stăpânești, când o s-o faci?”

Chiar trebuie să ne stăpânim copiii?

Când am auzit de stăpânit, am stat și m-am gândit la perspective. Normal că ai așteptarea de la copil să existe după chipul și asemănarea ta, atunci când cauți să-i fii stăpân. Să-l stăpânești. Să-l controlezi. Și apare des întrebarea asta, inclusiv în mintea mea… Cum faci un copil să facă ce-i bine, fără să îl forțezi, fără să încerci să-l stăpânești și să-l controlezi? E posibil așa ceva?

OK, noi am crescut fiind controlați. Și OK, nu vrem să facem și noi asta pentru copiii noștri, pentru că am văzut și efectele negative ale controlului ăstuia. Dar cum să facem? Cu ce să înlocuim controlul? Și, oare, ne ajută cu adevărat să-l înlocuim?

 

Ce nu poți controla

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Nu-ți poți controla viața

Știu, sună rău de tot, dar nu poți controla nimic în viață. Ascultam un speech al unui coach azi dimineață în mașină și povestea despre un client al lui, care a reușit să-și piardă toți banii, afacerea și casa într-o singură zi, când a căzut bursa. Azi poți fi pe culmile universului, iar mâine în cea mai adâncă groapă. Sau, ca să fim mai optimiști, viceversa. Azi pe fundul prăpastiei, iar mâine cu niște aripi în zbor. Poți lucra pentru a ți se întâmpla lucruri bune în viață. Poți munci, poți învăța, poți acționa, dar nu poți controla.

Nu poți controla viața copilului tău

La fel cum nu-ți poți controla viața ta, n-o poți controla nici pe cea a copilului tău. Iar asta e tare frustrant și înfricoșător. Pentru că ei sunt mici și fragili, au nevoie constantă de protecție și de siguranță. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre copii și despre pericolele la care sunt supuși aproape în fiecare clipă din viața lor. Iar tu, ca părinte, nu poți controla nimic. Poți încerca să ai grijă, poți fi proactiv, le poți fi umbră. Dar, de controlat nu poți controla nimicuța.

Nu poți controla ce simt ceilalți

Știu că mulți dintre noi am crescut învățând alte lucruri. Am crescut învățând că noi suntem responsabili pentru emoțiile celorlalți. Că noi îi înfuriem, că noi îi bucurăm, că noi îi întristăm. Dar nu e adevărat. Nimeni nu poate fi responsabil de trăirile proprii. Eu simt ceea ce simt, ceva din mine declanșează ceea ce simt. Nu ceilalți. Dar nu știm asta, pentru că nu nu s-a spus asta. Cu alte cuvinte, nu… nu putem controla bucuria sau tristețea celorlalți. Nici măcar pe cele ale copilului tău. Dacă e furios, e furia lui și trebuie să și-o trăiască. Dacă e trist, e tristețea lui. Fiecare își trăiește emoțiile.

Nu poți controla comportamentele celorlalți

Da, știu. O să mă contraziceți. Există mai multe școli de psihologie care să mă contrazică. E adevărat. De fapt, POȚI controla comportamente. Doar că orice comportament e generat de o trăire, de o emoție, de ceva din interior. Să controlezi comportamentul, e ca și cum ai lua algocalmin atunci când ai o infecție la măsea. O să-ți treacă, dar doar pe moment.
Când eram eu corporatistă, țin minte că trebuia să notez într-un excel greșelile pe care le făceau cei din echipa mea. Eroarea și apoi, cea mai problematică parte, cei 5 ”de ce?”. Din ”de ce?” în ”de ce?”, până la cauza principală și reală. Volum prea mare de muncă, demotivare din alte cauze, sau cine știe ce mai descopeream acolo. Corporația știa. E ineficient să încerci să schimbi doar un comportament, fără să vezi de unde vine el.

 

 Urmărește-mă pe facebook

Ce poți controla?

