Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

 

Vorbeam zilele trecute cu niște prieteni despre cum eram când s-a născut Ema. Nu mai fusesem niciodată mamă până atunci și habar n-aveam de unde să încep cu asta. Țin minte cât eram de nepricepută în maternitate. Am vrut, la un moment dat, să-i schimb eu scutecul Emei, moment în care a început să se scurgă meconiul din ea. Am paralizat de frică. Și eu și V. Era și un prieten cu noi, care ne-a ajutat mult. A scos telefonul și a filmat momentul de panică.

Să vină o asistentă și să schimbe copilul!

Pentru că ele știau mai bine și puteau mai bine. Să vină și să ia copilul ăsta murdar și să mi-l aducă înapoi curat, cu scutec nou! Așa am funcționat în primele zile. Pierdută în spațiu. De fapt, ce zic eu… Nu în primele zile, ci în primele săptămâni. Nu eram deloc sigură pe mine. Și cum aș fi putut să fiu? Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

1. Viața nu trebuie să fie ca înainte, dar poate fi. E OK și așa, dar și așa

Auzeam în jurul meu despre mame model, care arătau la fel ca înainte de sarcină, imediat ce născuseră. Îmi aminteam de o tipă pe care o întâlnisem la salon, pe vremea când eram însărcinată. Venise să-și facă unghiile, iar manichiurista era uimită de cât de bine arăta. ”Păi, când ai născut?” ”Acum 5 zile” Wow… după 5 zile ea era ca scoasă din cutie, la manichiură? Și nu e vorba aici doar despre cum arăta, ci și despre ce făcea. Putea să iasă din casă la 5 zile de la naștere, fără copil, fără nimic? Oare chiar s-o fi simțit așa de bine cum spunea? Nu îi era dor de bebeluș? Nu era îngrijorată că plânge după ea? Poate da… Poate nu… Poate așa îi era ei ok. Poate așa credea ea că trebuie să-i fie ok. Esențial e că nici măcar nu era treaba mea.  Și tot esențial e că ce e ok pentru alții, nu e musai ok și pentru mine. Că e ok dacă eu la 5 zile de la naștere încă simt dureri mari. Că e ok dacă nu reușesc să ajung la salon. Că e ok inclusiv să nu-mi doresc să ajung la salon. Că e ok să fiu nepieptănată și să mă concentrez doar pe bebeluș. Sau că e ok să le fac pe amândouă, imperfect, cât să fim sănătoși mental amândoi. Tot ce vă face pe voi, pe tine și pe bebeluș, fericiți (sau ”nu nefericiți”) e perfect. Mai ales pentru perioada asta. Copiii cresc și timpurile alea, parcă demult apuse, revin. Copiii vor la bunici, în tabere, să doarmă la prieteni. Dă-ți timp și nu te grăbi să ajungi acolo. Nu pune presiune pe tine să poți face imediat ce ai născut tot ceea ce puteai face înainte. E minunat dacă poți să le faci. Dar e minunat și dacă nu poți să le faci…

2. Nu te izola

Faptul că am născut și că am mereu un copil după mine nu înseamnă că trebuie acum să mă izolez de specia umană. Am suferit mult pe tema asta, o vreme. Când toată ziua nu socializam decât cu doamna de la supermarket, iar când venea seara V. eram atât de nevorbită și de nesocializată, că îl zăpăceam…

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Îmi era greu din punct de vedere logistic. E complicat cu căruciorul după tine, pentru că e greu pe borduri, pe scări, în zone înguste, în unele magazine. E complicat cu alăptatul, atunci când ți-e rușine să o faci în public. E complicat să pleci cu tot arsenalul după tine. Doar ai văzut peste tot că trebuie să fii super organizată ca mamă și să ai o geantă de cărucior de dimensiunile unei mașini mici.

După câteva luni (și – mai ales – la al doilea copil), am prioritizat diferit. Am lăsat căruciorul greoi și am pus copilul în wrap. Am învățat să alăptez din wrap, ca să nu mă mai stresez cu asta. Am selectat din arsenalul recomandat și am plecat cu o gentuță mică, dar suficientă, după mine. Cu ocazia asta, am reînceput să socializez. Am reînceput să ies la cafele (ce bine că nu se mai fumează în spațiile publice!), să mă plimb aiurea pe străzi, să mă văd cu prietenele fără copii, să bat librăriile și mallurile, să văd oameni, să-mi fac prieteni noi.

3. Pune-ți mintea la contribuție

De multe ori, faptul că centrul universului nostru e acum bebelușul, ne face să simțim că ne plafonăm. Dacă nu e cazul tău, mergi la punctul următor. Dar dacă e, dacă simți că ți-e dor de discuții inteligente, dacă simți că te ofilești intelectual sau practic, pune mâna și fă ceva. Învață limbi străine, fă cursuri de mărgelit, citește despre antropologie, economie sau ce te interesează pe tine. Citește în timp ce doarme bebelușul, sau în timp ce te plimbi prin parc, pune-ți cursurile audio în căști sau în boxele mașinii (când va mai crește copilul s-ar putea să nu mai fie de acord să asculte despre strategii de marketing, așa că profită acum, cât poți), caută audio-bookuri

Sunt multe cursuri pe care le poți face de acasă, în ritmul tău. Dacă simți că te plafonezi, nu te mai plafona!

4. Dormi

OK, asta e overrated. Și știu că după ce adoarme bebelușul ai nevoie de timpul tău. Dar… îl folosești eficient? Dacă faci ceva util pentru tine, care îți bucură sufletul, e ok. Dar dacă e ceva gol de sens, care nu face decât să treacă timpul și nu-ți aduce niciun beneficiu, oprește-te și culcă-te.

Energie primești din somn sau din lucrurile relevante pentru tine pe care le faci. Nu din scrollat obsesiv feedul de facebook și instagram timp de o oră.

