Cărți cu dinozauri pentru copii

carti cu dinozauri pentru copii

A fost odată ca niciodată un băiețel de vreo 4 ani, pe care l-am cunoscut într-un magazin de jucării. Eram cu Ema de mână și cu Fip în brațe. Iar băiețelul respectiv îmi spunea în română cum se numesc toți dinozaurii expuși în magazin. I-am spus că sunt sincer impresionată de faptul că a reținut cum se numesc cu toții. Mi-a zis că iubește dinozaurii. Și că dacă am timp, îmi poate spune cum se numesc ei și în engleză. Și mi-a zis.

Am aflat de la mama lui că pasiunea asta data de foarte mulți ani din viața lui de 4.

Acum, Fip are 3 ani și el. Și este la fel de pasionat de dinozauri ca și băiețelul din magazin. Nu știe cum îi cheamă în engleză, dar multe lucruri la noi acasă se învârt în jurul dinozaurilor.

 

Inclusiv una din cele mai mari provocări ale vieții lui s-a legat de dinozauri. Pe vremea când încă nu pricepea el permanența morții (nici acum n-o pricepe de tot, dar îi e puțin mai clar), întrebarea continuă pe care o adresa oricui se uita către el era ”Ude au pulut izaulii?” (unde au dispărut dinozaurii?)

Și pentru că am profitat de pasiunea lui cu dinozauri ca să introduc cititul între plăcerile lui (scriam aici cum putem încuraja copiii să se apropie de cărți), avem în casă o grămadă de cărți despre dinozauri. Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

1. Dinozauri cu ochelari 3D

3D Dinozauri. Cu ochelari 3D

2. Prima mea enciclopedie – Dinozauri
Prima mea enciclopedie - Dinozauri

3. Larousse. Enciclopedia celor mici – Dinozaurii (preferata copiilor mei)

Larousse. Enciclopedia celor mici - Dinozaurii

4.Dinozaurii – Lanterna magică (avem mai multe cărți din colecția asta. Sunt foarte faine)

Dinozaurii. Lanterna magica. Primele mele descoperiri

5. Pixie știe tot – Dinozaurii

Pixi stie-tot - 2. Dinozaurii - Cordula Thörner

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

30 de idei de cadouri care nu sunt jucării (partea I)

Iată, deci, lista noastră de cadouri pentru copii, cadouri care nu sunt jucării în cea mai mare parte a lor. Lista e foarte lungă, așa că o s-o împart în două articole. Unul astăzi și unul mâine. Să începem!

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

carti pentru copii

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!

Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?

Întrebările apar pentru că toată lumea știe cât de important e să citim. Sau, în cazul copiilor, să ni se citească. Cititul îmbunătățește limbajul, invită la imaginație și creativitate, ține creierul în priză, ne dezvoltă cognitiv, ne ajută să depășim blocaje emoționale. Nu e de mirare că mulți părinți își doresc să își îndrume copiii către citit.

Iar copiii, cel puțin la vârsta asta, se împart în două categorii. Avem categoria copilului care doarme noaptea cu o carte în brațe și categoria copilului pentru care cartea e, cel mult, un frisbee interesant. 

Am doi copii diferiți

Și, ca să nu vorbim, vorba aceea, din cărți, eu am câte un copil din fiecare categorie. 

Ema a descoperit cărțile pe la 6 luni. De la 6 luni până în prezent, a ”devorat” (la figurat) sute de cărți. M-aș hazarda să spun ”peste o mie”. Doar în casă am avut în decursul timpului multe sute de cărți de copii. I-am citit cărți de povești mai mult sau mai puțin clasice, enciclopedii pentru copii, povești moderne, povești cu prințese, cu zâne, cu mașini, cu tractoare, alte cărți pentru copii. I-am citit Mircea Eliade. I-am citit istoria Egiptului. I-am citit în română, în engleză, în germană. I s-au citit cărți pentru copii și în spaniolă. I-am citit din cărțile mele de psihologie. Am citit meniuri, etichete, adrese, flyere. Am citit orice text, oriunde. Și da. Ea a confirmat. Cu atâta citit, puțin după un an și jumătate vorbea cursiv, fluent, corect gramatical, în fraze complexe. Are o minte extrem de ascuțită, prinde repede, învață repede. E curioasă și dornică să afle de toate. Pe la 4 ani și jumătate a învățat să citească majuscule. De o lună știe să citească și literele mici, cuvinte, povestioare scurte.