Există și lucruri pe care le putem controla. Doar că la noi, și nu la ceilalți.

Putem controla ce simțim NOI

Da, nu putem controla ce simt ceilalți, pentru că fiecare e responsabil pentru propriile trăiri. Asta înseamnă că și noi suntem responsabili pentru trăirile noastre. Nu copilul ne-a înfuriat, ci NOI ne-am înfuriat atunci când copilul a făcut ceva. E extrem de important să ne asumăm responsabilitatea emoțiilor noastre. A zice ”X mi-a provocat asta” implică faptul că nimic nu se poate schimba, pentru că eu nu-l pot controla pe X. A zice ”eu am provocat asta” implică faptul că eu pot interveni și schimba lucrurile. Inclusiv că:

Putem controla comportamentele noastre

Atunci când îmi asum o emoție, o asum cu totul. Da, eu m-am înfuriat. Deci, tot eu pot controla și ce fac cu furia mea. Pot țipa, pot jigni, pot da cu pumnul în masă. Sau, o pot folosi pentru a comunica asertiv cu cel din fața mea, inclusiv când cel din fața mea este copilul meu. A-mi asuma emoțiile și comportamentele, înseamnă că îi dau copilului un exemplu bun și că îl influențez spre bine. Și aici ajungem, cu adevărat, la subiectul stringent

Nu poți controla, dar poți influența

Am concluzionat mai sus că nu prea poți controla mare lucru și că dacă o faci, vine cu greutăți tot pentru tine. Cu frustrări sau cu stres. Atunci ce facem cu copiii ăștia? Dacă să-i controlăm nu putem și să-i lăsăm de capul lor nu e bine, ce facem noi cu ei?
Încercăm să-i influențăm.
Nu știu despre voi, dar copiii mei sunt niște copii foarte … încăpățânați. Termenul românesc nu-mi sună prea bine. Pare, cumva, peiorativ. Americanii au un termen care îi descrie mai bine. Ei spun despre astfel de copii că sunt ”strong willed”. Că au o voință foarte puternică, adică. Ei bine, să încerci să controlezi un copil din ăsta, strong willed, e ca și cum ai sufla în valuri, sperând să le trimiți înapoi în mare. Tu încerci să-i controlezi, iar ei reușesc să-ți arate că n-o poți face.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

Părinții sunt cele mai importante modele de viață ale copilului

Ceea ce fac, ce spun, ce arată părinții, acolo e adevărata influență. Și totul este autentic. Părinții îi arată copilului de când acesta este mic, cum e să fii perseverent, cum e să fii blând, cum e să fii hotărât, cum e să fii amabil, cum e să fii decent, ce înseamnă să ai bun simț. Copiii învață de la părinți să salute, să mulțumească, să ajute, să zâmbească, să-și ceară scuze, să reconstruiască după relații stricate, să aibă încredere în ei înșiși, să creadă în visele lor, în puterea lor și să devină, la rândul lor, niște modele pentru alții. Nu e suficient să le spunem copiilor ”Zi, mă, și tu mulțumesc”, dacă noi uităm să mulțumim. Nu putem să-i explicăm copilului că nu e bine să lovești, dacă noi îi lovim. Nu aduce niciun beneficiu să le facem capul calendar să mănânce sănătos, când pe noi ne văd mereu cu sucul și chipsurile în față.

Cum influențăm copilul?

Pentru a putea influența copilul, trebuie să fim… ați ghicit! Conectați cu el. Să încerci să influențezi copilul fără să fiți conectați, înseamnă să-l manipulezi.
De ce trebuie să fii conectat cu copilul?
Pentru că prin conectare afli niște lucruri esențiale despre el:

  • care îi sunt nevoile neîmplinite la momentul respectiv
  • ce dorințe are
  • cum arată lumea lui
  • cum se vede pe sine

Află mai multe despre cum să te conectezi cu copilul tau

Atunci când îi acorzi atâta atenție și interes copilului, invariabil se va deschide și va absorbi ceea ce-i transmiți. Va fi deschis către colaborarea cu tine și se va simți influențat. Se va simți și puternic și important, ceea ce îl va ajuta să și reușească ceea ce își propune. Spre deosebire de momentele în care încerci să-l controlezi, când totul devine o luptă ”care pe care”, atunci când e vorba de influență, e decizia copilului. El se lasă influențat sau nu. Iar dacă sunteți conectați și se simte iubit și important, se va lăsa influențat de tine.

