Camera copilului care crește <3

Camera copilului care crește <3

Scris de Diana Vijulie

În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat, tocmai pentru că și nevoile copiilor sunt schimbătoare. Camera de bebeluș a fost cameră de bebeluș (mă rog, nu camera, ci spațiul, pentru că amândoi au împărțit camera cu noi când erau bebeluși), spațiul de bebeluș care merge deja de-a bușilea și e interesat să-și aleagă jucării dintr-o zonă a arătat altfel, apoi, pe măsură ce au crescut, au apărut unele spații și au dispărut altele.

Indiferent de cum era împărțit spațiul, am fost mereu concentrată pe organizarea jucăriilor și materialelor ca să le fie ușor de văzut și ales. Nu aveam cutia aia imensă în care se pun toate jucăriile și se răstoarnă pe covor, ci jucăriile își aveau locul în raft, cam cum îmi plăcea și mie să am ustensilele pe birou sau la bucătărie sau cărțile în bibliotecă. Să le văd, să pot alege ce-mi trebuie și să nu fie nevoie să scormonesc grăbită și furioasă după una sau alta.

În tot acest setup, trei lucruri au fost mereu prezente: jucăriile, cărțile și stickerele de pe pereți. Acum copiii au 6 și 8 ani (aproape) și simt că trecem într-o nouă etapă. În lockdownul trecut le-am reorganizat camera și, ce să vezi, am demontat unul din dulapurile cu jucării și l-am scos din uz. Aștept să reiau munca la cabinet, pentru că va fi un bun dulap pentru cărți sau materiale pentru masa cu nisip. Încă nu m-am decis. Stickerele pe pereți încă mai există (pentru că am încercat să le dau jos, dar se dau jos cu tot cu tencuială, deci acolo să rămână…), însă pe ușa de la cameră (pe care am vopsit-o cu vopsea metalică) a apărut prins cu un magnet un poster cu un super erou. Cărțile au devenit și ele mai mici, pentru că au mai puține poze și au mai multe litere, deci ocupă mai puțin spațiu. Camera lor e încă destul de copilărească (sunt păpuși și mașini și tot felul de prostioare), însă parcă începe să fie ușor mai adolescentină.

Adesea strâng de pe jos un binoclu, în loc de o mașină cu cheie. Și pe cutia cu sertar nu mai sunt mulți bebeluși înșirați, ci niște păpuși decorative de porțelan. Ema nu mai caută magazine cu jucării, ci cu decorațiuni interioare, ca să-și ia un suport mic pentru cercei, o vază în care să pună o floare, un bibelou sau o pernuță decorativă. Copiii cresc și odată cu ei începe să crească și spațiul (literally, pentru că e mai puțin ocupat de tot felul de mărunțișuri :)))

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode, pentru că ea a zis ceva foarte smart în podcast, pe la final (vă las în suspans și nu vă zic ce :)). Linkul unde puteți asculta podcastul este aici: Podcast cu Diana & Alexandra Iftode (Episodul 22) – Despre Bullying. 

Mesajele pe care le am în minte pentru Filip, care urmează să împlinească 6 ani:

Poți explora cine ești și poți afla cine sunt ceilalți

Poți să fii puternic/ă și poți cere ajutor în același timp

Poți testa roluri diferite și moduri diferite de a avea putere

Poți afla consecințele comportamentului propriu

Toate emoțiile tale sunt OK pentru mine

Poți învăța ce e real și ce e fantezie

Te iubesc pentru cine ești.

Iar mesajele pe care le am în minte pentru Ema, care urmează să împlinească 8 ani, sunt:

Poți gândi înainte să spui da sau nu și să înveți din greșeli

Poți avea încredere în intuiția ta pentru a decide ce vrei

Poți găsi un mod de-a face lucrurile care să ți se potrivească

Poți învăța regulile care te ajută să trăiești cu ceilalți

Poți învăța când și cum să contrazici

Poți gândi pentru tine și cere ajutor, în loc să-ți fie greu

Te iubesc chiar și când nu suntem de acord. Iubesc să cresc cu tine

 

De ce e nevoie ca bebelușul să doarmă într-o cameră răcoroasă?

De ce e nevoie ca bebelușul să doarmă într-o cameră răcoroasă?

facebookinstagramyoutuberss Familia noastră e foarte interesantă din punct de vedere al nevoii de căldură. De căldură emoțională avem toți nevoie și ne oferim pe rând, fiecare după cum poate da și fiecare după cum poate primi. Ne reglăm ușor, funcționează bine. Însă,...

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

facebookinstagramyoutuberss În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat,...

Psihologia spațiului și a culorii

Psihologia spațiului și a culorii

facebookinstagramyoutuberssZilele trecute am intrat într-o librărie, să mai casc puțin gura pe-acolo. N-am mai fost prea des în librării în ultima vreme și simțeam lipsa unei activități fără rost, dar care să-mi facă plăcere și după care să nu mă simt vinovată. Nu...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

facebookinstagramyoutuberss... sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help” ... sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal” ... sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda” Toate aceste titluri...

Ce gust are cartea pe care o citești?

Ce gust are cartea pe care o citești?

”Povești fermecate rusești”... Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai...

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

Ați zice că un om care și-a mutat acasă editurile care tipăresc și vând cărți de psihologie ar putea scrie mai des articole despre astfel de cărți. Iaca, nu și eu. Mi se pare că atât de tare agasez oamenii cu cărțile mele, încât mi-am dat seama...

3 cărți pentru copii despre perspective

3 cărți pentru copii despre perspective

Vine un moment în viața oricărui copil în care are nevoie să afle despre perspectivele diferite ale celor din jur. Sună impresionant și, de fapt, ei fac asta în fiecare zi și din fiecare interacțiune din jurul lor. Din momentul în care mintea...

3 cărți mai grele de vacanță

3 cărți mai grele de vacanță

În articolul anterior vă povesteam despre vacanța noastră frumoasă de acum doi ani de la mare, când am stat acolo câteva săptămâni bune cu copiii și ne-a fost tare bine. Cum luam pe plajă doar strictul necesar și ne bucuram unii de ceilalți. De fapt, dacă stau să...

6 cărți despre frați

6 cărți despre frați

Acum vreo patru ani aflam că Ema va fi soră mai mare. Nu era chiar o veste neașteptată, ba chiar era o veste așteptată și foarte dorită. Cum eu am fost un copil singur la părinți, mi-a venit tare greu să-mi dau seama cum se face treaba asta de părinte de...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Scris de Diana Vijulie

… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”

… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”

… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”

Toate aceste titluri alternative sunt la fel de potrivite dacă vreau să descriu această carte despre care vă povestesc astăzi, o carte proaspăt tradusă în limba română, o carte pe care și eu, dar și colegele mele o așteptam de mult timp. 

”Orice ființă umană se naște ca fiind ceva nou, ceva care nu a existat niciodată. Venim pe lume cu capacitatea de a învinge în viață. […] Când considerăm că o persoană este învingătoare, nu ne referim la faptul că face pe altcineva să piardă. Pentru noi, un învingător este cel care răspunde autentic, fiind credibil, de încredere, receptiv și sincer atât ca individ, cât și ca membru al societății.”

Așa începe cartea ”Născut pentru a învinge”, scrisă de Muriel James și Dorothy Jongeward, o carte din categoria ”Psihologia pentru oricine e interesat să se dezvolte”, dar și pentru specialiștii interesați de psihoterapia Analizei Tranzacționale (AT) și/sau Gestalt.