Fip n-a fost pasionat de citit. Interesul lui a fost minim de la bun început. Dacă Ema devora cărțile la figurat, singura plăcere a lui Fip legată de cărți, era să le devoreze la propriu. El avea alte înclinații și alte interese. Dacă Ema era orientată către dezvoltarea cognitivă, Fip era maestru pe motricitatea grosieră. Fip mergea pe trotinetă la un an și jumătate mai bine decât merge Ema acum, la 5 ani. El preferă mișcarea, alergatul, sportul, bicicletele. Și da, s-a confirmat și la el. A început să vorbească mai târziu, mai stâlcit, mai greoi. Desigur, poate să fie și o coincidență, dar dacă vorbim de statistică, ai mei copii o confirmă.

I-am încurajat întotdeauna, pe amândoi, să-și urmeze interesele. Dar, în același timp, am încercat să le prezint, în mod cât mai interesant pentru ei și activități din alte sfere. Adică, mai pe românește, că parcă prea pretențios am scris, m-am gândit că și unui copil care ar citi toată ziua îi trebuie să alerge bezmetic pe câmpii, dar și unui copil care face flic-flacuri cu bicicleta i-ar trebui să vadă o carte la față.

Așa că, Ema a început să facă ”sport” la balet. Iar pe Fip am încercat să-l împrietenesc cu cărțile. Spoiler alert: am reușit. Să vă spun cum.

1. Am ales cărți de copii din zona lui de interes

Degeaba luam eu cărți cu povești sau cu anotimpuri, sau cine știe ce alte cărți pentru copii, dacă el nici nu se uita la ele. Așa că am urmărit copilul și am început să-mi notez. Cu ce se joacă el cel mai mult? Ce-l pasionează? Păi, în perioada în care am început să introduc eu cărțile în viața lui de gogoașă simpatică, era interesat de animale.
Am scos de la naftalină o carte mai veche a Emei, cu animale și sunetele pe care le scot ele. Nu a avut răbdare să o citim cap coadă (între noi fie vorba, nici textele din ea nu erau prea răsărite), dar am răsfoit-o, ne-am uitat pe pozele cu animale și am apăsat butoanele cu sunete. Succes total. Cartea îi era mereu la îndemână. O lua din proprie inițiativă doar ca să apese butoanele, dar nu protesta să o răsfoim împreună.

L-am urmărit și în continuare și am văzut că era interesat și de avioane (tocmai zburaserăm cu avionul și fusese foarte impresionat).
Așa că, prima carte pe care i-am cumpărat-o special lui Fip a fost o carte scurtă cu o povestioară despre avionul unui băiețel. A fost prima carte pe care a avut răbdare să o citim până la final.

A doua carte care l-a captivat a fost Mașina de poliție a lui Darius. Pentru mine era fantastic să văd că un băiețel care n-avea până atunci deloc treabă cu cititul, pe asta o lua din raft și venea cu ea la mine.

Am continuat așa cu o carte cu magneți și un tren, o carte cu un elicopter și o carte despre dinozauri. Alte cărți pentru copii nu-l interesau.
Încă nu le lua din proprie inițiativă, dar nici nu mai fugea mâncând pământul când îl invitam să citim. Și aveam grijă să-l invit la citit cel puțin o dată pe zi.

2. Am mers în ritmul lui

Odată ce l-am împrietenit cât de cât cu cărțile, am mers în ritmul lui cu ”cititul”. Câteodată citeam textele din carte. Dar, câteodată, nu avea răbdare să audă mai mult de o propoziție per pagină. Sau, voia să ne uităm doar la poze. Sau, voia să citesc la infinit o pagină anume. Sau, voia să-mi pună la infinit aceleași întrebări. Sau, voia să povestească el. Am făcut întotdeauna cum a preferat el. Oricare din variantele astea făceau ce ar fi făcut și cititul propriu zis.
Iar când n-a mai avut răbdare, am pus frumușel cartea la loc și ne-am jucat cu altceva