La final, veau să vă mai las un vizual, ca să vedeți și mai clar diferențele dintre control și influență

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

Citește tot

Maria și apele roz de mătase

Citește tot

Ce-i învățăm pe copii?

Citește tot

Arborele genealogic al copiilor mei

Citește tot

Limite și reguli

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (I) – Ce s-a întâmplat înainte de criză?

Citește tot

Creierul cu care citești și creierul cu care lovești

Citește tot

Cum să trăiești în prezent – o lecție de la fie-mea

Citește tot

Așa cum ți-i crești, așa îi ai

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

mame care judeca

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Așa o judecă lumea pe o mamă care alesese să fie receptivă la nevoile copilului ei. Nu că ar fi vrut să doarmă în pat cu copilul în fiecare zi la prânz (între noi fie vorba, nici măcar nu dormea de fiecare dată), dar știa că altfel copilul nu adoarme. Și nu era dispusă să chinuie copilul nici pentru o oală de mâncare, nici pentru gura lumii.
Doamna asta despre care povestesc eu, există. Nu sunt eu. Deși am fost și eu în locul ei mult timp și, deși sigur-sigur am fost și eu judecată la fel. Sunt convinsă că ai putea fi și tu în locul ei. Dar nu suntem noi. Fetița ei, care era mică pe vremea aia, este acum la facultate.

– Păi e simplu, dragă, lași liniștită copilul acasă cu bona și tu te duci înapoi la muncă. Acolo programul e program, pauza e pauză, poți să mănânci liniștită un sendviș și gata. A făcut copii ca să-i crească altcineva.

Citește mai departe

Sa vorbim despre sarcinile pierdute

Citește tot

Bagaje pentru vacanta

Citește tot

Episodul 11: Doi parinti scapati de acasa…

Ce facem acum fara copii?
Nu stiu sa spun despre mine daca sunt o persoana organizata sau nu (sincer va spun, ca nu stiu daca sunt cea mai organizata persoana de pe fata pamantului, ori ca poate sunt cea mai haotica… asta e un mister pentru mine), dar, in contextul dat, am considerat ca e absolut necesar sa fac un plan.
Se vor lua cei 5 ani din urma, in care nu am petrecut nicio noapte departe de copii, se va face o lista cu toate lucrurile pe care ne-am fi dorit sa le fi facut in perioada asta si se vor imparti toate aceste activitati pe urmatoarele 2 zile, pe care urma sa le petrecem doar noi doi.

Citește tot

Episodul 8: 7 lucruri pe care le aduc acasa copiii mei

Citește tot

Episodul 13: Diminetile cu doi copii

Citește tot

Ghid pentru alegerea gradinitei

Citește tot

De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

Crescute să fim perfecte

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Citește tot

Școala – umilință, penumbră și tăcere

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Intrați în jocul copiilor

Citește tot

Cum educăm copiii pentru libertatea de mâine, și nu pentru cea de ieri

educatie si libertate

 

Citeam zilele astea o carte scrisă de Erich Fromm. Îi zice “Fuga de libertate”. Dacă vi se par interesante istoria, psihologia și sociologia, vă recomand să o citiți și voi. Tema principală a cărții e evoluția omului in decursul istoriei și cum i s-au schimbat lui nevoile, în funcție de asta, în principal din perspectiva relației individului cu libertatea proprie. M-a captivat.