5. Copilul nu ”trebuie”

Serios, fiecare copil e diferit și nu trebuie decât iubit și respectat. Dă foc tuturor cărților care îți propun soluții magice pentru o noapte de somn neîntreruptă, un bebeluș ”ascultător” sau mai știu eu ce. Nu există soluții magice. Există soluții care pot funcționa, dar cu mult efort din partea ta, deci frustrante. Și, de cele mai multe ori, afectând dezvoltarea naturală a copilului.

 

Atunci când îți e greu cu ceva, a schimba bebelușul nu e cea mai bună soluție (sunt delicată… aș vrea să spun că asta nu e o soluție deloc). Caută soluțiile în altă parte, caută ajutor, caută sprijin, schimbă mediul, schimbă rutina, schimbă așteptările.

6. Poartă-ți copilul

Multe din problemele tinerelor mame se rezumă la ”bebelușul nu stă deloc singur, iar eu nu apuc deloc să spăl rufe/gătesc/fac curat/altele”

Asta e problema cel mai simplu de rezolvat. Cere ajutor să înveți să porți un wrap/sling/ssc și pune bebelușul acolo. Poți găti cu el în sistem, poți da cu aspiratorul, poți face orice. Reticența multor mame vine din motive ce nu au nicio legătură cu purtatul în sine, ci mai degrabă cu așteptările pe care ea le are de la copil și viața ei. E adevărat, am fost crescuți diferit, vedem la televizor modele diferite de copii, unii care stau și se joacă singuri, dorm singuri după ce mama a stins lumina și se mai trezesc dimineața, dar asta nu e norma. Astea sunt, mai degrabă, excepțiile.

Nu vrei să-ți porți bebelușul în brațe? De ce? Ia o pauză și gândește-te, pe bune. Te doare spatele? Sau te temi de cuplul malefic Senvață Înbrațe? Gândește rațional. Până la ce vârstă te temi că va cere să fie purtat? Ce o să se întâmple dacă n-o să mai vrea jos din brațe? Toate temerile au soluții. Te temi că o să fie nevoie să-l porți în brațe până când o să fie prea greu? Ok. Atunci, când o să fie prea greu, o să-l dezveți, dacă va fi nevoie. Te temi că n-o să mai vrea să stea și cu altcineva? E perfect normal să te prefere pe tine. Cu toate astea, în ciuda purtatului în brațe, copilul poate dezvolta o relație și cu alt adult, nu?

Caută bine temerea reală. Și caută-i și soluția. Te provoc: soluția să fie diferită de ”nu-l port, mai bine îl învăț să stea și singur” 🙂

7. Renunță la pijamale

Știu, sunt confortabile. În primele săptămâni de viață ale copilului sunt o uniformă minunată. Dar, să petreci 2 ani în pijamale e cam mult. Chiar dacă stai mult timp pe acasă, cumpără-ți niște haine de casă drăguțe. Ia copilul la baie cu tine, poartă-l dacă e nevoie și piaptănă-te. Pune-ți și un rimel pe gene, dacă reușești. Dacă nu, e ok. Dar ieși din pijamale!

Poartă fusta aia de piele care îți place. Poartă tutu-ul ăla turcoaz. Ce-o să se întâmple? Se vor murdări dacă te tăvălești pe jos cu copilul? Foarte bine. De-asta avem mașină de spălat și servicii de curățenie.

Pune ceva pe tine care să te facă să zâmbești atunci când te uiți în oglindă sau când îți faci un selfie cu bebelușul.

 

8. Încearcă să alăptezi

Știu că poate părea dificil și dureros și complicat și obositor. Dar poate să nu fie așa. Poate să fie chiar mai simplu decât hrănitul cu biberon. Pe lângă faptul că așa e natural să facem și că asta e cea mai sănătoasă variantă pentru bebeluș și pentru tine, poate chiar să-ți fie și ție mai simplu. Gândește-te: nu ai biberoane de spălat, nu trebuie să cumperi lapte praf, când pleci în oraș nu trebuie să iei termosuri cu tine, nu trebuie să te întorci acasă pentru că ai uitat sau nu-ți mai ajunge laptele praf/apa, în concedii e de vis, noaptea nu trebuie să fugi până la bucătărie șamd.

Dacă simți că e dureros, să știi că nu așa trebuie să fie. Deci, dacă e dureros, ceva nu se întâmplă ok acolo. Cheamă un consultant în alăptare (certificat IBCLC) să te ajute. 

9. E OK să nu le poți face pe toate

Nu, pe bune. Chiar e OK. Și cine nu e de acord cu asta, să fie sănătos. Dar, în primul rând, tu trebuie să fii de acord cu asta. Și să stabilești niște limite. Știu că soțul vrea o ciorbă caldă când ajunge seara acasă și că mama vrea să-i primești pe verii nu știu care, ca să vadă copilul, și că soacra se așteaptă să ai perdelele și geamurile curate și că prietenii vor să-i primești cu prăjituri și suc. Spune-le că nu poți. Și cere-le ajutorul. Nu reușești să gătești o ciorbă. Soțul vrea musai? Găsiți alte soluții. Să gătească altcineva pentru voi o vreme. Să o mănânce la restaurant. Să o comandați acasă. Să o pregătească el… Fă-te auzită! ”Nu pot! Ajutați-mă!”

10. Include și tatăl

Știu, nu schimbă scutecul la fel de bine ca tine, nu-i ține capul suficient de bine, deranjează tot sertarul de haine atunci când caută o pijama… Lasă-l să încerce. Lasă-l să se implice. Lasă-l să învețe. Nici tu nu schimbai scutecul la fel de repede ca acum. Și nici nu-i țineai capul prea bine. Și intrai în panică atunci când nu găseai ceva ce-ți trebuia. Dar, pentru că petreci atâtea ore cu bebelușul și pentru că ai exercițiu, le faci mult mai repede și mai bine acum. Lasă-l și pe el să exerseze.

