Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Înainte de copii:

– Unde ieșim și noi în seara asta?
– Unde vrei tu, guguștiuca mea…

După copii:

– Ce facem după ce se culcă copiii?
– Sforrrrrrrr

Cum eram?

Ok, exagerez. Din fericire, nu mi-a zis niciodată ”guguștiuca mea”. Dar cam ăsta era trendul când nu aveam copii. Venea seara, se termina munca și ieșeam. La un film, la o cină, la o cafea. Rare erau serile care ne prindeau acasă. Iar de weekenduri ce să zic? Plecam dimineața și ne întorceam seara.

Așa n-aveam griji gospodărești. Locuiam într-un apartament mic și cochet, în care n-aveai cine știe ce curățenie de făcut, că nu era spațiu. Sâmbătă dimineața îl curățam cot la cot, apoi plecam. Plecam de mână, oriunde. Aveam un prieten căruia chiar i se părea ciudat că noi peste tot, pe stradă, în parcare, pe stadion, pe lună, ne ținem de mână. Iar seara, în pat, oricât de cald ar fi fost în cameră, măcar un centimetru pătrat de piele trebuia să se atingă cu un alt centimetru pătrat din pielea lui. Poate un deget de la mână sau un deget de la picior.

Dar nu eram nici genul ăla de cuplu compus din doi oameni la fel. Aveam stiluri diferite (n-am purtat niciodata matching outfits), hobbyuri diferite, prea diferite. Găseam cu greutate un film care să ne placă amândurora, muzică nu ascultam decât de la radio, pentru că sunt puține melodii pe care să le ascultăm la comun, iar când petreceam timp separat unul de celălalt, o făceam foarte diferit. El pleca la pescuit, cu cortul, eu aș fi plecat la hotel de 10 stele dacă aș fi putut. Eu mă duceam să mă scald în soare, el căuta umbra. Tare diferiți, vă spun.

Și au venit copiii

Pe rând, pe neașteptate (ok, primul pe neașteptate) și ne-a luat ca din oală. Am născut și totul s-a schimbat. Nu mai puteam ieși împreună nici măcar o seară pe lună, pentru că nu aveam cu cine să lăsăm copilul. Prima ieșire de cuplu, seara, a fost la o nuntă, când avea copilul mare 6 luni. Am culcat-o și am plecat la nuntă. Ne-am întors după 2 ore, pentru că mie mi se făcuse rău de la cine știe ce. Nici gând nici de spontaneitate, nici de ieșiri multe, nici de plecat dimineața și întors seara.

Eu nu mai mergeam la birou, în schimb aveam o casă de ținut. O casă mai mare, pentru că ne mutaserăm. Cu ordine și curățenie, cu gătit, cu multe. Viața noastră era complet diferită.

Nu mai puteam merge de mână, pentru că, de mână aveam pe altcineva. Nu mai puteam schimba 5 minute de vorbe împreună decât cu planificare, pentru că era mereu altcineva dornică să vorbească. Noaptea nu mai dormeam împreună sau nu mai adormeam împreună, pentru că eu adormeam cu copilul mare și, ulterior, el cu copilul mare și eu cu copilul mic. Deci nici gând de atins centimetri pătrați de piele, de dormit îmbrățișați, de mers de mână prin parcare, prin stadioane, pe lună.

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum am rezistat?

Nu știu cum am rezistat schimbării. Ne-am adaptat din mers și le-am luat pe toate ca atare. Ne-am gândit că e doar o perioadă, care va trece. Că vom reuși să mai mergem de mână, să mai schimbam 5 minute de vorbe, să mai adormim ținându-ne de degețel. Că vor reveni serile în care vom putea ieși din nou în oraș. Că va veni o vreme când vom fi din nou spontani.

Ne-am împărțit treaba gospodărească pe cât de echitabil s-a putut, în funcție de cât munceam fiecare. Când au apărut frustrările, am încercat să le comunicăm asertiv. Șchiopătând la început, mai greu, apoi din ce în ce mai ușor. Am ales amândoi să încercăm să înțelegem intențiile bune ale fiecăruia, să nu uităm că ne iubim și să nu ne împărțim în două tabere. Eu am încercat să nu mă transform în casnica frustrată că el nu-și pune șosetele în coșul de rufe, care trăznește și fulgeră, care e acuzatoare și sarcastică. El a încercat să compenseze pe alte părți lucrurile pe care, poate, îl rugam să le facă, dar nu reușea. Ok, găsesc șosete murdare prin casă, dar face multe altele care ne ușurează și ne înfrumusețează viața. În timp am ajuns să nu mai găsesc șosete murdare prin casă, uși uitate deschise la dulapuri sau alte lucruri care mă deranjau.

Am fost sinceri unul cu celălalt, chiar și când discuțiile erau sensibile. Am comunicat, am discutat deschis, am dezbătut. Am încercat să nu ne certăm, să nu interpretăm greșit ce auzeam sub potop de furie personală, să nu acuzăm. Să ne respectăm reciproc, să ne înțelegem limitările și să știm că dacă celălalt ar putea mai bine, ar face mai bine.