Ne căutăm singuri constrângeri, în numele libertății

Fenomenul legat de “libertate” m-a fascinat întotdeauna. Pe de-o parte, observ cum căutăm libertatea cu toată ființa noastră. Dezvoltarea noastră, în esență, se leagă de un anumit nivel de autonomie și libertate. Oameni au murit pentru libertate. Oameni încă mor pentru libertate. Oamenii se plâng că le lipsește libertatea. Cu toate astea, dacă te uiți în jur, o să vezi că libertatea e doar o iluzie. Că ne luptăm pentru anumite libertăți, in timp ce în alte părți ne căutăm singuri constrângeri. Că a fi parte din o societate vine la pachet cu un set de limitări ale libertății noastre. Dar altfel nu putem să trăim.

În fine, subiectul e vast. După părerea mea, de om care studiază omul cu interiorul său cu tot, libertatea ne sperie din două perspective. Pentru că vine cu responsabilitate și pentru că avem impresia că ne pierdem de grup, ne pierdem sentimentul de apartenență. Mă uit și la mine. De când sunt frilensăr și îmi lipsește contextul de birou, de colegi, de program, de structură, mi le caut singură. Altfel, mă simt pierdută în neant, fără scop și fără țel. Drept urmare, mi-am căutat un birou de la care să lucrez împreună cu cineva, știu că trebuie să mă duc acolo la o anumită oră, că plec de acasă, că am un scaun și o masă ale mele, că împart camera aia cu încă cineva care are aspirații similare cu ale mele, temeri similare și dorințe similare. În plus, la birou trebuie să am o conduită, pentru că nu sunt singură acolo. Da, mă pot tăvăli pe canapea, dacă vreau, dar nu la fel de liber cum aș face-o acasă. Sunt nebună că am ales asta, în loc de libertatea de acasă? Poate. Dar îmi lipsea sentimentul de apartenență. De a fi inclusă într-un grup. Eram ca o frunză în vânt. Fromm explică mai tehnic decât mine. El zice că ”să te simți complet singur și izolat conduce la dezintegrare mentală, la fel cum foamea conduce la moarte”.

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri propri

O să vă întrebați, poate, încotro merg cu ideile astea. Ce legătură e între educație, pentru că despre asta vreau să vorbim, și istoria omenirii și a libertății omului. Ca să ajungem la subiectul despre care m-am apucat să scriu azi, o să mă folosesc tot de o idee a lui Erich Fromm, pe care am citit-o în mai multe din cărțile lui. Practic, el spune că ”dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva numai dacă suntem capabili să avem gânduri proprii”.

Timp de zeci de ani, românilor le-a lipsit libertatea de a avea gânduri proprii. Sub regimul comunist, unde nu trebuia să gândești, ci doar să execuți, libertatea asta îți fusese răpită. Părinții noștri, poate și bunicii noștri, n-au avut voie să întrebe, să cerceteze, să gândească. Supunerea era una din valorile promovate de regim. Gândirea critică era blamată. Să pui prea multe întrebări te punea chiar în pericol fizic. Oameni au făcut închisoare ani buni și grei pentru ceea ce nouă nu ne lipsește. Oameni au murit pentru ca nouă să nu ne lipsească asta.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

Cum au ajuns părinții și bunicii noștri să se teamă să gândească pentru ei? Să lupte pentru ceea ce cred? Să întrebe, să afle? Prin presiunile regimului, presiunile societății și presiunile școlii. Școala, după modelul comunist, nu era făcută să te ajute să gândești. De fapt, nici nu îți trebuia asta. Partidul dicta tot, nu aveai ce să gândești. Trebuia doar să execuți. Școlile pe care le-au urmat părinții noștri creau executanți, care să nu pună întrebări. Un soi de roboți ar fi trebuit să iasă din școli. Materia era standard pentru toată lumea. Copiii erau standard. Profesorii erau standard. Niște piese de modelat la strung. Dezumanizați și unii și alții. Istoria era măsluită, geografia era măsluită, cam tot era măsluit pentru îndoctrinarea copilului de rând și spălarea lui de creier.