Am descoperit cartea puțin după ce am descoperit și Analiza Tranzacțională, acum niște ani, iar la momentul respectiv amândouă (cartea, formarea mea în AT și terapia mea personală) m-au ajutat să mă cunosc mai bine, să-mi recunosc tiparele disfuncționale din relațiile cu cei din jur, dar și cu mine însămi, să-mi dau seama cine sunt și ce vreau, să-mi recunosc emoțiile, să le simt până la capăt și să aleg cum vreau să le folosesc, să pun limite, să devin (mai) flexibilă, să am grijă de mine, să îmi arăt și mie compasiune, să fiu autonomă, dar să o fac fără să ies din relații, să comunic, să mă văd pe mine ca fiind OK, dar și pe ceilalți ca fiind OK, să cer, să accept să primesc, să cresc și să redevin o ”învingătoare”. 

Am fost întotdeauna (sau, mai degrabă de când am început să fiu atentă la care e părerea mea) de părere că orice copil se naște ca fiind perfect, iar rolul părinților și adulților din jurul lui e foarte simplu: să nu-l strice. Copilul vine pregătit să se autoprogrameze pentru stadiul său viitor, acela de adult și ce îi trebuie nu e decât să fie sprijinit să o facă așa cum i se potrivește. N-am crezut niciodată în ideea că unui copil trebuie să-i fie modelată ”răutatea” în bunătate, ci că felul său de a fi nu trebuie să fie alterat către a deveni ”răutate” prin felul în care e crescut. 

Copilul sănătos, dintr-o familie sănătoasă, se naște cu dorință de viață, cu putere interioară. Trece prin etapele specifice vârstei cu deschidere și curiozitate, iar părintele are misiunea de a-l hrăni și nu de a-l schimba (poate doar de scutec sau de haine :)). Fizic și emoțional, de a-l hrăni cu iubire, cu lapte, cu încurajări, cu zâmbete, cu protecție, astfel încât copilul să nu aibă nevoie să se abată de la misiunea lui: aceea de a crește și a se dezvolta. Expunerea copilului la un mediu sigur și potrivit e tot ceea ce are nevoie un bebeluș pentru a-și dezvolta vederea, auzul, vorbitul, mersul, capacitatea de a gândi, de a relaționa, de a se cunoaște, de a se arăta.

Un copil mic sănătos nu are nevoie de un adult care să-l țină de mâini pentru a învăța să meargă, ci doar de un mediu în care să poată exersa, fără să fie oprit din a o face, atunci când e momentul său.
Un copil mic sănătos nu are nevoie de un specialist pentru a învăța să vorbească, ci de un mediu în care să fie expus la limbaj și posibilitatea de a-și antrena mușchii faciali ca să poată rosti sunetele apoi, când va veni vremea. 
Un copil mic sănătos nu are nevoie de pedepse sau recompense pentru a învăța să-și recunoască emoțiile, ci doar de un mediu în care să fie expus la exprimarea emoțiilor și permisiunea de a o face în fiecare zi din viața sa. 

Așa că niciun adult n-ar avea nevoie să învețe să fie un învingător, asta dacă nu cumva cineva l-a dezvățat în copilărie de a fi un invingător. Dacă nu cumva cineva (sau mediul cu totul) nu l-o fi învățat că el însuși nu e OK. Sau poate că ceilalți nu sunt OK. Sau poate că nici el și nici ceilalți nu-s OK. Dacă nu cumva o fi fost expus la experiențe din care a învățat nu să se susțină, ci să se critice. Nu să acționeze autonom și spontan, ci să reacționeze, fără să știe că există:

Un moment potrivit pentru a fi agresiv și un moment potrivit pentru a fi pasiv.
Un moment potrivit pentru a fi împreună cu cineva și un moment potrivit pentru a fi singur (-ă)
Un moment potrivit pentru a lupta și un moment potrivit pentru a lupta.
Un moment potrivit pentru a munci și un moment potrivit pentru a te relaxa.
Un moment potrivit pentru a plâmnce și un moment potrivit pentru a râde.
Un moment potrivit pentru a confrunta și un moment potrivit pentru a te retrage.
Un moment potrivit pentru a vorbi și un moment potrivit pentru a tăcea.
Un moment potrivit pentru a te grăbi și un moment potrivit pentru a aștepta. *

Doar că, în realitate, nu există mediu perfect, așa cum nu există nici părinți perfecți și nici copii perfecți și mulți dintre noi (toți?) vom ajunge să reînvățăm una și alta despre noi, ceilalți și lume, pentru a ne reîntoarce la statutul nostru de ”Învingător”. Cartea asta minunată, despre care vorbesc acum, e o resursă de aur în procesul de autocunoaștere. E scrisă cu responsabilitate, blândețe și confruntare, pe unde e nevoie. E plină de exerciții practice, pe care le poți face când vrei tu, pentru a te cunoaște mai bine și pentru a te înțelege mai bine, dar și pentru a schimba părți din viața ta care nu te mai mulțumesc. Din experiența mea (dar și a clienților cu care lucrez), astfel de cărți cu exerciții practice (sau cursuri) sunt foarte utile în primele etape ale procesului de dezvoltare personală. Sigur, de la un anumit punct creșterea nu se mai poate susține pe cont propriu, din motive evidente, două la număr: 

  1. Mecanismele noastre de apărare au rolul de a ne ține departe de părțile dureroase ale experienței noastre, tocmai pentru a ne ține funcționali și în siguranță, păstrând în ”unghiul mort” părți din noi, amintiri sau experiențe cu totul.
  2. Aceste mecanisme de apărare încep să se predea atunci când persoana începe să se simtă în siguranță… în relație. Pentru că suntem ființe sociale, învățăm să ne cunoaștem prin ochii celor din jurul nostru. În copilărie ne vedem așa cum ne vede mama prin ochii ei, ca într-o oglindă și păstrăm această imagine pe tot parcursul vieții, până când decidem să o schimbăm (dacă decidem să o schimbăm). Iar cel mai ușor de a face asta e tot în relație, pentru că prin relații creștem. Poate fi partenerul, care acum ne privește altfel și dacă ne dăm voie să ne vedem prin ochii lui, începem să ne creștem încrederea în noi. Sau poate fi un prieten sau o prietenă, sau poate fi un specialist, care să ne oglindească părțile bune din noi, care rămân și ele blocate în ”unghiul mort” de multe ori sau care să ne accepte în mod necondiționat, care să ne confrunte cu blândețe atunci când e cazul și care să ne susțină având încredere în noi. 

Însă, până în acest punct, până în unghiul mort, cărțile, exercițiile și introspecția sunt resurse minunate cu care să ne susținem creșterea. 

Pe lângă exerciții și invitația ghidată către introspecție, din această carte vei afla ideile teoretice de bază ale Analizei Tranzacționale, despre felul în care suntem construiți (Părintele, Adultul și Copilul interior), despre scenariile de viață, despre jocurile psihologice, despre stroke-uri și despre cum facem să le cerem/primim (despre stroke-uri am vorbit și eu în podcastul meu ”Podcast Cu Diana (Episodul 16)- Primești Complimentele Și Respingi Criticile?”), despre autonomie și despre multe altele. 

Sper că ți-am atras atenția asupra cărții și sunt convinsă că dacă o veii considera utilă pentru tine, o vei citi cu siguranță. Prietenele mele interesate de dezvoltare personală au primit-o, oricum, cadou de la mine :))

Iar dacă sunteți curioși care sunt celălalte două cărți ”minune” pentru mine din TOP 3-ul meu personal, ele sunt (nu neapărat în ordinea asta) ”Comunicarea Nonviolentă” de Marshall B. Rosenberg și ”Eu sunt OK, Tu ești OK” de Thomas A. Harris, care văd că a apărut în ediție nouă, cu o copertă foarte drăguță.

————————————————————————————————

(*citat din carte, pagina 19)

 

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

facebookinstagramyoutuberss... sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help” ... sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal” ... sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda” Toate aceste titluri...

Ce gust are cartea pe care o citești?

Ce gust are cartea pe care o citești?