3. I-a citit Ema cărți pentru copii

De fapt, ca să fiu foarte sinceră, așa am început apropierea lui Fip de cărți: ascultându-le de la Ema. Sigur, când avea el 6 luni și ea doi ani și jumătate, nu știa să-i citească propriu zis. Dar, pentru că citiserăm cărțile alea de atât de multe ori, pe cele mai multe Ema le știa pe dinafară (cuvânt cu cuvânt). Așa că îi ”citea” în felul ei.
Erau adorabili. Ea cum îi citea, cu maaaaare importanță, iar el, cum o privea ca pe o zeiță, cu o admirație și o fascinație de nedescris.

 

Shop Diana Vijulie

Cursuri dezvoltare personală și de parenting

cu prețuri începând de la 8 lei.

4. Am ascultat povești audio în mașină

Pentru că drumurile cu mașina nu erau o fericire atunci când erau copiii mai mici (nu le plăcea pe vremea aia să călătorească), m-am gândit că ar fi de ajutor să asculte ceva care să le placă. Așa că am cumpărat cărți pentru copii cu cd-uri audio. Dacă acasă nu avea răbdare să-i citesc eu poveștile respective, să le asculte citite de altcineva, în timp ce mergeam cu mașina, accepta bucuros.
Din aceeași categorie, am avut și un ursuleț de pluș care spunea povești atunci când apăsai pe niște butoane și care îi plăcea.
Și astea i-au cultivat răbdarea de a asculta o poveste cap-coadă și de a sta să citim împreună.

5. Avem casa plină de cărți

Dacă veniți la noi în casă, o să găsiți cărți în fiecare cameră. În sufragerie am biblioteca mea cu cărți de toate felurile. În bucătărie mai găsești câte o carte rătăcită (citesc mult în paralel, așa că am cărți peste tot). Sau, dacă nu, măcar niște cărți de bucate. În dormitorul copiilor e biblioteca lor. În dormitorul nostru am noptierele pline cu cărți. În birou am cealaltă bibliotecă a mea.
Pe rafturile montate peste canapea mai am cărți și acolo. Și pe o măsuță mică mai sunt niște cărți. Cam oriunde te uiți, sunt cărți.
Deci, cărțile sunt parte din viața mea. Din viața noastră.

6. Eu citesc

Degeaba visăm să avem copii care să iubească cititul și cărțile și îi încurajăm verbal să o facă, dacă noi nu citim. Mai țineți voi minte că mai ziceam asta: copiii învață văzând ce facem noi, nu ascultând ce le zicem noi să facă.
Pe mine copiii mă văd citind mai mereu. Cât se joacă ei pe lângă mine, pot sta cu o carte în mână, de exemplu. Astă vară, când eram la mare cu ei, mă lăsau să citesc mult. Ei se jucau pe plajă și eu stăteam și citeam (oh, veni-mi-ar vara înapoi!).
Atunci Ema a tras concluzia că de ziua mea trebuie să-mi cumpere o carte 🙂

Alte metode la care m-am gândit, dar pe care nu am apucat să le aplic încă (în special pentru că sunt cam mici – copiii, nu metodele) sunt:

6. Să le fac abonament la o bibliotecă

7. Să încurajez schimbul de cărți între ei și prietenii lor

8. Să le explic ce este un club de carte și să-i încurajez să-și organizeze unul, împreună cu prietenii

Voi ce ați mai încercat și a mers? Scrieți-mi în comentarii și le adaug în text.

Recenziile Vijulienilor – Cinci minute de răgaz [VIDEO]

Dacă tot am făcut curat prin cărțile copiilor și am eliberat niște spațiu, m-am gândit că e o ocazie bună să mai aducem la zi colecția de cărți pentru copii. Să știți că nu prea am mai cumpărat cărți de ceva vreme, așa că nu mai știam prea bine ce a apărut nou. Doar...

Femeia cu masca pe față

Simt așa, că interesele cititorilor mei încep să se schimbe. Și e normal. Multe dintre voi mă citiți de pe vremea când era Ema mică și aveți copii de vârstă cu ea. E normal ca acum să nu vă mai intereseze chestii legate de bebelușeală, ci să fi trecut în etapa...