Cred că am mai scris asta pe undeva, dar la prima noastră întâlnire, V. mi-a pus o întrebare cam ca de interviu așa (deh, obișnuințele meseriei :))). M-a întrebat atunci ce așteptări am eu de la relația noastră. Iar cum eu veneam dintr-o hoardă de relații toxice și obositoare, i-am zis că nu vreau altceva decât liniște. Prin liniștea asta înțelegeam exact ce s-a întâmplat după aia între noi. Iubire, respect, înțelegere.

Și liniște a fost, o liniște din aia caldă, care îți umple sufletul și corpul și camera și parcă ajunge până la vecini. Scriu acest articol în timp ce plutesc prin ea, deși V se urcă acum în avion și pleacă. Liniște care să-mi ajungă până se întoarce… Sunt norocoasă.

Articolul l-am scris din pură fericire, nu cu scop de marketing, dar mi-am dat seama acum că puteți găsi în Shop un document care s-ar putea să vă ajute să fiți și voi liniștiți în relațiile voastre.

Secretele unei relații de succes [pdf]

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

 Urmărește-mă pe facebook

Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o treabă pe care să o invățăm împreună cu Ema sau, mai bine zis, asta era o treabă pe care o învățam de la Ema.

Era una din serile alea lungi, în care V. urma să vină târziu. Una din serile alea în care îmi puneam o mie de întrebări și îmi făceam o mie de gânduri. Una din serile alea pe care abia o așteptam să treacă, pentru că știam că a doua zi voi vedea lucrurile altfel.

În orice caz, eram grasă, urâtă, necoafată, nemachiată, în haine de casă, ciufulită, cu lapte peste tot pe bluză, cu absorbante în sutien, cu casa vraiște. Copilul mic mai plângea, se mai supăra, iar pentru mine astea erau niște noutăți de nedescris. Tot auzeam pe la alte mame cum copiii lor nu prea plângeau, cum dormeau, cum nu se trezeau noaptea. Copilul meu nu era așa. Copilul meu dormea puțin ziua (și asta oricum cu chin), dormea cu multe întreruperi noaptea, iar eu eram o epavă. Oare ce-oi face eu greșit de n-am un copil ca toți copiii, mă gândeam eu. Nu văzusem nicăieri, nici pe la prieteni, nici prin filme, nici prin cărți nu citisem, de copii cu care să fie atât de greu.

Și în seara aia mă sună o prietenă, care tocmai se despărțise cam urât de prietenul ei. Și mă întreabă dacă poate trece pe la mine să-i dau nu mai știu ce. I-am zis că sunt acasă (oricum nu plecam nicăieri :))) și că o aștept. M-am asigurat că măcar nu-s murdară și am continuat să plimb copilul prin casă, copil care parcă înghițise un ceas și seară de seară, cu precizie elvețiană, își începea supărările fix la orele 19:00 și singurul lucru care o ajuta era să o plimb prin casă în brațe. Minute în șir, zeci de minute în șir, decenii, sute de ani.

Eram, deci după câteva milenii de plimbat copilul prin casă, când sună amica mea la ușă. Îi deschid. Era frumoasă. Frumoasă foc. Curată (bine, asta convenisem că sunt și eu), pieptănată, cu părul lung și mătăsos, întins cu placa, vopsit la timp într-o culoare care parcă o învăluia cu totul, îmbrăcată într-o fusta mulată, crem, lungă până la genunchi, din care se vedeau toate formele ei de clepsidră de aur. În partea de sus avea o cămașă călcată perfect, care îi venea ca turnată. Îar în picioare purta niște pantofi cu tocuri subțiri ca firul de ață. Ce să mai, era ca scoasă din filmele americane cu doamne realizate în viața lor de corporatiste.

Intră, se așază cu dificultate pe fotoliu (atât de strâmtă era fusta) și stă dreaptă și frumoasă în fața mea. Vai, fusesem și eu așa. Fusesem așa într-o altă viață, în care avusesem și eu, parcă, tocuri și fuste mulate până la genunchi, în care purtam cămăși călcate pentru că se potriveau la sacou, nu ca să alăptez din ele, în care și eu mă vopseam la timp, eram aranjată, machiată și parfumată. Cred că asta fusese pe vremea dinozaurilor, cândva. Pentru că nu-mi mai aduceam aminte decât fragmente din toată povestea asta, văzute ca prin abur, de parcă m-aș fi uitat la ele din treningul meu de casă, prin ușa de la dușul fierbinte. Și nu mă uitam la mine, ci la o altă femeie, care semăna puțin cu mine, dar nu eram eu.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am schimbat câteva politețuri, discuții de nimic, despre vreme și politică. Apoi, nu m-am putut abține și i-am zis. I-am zis că e frumoasă, că e minunată, că e ca o zână. Și apoi am gândit, dar nu i-am mai și spus, că am momente în care sunt invidioasă pe femei ca ea. N-aș schimba nimic din viața mea, dar tot am momentele alea.

– Da, mulțumesc. Dar știi ceva? Aș da tot ce am pe o viață ca a ta…

Ne-am îmbrățișat, am strâns-o tare. Va veni și vremea ei, am gândit. N-am zis nimic. N-o ajuta că va veni și vremea ei. În vremea asta, ea suferea și îi era greu. În vremea asta ea voia o familie fericită, nu fuste și tocuri…

Nu știu ce o mai fi cu ea acum, dar sper din tot sufletul că e fericită. Și că se bucură de fericirea ei și nu se uită prin alte ogrăzi, ca mine. Că tot citeam zilele trecute că fericirea nu e altceva decât să te concentrezi pe lucrurile minunate din viața ta și nu pe cele mai urâte sau mai grele…

Ce-i învățăm pe copii?