”Povești fermecate rusești”... Îmi aduc aminte și acum felul în care lucea coperta cărții ăsteia, cum era roasă la colțul din dreapta jos, cum pe spate avea urme lăsate de un pix cu care măzgălisem (eu, sau poate altcineva?) pe o hârtie pusă peste carte, dar, mai...

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru. Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva...

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

3 cărți bune despre depresie pentru adulți

Ați zice că un om care și-a mutat acasă editurile care tipăresc și vând cărți de psihologie ar putea scrie mai des articole despre astfel de cărți. Iaca, nu și eu. Mi se pare că atât de tare agasez oamenii cu cărțile mele, încât mi-am dat seama...

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Olga, de Bernhard Schlink – O părere despre cărți

Acum un an și ceva am început o nouă rubrică aici pe blog, și anume rubrica denumită ”O părere despre cărți”. În cadrul acestei rubrici, m-am gândit să vă spun părerea mea despre o parte din cărțile citite, pentru că știu cum e să ai nevoie de inspirație atunci când...

3 cărți pentru copii despre perspective

3 cărți pentru copii despre perspective

Vine un moment în viața oricărui copil în care are nevoie să afle despre perspectivele diferite ale celor din jur. Sună impresionant și, de fapt, ei fac asta în fiecare zi și din fiecare interacțiune din jurul lor. Din momentul în care mintea...

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

facebookinstagramyoutuberss În decursul celor aproape 8 ani de când scriu pe blog și am și copila dintâi, am tot scris articole despre camera sau spațiile destinate copiilor. M-am concentrat de la început să fie vorba despre spații flexibile și ușor de modificat,...

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

facebookinstagramyoutuberss... sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help” ... sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal” ... sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda” Toate aceste titluri...

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată...

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să ziceți ”Băi, nu mai pot cu sfaturile de a crește reziliența copiilor la orice”? Sau ”Măi, dar ideea asta de reziliență sună a-i ajuta pe copii să se adapteze la situații nedrepte. Oare doar asta vreau pentru ei”? Sau ”E minunată ideea de reziliență, dar parcă nu mi-e suficient să-i învăț asta, parcă aș vrea să și schimbăm puțin din lucrurile defecte în lume”?

Well, cam tot ce am citit și aflat eu până acum despre pericolele lumii cibernetice se învârteau în jurul acestor idei. Să învățăm copiii să gândească critic, să le creștem reziliența, să le fim sprijin emoțional, să controlăm cât putem, dar fără să simtă că sunt controlați, practic lumea cibernetică e un fel de Vestul sălbatic și trebuie să faci ceva să supraviețuiești acolo. Ok, bun, facem și asta. Dar oare nu mai putem face și altceva? Oare eu, ca părinte, cunosc toate riscurile la care se expune copilul meu online? Oare pot să le intuiesc? De ce în lumea ”reală” există (cât de cât) ideea că există mecanisme de control și protecție (poliția, de exemplu), însă în online nu (prea)? Pare disfuncțional să se pună toată presiunea pe mine și copiii mei să ne protejăm de lucruri care deja ne depășesc.

În contextul acesta, evenimentul la care am participat sâmbătă, organizat de English Kids Academy, conferința ”The Cyber Effect”, cu Dr. Mary Aiken, a venit la fix.

Dr. Mary Aiken este expert mondial în cyberpsihologie, Profesor la Universitatea East London, consilier la Centrul pentru Infracţiuni Cibernetice al Europol şi desfăşoară cercetări şi traininguri cu numeroase agenţii internaţionale, de la INTERPOL la FBI şi Casa Albă.

Și a scris și o carte pe care am început sâmbătă să o citesc și până acum îmi place foarte mult, iar evenimentul a fost un mix între a o cunoaște și a-i cunoaște cartea (practic, a fost o lansare de carte) ”The Cyber Effect – Psihologia comportamentului uman în mediul online”

Am aflat foarte multe de la conferința de sâmbătă, dar cel mai important lucru pe care l-am aflat e că nu e nevoie (doar) să ne adaptăm. E ok să și schimbăm. E nevoie să regândim spațiul cibernetic de la rădăcinile lui, nu să-l luăm de bun. Să-l desfacem în bucăți și să-l refacem. Pentru că acest spațiu a fost gândit pentru utilizatori egali în fața lui. Toată lumea e egală pe internet. Doar că nu e. Există utilizatori vulnerabili, pentru care nu există ”un internet potrivit” la ora actuală. Există copii, există persoane cu diferite tulburări, există persoane în vârstă. Spațiul cibernetic, construit de bărbați, pentru bărbați. Cum ar arăta ”un internet” construit de femei, de mame? Probabil foarte diferit de cum e el acum.

În timpul discursului lui Dr. Mary Aiken mi-am făcut niște notițe, pentru că am vrut să vă împărtășesc și vouă din chestiile care mi-au atras atenția interesul.

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online

De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală, există, ne influențează, există în simbioză cu cea pe care o putem atinge; în 2016, NATO a recunoscut spațiul cibernetic un domeniu concret pentru operațiuni – dar aș vrea să delimităm lingvistic cele două).

1. Puterea anonimității

Una din problemele spațiului cibernetic o reprezinta așa zisa anonimitate. Oamenii, care visează la superputerea invizibilității de pe vremea lui Tristan și a Isoldei, o primesc în sfârșit online și nu știu ce să facă cu ea. Cum să gestioneze această superputere a anonimității și invizibilității? N-o fac prea bine și e important să deschidem discuția asta în societatea noastră: ce putem face pentru a nu mai avea acest spațiu anonim? Ce putem face pentru a nu mai avea copii cu vârste anonime, care accesează zone nepotrivite lor? Ce putem face pentru a nu mai avea trolli și abuzatori cibernetici anonimi, care sădesc frică din spatele unor numere pe care eu, ca mamă, nu le pot descifra.

Am fost în weekend să vedem Joker, un film psihologic extrem de violent (din punctul meu de vedere) și total nepotrivit pentru copii. Lângă noi aveau locuri 3 băieți, cu vârste între 8 și 10 ani, singuri la film. Unul din ei tremura în timpul filmului, deși când l-a întrebat V dacă s-a speriat, a făcut pe puternicul și-a zis că nu. Ne gândeam în ce contexte ar fi putut ajunge acești copii în spațiul acesta nepotrivit pentru ei. Le-au cumpărat biletele părinții lor și n-au știut la ce film îi trimit? Și le-au cumpărat ei online, și nu le-a putut verifica nimeni vârsta? Le-au cumpărat de la casa de bilete și nu i-a întrebat nimeni ce caută la filmul acesta nepotrivit pentru ei? Și, întrebarea majoră, ce a implantat filmul în mințile lor?

Știați că există deja primul AI psihopat? Îl cheamă Norman și îl puteți căuta pe google. Știți cum a ajuns să aibă trăsăturile din zona psihopatologiei? Fiind expus la imagini din zona întunecată a Reddit-ului. Yup…

2. Efectul de dezinhibare online

Poate ați întâlnit și voi (sau poate chiar vi s-a întâmplat vouă înșivă/însevă) oameni care fac online lucruri pe care în mod normal nu le-ar face. Pun poze indecente, deși n-ar umbla în sutien pe stradă, sunt mai dezinvolți (și eu sunt mult mai dezinvoltă online decât în persoană, arătăm ca două ființe diferite), spun lucruri pe care în mod normal nu le-ar spune. Practic e un efect similar stării de ebriatate, când pică filtrele și limitele proprii, sistemul moral și rămâne o libertate mai bine sau mai rău înțeleasă…

3. Prezența cibernetică și imersiunea

Intri pe mail să verifici ceva scurt și 2 ore mai târziu știi tot ce s-a întâmplat pe facebook, ai pus 5 poze pe instagram, ai comandat 3 perechi de cizme și acum te dai pe pinterest, ca să vezi cum își decorează alții casa. În spațiul virtual există o adevărată distorsiune a timpului, lucrurile escaladează rapid și se amplifică ușor. Nu suntem pregătiți pentru acest spațiu, pe care creierul nostru nu îl poate percepe cu adevărat (avem la activ milioane de ani de interacționat în spații reale, cu oameni reali…).
Știați că numărul ideal de conexiuni pe care un om le suportă fără a trece în zona de anxietate socială e de 150? Câți prieteni ai pe facebook+instagram+Twitter și pe alte platforme pe care le mai folosești? Câți oameni sunt în grupurile de facebook în care activezi? Câte persoane urmărești pe site-uri? Pentru creier numărul ridicat de conexiuni pe care le avem în mediul virtual e extrem de obositor.