Carti de parenting

Carti de parentingNu pot sa spun ca am citit multe carti de parenting, nici putine, doar cateva. Nu am citit carti care sa-mi promita succes garantat in 2-3-5-100 de pasi (includ aici si cartile care promit un somn lin al bebelusilor daca se urmeaza nu stiu ce pasi, sau cele care jura pe luna si pe soare ca daca le aplici teoriile, copilul tau va manca 3 farfurii cu ciorba, 2 cu friptura si 3 prajituri cu banane la masa de pranz). Consider ca fie-mea nu-i robot sa poata fi programata dupa cum considera unul sau altul ca e bine, deci nu am de gand s-o „jignesc” aplicand tot felul de strategii pe ea.

Am citit asa (in ordine alfabetica):

Conceptul Continuum – Jean Liedloff

Imagini pentru conceptul continuum

Despre cartea asta as putea scrie pagini intregi. Mi-a parut extrem de rau ca nu mi-a picat in mana cand eram insarcinata, m-ar fi ajutat sa evit multe greseli pe care le-am facut la nasterea Vandei Mici sau imediat dupa aia. Din cauza asta, mi-am facut obiceiul de a o oferi in dar prietenelor mele insarcinate. Nu va fi pe stilul tuturor, si e normal asa, dar cele care o vor aprecia, macar nu vor trai cu regretul meu, ca am citit-o la 4 luni de la nasterea copilului si nu inainte sa se nasca.

Cartea nu e scrisa ca o carte de parenting propriu zis, mai mult analizeaza diferentele dintre cultura noastra moderna si o cultura usor primitiva, in sanul careia autoarea si-a petrecut ceva ani din viata. Sunt greu de adaptat la viata noastra agitata, tumultoasa, moderna, plina de gadgeturi si deviceuri teoriile pe care le aplica indienii din tribul Yequana, dar asta nu inseamna ca nu putem adapta pe ici pe colo.
Se vorbeste in carte despre purtarea copilului, despre includerea lui in activitatile zilnice ale familiei si vecinilor, despre limitele impuse copilului, despre faptul ca nu mama este centrata pe copil, ci centrata pe ea insasi. Adica? Ce inseamna asta? Cum vine asta? Pai inseamna ca mama nu se asaza ea pe parchetul din living sa se joace cu copilul cu masinute, nici nu face puzzle-uri cu el, nu-l invata culori sau poezii, ci il include pe copil in rutina ei zilnica, gateste cu el, spala rufe cu el, taie lemne cu el sau ce mai face ea. Nu spun nici ca-i bine asa, nici ca-i rau, noi am ales calea de mijloc, in care ne jucam impreuna cu lego si citim carti, apoi ne mutam la bucatarie si punem mana si gatim.
Se mai vorbeste in carte despre instincte, despre asteptarile copilului (nu, nou nascutii nu se nasc cu asteptarea de a se calma singuri din plans, nici de a manca la programul impus de mama, etc.)
Nu vreau sa dau mai mult din carte, va sugerez s-o cititi, daca nu ati citit-o deja. E interesanta si din perspectiva antropologica, nu doar din perspectiva de „parenting”.

Copilul, familia si lumea exterioara – D. W. Winnicott 

Copilul, familia si lumea exterioara - D.W. Winnicott

Asta e iar o carte care mi-a placut mult. Are si anumite hibe pe care trebuie sa le intelegem in contexul perioadei in care a fost scrisa cartea (ma refer, de exemplu, la faptul ca autorul e convins ca e datoria mamei sa intarce copilul la 9 luni pentru dezvoltarea lui psihica), dar am ales sa le trec cu vederea si in rest, cartea e foarte frumoasa.
Winnicott scrie despre instinctele naturale pe care le au mamele si cum ele trebuie sa si le urmeze, despre plans, despre joaca, despre independenta, despre agresivitate, despre moralitatea bebelusului, despre importanta alaptarii la cerere din punct de vedere psihologic, nu doar nutritional (bebelusul nou nascut este zeul universului sau, el „imagineaza” tot ce ii e in jur, nimic din ce exista nu trebuie sa existe daca el nu a gandit asta, iar aici intervine rolul important al mamei de a-l sustine, de a-i indeplini toate cererile, de a-l ajuta sa creada ca el este creatorul universului sau; pe masura ce bebeusul creste, rolul mamei se schimba, ea nu mai trebuie sa-i sustina perceptia asta, ci sa-l ajute sa se adapteze la realitate, unde evenimentele se petrec iar obiectele exista chiar si impotriva vointei bebelusului).
E minunat tonul pozitiv in care e scrisa toata cartea, nu te simti nicaieri aratata cu degetul sau vinovata, ci te simti pur si simplu o mama „suficient de buna”.
Mi se pare o carte importanta, care ar trebui citita tot in timpul sarcinii si recitita apoi, dupa nastere.