Schimbarea care n-a schimbat nimic

Și a venit Decembrie 1989. A venit revoluția, marile reforme. Ce s-a schimbat în sistemul de educație? Parțial s-a schimbat conținutul. A dispărut o parte din măsluieli. A dispărut cultul dictatorului. În rest, același sistem care nu educă, ci formează, ca la strung, niște elevi. Un sistem care îi ia din ce sunt ei și îi transformă în același lucru. Standardizare.

Doar că, în timp ce sistemul rămâne același, societatea se schimbă. Avem alte nevoi acum, căutăm alte libertăți. Trăim tot pe repede înainte, în viteză. Tot se schimbă, și nu oricum, ci rapid. Suntem într-un context foarte flexibil și extrem de imprevizibil. Trăim într-o lume în care piesele de strung, care ies din școală, sunt redundante. Trăim într-o lume în care roboți ca Sophie primesc cetățenia unui stat. Într-o lume în care inteligența artificială poate prelua, la orice oră din zi și din noapte, munca a oamenilor-roboți. Pentru că, păstrând metodele vechi, de pe vremea când produsul ce ieșea de pe băncile școlii trebuia să facă mult și să gândească puțin, școlile scot acum pe bandă rulantă oameni pregătiți perfect să facă munci ce vor fi, în curând, automatizate. Ăsta e procesul. Iei o activitate, o standardizezi, apoi o automatizezi. Singurul motiv pentru care asta nu se întâmplă la scară largă e că dacă s-ar întâmpla, toată societatea noastră, nepregătită pentru alte vremuri, s-ar prăbuși. Cât o s-o mai ducem așa, păstrând joburi în mod artificial? Nu știu.

Datoria noastră e să ne pregătim copiii pentru alt viitor

Și pentru că nu știu dacă va mai dura o generație sau două sau nouă, cred că e datoria noastră să ne pregătim copiii pentru alt viitor. Ce alt viitor? Asta nu mai știu. În vremurile astea, viitorul e, după cum ziceam mai sus, extrem de imprevizibil. Așa că singurele lucruri pe care ar trebui să ne concentrăm atunci când creștem și educăm un copil sunt să-i învățăm să pună întrebări, să știe să ia decizii și să prelucreze rapid date și informații. Pentru că s-ar putea, ca doar pe astea să le facă mai bine un om decât un robot. S-ar putea ca doar asta să nu poată fi standardizat.

Momentan îi pregătim pentru altceva. Școlile, pe modelul clasic, în care profesorul predă, iar copilul învață (pe de rost) niște concepte abstracte, poate inutile unele, în care profesorul are un statut superior copilului, în care nu vorbim despre un ”dialog”, ci despre ”predare”, pregătesc copiii fix pe dos.  Pentru a urma indicații, pentru a-i lăsa pe ceilalți să decidă pentru ei (totul e prestabilit, de la orar, materie, până la uniforme) și să scoată date și informații.

O să se întâmple o mare schimbare în sistemul educațional românesc în viitorul apropiat? Nu. Nici măcar în viitorul îndepărtat. Oare putem noi să facem ceva în direcția asta? Noi, ca părinți? Categoric!

Dacă avem resurse financiare, putem căuta școli care promovează colaborarea (și nu competiția), care încurajează copiii să intre în dialog cu profesorii, care lasă copilului putere de decizie, care nu promovează conceptul de pedeapsă și nici măcar de recompensă.

Iar noi, acasă, putem încuraja la copii toate aspectele astea. Îl putem încuraja pe copil să întrebe, să afle, îl putem încuraja să-și găsească singur răspunsuri. Îl putem încuraja să pună la îndoială tot ce nu îi e clar, tot ce îi e impus. Vorba bunicii mele, ”întreb, deci gândesc; gândesc, deci exist”. Putem ca măcar acasă să nu încurajăm servilismul, putem ca măcar acasă să tratăm copilul cu respect și demnitate. Putem ca măcar acasă să avem încredere în deciziile copilului. Putem ca măcar acasă să direcționăm și nu să impunem. Și, vorba lui Fromm, să educăm și nu să manipulăm.