Un alt lucru interesant pe care l-am reținut de la conferință e că spațiul cibernetic e spațiul în care se vinde și se cumpără atenție. Spațiul cibernetic în sine e construit astfel încât să-ți capteze permanent atenția.

Despre reziliență

Acum, să revenim puțin la reziliență și la ce spune Dr. Mary Aiken despre ea. Reziliența e acea abilitate care poate fi învățată doar atunci când ești expus și e un mecanism de capitulare.

OK, din traume creștem, există creșterea post traumatică, reziliența e importantă.
Dar oare chiar vreau să expun copilul la pornografie la 9 ani ca să-l învăț cum să se apere de ea?
Chiar trebuie să-i povestesc în detaliu despre Dark Web și ce poate găsi acolo, ca să se poată păzi de el?
Chiar trebuie să-i spun să fie atent pe forumurile cu cheat-uri pentru jocuri, pentru că acolo e zona de racolare pentru a ajunge în Dark Web și a face lucruri teribile?
Da, momentan trebuie, dar cum ar fi să nu mai fie nevoie? Cum ar fi să nu învăț eu reziliență pentru a-i povesti copilului despre pornografie la o vârstă nepotrivită, și-aș face ceva să schimb lucrurile. OK, eu singură nu pot. Dar mai mulți putem. Dr. Mary Aiken povestea care a fost traseul ei în Irlanda pentru a schimba în Irlanda vârsta acordului pentru site-urile de socializare de la 13 ani la 16 ani, deși nimeni nu părea să o susțină. OK, eu nu sunt specialist de renume mondial ca ea, dar hai să nu ne resemnăm, ci hai să creăm și să construim altceva, diferit.

Mai zicea ceva Dr. Mary Aiken. Povestea despre cât de greu e să faci un studiu pe tema tehnologiei. Până găsești subiectul, primești acordul, primești fondurile, strângi datele, le analizezi și le publici, pot trece și 5 ani, iar fenomenul pe care-l analizezi e deja dispărut. Așa că e important ca specialiștii din domenii să vorbească despre tehnologie și beneficii și pericole chiar și fără studiile astea, ci din ce știm până acum. Și, nu, nu prea avem studii longitudinale, dar avem o direcție deja, putem observa o dinamică a societății, a familiei, putem vedea dinamica la nivel micro, dar și macro.

Nu sunt cyber-polițist și nici n-am cum să fiu…

Copiii și tehnologia

În lumea în care trăim, bebelușii au ajuns să fie în competiție cu smartphone-uri pentru atenția părinților lor. Un adult își verifică telefonul de 200 de ori pe zi, în medie. Și îl atinge de 2617 ori pe zi, tot în medie. Astea sunt niste momente în care nu face contact vizual cu copilul, în care nu e prezent cu adevărat.
Apoi, să discutăm despre bebelușii expuși la televizor sau tabletă, când chiar nu se pot apăra. Mai mult de două ore de expunere a unui bebeluș la un ecran în poate afecta creierul. Și, ce e deja clar, expunerea la tehnologie le recablează creierul. În bine sau în rău, asta rămâne de văzut.

AAP (Asociația Americană de Pediatrie) face următoarele recomandări, referitoare la timpul de expunere a copiilor la ecrane:

0-18 luni – deloc, poate mai puțin videochatting când și când cu o bunică, o mătușă, un bunic, un unchi
18-24 de luni – pot viziona programe de calitate înaltă ÎMPREUNĂ cu părinții lor
2-5 ani – cel mult o oră pe zi, programe de calitate, ÎMPREUNĂ cu părinții lor
6 ani + – limite consistente în legătură cu timpul de expunere, iar expunerea nu trebuie să interfereze cu timpul de somn și mișcare fizică

Am scris pe nerăsuflate până acum și aș mai scrie, dar vă las să descoperiți și cartea, în care toate subiectele astea și altele în plus sunt detaliate și explicate. Și vă invit să vă uitați și la serialul CSI: Cyber, construit pe baza cazurilor pe care Dr. Mary Aiken le-a rezolvat împreună cu autoritățile (pare să aibă o viață palpitantă). Încă nu m-am uitat, dar am de gând.

Ah, și să închei cu ceva concret cu care am rămas după tot ce am auzit sâmbătă:
dacă tu te poți conecta să vezi unde e copilul tău și ce face, oricine poate face asta.
Well, ceas cu GPS, ne gândim dacă te mai vrem în familia noastră sau nu…

Dacă ați fost și voi, cu ce ați rămas? Dacă n-ați fost, am auzit că va veni și anul viitor (și că oricum a început să lucreze cu autoritățile din România, ca să ne punem și noi nițel în ordine cu haosul din spațiul cibernetic românesc) și vă recomand cu căldură să veniți. Anul acesta au fost 700 de persoane în Aula Magna de la Politehnică. Incredibil vibe. Cei de la EKA s-au întrecut pe sine cu organizarea…

Camera copilului care crește

Camera copilului care crește <3

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

Când eram eu în școală am aflat despre faptul că avem 5 simțuri. Bunica le tot repeta cu mine și îmi spunea că sunt importante și că e important să știu care e care și ce se face cu ele. Nu înțelegeam atunci foarte bine de ce, însă acum pricep. E modul în care învățam eu… lumea. Învățam despre cum funcționează ea, cream trasee neuronale, puneam bazele informațiilor ulterioare pe care urma să le acumulez. Cu alte cuvinte, să-mi folosesc cele 5 simțuri cât mai mult însemna că o să fiu… deșteaptă. Nu la nivel de IQ, ci la orice nivel, pentru că să fii ”deștept” înseamnă mult mai multe decât să poți recita Luceafărul. Ba chiar, de multe ori, să fii deștept poate însemna să refuzi să înveți Luceafărul :))

Între timp, cum zona mea de studiu chiar s-a dus în direcția despre importanța căreia îmi tot povestea bunica (periodic îmi amintesc despre frânturi de discuții cu ea despre Freud, despre Jung, despre Maslow, despre Pavlov) și am aflat că între timp știința discută despre mai mult de 5 simțuri. La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea. Modul în care simțim durerea, modul în care simțim gusturile, chiar și modul în care vedem sau auzim lucruri sunt (din punctul meu de vedere) enorm influențate de acest al nouălea simț… Cel al experienței de viață.

În fine, îmi propun să mai studiez perspectiva asta și până una alta să vă povestesc despre celelalte simțuri.

    • Simțul vizual

      Simțul vizual este responsabil, după cum bine îi spune și numele, cu văzutul. Ochii captează o imagine, forme, culori, lumină, mișcare și transmite informația către zone ale creierului care îi dau sens. Cam cum funcționa pe vremuri developatul pozelor de pe film, doar că în creier răspunsul este atât de rapid, încât nici nu ne dăm seama de el.
      Simțul vizual este extrem de important și în comunicare. Cu ajutorul simțului vizual percepem comunicarea non-verbală, de exemplu.

      Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului vizual:

      – jucați jocuri de memorie cu cartonașe (un set de cartonașe pe care copilul le vede și apoi dispar din raza lui vizuală, iar el trebuie să-și amintească ceea ce a văzut)
      – jucați jocuri de memorie cu găsit perechi (cartonașe sau cărți de joc puse cu fața în jos, iar copilul trebuie să întoarcă aceste cartonașe unul câte unul, pentru a descoperi cât mai repede perechile)

      – jucați jocuri de genul ”Who is Who”
      – folosiți lumina și oglinzile în jocul copiilor

      • Simțul gustativ

        Simțul gustativ sau papil-gustativ se referă la a simți gusturi. E important pentru siguranța personală să poți face diferența dintre gusturi, mai ales dacă e să privim în evoluția noastră, când un gust rău putea atrage atenția asupra unui aliment otrăvitor.
        Copiii încă și-au păstrat această reținere legată de mâncare și au tendința de a refuza gusturile noi, care sunt în afara zonei lor de confort.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului gustativ:

        – organizați împreună degustări diferite; de fructe, legume
        – alternează gusturi dulci cu gusturi sărate sau amare și discutați despre intensitatea și modul în care sunt resimțite
        – încercați să aflați dacă e adevărat că anumite gusturi se simt în anumite zone ale limbii

      • Simțul tactil

        Simțul tactil se referă la ce anume simțim cu pielea noastră. Pielea noastră, acest organ lung și mare, care ne protejează interiorul. Drept urmare, e important ca pielea noastră să facă (desigur, cu ajutorul creierului) diferența dintre o atingere plăcută și una periculoasă.
        Atunci când o persoană are dificultăți în a procesa informațiile senzoriale legate de simțul tactil, această diferență nu se mai face atât de ușor, astfel încât fie crește foarte mult toleranța la durere, ceea ce poate fi periculos, fie crește foarte mult sensibilitatea, astfel încât orice atingere este dureroasă și/sau neplăcută din punct de vedere psihologic.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului tactil:

        – alegeți împreună 10 obiecte pe care le puteți folosi pentru a atinge pielea (care să ofere experiențe senzoriale diferite). ”Cobaiul” este legat la ochi, iar ”omul de știință” pune obiectele respective, pe rând, în contact cu pielea cobaiului. Cobaiul trebuie să ghicească ce obiect l-a atins.
        – așezați în fața copilului două castroane mari. Unul din castroane conține apă caldă, iar celălalt apă rece. Invitați copilul să bage mâinile în castroane, numărați până la 5, apoi schimbați castroanele între ele (astfel încât, mâna care a stat în apă caldă să fie acum în apă rece și invers).
        – desenați copilului diferite forme geometrice în palmă (sau litere, dacă e un copil care deja știe bine să citească) și lăsați-l să ghicească ce anume ați desenat
        – invitați copilul să meargă desculț pe diferite suprafețe

      • Simțul vestibular

        Simțul vestibular se referă la poziționarea noastră în spațiu, la echilibru, la orientare. Informațiile sunt corelate cu imaginile și sunetele pe care le percepem și ajută la orientarea noastră fizică în lume. Simțul vestibular ne transmite și în ce poziție stăm (orizontal sau vertical sau cu capul în sus sau cu capul în jos) în funcție de cum e amplasat capul în raport cu forța gravitațională. Inteligent, nu?
        De exemplu, atunci când avem urechile înfundate, simțul vestibular funcționează cu dificultate.
        Atunci când o persoană are dificultăți legate de acest simț, pare mai împiedicată, cade ușor, îi e greu să facă sport.

        Activități pe care să le faci cu copilul pentru dezvoltarea simțului vestibular:

        – mersul pe o bicicletă pentru copii sau pe o trotinetă pentru copii, sau pe role, sau pe skateboard
        – jocurile fizice, în care (în funcție de toleranța copilului) adultul îl transformă în avion, în elicopter, în săgeată, îl sucește și răsucește cu capul în sus, în jos, în toate felurile (util și pentru simțul proprioceptiv, vezi mai jos)
        – faceți astfel de activități în timp ce copilul este privat de simțul vizual și auditiv (legat la ochi și cu căști de antifonare la urechi); recomand activitatea aceasta cu copii mai mari. Cei mici tind să se sperie
        – sau… pur și simplu mergeți cu copilul în parc și lăsați-l să se urce pe toate jucăriile, să coboare, să stea cu capul în sus sau în jos, să sară, să-și țină echilibrul.

      • Simțul proprioceptiv

        Simțul proprioceptiv este foarte asemănător cu cel vestibular. Dacă simțul vestibular ne ajută să ne poziționăm în spațiu în funcție de cum și unde stă capul nostru, simțul proprioceptiv își ia informațiile de la mușchii noștri, de la ligamente și încheieturi. Copiii au nevoie de joacă liberă pentru a-și dezvolta acest simț. Adesea ei au comportamente care pe noi, adulții, ne enervează și-atunci îi oprim. Dar nu știm că îi oprim din a-și trezi și dezvolta acest simț foarte important.
        Când mai lucrez cu părinți care sunt iritați sau se tem pentru copiii lor care își mestecă gulerul de la hanorac, sau care pun mâna ”pe toate alea”, care se bâțâie permanent, care se joacă prin împins și-așa mai departe, le trimit, adesea, să urmărească acest filmuleț care explică toate aceste comportamente.
        Vă invit și pe voi să-l urmăriți. Iar la final o să vedeți câteva idei de activități/jocuri pe care să le inițiați cu copiii, sau pe care să nu le mai opriți atunci când copiii sunt antrenați în ele:

 

  • Simțul interoceptiv

    Simțul interoceptiv este cel mai nou simț despre care se discută și se referă la senzațiile pe care le simțim în corpul nostru. Foamea, setea, nevoia de a merge la toaletă, dureri, felul în care se simte o gură de apă rece alunecând pe gât în jos. Toate astea le simțim datorită simțului introceptiv.
    Din păcate, de multe ori sabotăm acest simț atunci când hrănim copilul neînfometat, atunci când îl invităm să folosească olița după programul pe care îl dictăm noi.
    Ca activități nu vă recomand mare lucru, decât să invitați copilul să asculte ce simte corpul lui. Să asculte dacă burtica lui îi spune că îi e foame, sau dacă pipi vrea să iasă afară, de exemplu.

Copiii și Doni

Copiii și Doni

Mă uit la copii cum învață enorm de multe din relația cu Doni și știu că am mai scris și vorbit despre asta, dar chiar simt acum nevoia să o reiau.

Învață cum să fie

– Diana, e adevărat ce zice Fip?

– Diana, e adevărat ce zice Fip?

– La mine la grădiniță e o legendă!
– Nu te cred. Nu are cum să fie o legendă la tine la grădiniță. Cred că minți.
– Nu, nu mint. Chiar e o legendă la mine la grădiniță.
– O s-o întreb pe mama ta, să-mi spună ea. O s-o întreb dacă e adevărat că e o legendă la tine la grădiniță.

Importanța stimulării senzoriale a copiilor

Importanța stimulării senzoriale a copiilor

Piaget spune că punctul de plecare al dezvoltării copilului sunt reflexele (reflexul suptului, de apucare, etc.) cu care acesta se naște. Copilul vine la pachet cu aceste reflexe în primul rând pentru a putea supraviețui. Dar, odată cu trecerea timpului, bebelușul va sofistica reflexele primare și le va transforma până la urmă în acțiuni deliberate.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

 

Vorbeam zilele trecute cu niște prieteni despre cum eram când s-a născut Ema. Nu mai fusesem niciodată mamă până atunci și habar n-aveam de unde să încep cu asta. Țin minte cât eram de nepricepută în maternitate. Am vrut, la un moment dat, să-i schimb eu scutecul Emei, moment în care a început să se scurgă meconiul din ea. Am paralizat de frică. Și eu și V. Era și un prieten cu noi, care ne-a ajutat mult. A scos telefonul și a filmat momentul de panică.

Să vină o asistentă și să schimbe copilul!