Drama copilului dotat – Alice Miller 

Imagini pentru drama copilului dotat

E o carte pe care n-am putut s-o citesc intr-o seara, in ciuda celor putine pagini pe care le are. Intra atat de adanc in sinele cititorului, ca iti trebuie timp s-o rumegi, sa te rumegi pe tine, sa-ti amintesti, sa intelegi. E tot o carte de vindecare a propriei copilarii, de vindecare a traumelor inconstiente nerezolvate de atunci.
Pfff, nu pot sa va spun foarte multe despre ea fara sa incep sa turui foarte multe si despre mine. Dar va recomand sa o cititi. Chiar si daca treziti la 3 dimineata din somn cu intrebare „Mai, tu ai avut o copilarie fericita?” o sa raspundeti cu „Da”, cartea tot merita citita.
Pentru cei interesati, o ofer premiu la pollul pe care il puteti vedea in bara din dreapta (in varianta de desktop, versiunea de mobil nu vede pollul, din pacate)

 

 

Educatia prin iubire – Ross Campbell

Ross Campbell - Educatia prin iubire. Editia a III-a -

Mi s-a parut ok-ish cartea, un fel de sora mai mica a lui „Parenting neconditionat” de Alfie Kohn. Zice, in esenta, aceleasi chestiuni, ca un copil nu trebuie educat prin pedepse si recompense, ci prin iubire. Un copil multumit, care are „cupa” de iubire plina, va fi mult mai cooperant decat un copil care isi are cupa goala. Iar momentele de criza din viata copilului se rezolva cel mai des plin umplerea cupei cu iubire din partea parintelui.

Cartea contine exemple de situatii si cum s-au rezolvat ele, sugestii despre cum se poate umple „cupa”, se refera atat la copiii mici, cat si la copiii mai mari sau chiar adolescenti.

Cheia cartii consta in „cele patru pietre de temelie ale unei educatii eficiente”, care sunt urmatoarele

– satisfacerea nevoilor emotionale si de iubire ale copilului vostru

– asigurarea unei pregatiri pline de iubire, dar si formarea unei discipline a copilului

– asigurarea unei protectii fizice si emotionale pentru copil

– explicarea si exemplificarea controlului maniei pentru copil

 

Odata ce aceste nevoi sunt satisfacute corespunzator, copilul va creste intr-un adult care va duce o „existenta responsabila, fericita si plina de reusite”.

Mai pe scurt, cartea se concentreaza pe evolutia pe termen lung a copilului, are in vedere „the big picture” si nu 3 pasi prin care sa-ti faci copilul ascultator sau sa-si manance legumele la pranz.

Parentaj sensibil si inteligent – Daniel Siegel si Mary M. Hartzell

Imagini pentru Parentaj sensibil si inteligentTot o carte de autovindecare, de tratat rani, de inteles comportamente proprii. Caci, de fapt, asta ne impiedica pe noi sa fim cea mai buna varianta de parinte – experientele prin care am trecut si care ne-au marcat existenta (adesea fara sa ne dam seama). Odata intelese si vindecate anumite experiente, ne putem elibera de ele si deveni mai calmi, mai empatici, mai intelegatori, mai de toate.

 

 

 

 

Parenting neconditionat – Alfie Kohn

Ma fascineaza cuM Alfie Kohn a reusit sa scrie intr-o carte atat de subtirica atatea chestii care sa te faca sa te gandesti de doua ori daca o fi bun sau n-o fi bun sistemul traditional in care am trait noi sau in care intentionam sa ne crestem copiii. Scrie despre nocivitatea pedepselor, recompenselor, competitivitatii cu totul. Propune metode de parenting prin neconditionare, prin conectare. E destul de dur in scrierea sa, dar asta si pentru ca ideile lui sunt revolutionare si cam pun la indoiala tot ce credeam noi pana acum despre cresterea copilului si nu numai.
Cartea contine si trimiteri la diferite studii care mie mi s-au parut foarte interesante, interesante chiar si din perspectiva unui non-parinte. De exemplu, un manager poate invata foarte multe din cartea asta despre cum functioneaza motivarea angajatilor sai, ce-i face sa se motiveze ei insisi (intrinsec, adica) si ce ii incurca mai mult in performanta lor.
Ma bucur mult ca teoriile lui sunt din ce in ce mai cunoscute si la noi, ca am tot auzit de parinti care i-au citit cartea, ca a aparut si la televizor intr-o emisiune (din pacate nu la Maruta, ca sa poata fi vazut de cat mai multa lume, dar na… Bun si asa).
E de citit. Apoi de citit iar.

Prieteni buni, dusmani aprigi – Michael Thompson

Imagini pentru Prieteni buni, dusmani aprigiCartea asta nu se regasea initial pe lista mea de carti de citit, dar am fost la lansarea ei in limba romana si am si cumparat-o (Crescandu-l pe Cain nu am luat-o, pentru ca inteleg ca e mai degraba directionata parintilor de baieti si barbatilor in sine, dar daca ma insel referitor la sexul lui Bebenou si va fi baietel, o s-o pun rapid pe lista).
Si daca tot am cumparat-o, am si citit-o, desi ma temeam sa nu fie un pic prematura lectura. Nu fu. Cartea se refera, intr-adevar, la viata sociala a copiilor, dar viata sociala a copiilor incepe de cand se nasc, cu parintii lor. Modelul de interactiune cu parintii, modelul de atasament, e preluat de copii si aplicat de ei insisi in relatiile cu cei din jur. E interesant de citit si despre grupuri, apartenenta la ele, cum se comporta copiii intr-un grup anume si de ce, pricepi chiar anumite comportamente din trecutul propriu.

 

 

Raising Our Children,Raising Ourselves – Naomi Aldort

Imagini pentru naomi aldort crestem impreunaCartea inca nu a fost tradusa in romana, dar am vazut pe site-ul editurii Herald ca urmeaza sa apara la un moment dat (ii zice „Crescandu-ne copiii ne crestem pe noi insine”- notă ulterioară: între timp a fost tradusă ”Creștem împreună)
Si da, cam asa e, ca si noi crestem si invatam o data cu copiii, evoluam, devenim fiinte mai bune decat eram inainte. Cartea e plina de exemple practice, de situatii si cum s-au rezolvat ele, e foarte utila cand cauti sa primesti un raspuns cat mai concret la o problema pe care o ai cu copilul din dotare.
Mie mi-a placut foarte mult capitolul despre plans si tantrumuri, despre importanta plansului, despre faptul ca un copil trebuie respectat cand plange, nu-i trebuie distrasa atentia, ci ascultat pana la capat si validate sentimentele, chiar daca noua ni se par inutile motivele plansului sau. Deci daca Vanda Mica plange si se zvarcoleste pentru ca s-a terminat pagina la o carte, e evident ca eu nu am ce sa fac in sensul asta. Nu pot continua pagina si nici nu as vrea. Dar o ascult cand plange, pricep ca-i suparata, poate si eu as fi suparata in locul ei. Ii trece. Mai devreme sau mai tarziu, dar cand ii trece stiu ca am invatat amandoua ceva din experienta asta. Eu sa ma controlez si sa nu ma mai gandesc ca plansul copilului e despre mine (nu-i vina mea ca plange si nici treaba mea s-o opresc), iar ea ca e iubita si daca plange, ca sentimentele puternice nu-s ceva de temut, ca le simtim, apoi trec si gata.
Alta chestie pe care am invatat-o din carte, e cum sa-mi controlez mai usor rabufnirile. Pentru ca oameni suntem, ne mai vine si noua sa urlam sau sa ne urcam pe pereti, sa-i spunem copilului vreo doua, chiar si ganduri mai rele cateodata. Nu-i problema ca le gandesti, ca-i normal, ai limite. Mai nasol e daca le si pui in practica. Cartea vine cu o recomandare simpla. In loc sa-i zici copilului de mama, in timp ce-i tragi doua la fund, ia o pauza de 5 secunde, inspira adanc aer in piept si imagineaza-ti scena. Imagineaza-ti ca tipi la copil, ca-i zici de mama si ca-i tragi si doua la fund. Apoi imagineaza-te fara gandul asta. Cum te simti? Eu ma simt mult mai bine. Imi trece prin cap ca urlu pana ma tavalesc pe jos, apoi ma gandesc ca fara imaginea respectiva sunt eu, cea calma de toate zilele si gata-i criza trecuta. Nu stiu, mi se pare banal, poate-s eu prea calma si de-aia functioneaza. Poate sa functioneze si la voi, puteti incerca.