De multe ori, clientele mele se plâng de soți. Că nu ajută, că nu petrec timp cu copilul. Dar, când ne întoarcem la perioada de după nașterea bebelușului, aflăm că tații au fost excluși din uniunea mamă-bebe… Nu ajunge acolo. Iar dacă îl vezi că evită, ei bine… află că și lui îi e frică. Și că cea mai bună metodă să scape de frică e să vadă că poate. Încurajează-l, oferă-i ocazii, susține-l. Nu-l opri, nu-l încurca, nu-l critica. Nu uita, sunteți în aceeași echipă 😉

Iar ASTA este pentru tați…

Despre alăptare – Ganduri si tristete

Eram zilele trecute în mașină și ascultam, împreună cu copiii, un post de radio pentru copii. La un moment dat, aud o doamnă cum vorbește despre alăptat. Începe frumos și mă bucur că am copiii cu mine să audă ceva atât de normal la radio. Cum alăptatul e benefic...

Sfaturi gresite in alaptare

  Am reușit să alăptez doi copii Am reușit să alăptez doi copii fără să am probleme de alaptare. Într-o țară în care doar 12% dintre mame reușesc să alăpteze exclusiv în primele șase luni, mie mi se pare că e o mare performanță. Deși, ca să fiu perfect sinceră, Vanda...

Ți-ai scris deja povestea vieții?

scrie-ti povestea

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.

Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Drept urmare, credințele pe care noi le avem astăzi despre noi înșine și despre lumea care ne înconjoară s-au format acum mult timp și nu sunt niște alegeri raționale pe care le facem aici și acum. Credințele noastre despre lume vin de pe vremea când eram un micut fetus și sunt stocate în subconștient, acea parte a creierului nostru care e responsabil de orice idee, gând, emoție, etc. de care nu suntem conștienți. De fapt, se pare că 95% din tot ceea ce facem noi vine din subconștient. Și, după cum spuneam, și credințele noastre vin tot de acolo.

 

Planul de viață

Eric Berne scrie în cartea sa ”Ce spui după bună ziua” că planul de viață este făcut în copilărie, întărit de către părinți, justificat de alte evenimente ulterioare și culminează cu alternative pe care ni le alegem. Planul de viață ne ghidează în toată călătoria noastră, din momentul nașterii până în momentul în care murim.

Dar de ce ne facem un plan de viață?

E simplu. Pentru că avem nevoie de o soluție. Oricum ar fi fost copilăria noastră, bună sau rea, frumoasă sau nefericită, scopul nostru principal a fost să primim atenția și iubirea necondiționată a părinților noștri (și, probabil, încă mai este). Pentru că ăsta e scopul principal al copiilor, de asta au nevoie să crească și să devină adulți echilibrați. Antropologic vorbind, de asta aveam nevoie pentru a supraviețui. Un copil care primește atenție și este iubit, va fi protejat de pericole și va supraviețui.

Căutăm soluția la nevoia noastra de atenție și iubire necondiționată și decidem (desigur că nu rațional și nu conștient) că așa vom proceda toată viața noastră.

Planul de viață și poziția pe care ne-o asumăm

Scriam mai sus că scopul copiilor este acela de a câștiga atenția și iubirea necondiționată a părinților lor. Ceea ce înseamnă că felul în care părinții răspund la această nevoie a copiilor este foarte important în dezvoltarea lui și în decizia pe care o ia copilul referitor la mediu. Cu fiecare experiență prin care trece, copilul decide cum este mediul și cum este el însuși. În jurul vârstei de 6 ani, decizia e luată în mare parte și nu va mai fi schimbată (decât foarte greu).

Eu sunt OK, tu ești OK

Un părinte care răspunde nevoii bebelușului sau copilului său, un părinte care simte iubirea necondiționată pentru copil, un părinte echilibrat care își dorește copilul aproape îi va transmite acestuia că ”merită”. Merită să se fi născut, merită să existe, merită să fie minunat. Copilul va primi mesajul că totul este în regulă cu el și va învăța că părintele este demn de încredere.
Va extrapola această viziune asupra mediului său și va concluziona: Și eu sunt OK, dar și tu ești OK.

Dar părinții care nu răspund la aceste nevoi de bază ale copilului, nu transmit același mesaj.

 

Eu sunt OK, tu nu ești OK

Un părinte care va fi extrem de permisiv cu copilul, care îl va proteja prea mult sau care nu va ghida copilul în călătoria sa de la ”eu sunt centrul universului” către ”eu sunt parte din univers”, va crea o altă perspectivă. Copilul va înțelege că el însuși este OK, dar ceilalți nu sunt OK. Și se va poziționa cu superioritate mereu.

De asemeni, un copil căruia îi va lipsi constant controlul asupra propriei persoane, un copil cu părinți inflexibili, va putea aborda aceeași poziție de superioritate, încercând să contracareze inferioritatea în care a fost pus constant. Decizia sa pentru viață va fi ”Eu când o să fiu mai mare decât tine, o să te pot umili la rândul meu”.

Eu nu sunt OK, tu ești OK

Atunci când copilul nu va primi susținerea părintelui, când nu se va simți protejat și iubit de acesta, atunci când părinții pun pe umerii copilului presiunea fericirii lor și îl responsabilizează cu asta sau atunci când părinții săi se ceartă sau trec prin divorț și nu îi explică suficient de clar că motivul nu este el, va gândi despre sine că e ceva greșit cu el. ”Dacă eu nu pot să o fac fericită pe mama, înseamnă că ceva nu e OK cu mine”. ”Dacă eu nu pot să-i împac pe tata și pe mama, atunci ceva nu e OK cu mine”. Astfel de copii vor pleca mereu din poziția eu nu sunt OK, doar tu ești OK, acceptând pe parcursul vieții discriminări, incorectitudine sau abuz.

Eu nu sunt OK, tu nu ești OK

Iar copiii neglijați emoțional, abuzați, cu părinți total dezinteresați de persoana lor, cu părinți alcoolici, din familii complet destabilizate, vor învăța ceva mai trist. Și anume că nici eu nu sunt OK și nici tu nu ești OK. Iar dacă niciunul dintre noi nu este OK, nu are rost să mai facem nimic, sau dacă eu oricum nu sunt OK, dar nici tu nu ești, ne putem distruge reciproc.

Claude Steiner crede că bebelușii se nasc cu percepția eu sunt OK și tu ești OK, dar că asta se schimbă atunci când ceva se interpune interdependenței dintre mamă și copil.

De la această poziționare a noastră în viață începem să ne scriem scenariul de viață.

 

Cele 6 tipare de comportament/de eșec

Pe lângă poziționarea noastră în viață, ne mai folosim și de alte instrumente pentru a ne scrie scenariul de viață, care sunt, de multe ori, contraproductive. Toate provin din copilăria noastră și se repetă, predictibil, atâta vreme cât nu suntem conștienți de ele și nu încercăm să le schimbăm, prin mult efort voluntar.

  1. Secvența ”după”

    Persoanele anxioase își ghidează viața după ”secvența după”. Aceste persoane nu se pot bucura de momentul prezent, temându-se de un eveniment din viitor, care ar putea surveni imediat dupa acțiunea prezentă.
    De multe ori secvența ”după” se transformă într-o profeție auto-împlinită, pentru că această secvență tinde să demotiveze.
    ”După ce o să îi spun, o să ne certăm”, ”După ce o să ne căsătorim, nimic nu o să mai fie la fel”.
    Secvența ”după” nu trebuie să fie mereu legată de un eveniment ulterior negativ. Dar, de multe ori, această secvență duce la procrastinare. ”O să mă duc în concediu doar după ce o să produc 70000 de lei”.
    O altă perspectivă a acestei secvențe este că ea poate fi folosită și în momentele în care prezentul ni se pare dificil de suportat. ”Voi fi fericită doar după ce voi deveni mamă” ”Mă voi simți bine cu mine însămi doar după ce voi slăbi 10 kilograme”.
    Această secvență se formează, în general, în cazurile în care copilul nu a fost lăsat să se bucure de momentul prezent, ci transpus mereu în viitor (ceea ce pentru un copil, care trăiește în ”aici și acum” este foarte greu de dus).

  2. Secvența ”până când”

    Atunci când momentul prezent este dificil, unele persoane simt nevoia să se agațe de ceva care să le facă să se simtă mai bine. În aceste cazuri, în loc să facă ceva pentru a schimba realitatea în care nu sunt fericite, astfel de persoane pun această responsabilitate în cârca unui ”eu de mâine”. ”Eul de mâine” va rezolva problema cu care eu mă confrunt astăzi.
    Așa că voi fi nefericit până când ”eul de mâine” sau o altă persoană căreia îi voi pune în brațe responsabilitatea propriei fericiri îmi va rezolva problema.

  3. Secvența ”întotdeauna”

    Tipică persoanelor care intră adesea în rolul de victimă, secvența ”întotdeauna” transmite mesajul că nimic nu se poate schimba și că aceasta este starea de fapt a propriei vieți. ”Mie întotdeauna mi se întâmplă asta”, ”Tu întotdeauna mă rănești” vă sună cunoscut?

  4. Secvența ”niciodată”

    Similară secvenței ”întotdeauna”, secvența ”niciodată” este tipică tot persoanelor care aleg rolul de victimă. În acest caz nu se întâmplă mereu lucruri rele, ci niciodată nu se întâmplă lucruri bune. ”Eu niciodată nu am dreptate” sau ”Ei niciodată nu mă vor respecta”.

  5. Secvența ”aproape”

    Secvența ”aproape” vine adesea la pachet cu următorul mesaj pe care copilul l-a primit de la părinte ”Tu nu ai voie să fii bun/Tu nu ai voie să fii mai bun decât mine”, chiar dacă acest mesaj nu a venit în cuvinte explicite. Atunci când părinții intră într-o competiție (desigur, nu conștientă) cu copilul, mesajul acesta va fi. Copilul va intra atunci în următorul conflict: ”vreau să fac asta pentru mine, dar vreau și acceptarea și iubirea necondiționată a părintelui”, pe care nu o va primi dacă va fi mai bun decât el. Așa că va greși, va pierde, nu va reuși. Copilul, devenit ulterior adult, va duce după sine acest mesaj: de a nu reuși. De a se autosabota înainte de rezultatul final. ”Aproape am reușit”.

  6. Secvența cu final deschis

    Această secvență este tipică persoanelor care se concentrează pe rezultate imediate, fără să gândească lucrurile pe termen lung.

Acum că știi aceste lucruri, îți poți analiza propria viață. Cum a fost copilăria ta? Ce decizii ai luat atunci? Ce plan de viață ți-ai construit? Cum te vezi pe tine și cum îi vezi pe ceilalți? Visele pe care le ai, poveștile care ți-au fascinat copilăria, mecanismele de eșec pe care le arăți, toate acestea îți creionează povestea vieții. Și, odată descoperită și conștientizată, ea poate fi schimbată.

Așa că, deși ți-ai scris deja povestea vieții, să știi că poți să o rescrii.

Deci, care e titlul poveștii tale de viață și ce fel de poveste este? Ai vrea să schimbi ceva la ea?

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată  una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea. Eram, deci, un soi de buruiană printre trandafiri. Iar asta s-a simțit. Îmi aduc aminte și acum când ne-am oferit să ducem un coleg acasă că mi-a răspuns foarte hotărât că el nu merge cu noi, că ce conduce tata… păi aia nu e mașină… și că mai bine merge pe jos.

”Lăptăreasa” #metoo

În fine, nu despre asta voiam să vă povestesc, ci voiam să subliniez că nu eram printre fețele populare din școală. Cu toate astea, hărțuiala sexuală a început de când abia învățam să scriem. Ok, exagerez. La vreo doi ani după ce am învățat să scriem. Cum am avut întotdeauna sânii mai mari decât media, se pare că ”mi-o ceream”. Băieții îmi spuneau ”lăptăreasă” și încercau să mă tragă de bustieră (și, mai târziu, de sutien). Nu-mi plăcea deloc. Îmi repugna cuvântul (și acum am un reflex de ”bleah” când îl aud), mă enervau că nu mă lăsau în pace și țin minte că îmi făceam în cap planuri de răzbunare.

La început am vorbit și cu adulții despre asta, pentru că nu mi se părea normal. Replicile lor erau standard. ”Așa sunt băieții”, ”Îi place de tine, de-aia face așa”. Asta când nu eram certată că port bluze prea mulate. ”Ia și tu o bluză mai largă pe tine”. Am renunțat, până la urmă, să mai spun ceva adulților. Iar, cu timpul, am început să mă bucur de atenția asta, s-o iau ca pe un compliment. Io, aia mică și nebăgată în seamă… Ia uite cum mă plac băieții de mă trag de sutien… Am ajuns cineva!

#metoo

Apoi, să nu mai povestesc de autobuze. De câte ori am fost pipăită sau înghesuită de tot felul de bărbați ce păreau, la o adică, oameni decenți. Punctul culminant a fost într-o după amiază de vară, când am văzut negru în fața ochilor după ce un astfel de bărbat mi-a băgat mâna sub fustă și n-am mai gândit rațional, doar l-am dat cu capul de geamul autobuzului. Am avut noroc, pentru că s-a speriat și a coborât la prima. După ce l-am văzut că se dă jos, mi s-au tăiat picioarele. Mi-am dat seama ce mi s-ar fi putut întâmpla, de fapt.

M-a scăpat sprayul paralizant #metoo

Dar astea (și altele, pe care sigur le-ați trăit și voi) sunt lejere, subțirele, parcă nedemne să fie menționate. Adevăratele experiențe, din care am ieșit, din fericire, bine și sănătoasă, au fost tot în liceu, seara. Aveam ore până mai târziu, așa că mă întorceam acasă pe întuneric. Stăteam în spatele autobuzului, când s-au așezat pe scaunul de lângă mine un tip și un prieten. Mi-au șușotit printre dinți să nu mă mișc și să nu zic nimic. Urma, cică, să merg cu ei. Din nou am simțit furie oarbă, un val de adrenalină și mi-am făcut planul în mintea mea. Aveam în buzunar un spray paralizant. L-am băgat în mâneca de la jachetă și l-am folosit înainte să se închidă ușile de la prima stație. Am zburat din autobuz, iar respectivii au rămas acolo, aolindu-se de durere. Am avut noroc. Și prezență de spirit.

Altă experiență s-a legat de niște pași care m-au urmărit până în holul blocului. Și atunci am avut noroc, pentru că s-a închis ușa de la lift la timp, exact ca în filme. Două săptămâni mai târziu, o altă fată a fost violată în bloc, la etajul 1… parcă. Nimeni nu i-a auzit strigătele. Nici pe ale mele nu le-ar fi auzit nimeni…

Glume porcoase, apropouri deocheate, ”da’ de ce nu vrei să mă pupi, zi-mi de ce” și altele asemenea… Pe toate le-am trăit și le-am retrăit. Nu conta că eram în trening, leșinată de transpirație după o tură de parc, sau cocoțată pe tocuri în club.

Am aflat târziu că toate astea nu sunt normale.
Că nu e normal să te fluiere un muncitor de pe o schelă.
Nici să se frece de tine un necunoscut la bar.
Am aflat târziu că nu e vina mea, că nu e de la bluza mulată și nici de la tocurile înalte.
Că ”te place și de-aia se poartă așa” nu e o scuză acceptabilă.
Că nu e un compliment că am primit o palmă peste fund la semnafor.

Dar ce putem face noi? #metoo

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Ok, am înțeles că nu trebuie tolerat așa un comportament. Dar ce facem?

Nu mai tolerăm hărțuirea sexuală #metoo

În primul rând, facem fix asta. Nu mai tolerăm așa un comportament. Înțelegem că nu contează dacă pentru mine o replică nu e deranjantă, dacă ea e deranjantă pentru altă femeie. Nu mai trecem cu vederea când auzim sau vedem că cineva este agresat sexual (pentru că poate fi și bărbat, nu doar femeie). Amendăm toate comportamentele de genul ăsta pe care le vedem.

Băieții sunt băieți… Nu agresori #metoo

Ne învățăm băieții că a fi băiat nu înseamnă a fi un mojic, ci a fi o persoană de sex masculin, care arată respect tuturor ființelor din jurul său. Nu acceptăm, în numele lui ”e băiat, ce să-i faci?”, să tragă alte fetițe de codițe, de rochițe, de sutiene sau chiloți. Le explicăm că NU înseamnă NU, indiferent în ce context, de la ”săpunit” la săruturi sau orice altceva.

În aceeași direcție, nu le mai transmitem nici fetelor noastre să fie resemnate, pentru că așa arată afecțiunea pe care o primesc de la un bărbat. Nu, că te trage de sutien sau de păr sau de bluză e ceva deranjant ce trebuie să se oprească.

Nu e vina fetelor #metoo

Nu contează cum sunt îmbrăcate fetele noastre. Băieții și bărbații nu-s niște animale fără discernământ. Să le acordăm și lor mai mult credit, nu?

 

Acceptăm NU-urile copiilor noștri #metoo

Da, e greu să accepți că tu vrei ceva, dar copilul spune NU, iar tu trebuie să te oprești. Dar așa îl înveți să-și facă vocea auzită. Să știe că are dreptul să spună nu și că dacă spune NU, atunci celălalt trebuie să se oprească. Nu-i mai obligați să pupe unchi și mătuși, respectați-le decizia de a nu spune o poezie, opriți-vă din gâdilat atunci când copilul spune NU. Primul care trebuie să-i respecte NU-ul e însuși copilul.

 

Facem educație sexuală cu ei de mici #metoo

De mici copiii trebuie să știe la ce mai pot folosi zonele intime. De fapt, la vârste mici (și când zic mici, zic MICI… 1-2-3 ani), educația sexuală se traduce mai degrabă prin igienă și prevenție. Copiii trebuie să știe că zonele intime sunt cu restricții. Că nimeni nu are dreptul să-i dezbrace sau să-i atingă ”acolo”. Să știe denumirile corecte ale organelor genitale, ca să nu simtă că e ceva tabu la mijloc. Fiți sinceri cu ei din clipa 0. Și fiți proactivi. Dacă nu copil nu întreabă nimic, nu înseamnă că nu-l interesează sau nu știe despre ce e vorba. Mai degrabă poate să însemne că a simțit tabu-ul discuției, așa că își ia informațiile din alte părți. Pe care tu, ca părinte, n-o să le poți controla.