Pentru că ele știau mai bine și puteau mai bine. Să vină și să ia copilul ăsta murdar și să mi-l aducă înapoi curat, cu scutec nou! Așa am funcționat în primele zile. Pierdută în spațiu. De fapt, ce zic eu… Nu în primele zile, ci în primele săptămâni. Nu eram deloc sigură pe mine. Și cum aș fi putut să fiu? Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

1. Viața nu trebuie să fie ca înainte, dar poate fi. E OK și așa, dar și așa

Auzeam în jurul meu despre mame model, care arătau la fel ca înainte de sarcină, imediat ce născuseră. Îmi aminteam de o tipă pe care o întâlnisem la salon, pe vremea când eram însărcinată. Venise să-și facă unghiile, iar manichiurista era uimită de cât de bine arăta. ”Păi, când ai născut?” ”Acum 5 zile” Wow… după 5 zile ea era ca scoasă din cutie, la manichiură? Și nu e vorba aici doar despre cum arăta, ci și despre ce făcea. Putea să iasă din casă la 5 zile de la naștere, fără copil, fără nimic? Oare chiar s-o fi simțit așa de bine cum spunea? Nu îi era dor de bebeluș? Nu era îngrijorată că plânge după ea? Poate da… Poate nu… Poate așa îi era ei ok. Poate așa credea ea că trebuie să-i fie ok. Esențial e că nici măcar nu era treaba mea.  Și tot esențial e că ce e ok pentru alții, nu e musai ok și pentru mine. Că e ok dacă eu la 5 zile de la naștere încă simt dureri mari. Că e ok dacă nu reușesc să ajung la salon. Că e ok inclusiv să nu-mi doresc să ajung la salon. Că e ok să fiu nepieptănată și să mă concentrez doar pe bebeluș. Sau că e ok să le fac pe amândouă, imperfect, cât să fim sănătoși mental amândoi. Tot ce vă face pe voi, pe tine și pe bebeluș, fericiți (sau ”nu nefericiți”) e perfect. Mai ales pentru perioada asta. Copiii cresc și timpurile alea, parcă demult apuse, revin. Copiii vor la bunici, în tabere, să doarmă la prieteni. Dă-ți timp și nu te grăbi să ajungi acolo. Nu pune presiune pe tine să poți face imediat ce ai născut tot ceea ce puteai face înainte. E minunat dacă poți să le faci. Dar e minunat și dacă nu poți să le faci…

2. Nu te izola

Faptul că am născut și că am mereu un copil după mine nu înseamnă că trebuie acum să mă izolez de specia umană. Am suferit mult pe tema asta, o vreme. Când toată ziua nu socializam decât cu doamna de la supermarket, iar când venea seara V. eram atât de nevorbită și de nesocializată, că îl zăpăceam…

Hai în Comunitatea Părinților Implicați!

Îmi era greu din punct de vedere logistic. E complicat cu căruciorul după tine, pentru că e greu pe borduri, pe scări, în zone înguste, în unele magazine. E complicat cu alăptatul, atunci când ți-e rușine să o faci în public. E complicat să pleci cu tot arsenalul după tine. Doar ai văzut peste tot că trebuie să fii super organizată ca mamă și să ai o geantă de cărucior de dimensiunile unei mașini mici.

După câteva luni (și – mai ales – la al doilea copil), am prioritizat diferit. Am lăsat căruciorul greoi și am pus copilul în wrap. Am învățat să alăptez din wrap, ca să nu mă mai stresez cu asta. Am selectat din arsenalul recomandat și am plecat cu o gentuță mică, dar suficientă, după mine. Cu ocazia asta, am reînceput să socializez. Am reînceput să ies la cafele (ce bine că nu se mai fumează în spațiile publice!), să mă plimb aiurea pe străzi, să mă văd cu prietenele fără copii, să bat librăriile și mallurile, să văd oameni, să-mi fac prieteni noi.

3. Pune-ți mintea la contribuție

De multe ori, faptul că centrul universului nostru e acum bebelușul, ne face să simțim că ne plafonăm. Dacă nu e cazul tău, mergi la punctul următor. Dar dacă e, dacă simți că ți-e dor de discuții inteligente, dacă simți că te ofilești intelectual sau practic, pune mâna și fă ceva. Învață limbi străine, fă cursuri de mărgelit, citește despre antropologie, economie sau ce te interesează pe tine. Citește în timp ce doarme bebelușul, sau în timp ce te plimbi prin parc, pune-ți cursurile audio în căști sau în boxele mașinii (când va mai crește copilul s-ar putea să nu mai fie de acord să asculte despre strategii de marketing, așa că profită acum, cât poți), caută audio-bookuri

Sunt multe cursuri pe care le poți face de acasă, în ritmul tău. Dacă simți că te plafonezi, nu te mai plafona!

4. Dormi

OK, asta e overrated. Și știu că după ce adoarme bebelușul ai nevoie de timpul tău. Dar… îl folosești eficient? Dacă faci ceva util pentru tine, care îți bucură sufletul, e ok. Dar dacă e ceva gol de sens, care nu face decât să treacă timpul și nu-ți aduce niciun beneficiu, oprește-te și culcă-te.

Energie primești din somn sau din lucrurile relevante pentru tine pe care le faci. Nu din scrollat obsesiv feedul de facebook și instagram timp de o oră.

5. Copilul nu ”trebuie”

Serios, fiecare copil e diferit și nu trebuie decât iubit și respectat. Dă foc tuturor cărților care îți propun soluții magice pentru o noapte de somn neîntreruptă, un bebeluș ”ascultător” sau mai știu eu ce. Nu există soluții magice. Există soluții care pot funcționa, dar cu mult efort din partea ta, deci frustrante. Și, de cele mai multe ori, afectând dezvoltarea naturală a copilului.

 

Atunci când îți e greu cu ceva, a schimba bebelușul nu e cea mai bună soluție (sunt delicată… aș vrea să spun că asta nu e o soluție deloc). Caută soluțiile în altă parte, caută ajutor, caută sprijin, schimbă mediul, schimbă rutina, schimbă așteptările.

6. Poartă-ți copilul

Multe din problemele tinerelor mame se rezumă la ”bebelușul nu stă deloc singur, iar eu nu apuc deloc să spăl rufe/gătesc/fac curat/altele”

Asta e problema cel mai simplu de rezolvat. Cere ajutor să înveți să porți un wrap/sling/ssc și pune bebelușul acolo. Poți găti cu el în sistem, poți da cu aspiratorul, poți face orice. Reticența multor mame vine din motive ce nu au nicio legătură cu purtatul în sine, ci mai degrabă cu așteptările pe care ea le are de la copil și viața ei. E adevărat, am fost crescuți diferit, vedem la televizor modele diferite de copii, unii care stau și se joacă singuri, dorm singuri după ce mama a stins lumina și se mai trezesc dimineața, dar asta nu e norma. Astea sunt, mai degrabă, excepțiile.

Nu vrei să-ți porți bebelușul în brațe? De ce? Ia o pauză și gândește-te, pe bune. Te doare spatele? Sau te temi de cuplul malefic Senvață Înbrațe? Gândește rațional. Până la ce vârstă te temi că va cere să fie purtat? Ce o să se întâmple dacă n-o să mai vrea jos din brațe? Toate temerile au soluții. Te temi că o să fie nevoie să-l porți în brațe până când o să fie prea greu? Ok. Atunci, când o să fie prea greu, o să-l dezveți, dacă va fi nevoie. Te temi că n-o să mai vrea să stea și cu altcineva? E perfect normal să te prefere pe tine. Cu toate astea, în ciuda purtatului în brațe, copilul poate dezvolta o relație și cu alt adult, nu?