Retete de jocuri – L.J. Cohen

Retete de jocuri - Lawrence J. CohenRevelatoare cartea asta. In engleza ii spune „Playful parenting”. Nu stiu cum as putea eu traduce mai bine, dar „Retete de jocuri” nu-mi suna deloc ok. E inducator in eroare, unii parinti ar putea astepta idei de jocuri pentru copii sau o carte pe modelul „Cum sa ai un copil cuminte in x jocuri”.
Nu e asa ceva, e, cum spuneam, revelatoare. Explica in exemple concrete cum poti aborda copilul in joaca, in loc sa-l pedepsesti, sa-l lauzi, sa-l critici, sa-l bati la cap. Prin joaca intervine conectarea, copilul coopereaza, caci joaca e teritoriul lui, parintele se detensioneaza si el, pana la urma situatia ce initial parea de criza, se dezamorseaza si fasaie ca un balon ce se dezumfla.
Aplic si eu cu mare succes parinteala asta prin joc. Una din reusite este faptul ca am reusit sa ajungem in punctul in care Vanda Mica nu mai arunca mancarea pe jos just for fun, cum facea inainte. Va mai ziceam eu ca asta ma scotea efectiv din sarite (nu stiu de ce, dar ma umple de furie cand o vad ca face asa). Am incercat mai multe variante, singura care a dat ceva rezultate, dar nu ceva iesit din comun, a fost sa-i vorbesc calm si sa-i explic ca nu-mi place cand face asta, pentru ca imi ia mult timp sa curat, timp pe care l-as putea petrece mai degraba jucandu-ma cu ea sau iesind afara. Pricepea ce-i zic, dar nu prea era suficient pentru ea. Asa ca am citit despre jocurile de putere, despre cum copiii se simt adesea neputiinciosi, pentru ca nu detin control complet al vietii lor. Si m-am prins. Vrea putere. Vrei putere? Na, ca-ti dau. Si am pus plodul in scaunul inalt si i-am dat ceva de mancare ce stiam ca nu face mizerie daca ajunge pe jos (rondele de banane deshidratate). Cum le arunca pe jos eu deveneam teatrala „Oooo, nuuuuu, dar teee rooooog, nu le mai aruncaaaaa… Vaaaaaai, ce ne faceeeeem??? Ce mai mancaaaam??? Te imploooor, nuuuu mai aruncaaaaaa”, ea radea de salta scaunul cu burtoiul de Mos Craciun, eu le adunam de pe jos si i le dadeam inapoi. Am facut cateva sesiuni extinse din jocul asta, pana s-a simtit ea „in putere” si s-a potolit. Daca nu repetam periodic jocul (o data la cateva saptamani), o vad ca o bate gandul sa-si arunce iar mancarea pe jos. Asa ca o luam de la capat. Cand e cu altii inca mai arunca. Cu mine nu. Victorie! (ca sa nu mai spun ca nu ma mai umplu de spume cand o vad ca face asa, ci ma umfla si pe mine rasul, pentru ca imi dau seama ca e o joaca banala, nimic altceva)
Deci da, cartea asta merita toti banii.

Your Competent Child – Jesper Juul 

Copilul tau competent - Jesper Juul

Titlul mi se pare ca spune tot. E o carte frumoasa, scrisa cu calmitate si ton domol, despre competenta copilului de a-si invata parintii ceea ce trebuie sa stie. O idee care mi-a placut mult din cartea asta e ca Jesper Juul scrie la un moment dat ca una din problemele care stau la baza lipsei de cooperare dintre parinte si copil este faptul ca ni se tot inoculeaza ideea cum ca un copil nu este un om in sine („children are not real people”, zice J. Juul mai exact), ci un soi de semi-fiinta, care trebuie manipulata si invatata de adulti cum sa se comporte pentru a deveni chiar un om. Si mi-a placut asta in toate sensurile, de la infofolitul copilului, pana la lipsa de empatie si intelegere pe care le aratam cateodata, la comportamentul rece si intolerant pe care il avem de multe ori. Mi-a amintit de cum mi s-a reprosat ca daca nu o invat pe fie-mea sa-si imparta jucariile, ea de unde sa stie s-o faca? Mi-a amintit de multe alte reprosuri pe care le-am primit la viata mea de mama, reprosuri, care in esenta imi ziceau ca gresesc pentru ca imi tratez copilul ca pe un prieten, ca pe un egal.
O alta idee frumoasa care mi-a ramas din carte este acel „uita-te la mine”. Anume, nevoia copiiilor de a fi vazuti in adevaratul sens al cuvantului, de catre adulti. O surprind pe fie-mea de multe ori ca se enerveaza daca stau pe jos langa ea in timp ce ea construieste un turn si ma uit pe geam. Tranteste turnul, sau devine matzaita. Daca ar sti sa verbalizeze corect, probabil mi-ar spune exact asta. „Uita-te la mine. Nu ma lauda, nu ma ajuta, nu-mi construi tu turnul, dar uita-te la mine”
Cartea e frumoasa, probabil ca o s-o si recitesc la un moment dat.

(Notă ulterioară: Cartea a fost tradusă între timp – Copilul tau competent)

Mai am si altele in asteptare, unele deja incepute (da, citesc mult in paralel), altele doar cumparate care asteapta rabdatoare, dar momentan iau o pauza de la citit carti de parenting. Citesc de placere, macar o perioada, pur si simplu proza, fara dedesubturi, care sa nu ma roada pe interior, sa-mi trezeasca amintiri care mai de care, vreau sa ma linistesc o perioada. Si sper sincer, ca in lista de mai sus nu am uitat nicio carte, desi e foarte posibil (unele sunt imprumutate, altele citite in varianta e-book, altele sunt in biblioteca, unele pe noptiera, nu-s foarte organizate).

Voi ce recomandati?

Cărți cu dinozauri pentru copii

Știu că mulți, foarte mulți copii sunt fascinați de animalele astea gigantice și de misterul din jurul lor, așa că o să împărtășesc și cu voi lista de cărți cu dinozauri de la noi de acasă.

Cum încurajăm copiii să se apropie de cărți

– Nu stă, domne, să-i citesc. Încerc mereu, dar nici nu vine la mine. Sau, dacă vine, îmi ia cartea din mână și o aruncă. N-are răbdare. Nu știu ce să mă mai fac cu el!
Sunt convinsă că multe dintre voi vă recunoașteți în propoziția de mai sus. Știu sigur, pentru că primesc întrebarea asta măcar o dată la două zile de la mame de copii un picuț mai mari de 1 an, dar și mame de copii de 2 sau de 3 ani. Cum să-mi învăț eu copilul să stea să-i citesc și, implicit, ce cărți pentru copii să-i mai cumpăr ca să stea să se uite pe ele?

Carti de parenting

Nu pot sa spun ca am citit multe carti de parenting, nici putine, doar cateva. Nu am citit carti care sa-mi promita succes garantat in 2-3-5-100 de pasi (includ aici si cartile care promit un somn lin al bebelusilor daca se urmeaza nu stiu ce pasi, sau cele care jura pe luna si pe soare ca daca le aplici teoriile, copilul tau va manca 3 farfurii cu ciorba, 2 cu friptura si 3 prajituri cu banane la masa de pranz).