 Urmărește-mă pe facebook

respect

Să fii părinte… asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior, aproape 40 de săptămâni. Apoi îl naști așa cum a lăsat natura, fără complicații și fără probleme. Ții copilul aproape de tine, îl alăptezi când are nevoie, îi respecți programul de somn și de joacă, îi ești acolo și pat, și masă, și hartă în viața asta. Când copilul mai crește, vă dezlipiți ușor-ușor unul de celălalt, pe măsură ce el prinde curaj să intre în lumea asta mare. Îi ești în continuare sprijin și ghid, îl lași să experimenteze, să afle, să întrebe, să se mire.

Copilul mai crește, iar tu îl tratezi cu același respect cu care ai trata orice alt om de pe lumea asta. Ai răbdare cu el, îi înțelegi limitările, îl ajuți să le depășească. Vorbești cu el cum ți-ar plăcea și ție să ți se vorbească, îi spui ”te rog”, ”dă-mi voie”, ”mulțumesc”, ”îmi cer scuze”. Accepți că nu ești și nici nu trebuie să fii perfect în fața copilului și îți asumi greșelile. De fapt, nu faci un capăt de țară din a greși.

Înțelegi că nici copilul nu e perfect și că fiecare greșeală e o minunată oportunitate să învețe ceva nou despre el sau despre lume. Mai înțelegi că fetița ta sau băiețelul tău nu sunt, de fapt, ai tăi, ci ai lor, că nu sunt nici o proiecție a ta, că nu poți repara prin ei ceea ce nu a fost bine în viața ta. Înțelegi că fetița ta nu este o imagine, un vis pe care ți-l clădești singură, ci că are dorințe, năzuințe, preferințe și alte -ințe proprii. Pe care le iubești împreună cu copilul ăsta, care nu ești tu.

Crești, astfel, copii care să ajungă adulți care să se iubească. Să se respecte. Să se cunoască. Să-și cunoască vocea, să asculte de ea și să o arate și altora. Copii care să-și cunoască abilitățile și limitările, care să nu se teamă de greșeli, care să învețe mereu ceva bun din orice experiență grea.

Doar că în realitate devine mai greu să faci asta.

Ce auzi în jur?

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Auzi în jur că a crește un copil e un fel de joc, cu reguli stricte, standard, care se potrivesc tuturor jucătorilor.

Auzi că trebuie să crești un copil independent, iar oamenii nu știu cum să facă asta altfel decât încercând să lase copilul în miezul lumii, ca să se descurce. Să se descurce să adoarmă singur, să se descurce singur la grădiniță, să se descurce singur cu străini, pentru ca tu să ai și libertate, să poți fi și ”femeie”, nu doar mamă. Nu auzi că perioada asta în care nu reușești să mai fii femeie nu va dura o eternitate. Și nici nu prea auzi că poți crește un copil independent și altfel, respectându-i nevoile, limitele și fiind acolo, pentru el, ca să și le depășească.

Sau poate auzi că nu trebuie să scoți niciodată copilul din zona lui de confort, nici măcar atunci când el este mare, ci că trebuie să te sacrifici pe altarul maternității pentru binele lui. Că, odată devenită mamă, nu mai poți face nimic altceva decât să fii mamă. Că nu trebuie să dezlipești niciodată copilul de tine, deși el a crescut și ar avea nevoie de mai mult spațiu pe care să-l gestioneze singur. Că nu trebuie să-l scoți din rutina lui niciodată, că nu trebuie să-l lași în contact cu oameni diferiți de tine. Că nu poți avea încredere în el că se descurcă singur sau cu mai puțin ajutor din partea ta. Auzi că trebuie să-l păzești ca pe un glob de cristal… toată viața. Pentru că ăsta e rolul mamelor.

Auzi că trebuie să te știe de frică, auzi că trebuie să-l ”înveți” respectul (prin aceleași metode de frică), auzi că trebuie să decizi tu tot ce ține de el. Auzi că nu trebuie să-l lași să facă mofturi atunci când vrea tricoul roșu și nu pe ăla albastru. Auzi că nu trebuie să plângă, nu trebuie să se supere, că n-are dreptul să fie furios. Auzi că n-ai de ce să-ți ceri tu scuze de la un ”mucos”, auzi că atâta timp cât stă sub acoperișul tău n-are drept la replică. Auzi că un copil care încearcă să negocieze ceva cu tine e un ”manipulator” și un ”obraznic”. Auzi că trebuie să-l pedepsești atunci când greșește. Auzi că degeaba îi explici, pentru că oricum e mic și nu pricepe. Auzi că e ok dacă plânge, pentru că își ”face plămâni”, sau oricum n-o să țină minte.

Auzi multe. Multe lucururi care te pun în dubiu, care îți mută direcția din dreapta în stânga și din stânga în dreapta, de ajungi să te pierzi și să nu-ți mai cunoști, cu adevărat, copilul.

Dar ce îl înveți?

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

 

Când auzi toate părerile tuturor, gândește-te la ce transmiți copilului atunci când urmezi sfaturile astea. Ce îl înveți tu pe copilul tău? Ce află el despre lume? Ce imagine își creează despre sine și despre ce este în jurul lui?

 

Dacă atunci când el are nevoie de tine, asculți de cei din jur și vrei să-l ajuți să devină independent ignorându-i nevoile, ce-l înveți? Că iubirea vine mână în mână cu respingerea. Va căuta în viața lui relații care să fie pe același model.

 

Același lucru îl înveți și atunci când îl abuzezi fizic (cu neimportanta ”pălmuță”) sau verbal. Că e normal ca cei care te iubesc să te agreseze. Vă întrebați de ce atât de multe femei rămân în relații abuzive și nu pleacă de lângă soții care le bat și le violează? Iată o lecție învățată din copilărie: că iubirea vine la pachet cu durere, cu respingere, cu sentimentul neputinței și, în final, cu resemnare.

 

Dacă atunci când plânge, îi spui să n-o facă, ce învață el? Că anumite emoții nu sunt acceptate. Va învăța, foarte abil, să le ascundă, să le reprime, să le acopere cu altele. Va învăța că nu e acceptat atunci când e furios, sau când e supărat. Va învăța că odată cu emoțiile grele vine și singurătatea.

 

Dacă atunci când se lovește în colțul mesei, cerți masa și îi dai ”na-na”, ce află el despre el însuși? Află că nu e responsabil pentru acțiunile lui, află că nu trebuie să-și asume greșelile, află că alții pot fi pedepsiți pentru ceva ce el a ”greșit”.

 

Dacă atunci când greșește îl cerți și îl pedepsești, ce îi transmiți? În transmiți că o experiență este ratată, atunci când rezultatul nu e corect. Îi transmiți că greșelile trebuie acunse, că greșelile nu trebuie asumate. Îi transmiți că atunci când greșești, e important să găsești alt vinovat, pentru a scăpa tu basma curată.Despre pedepse și recompense am mai scris. Și o să mai tot scriu…

 

Ce vreau să spun este că e important să cântărim toate mesajele pe care le transmitem copiilor. Să ne gândim ce îi învață pe termen lung. Și dacă suntem ok cu asta, să le transmitem mesajul în continuare. Dar dacă simțim că ceva din ceea ce transmitem nu e ok, putem schimba oricând abordarea, indiferent de ce ”auzim” în jurul nostru.

 

Ascultați de voi, mame! Și de copiii voștri!

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Înainte de copii: - Unde ieșim și noi în seara asta? - Unde vrei tu, guguștiuca mea... După copii: - Ce facem după ce se culcă copiii? - Sforrrrrrrr Cum eram? Ok, exagerez. Din fericire, nu mi-a zis niciodată ”guguștiuca mea”. Dar cam ăsta era trendul când nu aveam...

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

 Urmărește-mă pe facebook Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o...

Ce-i învățăm pe copii?

 Urmărește-mă pe facebook Să fii părinte... asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior,...

Despre bătrânețe și responsabilități

Generația părinților noștri e o generație crescută să fie responsabilă pentru generația părinților lor. Iar generația părinților lor a fost o generație responsabilă pentru părinții lor. Și tot așa înainte, copii responsabili pentru părinți, copii responsabili pentru...

Nu e suficient

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de "circuit" care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă. Tensionați pentru că, desigur,...

Arborele genealogic al copiilor mei

Ai mei au fost întotdeauna mândri de rădăcinile noastre ca familie. Nu exista eveniment, nuntă, botez, aniversare, Crăciun sau Paște, la care să nu se aducă vorba de Onkel Bubi, Onkel Didi sau celelalte personaje din istoria familiei Gheorghiu (numele meu de fată). De...

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată...

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii

Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit. Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două...

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată? Fip: Da, nu vă sitați nisiodată? Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta? Eu: Wow, voi chiar ați mâncat...

Despre bătrânețe și responsabilități

Generația părinților noștri e o generație crescută să fie responsabilă pentru generația părinților lor. Iar generația părinților lor a fost o generație responsabilă pentru părinții lor. Și tot așa înainte, copii responsabili pentru părinți, copii responsabili pentru părinți. Antropologic vorbind, cred că asta s-a oprit undeva în istoria noastră. Pentru că, antropologic vorbind, nu e viabil ca cei tineri să aibă ca scop și responsabilitate îngrijirea celor bătrâni.

Și noi suntem o generație de la care se așteaptă asta. ”Am făcut un copil ca să aibă cine să-mi aducă o cană de apă  la bătrânețe” sau ”N-are copii, n-are cine să o îngrijească. Nu s-a gândit la asta toată viața?” sunt niște replici pe care eu le aud foarte des în jurul meu. De parcă a face copii este automat o asigurare de boală și îngrijire pentru bătrânețe, un fel de pilonul 2 de pensii.

Societatea nu îți permite să alegi dacă vrei sau nu să te îngrijești de o altă persoană, fie ea și părintele tău, pe principiul ”e părintele tău, trebuie să-l iubești, indiferent ce ți-a făcut vreodată”. Cunosc foști copii, actual adulți, bătuți cu cruzime în copilărie până li se umpleau hainele de sânge, de la care se așteaptă să-și iubească și să-și respecte părinții, pentru că ”aia e, sunt părinții tăi”. Cunosc copii care asistau constant la episoade crunte de violență domestică și abuz psihic, dar ”măi, bun, rău, e tatăl tău. Nu poți să-l lași așa, singur”. Indiferent ce ar fi făcut părinții, indiferent de nivelul abuzului, ei merită să primească iubire și respect.



Părerea mea e diferită și probabil că o să-mi atrag multe antipatii după articolul ăsta. Părerea mea e că respectul nu vine odată cu un spermatozoid și un ovul pe care le-ai dat. Nu vine nici odată cu vârsta, nici sub presiunea familiei sau societății. Eu cred că a-ți îngriji părintele bătrân și bolnav nu e o îndatorire care vine automat, scrisă în certificatul de naștere, ci e o decizie pe care trebuie să o ia fiecare dintre noi. E o întrebare la care trebuie să răspundem, simplu, cu ”da” sau cu ”nu”.

O chestie pe care abia generația noastră începe să o învețe e legată de respect. Din copilărie am prins din zbor ideea că respectul și frica sunt unul și același lucru, plus că respectul vine odată cu vârsta. Oamenii bătrâni trebuie respectați, pentru că sunt bătrâni. Iar din cei tineri, îi respectăm pe cei de care ne temem. Cu siguranță că în alte vremuri, gândirea asta era potrivită. Dar vremurile s-au schimbat, iar oamenii încep să practice un alt fel de respect. Un respect care nu se mai leagă nici de vârstă și nici de putere. De ce? E simplu.

Respectul se câștigă (prin conectare) sau vine odată cu autoritatea. Cu autoritatea ierarhică sau orice alt tip de autoritate. Astfel de respect nu e intrinsec, nu  e un respect pe fond, ci doar de formă. Dar e tot o formă de respect. În generațiile anterioare, vârsta era o formă de autoritate. Lucrurile s-au schimbat, iar acum treaba nu mai stă așa. Într-o generație în care suntem (sau credem că suntem) liberi, în care internetul ne dă o voce care se aude până departe, în care punem mare preț pe dezvoltarea personală, vrem și cerem respect și noi, ăștia tineri. Chiar îl cerem în fața celor mai în vârsta dintre noi. Iar asta nu înseamnă că suntem o generație de nerecunoscători, ci doar că ne cunoaștem valoarea de om, indiferent de vârsta lui.

Și acum că-s și părinte, știu sigur că de la copii nu mă aștept să mă ajute la bătrânețe. Încerc să fac tot posibilul să mă ajut eu pentru atunci, dar nu vreau să se simtă responsabili pentru mine. Din punctul meu de vedere, i-am făcut pentru că mi-am dorit copii, pentru că mi-am dorit ca ei să existe. I-am născut, i-am alăptat și i-am crescut pentru că asta a fost alegerea mea, pentru că i-am iubit necondiționat… până la urmă, pentru că e normal. De m-or iubi și ei pe mine necondiționat și și-or dori să mă ajute, foarte bine. De nu, îmi asum…

Cred că fiecare dintre noi e responsabil pentru el însuși. Desigur, vorbesc despre adulți. Și aici iar poate că o să vă par nesuferită, dar nici sacrificiul suprem al părinților pentru copii nu intră în sistemul meu de valori. Așa că, pentru mine, bătrânețea mea nu o să cadă în responsabilitatea copiilor, dar, în același timp, nici nu voi fi mama-bunica aia care își va dedica fiecare clipă din bătrânețea ei pentru a-și ajuta copiii. Pentru că, adulți fiind, și ei vor fi responsabili pentru viața proprie.

Drept urmare, plănuiesc să am viața mea chiar și la 60 de ani, chiar și la 70, dacă voi mai fi sănătoasă. Sper să mai am prieteni atunci, sper să pot călători, sper să am tabieturile mele și sper să mă pot bucura sănătos de vârsta a treia. Sper să pot rămâne în continuare un adult responsabil, care să poată petrece timp de calitate împreună cu copiii mei adulți și cu copiii lor. Iar ajutorul pe care o să-l ofer copiilor mei va fi tot o alegere, nu o datorie. Așa cum acum, că au mai crescut copiii, nu mă rezum la a fi doar mamă, ci încerc să mai fiu și alte lucruri, să nu uit nici de mine, atunci aș vrea să fiu și altceva, nu doar bunică.

Și de n-o fi să mai fiu prea sănătoasă, sper să mă ajute banii pe care îi economisesc acum pentru atunci să mă îngrijesc de mine. Ce îmi doresc de la ei este să-mi găsească un azil bun, dacă n-oi mai fi eu suficient de lucidă să-mi caut singură.

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum și unde montăm centrala termică?

Din seria articolelor despre casă, aparatură electrocasnică, decorațiuni, etc, astăzi m-am gândit să discutăm puțin despre centralele termice. Nu o să intru foarte mult în detalii legate de specificațiile lor tehnice, pentru că nu mă pricep prea bine, iar priceputul...

Înapoi pe bicicletă

   Urmărește-mă pe facebook Una din bucuriile copilăriei mele a fost mersul pe bicicletă. Inițial tricicletă, apoi bicicleta au fost niște jucării care nu mi-au lipsit în copilăria mea. Tricicleta recunosc sincer că nu mai știu cum arăta. Dar bicicleta o țin...

Tips’n’Tricks pentru mame care n-au timp

Cine mă urmărește pe Facebook știe că de la o vreme am început să am grijă de tenul meu. Nu chiar voluntar, ci pentru că deja nu mai suportă, săracul, indolența mea. De unde acum un an pe vremea asta uitam și să mă demachiez, acum am ditamai ritualul pentru seara și...

Cum să scapi de păduchi

Ce fericire că în anul 2017 nu mai ești un stigmat atunci când descoperi că ai păduchi. Nu știu cum fu copilăria voastră, dar eu am avut păduchi o singură dată. Practic. Teoretic, n-am avut niciodată, pentru că lucrurile astea nu se spuneau. Nici fetița cu care mă...

Cum să-ți ții casa ordonată când ai copii (și nițică dezvoltare personală la final)

Nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine e foarte importantă ordinea în casă. Nu reușesc să o țin mereu, dar asta nu înseamnă că îmi place haosul. De fapt, nici măcar nu-i vorba că nu-mi place haosul din casă, ci că, haosul din casă îmi creează haos în minte. Devin...

Cum ne pregătim ca să nu răcim?

Mai sunt câteva săptămâni și începe iar școala sau grădinița. Apoi urmează anotimpurile mai reci și, după cum probabil știți deja, vor începe mucii (pardon, nu-i frumos să le zic așa), răceala, tusea, febra, bronșiolitele și cine mai știe ce....

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

  Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai...

Cum să-ți alegi frigiderul

  Așa, la rece, pare simplu să-ți alegi frigiderul. Îți trebuie un dulap care răcește alimente. Ar fi și mai simplu dacă nu ai avea atât de multe opțiuni pe piață. Chiar, de ce or fi atât de multe opțiuni, dacă ceea ce cauți la un frigider e să răcească...

Cum am construit noi un cort pentru copii (și poze cu alte lucruri pe care le-am mai meșterit)

Vă scriam aici despre cum aș visa eu să ne amenajăm curtea. Între timp, suntem la mijlocul verii și am reușit să facem un cort pentru copii (teepee) . Pentru că ocupă cam jumătate de curte și pentru că noi încă mai avem chestii de amenajat la terasă, ne-am oprit la...

Cum să-ți cureți bijuteriile de argint – 5 metode testate de mine

Am purtat întotdeauna argint. Am foarte puține bijuterii de aur, pe care le mai port câteodată, dar foarte rar. În schimb bijuterii de argint am suficiente, cât să umplu un cufăr mediu. Multe dintre ele datează de pe vremea când eram fată la mama acasă și încă le mai...

Nu e suficient

copil imbufnat

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește necondiționat, care are încredere în mine, pentru care sunt farul care îi ghidează viața, universul fără de care nu poate trăi. Nu aș ridica în veci mâna la copiii mei, așa ziceam atunci.

Așa zic și acum, fix la fel. Că, deși e greu, deși mă mai înfurii, deși sunt obosită, deși ei sunt doi și eu sunt una singură, tot n-aș face-o. M-aș căuta interior de absolut toate resursele pe care le am, ca să mă opresc la timp. Din fericire, resursele există, știu cum să le accesez și toată lumea e fericită.

… sau așa credeam eu. Pentru că, dacă o întrebați pe Ema, o să aflați cu stupoare (ca și mine, de altfel) că nu intru în procentul ăla de părinți. Că am pleznit-o. Până acum evoca două situații, dar acum văd că a rămas la una singură.

Și anume, acum mai bine de jumătate de an,într-o criză de furie a ei, mi-a tras una peste picior. Când să mi-o tragă și pe a doua, i-am împins mâna și am lovit-o, din greșeală, tot peste picior. Am rămas mască la cum a perceput ea situația și mi-am luat o pauză interioară ca să contemplez. Cum de s-a gândit ea că am bătut-o. Apoi mi-am dat seama. Nu am bătut-o. Nu am avut nici cea mai mică intenție în direcția asta, dar energia mea n-a fost flower power și zen. În clipa aia, nu mai știu de ce (și nici nu contează), n-am aplicat schema clasică de ”ține ferm mânuța copilului care lovește și spune-i cu blândețe și fermitate că nu-l lași să te lovească”. Nu. În clilpa aia s-au activat toate furiile mele și, deși n-am pleznit-o, am împins-o cu cea mai puțină blândețe, cu singurul scop de a mă apăra. Nu de a face educație, nu de a fi blândă cu copilul, nu de a fi empatică și plină de compasiune. Nu știu din ce motive, s-a trezit leoaica autoapărării din mine și m-am… autoapărat.

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Am încercat să-i explic, să-i vorbesc, să-i povestesc despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Receptivitate minimă din partea ei. Și mi-am dat seama. Nu au contat intențiile mele, pe care încercam cu atât aplomb să i le tot subliniez. Ea, în clipa aia, s-a simțit agresată. Așa că am făcut ce a trebuit până la urmă. Mi-am cerut scuze. Încă nu e pe deplin împăcată cu situația, pentru că încă își mai amintește de ea. Încă mai are nevoie să înțeleagă și să proceseze. Iar eu încă mai am nevoie să-mi cer scuze și să ies din egocentrism.

A doua situație a fost acum o lună, când l-a mușcat pe Fip de obraz. Am intervenit pompieristic atunci, am sărit cu un heirup de pe scaun și i-am împins repede capul, ca să eliberez fălcuța rotundă a fratelui speriat din gura ei. Mi-a zis și atunci că i-am tras una peste față. De data asta am știut mai bine. După ce a trecut momentul de criză și discutam împreună despre toată situația, mi-am cerut scuze că am speriat-o. Poate că am greșit intervenind atât de frenetic, dar e datoria mea de mamă să-mi apăr ambii copii. Când cineva le face rău, nici nu mai clipesc, ci apar ca o furtună. I-am amintit situații când am făcut asta și pentru ea. Apoi i-am explicat cum atunci am intervenit și pentru a-l salva pe el, dar și pentru a o salva pe ea. ”Sunt convinsă că dacă i-ai fi făcut ceva foarte rău lui Fip, pentru că n-am fost acolo să te ajut să te oprești, ai fi fost foarte tristă”. Mi-a dat dreptate, ne-am împăcat cu toții și povestea s-a încheiat. Probabil doar pentru că am acționat eu diferit din prima…

Cât despre țipat… Păi, dacă mă ascultați pe mine, o să auziți că am țipat de cel mult 5 ori la ei de când îi am. Că eu nu țip de felul meu, pentru că nu-mi place și nu pot. Și toți adulții care mă cunosc, ar putea confirma asta. Dar… dacă o întrebați pe Ema, ea o să infirme.

Pentru ea, ”a țipa” înseamnă chiar și un ton mai ferm, pe care îl mai folosesc atunci când e nevoie. Chiar și o privire care îi transmite că ceva nu e ok. Se repliază, ”ascultă”, dar furia și-o exprimă. Îmi reproșează, se supără, îmi spune să nu mai țip (ba chiar să nu mai urlu). Rămân serioasă și îi dau dreptate că ar trebui să fiu mai blândă, dar pentru asta am nevoie și de cooperarea ei. Că dacă îi spun blând de 3 ori să facă un lucru, aș vrea să-l facă, sau să-mi spună de ce nu-l face. A patra oară o să fiu mai fermă. Și pentru că îmi pierd răbdarea, dar și pentru că vreau să știe că vorbesc serios… În sinea mea se întâmplă, însă, două lucruri.

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

 

În primul rând, mă bucur că își exprimă furia. N-are a face că eu cred că n-are dreptate. Emoțiile nu-s greșite. Dacă ea simte furie atunci, păi mă bucur că mi-o zice și că n-o ascunde sub un preș, cum a făcut subsemnata vreo 30 de ani. Că încă lucrăm la a-și exprima constructiv furia asta, e adevărat. Pe de altă parte, ce eu am învățat în ăștia 30 de ani, ea o să știe pe la vreo 7-8… Deci zic eu că suntem bine.

În al doilea rând, mă umflă râsul. Ce știe ea despre ce înseamnă să țipe cineva la tine? Sau să țipe mereu? Să stai acolo, mic și neînsemnat și să asculți țipetele și reproșurile. Păi mulți copiii ar râde și cu fundul să audă că asta înseamnă pentru ea să țipe maică-sa la ea. Când alți copii sunt bruscați, înjurați, când la alți copii se urlă și se rage, când alți copii sunt pedepsiți și manipulați, bătuți cu cureaua, la ea asta înseamnă că am țipat și că am bătut-o? Hahaha!

Observați, vă rog, ce fac eu aici… Mă disculp. Mă urc pe o statuie de părinte minunat, mă compar cu ce n-ar trebui să mă compar, doar ca să rămân o mamă fantastică în ochii mei. Mă dau jos de pe statuie și îmi dau seama. Nu-s o mamă fantastică… Dar fac tot ce pot ca să-i cresc cât mai bine. Încerc să nu fac greșelile mamei mele, la fel cum și ea a încercat să nu facă greșelile mamei ei. Iar dacă Ema o să fie și ea o mamă care să nu facă greșelile mele, iar fetița ei o mamă care să nu facă greșelile ei, mergem pe calea cea bună.

Asta e, sunt Diana, mamă de Ema și de Fip, și nu-s deloc perfectă…

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Înainte de copii: - Unde ieșim și noi în seara asta? - Unde vrei tu, guguștiuca mea... După copii: - Ce facem după ce se culcă copiii? - Sforrrrrrrr Cum eram? Ok, exagerez. Din fericire, nu mi-a zis niciodată ”guguștiuca mea”. Dar cam ăsta era trendul când nu aveam...

Aș da tot ce am pe o viață ca a ta

 Urmărește-mă pe facebook Acum vreo 4 ani și jumătate, când eu eram mai mică pe interior, iar Ema era mai mică și pe interior și pe exterior, încercam încă să ne adaptăm cu toții vieții de părinți. Nu fuseserăm părinți niciodată până atunci. Asta era o...

Ce-i învățăm pe copii?

 Urmărește-mă pe facebook Să fii părinte... asta e chiar greu. N-ar fi așa o treabă grea, în esență, dacă nu am avea atâtea piedici. Sau dacă nu ni le-am pune singuri. De fapt, să fii părinte ar trebui să fie ușor. Concepi un copil, îl porți lângă inimă, pe interior,...

Despre bătrânețe și responsabilități

Generația părinților noștri e o generație crescută să fie responsabilă pentru generația părinților lor. Iar generația părinților lor a fost o generație responsabilă pentru părinții lor. Și tot așa înainte, copii responsabili pentru părinți, copii responsabili pentru...

Nu e suficient

Acum vreo doi ani mă bucuram să declar că sunt între cei 37% dintre părinți care nu și-au lovit niciodată copiii. Nu concepeam (și încă nu pot concepe) să fac una ca asta. Să lovesc o ființă, orice ființă, cu atât mai mult o ființă pe care o iubesc și care mă iubește...

Cum să speli pe păr un copil care ”nu veau!”

  Atunci când ai un copil mic (sau mai mulți), una din provocările serioase ale vieții de părinte include chiar și să-l speli pe păr. Copilul nu vrea, protestează energic, plânge, se tânguie, sau urlă ca din gură de șarpe, opunându-se de parcă l-ai...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de "circuit" care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă. Tensionați pentru că, desigur,...

Arborele genealogic al copiilor mei

Ai mei au fost întotdeauna mândri de rădăcinile noastre ca familie. Nu exista eveniment, nuntă, botez, aniversare, Crăciun sau Paște, la care să nu se aducă vorba de Onkel Bubi, Onkel Didi sau celelalte personaje din istoria familiei Gheorghiu (numele meu de fată). De...

Conflictele dintre copiii mei și soluțiile lor pentru a le rezolva

E o dimineață normală de duminică, presărată pe ici pe colo cu conflicte între cei doi copii ai mei. Copii care s-au trezit, ca în orice zi de weekend sau de vacanță, în creierii nopții. Deci, până la ora 9 am făcut mai multe lucruri decât făceam pe vremuri toată...

Părinți, e important să fiți sinceri cu copiii

Pe mine mama m-a crescut diferit de cum îi cresc eu pe ai mei. Nu știu daca mai bine sau dacă mai rău, dar știu sigur că diferit. Diferit și pentru că erau alte vremuri, diferit și pentru că erau alte mentalități, dar, cel mai probabil, diferit și pentru că noi două...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de “circuit” care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă.

Tensionați pentru că, desigur, ideea unui circuit într-o țară cu infrastructura României, e una din cele mai nepotrivite idei pe care le-ai putea avea. Care țară, frumoasă, e drept. Dar păcat ca-i locuită și cu drumuri proaste.

În fine… și ajungem acasă, cu primul gând să ne aruncăm în piscină, ca să mai uităm de drumuri, de căldură, de plânsete în mașină că ăla vrea o poveste, celălalt un cântec, certuri, supărări.

Cât ne pregăteam, se iscă cearta între copii. Ema e pe wc, Fip are un băț și se crede dinozaur. El face Rooooooaaaaar și o anunță pe Ema că e un dinozaur “sulios” (furios), iar ea îl înștiințează ca îl va arunca la gunoi. El se înfurie, îi dă una cu bățul peste degete și fuge sa se ascundă in pat.

Și de aici, lucrurile iau o turnură neașteptată…. adică bună. Zic, “ia să filmez eu copiii ăștia, cum își gestionează cearta, pentru că tare frumos o fac”. Până ajung eu la telefon, îmi trec pe lângă urechi multe mesaje asertive, de nu-mi vine să cred că se întâmplă asta complet fără medierea mea.

– Fip, să știi că am glumit când am zis că te arunc la gunoi. Nu o să te arunc la gunoi. Vino să vorbim!

Fip apare temător.

– Nu mi-a păcut să ziți tu că alunți a gunoi! M-am speliat.

– Îmi pare rău, Fip. Eu doar glumeam. Nu mai zic.

– Bine. Să nu mai ziți.

– Și nici tu să nu mă mai lovești cu bățul. M-a durut.

– Bine.

Ajung și eu, în sfârșit, la telefon și apăs să filmez. Prind asta:

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Când ai o soră mai mare

Atunci când ai o soră mai mare, iar tu ești frățiorul mai mic, ți se întâmplă multe lucruri ciudate. S-ar putea: - să fii ”micĂ”, ”fulioasĂ”, ”buculoasĂ” (”Eu sunt mică. Tati e male”). - ca toate adjectivele și adverbele pe care le folosești să fie, de fapt, la...

Gestionarea conflictelor între frați – Acum și video

După cinci zile petrecute considerabil de mult în mașină (am făcut un soi de "circuit" care ne-a prins și câteva ore sănătoase în fiecare zi în mașină), am ajuns, fleșcăiți, murați de caniculă și destul de tensionați, acasă. Tensionați pentru că, desigur,...

7 jocuri între frați (și activități pentru bebeluși)

 Urmărește-mă pe facebook De foarte multe ori frații mai mari nu știu cum să se joace cu frații lor mai mici. Mai ales atunci când cei mici sunt foarte mici, extrem de mici, mici de tot. Și atunci îi surprindem că se cațără pe frații mai mici, că îi trag...

Când un copil e bolnav, trebuie să ai grijă de amândoi

Duminica trecută Fip a făcut un giumbușluc cu bicicleta. Ca un adevărat acrobat de la Cirque du Soleil, a coborât panta cu mare viteză pe bicicleta lui de echilibru, apoi s-a dat peste cap peste ea. Mă rog, cu siguranță că un acrobat de la Cirque du Soleil n-ar fi și...

Weekenduri in familia noastra

Înainte ca limbile ceasului să treacă de 7 (de obicei chiar 6 și jumătate), copilul mic face ochii mari. ”Bună dimineața, mami”, ar zice el dacă ar ști cuvinte. ”M-am trezit ca să fac caca”. Buimacă, iau rapid un scutec nou și schimb copilul, ca să nu se împăștie...