Caută bine temerea reală. Și caută-i și soluția. Te provoc: soluția să fie diferită de ”nu-l port, mai bine îl învăț să stea și singur” 🙂

7. Renunță la pijamale

Știu, sunt confortabile. În primele săptămâni de viață ale copilului sunt o uniformă minunată. Dar, să petreci 2 ani în pijamale e cam mult. Chiar dacă stai mult timp pe acasă, cumpără-ți niște haine de casă drăguțe. Ia copilul la baie cu tine, poartă-l dacă e nevoie și piaptănă-te. Pune-ți și un rimel pe gene, dacă reușești. Dacă nu, e ok. Dar ieși din pijamale!

Poartă fusta aia de piele care îți place. Poartă tutu-ul ăla turcoaz. Ce-o să se întâmple? Se vor murdări dacă te tăvălești pe jos cu copilul? Foarte bine. De-asta avem mașină de spălat și servicii de curățenie.

Pune ceva pe tine care să te facă să zâmbești atunci când te uiți în oglindă sau când îți faci un selfie cu bebelușul.

 

8. Încearcă să alăptezi

Știu că poate părea dificil și dureros și complicat și obositor. Dar poate să nu fie așa. Poate să fie chiar mai simplu decât hrănitul cu biberon. Pe lângă faptul că așa e natural să facem și că asta e cea mai sănătoasă variantă pentru bebeluș și pentru tine, poate chiar să-ți fie și ție mai simplu. Gândește-te: nu ai biberoane de spălat, nu trebuie să cumperi lapte praf, când pleci în oraș nu trebuie să iei termosuri cu tine, nu trebuie să te întorci acasă pentru că ai uitat sau nu-ți mai ajunge laptele praf/apa, în concedii e de vis, noaptea nu trebuie să fugi până la bucătărie șamd.

Dacă simți că e dureros, să știi că nu așa trebuie să fie. Deci, dacă e dureros, ceva nu se întâmplă ok acolo. Cheamă un consultant în alăptare (certificat IBCLC) să te ajute. 

9. E OK să nu le poți face pe toate

Nu, pe bune. Chiar e OK. Și cine nu e de acord cu asta, să fie sănătos. Dar, în primul rând, tu trebuie să fii de acord cu asta. Și să stabilești niște limite. Știu că soțul vrea o ciorbă caldă când ajunge seara acasă și că mama vrea să-i primești pe verii nu știu care, ca să vadă copilul, și că soacra se așteaptă să ai perdelele și geamurile curate și că prietenii vor să-i primești cu prăjituri și suc. Spune-le că nu poți. Și cere-le ajutorul. Nu reușești să gătești o ciorbă. Soțul vrea musai? Găsiți alte soluții. Să gătească altcineva pentru voi o vreme. Să o mănânce la restaurant. Să o comandați acasă. Să o pregătească el… Fă-te auzită! ”Nu pot! Ajutați-mă!”

10. Include și tatăl

Știu, nu schimbă scutecul la fel de bine ca tine, nu-i ține capul suficient de bine, deranjează tot sertarul de haine atunci când caută o pijama… Lasă-l să încerce. Lasă-l să se implice. Lasă-l să învețe. Nici tu nu schimbai scutecul la fel de repede ca acum. Și nici nu-i țineai capul prea bine. Și intrai în panică atunci când nu găseai ceva ce-ți trebuia. Dar, pentru că petreci atâtea ore cu bebelușul și pentru că ai exercițiu, le faci mult mai repede și mai bine acum. Lasă-l și pe el să exerseze.

De multe ori, clientele mele se plâng de soți. Că nu ajută, că nu petrec timp cu copilul. Dar, când ne întoarcem la perioada de după nașterea bebelușului, aflăm că tații au fost excluși din uniunea mamă-bebe… Nu ajunge acolo. Iar dacă îl vezi că evită, ei bine… află că și lui îi e frică. Și că cea mai bună metodă să scape de frică e să vadă că poate. Încurajează-l, oferă-i ocazii, susține-l. Nu-l opri, nu-l încurca, nu-l critica. Nu uita, sunteți în aceeași echipă 😉

Iar ASTA este pentru tați…

Despre alăptare –  Ganduri si tristete

Despre alăptare – Ganduri si tristete

Eram zilele trecute în mașină și ascultam, împreună cu copiii, un post de radio pentru copii. La un moment dat, aud o doamnă cum vorbește despre alăptat. Începe frumos și mă bucur că am copiii cu mine să audă ceva atât de normal la radio. Cum alăptatul e benefic...

Sfaturi gresite in alaptare

Sfaturi gresite in alaptare

  Am reușit să alăptez doi copii Am reușit să alăptez doi copii fără să am probleme de alaptare. Într-o țară în care doar 12% dintre mame reușesc să alăpteze exclusiv în primele șase luni, mie mi se pare că e o mare performanță. Deși, ca să fiu perfect sinceră,...

Ți-ai scris deja povestea vieții?

scrie-ti povestea

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.

Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Drept urmare, credințele pe care noi le avem astăzi despre noi înșine și despre lumea care ne înconjoară s-au format acum mult timp și nu sunt niște alegeri raționale pe care le facem aici și acum. Credințele noastre despre lume vin de pe vremea când eram un micut fetus și sunt stocate în subconștient, acea parte a creierului nostru care e responsabil de orice idee, gând, emoție, etc. de care nu suntem conștienți. De fapt, se pare că 95% din tot ceea ce facem noi vine din subconștient. Și, după cum spuneam, și credințele noastre vin tot de acolo.

 

Planul de viață

Eric Berne scrie în cartea sa ”Ce spui după bună ziua” că planul de viață este făcut în copilărie, întărit de către părinți, justificat de alte evenimente ulterioare și culminează cu alternative pe care ni le alegem. Planul de viață ne ghidează în toată călătoria noastră, din momentul nașterii până în momentul în care murim.

Dar de ce ne facem un plan de viață?

E simplu. Pentru că avem nevoie de o soluție. Oricum ar fi fost copilăria noastră, bună sau rea, frumoasă sau nefericită, scopul nostru principal a fost să primim atenția și iubirea necondiționată a părinților noștri (și, probabil, încă mai este). Pentru că ăsta e scopul principal al copiilor, de asta au nevoie să crească și să devină adulți echilibrați. Antropologic vorbind, de asta aveam nevoie pentru a supraviețui. Un copil care primește atenție și este iubit, va fi protejat de pericole și va supraviețui.

Căutăm soluția la nevoia noastra de atenție și iubire necondiționată și decidem (desigur că nu rațional și nu conștient) că așa vom proceda toată viața noastră.

Planul de viață și poziția pe care ne-o asumăm

Scriam mai sus că scopul copiilor este acela de a câștiga atenția și iubirea necondiționată a părinților lor. Ceea ce înseamnă că felul în care părinții răspund la această nevoie a copiilor este foarte important în dezvoltarea lui și în decizia pe care o ia copilul referitor la mediu. Cu fiecare experiență prin care trece, copilul decide cum este mediul și cum este el însuși. În jurul vârstei de 6 ani, decizia e luată în mare parte și nu va mai fi schimbată (decât foarte greu).

Eu sunt OK, tu ești OK

Un părinte care răspunde nevoii bebelușului sau copilului său, un părinte care simte iubirea necondiționată pentru copil, un părinte echilibrat care își dorește copilul aproape îi va transmite acestuia că ”merită”. Merită să se fi născut, merită să existe, merită să fie minunat. Copilul va primi mesajul că totul este în regulă cu el și va învăța că părintele este demn de încredere.
Va extrapola această viziune asupra mediului său și va concluziona: Și eu sunt OK, dar și tu ești OK.

Dar părinții care nu răspund la aceste nevoi de bază ale copilului, nu transmit același mesaj.

 

Eu sunt OK, tu nu ești OK

Un părinte care va fi extrem de permisiv cu copilul, care îl va proteja prea mult sau care nu va ghida copilul în călătoria sa de la ”eu sunt centrul universului” către ”eu sunt parte din univers”, va crea o altă perspectivă. Copilul va înțelege că el însuși este OK, dar ceilalți nu sunt OK. Și se va poziționa cu superioritate mereu.