Suntem un model de femeie #metoo

Suntem un model de femeie, care nu acceptă mizerii, care își ia apărarea, care e autonomă, puternică și hotărâtă, care nu acceptă să rămână în relații abuzive, care e fermă și fericită. Toate lucrurile pe care ar trebui, în primul rând, să le facem pentru noi însene 🙂
Iar dacă avem în familie un model de bărbat care își respectă femeile din viața lui, wow… Jackpot 🙂

Societatea în care trăim e încă patriarhală. Dar cred că lucrurile se vor schimba încet încet. Doar că trebuie să punem și noi umărul la asta…

Ascultă varianta audio a textului dacă n-ai timp să citești

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu și tantrumurile copilului meu

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Tu ce ai face pentru iubire?

Când am întâlniri în mall sunt cea mai fericită. În primul rând că reușesc să-mi eficientizez foarte bine timpul. Pe timpul întâlnirii mașina poate sta la spălătorie iar după întâlnire pot să fac cumpărăturile de la supermarket. A, da… Și înainte de întâlnire găsesc foarte ușor loc de parcare.

În al doilea rând, că văd magazine, oameni, mai o doamnă, mai o cizmă, mai un portofel, mai o reclamă.

Azi, spre prânz, bântuiam prin mall după ce avusesem puțină treabă. În drumul meu spre mașină (care era curată pentru că avusesem și ieri treabă în mall) văd o reclamă la un parfum. O doamnă foarte diafana era îmbrăcată într-o rochie cu flori și franjuri. Era tare frumușică și tare delicată. Genul ăla de îți vine să iei acasă și s-o pui pe televizor, pe mileu, în locul bibeloului cu pescar. Doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, ședea într-un mod foarte nenatural pe un scaun. Sub poza cu doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, care ședea într-un mod foarte nenatural pe-un scaun, era scris un mesaj:

”Tu ce ai face pentru iubire?”

Și-am stat și m-am gândit. Eu ce aș face pentru iubire?

 

Întâi și întâi m-a iritat. M-am dus cu gândul la sacrificiile care se cer în numele dragostei. Să mor pentru tine, să prind o grenadă pentru tine, să mă calce tramvaiul dacă nu. Și la toate sacrificiile pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului în numele ”iubirii”. Cum am renunțat la ”mine” pentru ”noi” și cum am dat apoi tot vina pe partener pentru imaturitatea mea emoțională, pentru traumele cu care venisem în relație și pe care le tot puneam în scenă, pentru că nu știam altfel. Ah, stați, nu încerc să-l (să-i) scot basma curată. Vreau doar să spun că telecomanda era la mine… Eu aș fi putut avea controlul propriei vieți… Dacă aș fi știut cum.

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Nu știu despre voi dar eu am crescut cu imaginea asta că partenerul meu trebuie să-mi citească gândurile, trebuie să mă ia de soție, trebuie să-mi facă și vreo doi-trei copii, trebuie să ducă gunoiul, trebuie să-mi cumpere cadouri, să-mi aducă flori, să se bată în trafic pentru mine, să mă venereze. Dacă nu se-ntâmplă astea, sau una dintre astea, înseamnă că nu mă iubește.

De la filme la muzică, de la familie la societate, toată lumea leagă iubirea de sacrificiu. Când lumina ochilor mei vine să mă ia de acasă, de la mama, cu autobuzul și crede și el, la fel ca și mine, în egalitatea dintre sexe, așa că nu mă tratează ca pe un fulg de nea gata să se topească oricând, când și dacă relația noastră iese din tiparele astea pe care le vedem peste tot ajungem să ne întrebăm, chiar și atunci când simțim că iubirea este imensă, oare mă iubește? Oare e potrivit pentru mine?

De asta mi-a sărit țandăra când am văzut întrebarea. Tu ce ai face pentru iubire? Apoi m-am calmat și am stat și m-am gândit. Sigur că aș face și eu ceva pentru iubire. Sigur că investesc și eu în relația în care sunt. Sigur că depun eforturi.

Am fost acum câteva săptămâni la o prelegere la ISTT care avea în prim-plan cuplul. A fost foarte interesant pentru că a pus punctul pe niște i-uri de bun simț iar în ultima zi discuție chiar a fost despre cum păstrăm o relație funcțională după ce avem un copil. Cu alte cuvinte tu ce ai face pentru iubire? Am primit multe răspunsuri interesante și sper că prelegerea se va repeta pentru că este foarte nevoie de așa o abordare realistă asupra iubirii și relațiilor de cuplu.

Doar că acum să revenim la mine și să vă spun ce-am făcut eu pentru iubire…

 

Am renunțat la fantasme. Sigur că ar fi frumos ca soțul meu să-mi citească permanent gândurile, să știe în orice clipă din viața mea dacă vreau cafea sau ceai în momentul ăla, să închidă ușile la dulapuri, să-și strângă șosetele de pe jos, să-mi facă surprize în momentele în care simțeam nevoia, să graviteze în jurul meu. Ca să fiu sinceră pe măsură ce am enumerat lucrurile de mai sus mi-am dat seama că ar fi foarte enervant să fie așa. În fine, cert e că am renunțat la vise nerealiste și m-am concentrat pe realitate.

Un alt lucru foarte important pentru mine a fost că am încercat să păstrăm un echilibru în relație. Se întâmpla adesea ca unul dintre parteneri să devină dominant, să devină un soi de părinte în relația de cuplu. Astfel se nasc frustrări. ”Părintele” nu vrea să fie părinte și să aibă toată responsabilitatea în cuplu, sau ”copilul” nu vrea să fie copil și să fie lipsit de autonomie. Adesea mi-a fost greu, pentru că aveam tendința să-mi asum rolul de copil în cuplu, iar asta n-ar fi făcut decât să ne țină pe amândoi nefericiți. Dar, cu mult efort voluntar și cu multă atenție la momentul prezent, am reușit să ies din episoadele în care intram. Și să readuc echilibrul în cuplul nostru. Și știu că trebuie să fiu mereu atentă să nu alunec iar pe panta aia, mai ales în perioadele mai dificile din viața mea, când simt că pierd controlul.

Am renunțat la orgolii. Nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să am dreptate mereu, nu e musai ca lucrurile care nu plac și pe care le face partenerul să fie intenționate. De fapt am pornit de la premiza că niciunul dintre lucrurile pe care le face partenerul și mie nu-mi plac nu sunt făcute cu intenție rea.

Nu m-am pierdut pe mine pe parcurs și am înțeles cât de important e ca noi să nu fim două jumătăți care se contopesc într-un tot, ci doi indivizi puternici, de sine stătători, autonomi, care pot funcționa împreună, care se pot face fericiți unul pe celălalt, dar și pe ei înșiși, în primul rând. Pentru că asta a fost cheia care a deschis toate ușile. Am înțeles că nu el trebuie să mă facă pe mine fericită, ci eu trebuie să mă fac pe mine fericită… Doar că și el trebuie să mă susțină în demersul ăsta. Pentru că aici e diferența. Responsabilitatea fericirii mele e la mine. Dar am nevoie de susținere să mi-o pot împlini, pentru că de-asta formăm un cuplu și nu sunt singură pe lume. Valabil și viceversa.

În viața noastră tumultoasă am încercat să nu uit că suntem o echipă și nu doi adversari. Am încercat să ofer timp, dar am încercat să ofer și spațiu. Am greșit, am iertat, a greșit l-am iertat. Cam asta am făcut eu pentru iubire. Și nu m-am temut să arăt.

Tu? Tu ce ai făcut pentru iubire?

 

(PS: urmează să încarc mâine și fișierul audio al articolului, așa că o să-l puteți asculta atunci.)

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Tu ce ai face pentru iubire?

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

urme in zapada

Plec într-o zi cu copiii de la grădinița. Mă rog… de fapt, plec în fiecare zi de luni până vineri cu copiii de la gradință. Nu asta e ieșit din comun.

Ce era ieșit din comun în ziua asta despre care vă povestesc, era că eu eram liniștită în mașină. De obicei, nu-s. Nici eu și nici copiii. Cântăm, râdem, povestim. E o mare hărmălaie. Dar în ziua asta, mintea mea era puțin plecată, pentru că mă gândeam ce o să spun la un eveniment la care urma să vorbesc. Nu că n-aș fi avut ce să zic, pentru că de vorbit îmi place să vorbesc. Doar că îmi era greu să mă hotărăsc ce parte mică din toată partea mare să aleg.

Nu i-a fost greu Emei să observe că ceva e diferit. Așa că m-a întrebat:

– Mami, de ce ești așa?

Nu știam că sunt cumva. Nu-mi dădeam seama.

– Așa cum?

– Așa, ca și cum ai fi supărată… Ești supărată?

– Nu, nu-s supărată. Mă gândesc.

– Și-așa supărată arăți tu când gândești?

Hait, oare copilul ăsta nu m-o mai fi văzut niciodată gândind? Adică… face 5 ani în decembrie. În 5 ani n-am mai gândit niciodată de față cu ea? Am început să-mi pun întrebări :))

Vrei să primești postările mele pe email?

Desigur, următoarea întrebare a fost ”la ce te gândești?”, întrebare la care i-am răspuns cu lux de amănunte. După ce am terminat eu ce aveam de povestit, de lămurit și de explicat, m-am gândit că poate am uitat ceva. Și cum Ema e o fetiță cu multe păreri, i-am cerut una dintre ele.

– Cum ți se pare? Oare aș putea să mai spun ceva? E ceva foarte important ce am uitat? Ai vrea să transmit ceva în mod special oamenilor de acolo?

A stat ea așa, o perioadă, în contemplare. Cu ochii mijiți, cu mâna la bărbie, privind în zare ca un mare înțelept, care caută în străfundurile creierului său, printre autostrăzi de mielină, sensul vieții… Timp de câteva secunde a fost liniște în mașină. Iar mamele de copii vorbăreți știu ce mare binecuvântare e asta. De exemplu, nu știu cum sunt copiii voștri, dar ai mei (mai ales Ema) vorbesc încontinuu. Și dacă nu mă credeți, aș vrea să vă spun că până și atunci când își epuizează cuvintele și ideile (extrem de rar, poate de trei ori în viață, și nu mai mult), începe să numere de la 1 la 4 fără oprire. ”Unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru-unu-doi-trei-patru” și tot așa până la următoarea idee.

Dar, să revenim. Deci, pauză de câteva secunde, apoi vine cu ideea salvatoare:

– Poți să le zici că ai o fetiță, dar neapărat să le spui că are 4 ani și 9 luni și că e la grupa mare, da?

– Da.

– Și să le spui că, într-o zi, când fetița ta care are 4 ani și 9 luni și e la grupa mare, dar atunci era la grupa mijlocie și avea tot colegii ăia și pe aceeași profesoară, că știi, că tot pe Adriana o aveam. Și eram prietenă tot cu fetele, dar nu eram așa prietenă cu băieții. Acum sunt foarte prietenă cu băieții și vreau să-ți spun că pe Alex îl iubesc mult și am adormit săptămâna trecută, știi tu, când eram la grădiniță, că eu acum dorm la grădiniță, deși înainte, când eram la grupa mijlocie, sau chiar mică, știi că nu prea dormeam… Deranjam colegii și după aia mă duceam să mă joc și seara adormeam devreme și n-aveam timp să fac tot ce facem acum. Uite, mâine putem să mergem chiar și la Q Dani în vizită și să stăm până târziu, pentru că și eu dorm la prânz și doarme chiar și Fip. Mereu mă trezesc ultima, când deja ceilalți copii se schimbă și câteodată chiar… Dar voiam să-ți spun că am adormit cu Alex de mână și…

Știu că e greu să urmăriți tot ce am scris mai sus, deși am mai scos din detaliile pe care le-am primit de la Ema. Dar dacă și voi sunteți părinți, probabil că știți cu ce se mănâncă vorbăraia asta și cât de important e pentru copil tot ce vă explică, așa că ce să faceți… ascultați în liniște, sperați să ajungă totuși să termine povestirea, ca să puteți răsufla ușurați că ați ajuns la final. Nu știu cum e la voi, dar la noi se mai întâmplă să uite de la ce a pornit. Și să uit și eu. Atunci e dramă…

– … așa… da… Și, într-o zi, când eram eu cu colegii mei și cu profesoara mea în pădure și era zăpadă pe jos, am văzut o urmă în zăpadă. De vulpe sau de câine. Mai știi?

– Da, mai știu… Dar nu mi-e clar cum aș putea lega asta de discursul meu… (urma să vorbesc despre relația dintre mame și copii).

– Păi e simplu, măi mami… E chiar simplu. Eu ți-am povestit și tu m-ai crezut. Nici n-a fost nevoie să vezi poze, m-ai crezut din prima.

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Până la urmă e tare bine să ai un copil cu care să lucrezi pe partea asta. Uite cum ți se întoarce investiția 😀 Și ce devreme…

Istoria periuței de dinți

Istoria periuței de dinți

Unii copii nu vor să se spele pe dinți. (Aproape) toți părinții vor ca ai lor copii să se spele pe dinți. De aici rezultă că o parte dintre părinți vor avea copii care nu vor să se spele pe dinți. Drept urmare, o parte din părinți vor trece printr-o serie...

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

3 cărți pentru copii despre emoții și inteligența emoțională

Cum la noi acasă a venit vremea să facem o renaștere a bibliotecii copiilor, pentru care n-am mai cumpărat cărți de ceva vreme iar ei au crescut, m-am uitat și în direcția asta și vreau să vă recomand și vouă câteva cărți despre dezvoltarea emoțională sau despre emoții, pe care eu le-am găsit potrivite.

Nu mai creșteți victime și abuzatori

Nu mai creșteți victime și abuzatori

Nu obișnuiesc să scriu în momente de furie, tristețe maximă sau disperare. Deși știu sigur că pe mine m-ar ajuta, sunt convinsă că pe voi, cititorii mei, nu v-ar ajuta deloc. Așa că am așteptat să-mi revin puțin înainte de a aborda subiectul legat de violența...

Câinele-ninja

Câinele-ninja

Până să mă dau eu jos și să fug la baie, ca să închid apa, o aud pe soacră-mea că începe să râdă și să spună cea mai des auzită propoziție la noi în casă în ultimul an și ceva: ”Doni, nu!”. Copiii încep să râdă, Doni fuge pe hol și eu mă ridic. Ce se întâmplase? .

Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

Copiii, engleza, mindset-ul și tehnologia

Din păcate, nici 30 de ani mai târziu mentalitatea asta nu a devenit norma. Sigur, oamenii sunt mai deschiși un pic decât în anii ’90, dar mai e mult până departe. Cu toate astea, sunt optimistă. Direcția zic eu că e bună, deși mi-ar plăcea să accelerăm puțin pasul.

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?

Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

Eu: Wow, voi chiar ați mâncat toată zmeura… Bine că mai am un pahar. Cine să se certe?
Fip: Daaaaa, e buuuuun meula. Ema, nu mânți tu meula! Eu mânc meula!
Ema: Tu și tati. Fip, mâncăm amândoi.
Eu: Mai bine nu mai mâncați niciunul. N-o să mai rămână pentru tort. Ce-ți veni?
Ema: Păi am văzut eu așa că voi nu vă certați și nu știu cum faceți. Fip, hai să nu mai mâncăm zmeură… zise ea în timp ce băga pe ascuns niște zmeură în gură.
Fip: Nu viau!

Vrei să primești postările mele pe email?

Stau și mă gândesc. Da, cred că are dreptate. Nu prea ne certăm. Cum facem să avem așa o relație de succes?

Eu: Hmm… Cel mai important e că pornesc mereu de la premiza că tati are intenții bune. De fapt, că toți oamenii au intenții bune. Și că atunci când face ceva ce nu-mi place, ori nu a știut că nu-mi place, ori nu s-a gândit că nu-mi place.

Ema e gânditoare. Fip e plin de zmeură.

Eu: Așa că îi spun că nu mi-a plăcut și îl rog să nu mai facă. Și el îmi explică de ce a făcut și data viitoare iese mai bine.
Ema: Mda, e foarte bine așa… Știi ce mă gândesc eu?
Fip: Mai viau meulă!
Ema: Taci, Fip, vorbesc cu mami!
Fip: Nu taci, Fip! Taci tu, taci Ema! Io vobec cu mami. Spun că mai viau meulă să mânc! În gulăăăăă! Rooooooaaaaar!
Ema: Mami, Fip nu mă lasă să vorbesc! Fip, lasă-mă să vorbesc.

Plânsete timp de 30 de secunde, cât mi-a luat să-i mai dau copilului mic zmeură. Am parat și vreo două lovituri, dacă tot eram acolo. Lejere, cu palma moale.

Ema: Așa… Știi ce mă gândesc eu?
Eu: Ce?
Ema: Că ai putea să vii și la noi la grădiniță și să le explici colegilor mei cum să facă. Ei nu știu. Ei nu fac așa când îi supără ceva…
Eu: Dar ei cum fac?
Ema: Ei se ceartă, țipă și se lovesc. Nu cred că știu să facă așa cum faci tu…
Eu: Ahammm… Deci EI nu știu…

Rețeta de tort într-un episod viitor…

Despre relații de succes am mai scris eu. Aici

Iar dacă vreți să aflați și mai multe, am uploadat un document de 9 pagini în Shop.
Îl găsiți aici:

Secretele unei relații de succes [pdf]