”Educația este identică cu ajutorul acordat copilului pentru a-și realiza potențialul. Opusul educației este manipularea, care se bazează pe absența încrederii în ceea ce privește dezvoltarea copilului și pe convingerea că un copil va crește cum trebuie doar dacă adulții pun în el ceea cce este dezirabil și suprimă ceea ce este indezirabil”

(Erich Fromm – Arta de a iubi)

Arborele genealogic al copiilor mei

Citește tot

Crizele de furie ale copiilor (II) – Ce se întâmplă după criză?

Citește tot

Și copiii sunt oameni

Citește tot

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

Citește tot

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

Citește tot

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii

Citește tot

Despre empatie

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Maria și apele roz de mătase

Citește tot

Tu ce ai face pentru iubire?

Citește tot

Episodul 12: Viata noastra – intre deconectare si reconectare

Astazi discutam despre ceva serios. Daca m-ati mai citit pana acum, v-ati prins, sigur, ca sunt o persoana foarte amuzanta (multumesc, premiul o sa-l ridic mai tarziu). Asa ca azi imi permit sa fiu mai putin amuzanta.

Saptamanile trecute lucrurile s-au aliniat in asa fel ca am avut si mult de munca, dar si multe evenimente la care am participat, inclusiv in weekend. Plus ca intre toate astea s-a inserat si primul nostru weekend departe de copii, de care ne-am bucurat toti, pana la urma.

Toate astea s-a tradus prin mai putin timp petrecut cu copiii proprii. Lucru, desigur, regretabil, dar cumva inevitabil pentru un frilensăr. Avantaje si dezavantaje…

Ei, iar lipsa asta a mea s-a resimtit la copii. Mai ales la Fip. I s-a golit cupa emotionala, iar eu n-am fost disponibila sa i-o umplu la loc. Timpul pe care l-am petrecut zilnic n-a fost suficient. Am decis ca e momentul sa iau masuri. Ii era greu, se controla greu, se infuria rapid din orice. Era ca o bomba fara ceas.

Asa ca am planuit o serie de zile in care sa ma concentrez pe ei. La Ema nu se vedea mare lucru, dar nici ea nu cred ca avea cupa prea plina.

Am petrecut impreuna un weekend prelungit, in care am incercat sa fiu 90% din timp disponibila pentru ei.

Ce am facut in timpul asta, o sa ma intrebati? 

Mi-am urmat planul, pentru ca aveam un plan de reconectare cu copiii. Imi propusesem:

Episodul 10: Senzorii copiilor mei

Copiii mei au niste senzori. Asa s-au nascut, cu ei. Nu stiu unde sunt ascunsi, pentru ca nu i-am vazut niciodata. Poate ca or fi undeva pe sub piele, de nevazut cu ochiul liber.

Citește tot

Eu cresc oameni

Citește tot

Episodul 13: Diminetile cu doi copii

Citește tot

Școala – umilință, penumbră și tăcere

Citește tot

Episodul 5: La bucatarie

Citește tot

Scrisoare către fetiţa mea

Citește tot

De-ale copilariei

Citește tot

Somnul, metodă de tortură

Citește tot

Spune-mi pe cine judeci, ca să-ți spun cine ești!

– E o puturoasă, dragă. În fiecare zi, la prânz, când o culcă pe fie-sa, stă și ea în pat. Zice că altfel nu adoarme a mică. Ce să zic, parcă eu n-am avut copii. Dar eu n-aveam timp să dorm cu ei în pat, aveam treabă. Asta dă vina pe fie-sa ca să doarmă și să nu facă nimic!

Citește tot

Vocea ta: Aşteptările maternităţii

Citește tot