De asemeni, un copil căruia îi va lipsi constant controlul asupra propriei persoane, un copil cu părinți inflexibili, va putea aborda aceeași poziție de superioritate, încercând să contracareze inferioritatea în care a fost pus constant. Decizia sa pentru viață va fi ”Eu când o să fiu mai mare decât tine, o să te pot umili la rândul meu”.

Eu nu sunt OK, tu ești OK

Atunci când copilul nu va primi susținerea părintelui, când nu se va simți protejat și iubit de acesta, atunci când părinții pun pe umerii copilului presiunea fericirii lor și îl responsabilizează cu asta sau atunci când părinții săi se ceartă sau trec prin divorț și nu îi explică suficient de clar că motivul nu este el, va gândi despre sine că e ceva greșit cu el. ”Dacă eu nu pot să o fac fericită pe mama, înseamnă că ceva nu e OK cu mine”. ”Dacă eu nu pot să-i împac pe tata și pe mama, atunci ceva nu e OK cu mine”. Astfel de copii vor pleca mereu din poziția eu nu sunt OK, doar tu ești OK, acceptând pe parcursul vieții discriminări, incorectitudine sau abuz.

Eu nu sunt OK, tu nu ești OK

Iar copiii neglijați emoțional, abuzați, cu părinți total dezinteresați de persoana lor, cu părinți alcoolici, din familii complet destabilizate, vor învăța ceva mai trist. Și anume că nici eu nu sunt OK și nici tu nu ești OK. Iar dacă niciunul dintre noi nu este OK, nu are rost să mai facem nimic, sau dacă eu oricum nu sunt OK, dar nici tu nu ești, ne putem distruge reciproc.

Claude Steiner crede că bebelușii se nasc cu percepția eu sunt OK și tu ești OK, dar că asta se schimbă atunci când ceva se interpune interdependenței dintre mamă și copil.

De la această poziționare a noastră în viață începem să ne scriem scenariul de viață.

 

Cele 6 tipare de comportament/de eșec

Pe lângă poziționarea noastră în viață, ne mai folosim și de alte instrumente pentru a ne scrie scenariul de viață, care sunt, de multe ori, contraproductive. Toate provin din copilăria noastră și se repetă, predictibil, atâta vreme cât nu suntem conștienți de ele și nu încercăm să le schimbăm, prin mult efort voluntar.

  1. Secvența ”după”

    Persoanele anxioase își ghidează viața după ”secvența după”. Aceste persoane nu se pot bucura de momentul prezent, temându-se de un eveniment din viitor, care ar putea surveni imediat dupa acțiunea prezentă.
    De multe ori secvența ”după” se transformă într-o profeție auto-împlinită, pentru că această secvență tinde să demotiveze.
    ”După ce o să îi spun, o să ne certăm”, ”După ce o să ne căsătorim, nimic nu o să mai fie la fel”.
    Secvența ”după” nu trebuie să fie mereu legată de un eveniment ulterior negativ. Dar, de multe ori, această secvență duce la procrastinare. ”O să mă duc în concediu doar după ce o să produc 70000 de lei”.
    O altă perspectivă a acestei secvențe este că ea poate fi folosită și în momentele în care prezentul ni se pare dificil de suportat. ”Voi fi fericită doar după ce voi deveni mamă” ”Mă voi simți bine cu mine însămi doar după ce voi slăbi 10 kilograme”.
    Această secvență se formează, în general, în cazurile în care copilul nu a fost lăsat să se bucure de momentul prezent, ci transpus mereu în viitor (ceea ce pentru un copil, care trăiește în ”aici și acum” este foarte greu de dus).

  2. Secvența ”până când”

    Atunci când momentul prezent este dificil, unele persoane simt nevoia să se agațe de ceva care să le facă să se simtă mai bine. În aceste cazuri, în loc să facă ceva pentru a schimba realitatea în care nu sunt fericite, astfel de persoane pun această responsabilitate în cârca unui ”eu de mâine”. ”Eul de mâine” va rezolva problema cu care eu mă confrunt astăzi.
    Așa că voi fi nefericit până când ”eul de mâine” sau o altă persoană căreia îi voi pune în brațe responsabilitatea propriei fericiri îmi va rezolva problema.

  3. Secvența ”întotdeauna”

    Tipică persoanelor care intră adesea în rolul de victimă, secvența ”întotdeauna” transmite mesajul că nimic nu se poate schimba și că aceasta este starea de fapt a propriei vieți. ”Mie întotdeauna mi se întâmplă asta”, ”Tu întotdeauna mă rănești” vă sună cunoscut?

  4. Secvența ”niciodată”

    Similară secvenței ”întotdeauna”, secvența ”niciodată” este tipică tot persoanelor care aleg rolul de victimă. În acest caz nu se întâmplă mereu lucruri rele, ci niciodată nu se întâmplă lucruri bune. ”Eu niciodată nu am dreptate” sau ”Ei niciodată nu mă vor respecta”.

  5. Secvența ”aproape”

    Secvența ”aproape” vine adesea la pachet cu următorul mesaj pe care copilul l-a primit de la părinte ”Tu nu ai voie să fii bun/Tu nu ai voie să fii mai bun decât mine”, chiar dacă acest mesaj nu a venit în cuvinte explicite. Atunci când părinții intră într-o competiție (desigur, nu conștientă) cu copilul, mesajul acesta va fi. Copilul va intra atunci în următorul conflict: ”vreau să fac asta pentru mine, dar vreau și acceptarea și iubirea necondiționată a părintelui”, pe care nu o va primi dacă va fi mai bun decât el. Așa că va greși, va pierde, nu va reuși. Copilul, devenit ulterior adult, va duce după sine acest mesaj: de a nu reuși. De a se autosabota înainte de rezultatul final. ”Aproape am reușit”.

  6. Secvența cu final deschis

    Această secvență este tipică persoanelor care se concentrează pe rezultate imediate, fără să gândească lucrurile pe termen lung.

Acum că știi aceste lucruri, îți poți analiza propria viață. Cum a fost copilăria ta? Ce decizii ai luat atunci? Ce plan de viață ți-ai construit? Cum te vezi pe tine și cum îi vezi pe ceilalți? Visele pe care le ai, poveștile care ți-au fascinat copilăria, mecanismele de eșec pe care le arăți, toate acestea îți creionează povestea vieții. Și, odată descoperită și conștientizată, ea poate fi schimbată.

Așa că, deși ți-ai scris deja povestea vieții, să știi că poți să o rescrii.

Deci, care e titlul poveștii tale de viață și ce fel de poveste este? Ai vrea să schimbi ceva la ea?

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”

… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”

… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online
De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (deși, da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală). Cum și de ce? Iată:

Secretul unei relații de succes, explicat copiilor

Ema: Auzi mami, dar voi nu vă certați niciodată?
Fip: Da, nu vă sitați nisiodată?
Mă uit așa lunguț la ei. Cine să nu ne certăm? Acum 2 minute măcinam migdale pentru tort și mâncau zmeura pentru cremă. De unde o fi pornit discuția asta?

”Nu te mai uita la copilul meu” – O perioadă care a trecut

De când sunt mamă m-am schimbat mult. Nu doar că m-am schimbat mult față de cum eram eu înainte de copii, dar m-am schimbat mult și față de cum eram eu la începutul călătoriei mele de mamă.
Era o vreme în care nu te puteai uita la copilul meu

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Și așa am șters cu buretele tot ce mă gândisem eu inițial să zic și le-am povestit oamenilor despre relația bazată pe încredere și cum absolut tot din viața noastră de părinți se învârte în jurul încrederii. Încrederea pe care noi o avem în copii și încrederea pe care copiii o au în noi.

Camera copilului care crește <3

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode