Idei de rețete pentru cuptorul cu microunde

retete cuptor microunde

Din păcate, nu suntem niște oameni foarte organizați. Sau – de fapt – suntem, dar nu în toate aspectele. Eu sunt organizată în unele aspecte, iar V. în altele. Ați zice că e combinația perfectă și că ne completăm minunat. În general așa este, dar nu mereu.

De exemplu, atunci când ne-am mutat în casă nouă, acum 2 ani și jumătate… Eu eram foarte însărcinată, aproape terminal, ca să zic așa, iar Ema avea aproape 2 ani. Deci micuță. Și nealăptată, pentru că eu sarcină, lapte nu mai aveam, iar ea se înțărcase. Chestii de genul ăsta. Așa că musai să mănânce ceva.

Ne-am organizat atât de prost, încât atunci când ne-am mutat, nu aveam bucătărie. Și nu doar atunci, dar mult timp după aia. Aveam masa cu scaunele, toate vasele și alimentele ”de cămară” în cutii peste tot, cuptorul, pe care îl luaserăm cu noi de la apartament (dar pe care nu aveam unde să-l montăm), frigiderul și cuptorul cu microunde.

Cu cuptorul cu microunde ne-am luat o mare păcăleală. Am încercat să îl folosim, dar mergea și nu încălzea. Am crezut că s-a stricat, așa că l-am aruncat și când ne-am apucat să comandăm hota și plita, am luat și alt cuptor cu microunde, în regim de mare urgență. L-am băgat în priză și am constatat că făcea la fel. De fapt, problema nu fusese la cuptor, ci la prize. Prin care, în loc să treacă 220 V, treceau 110-120 V. V-am scris asta ca să știți ce se poate întâmpla atunci când nu e suficient curent în ele.

Și, ca să revenim, o perioadă am funcționat cu cuptorul cu microunde. Nu voiam să hrănesc copilul de la restaurante (deși am mai făcut și asta), nu putea să mănânce doar salate, fructe și sendvișuri, așa că n-am avut decât să mă folosesc de cuptorul cu microunde, la care am gătit o perioadă.

Vă las și vouă câteva rețete, cu mențiunea că poze de atunci nu mai am.

Omletă la microunde

– 3 ouă

– 3 linguri de lapte

– 3 linguri de cheddar ras

– un pic de unt sau ulei

– sare, piper și alte condimente, după gust

Amestecați bine toate ingredientele de mai sus. Dați la maximum vreo 45 de secunde, apoi scoateți castronelul, mai amestecați nițel și mai lăsați vreo 45 de secunde.

Nu mă pricep bine la setările cuptoarelor, așa că dacă e nevoie, mai modificați voi numărul de secunde.

Poftă bună!

Cartofi dulci copți la microunde cu roșii

– 2 cartofi dulci

– 2 roșii tăiate cubulețe

– usturoi după gust (și ceapă dacă vreți)

– ulei de măsline

– smântână

– sare, piper, alte verdețuri.

Înțepați bine cartofii, apoi băgați-i la microunde pentru 15 minute.

Separat, tot la microunde, amestecați restul de ingrediente (mai puțin smântâna) și lăsați-le la microunde vreo 3 minute.

Tăiați cartofii în două, puneți amestecul peste ei, deasupra niște smântână și spor la mâncat.

Cartof copt la microunde

– 2 cartofi normali

– ulei de măsline

– sare

– ce vreți voi să puneți pe ei când sunt gata

Spălați bine cartofii și frecați-i cu ulei de măsline și sare. Înțepați-i cu o furculiță și puneți-i în cuptorul cu microunde pentru 5 minute. După 5 minute, îi întoarceți pe partea cealaltă și îi mai lăsați încă 5 minute. După cele 10 minute, verificați dacă sunt copți și în mijloc. Dacă nu, îi mai lăsați câte 1 minut până când sunt gata.

Orez la microunde

Simplu ca bună ziua:

– o cană de orez

– două căni de apă

– sare

La microunde cu ele între 15 și 20 de minute. Verificați din când în când și scoateți orezul când are consistența dorită și nu se mai vede apa. Îl puteți combina apoi cu legume congelate, gătite tot la microunde.

Am mai încercat atunci multe rețete. Brioșe la cană (sunt multe rețete pe net și încercam mereu rețete noi), omlete cu tot felul de combinații, mazăre și tot așa. Carne nu am gătit, pentru că mi-a fost teamă. Ați făcut voi vreodată carne la microunde? Eu am auzit niște povești nu tocmai plăcute din perioada studenției lui V. Eu am fost studentă de la mama de acasă, deci nu știu.

PS: Ca mențiune, aș vrea să vă specific că eu nu cred în teoriile care spun că e malefic cuptorul cu microunde. Sper să am dreptate :))

Momentul când trebuie să devii părinte

baletDe un an Ema tot vrea la balet. Și să se uite, dar și să practice. Din varii considerente, am tot amânat momentul. Până acum două luni, când ne-am hotărât că ne putem organiza în direcția asta.

Am pus din nou mâna pe lista scurtă care îmi rămăsese de data trecută de când mă interesasem și am început să dau telefoane și mailuri. Ne-am decis până la urmă la unul din cursuri, am înscris-o și am decis să mergem (nu o să vă spun unde mergem, pentru că încă îmi formez o opinie despre ei și n-aș vrea să fac recomandări în necunoștință de cauză, deși până acum suntem foarte mulțumiți).

Ema, extrem de entuziasmată, aștepta momentul de duminică dimineață ca ploaia în deșert. A venit dimineața, a plecat la balet, a intrat în sală și… n-a vrut să facă nimic. Duminica următoare la fel. A treia duminică la fel.

Desigur că am vorbit cu ea. La suprafață motivul părea să fie că se aștepta ca lucrurile să fie altfel. Așa mi-a și spus inițial. Că făceau exerciții pe salteluță, de parcă ar fi fost la yoga. Și că nu dansau cum dansează balerinele pe scenă. N-am insistat prea mult pe ideea ”așa învață balerinele să danseze”, pentru că nu asta era problema.

Problema era (și mi-a confirmat ulterior) era că nu e ”obișnuită cu locul și cu oamenii”. Și că îi e ”rușine”. Na, că aici m-a încuiat, pentru că noi ne ferim de rușinea asta în familia noastră. Mă gândeam de unde o fi scos-o? Am mai întrebat și eu în stânga și în dreapta cum e cu rușinea asta ce pornește dintr-un copil neexplus la conceptul de ”e rușine”, am intervievat copilul și am ajuns la concluzia că nu-i rușine, ci e frică. Și, de fapt, nici măcar frică nu e, că e entuziasm, pe care nu știe să-l gestioneze. Și teama că nu se va descurca la fel de bine ca ceilalți.

La a patra ședință a ieșit plângând din sală. A venit la mine, care așteptam pe hol, să-mi spună să mergem acasă. În dimineața respectivă o întrebasem ce-și propune pentru ora de balet. Era ok să nu vrea să participe, dar ceva trebuia să-și propună. Își propusese să cunoască fetițele din grupă. Mi-am dat seama că ăsta e momentul în care trebuie să fiu părinte. Că e ok și s-o mângâi pe cap și să accept emoțiile ei, dar că, de data asta, mai are nevoie și de un brânci. Blând și plin de iubire, dar are nevoie de el.

Din exterior probabil păream mama aia care și-a dorit toata viața să fie balerină, dar și-a ratat menirea, iar acum pune tot în spatele copilului. Pentru că Ema plângea că nu vrea să mai intre, iar eu îi dădeam brânci înăuntru. Metaforic, desigur. Să vă explic.

Când Ema a ieșit afară, plângând, instinctul meu de mamă protectoare a fost să iau copilul pe sus și să mergem acasă instant. Dar m-am oprit. Nu de asta avea ea nevoie. Își dorește să vină la balet de atâta timp. A tras tare mult de mine să venim. S-a bucurat enorm când a auzit că mergem la balet, iar când îmbracă tutu-ul, îi sclipesc ochii.

Am luat-o în brațe și am ținut-o până s-a calmat puțin. Apoi, încet-încet ne-am apropiat de ușă. Dar chiar încet. Când simțeam că opune rezistență, ne mai opream, mai stăteam pe loc, mai schimbam 3 vorbe. Apoi, când o simțeam că se înmoaie, că nu mai e atât de tensionată, mai făceam un pas până la ușă.

La ușă i-am spus pe ton blând și ferm. ”Uite ce e, Ema, nu o să plecăm astăzi acasă. Mai ții minte că azi dimineață ți-ai propus să faci cunoștință cu fetițele de la balet? Și să te obișnuiești cu locul? Ei bine, n-o să poți face asta dacă noi plecăm acum. E ok să-ți fie frică. E normal să-ți fie frică. Doar oamenii nebuni nu simt frica. Și după aia se duc și fac prostii. E ok să simți frica, iar acum e momentul să pui în aplicare planul pe care ți l-ai făcut de dimineață (își făcuse un plan despre cum să facă ea cunoștință cu ceilalți).”

S-a oprit. A tras aer în piept. ”Ce vrei să faci acum?”, am întrebat-o eu. ”Vreau să mă duc la fetițe”, mi-a răspuns ea printre lacrimi. Mi s-a rupt sufletul, dar fix de asta avea nevoie. Am împins-o înăuntru și am asigurat-o că rămân acolo, în camera de așteptare. Și că poate veni la mine oricând vrea. Am lăsat ușa deschisă și m-am așezat pe scaun. Mă simțeam tare nasol… Aș fi vrut să pot să fac eu toate lucrurile astea pentru ea, doar să nu mai fie supărată și amărâtă și speriată.

Între timp ușa se închisese. Din exterior nu auzeam decât muzica frumoasă și vocea blândă a profesoarei. Mă tot întrebam ce se întâmplă înăuntru.

În 10 minute a venit pauza pentru apă. Toate fetițele au ieșit din sală și au venit să se hidrateze. A ieșit și Ema mea, cu un zâmbet enorm pe față. Făcuse piruete și nu mai știu ce. A dansat până la finalul cursului și a început să vorbească cu toate colegele ei. La final, am luat-o din brațele profesoarei de balet, de care se lipise ca timbrul.

Acum e tare încântată și se gândește cum va fi să danseze pe scenă…

A fost greu să fiu părinte, a fost greu să o împing în afara zonei ei de confort. Poate exista și vreo variantă mai blândă. Nu știu. Ce știu e că deși i-a fost tare dificil, a reușit…

Copii adorabili

copil adorabilDacă mă întrebați pe mine, copiii sunt adorabili.

Cel mai adorabili sunt atunci când sunt nou născuți. Vai de mine și de mine! Nasul ăla mic și rotund, pufoșenia lor, mirosul de bebeluș cu lapte… Sunt irezistibili!

Apoi mai cresc și cel mai și cel mai adorabili sunt când încep să râdă. Un râs cristalin de bebeluș înseninează și cea mai întunecată seară de toamnă târzie, cu furtună și ploaie insuportabilă.

Stați așa, că am uitat cum sunt când încep să stea singuri în fund sau să se ridice singuri în picioare. Clar! Cel mai și cel mai adorabili atunci sunt! Când stau pe picioare de norulețe pufoase, care tremură sub greutatea de – vorba unei prietene – kilograme de dulceață, iar ei sunt cu gura până la urechi și cu privirea de ”ia uite, mami, unde am reușit să ajung!”

Cresc și încep să meargă. Indubitabil, atunci sunt cel mai adorabili. Cu picioarele larg depărtate, fără să îndoaie genunchii, se deplasează fericiți dintr-o parte în alta. Ce chiote, ce maratoane, câtă veselie!

Offff… Mai sunt multe etape, dar, dacă stau să mă gândesc bine, până la urmă, cel mai și cel mai adorabili sunt atunci când încep să vorbească. Cum învață ei cuvinte noi, să le lege între ele, își (și ne) pun întrebări peste întrebări, pricep deja mai bine cum funcționează lumea, lucrurile încep să aibă mai multă logică…

Iar fiecare dintre noi (părinții) are câte o povestioară simpatică despre perioada când au început copiii să vorbească. Eu îmi amintesc foarte bine despre o vreme când Ema cerea ”abaio”, iar noi nici chip să pricepem despre ce e vorba. După multe zile, vede copilul o sticlă de apă minerală (căreia noi îi ziceam ”apă cu bule”) și îmi arată triumfător: ”Abaio!”

Mai departe, ”ceața” era ”dulceață”, ”răsadurile” erau ”răsărituri” și peste tot era ”miseie” (”mizerie”). Și multe altele.

Acum trecem prin etapa asta cu Fip și mi se pare că e cel mai adorabil dintre cei mai adorabili copii. De exemplu, dacă o să-l întrebați într-o dimineață ce a mâncat, o să vă răspundă, cu siguranță, ”butoane”. Desigur că nu hrănim copilul cu butoane de tastatură, ci cu pâine prăjită cu unt și miere, tăiată în cubulețe, pe care le denumim ”crutoane”.

Dar cel mai și absolut cel mai adorabil mi se pare expresia preferată a lui Fip. Să vă povestesc.

Atunci când copiii încep să învețe să vorbească, unii dintre ei se referă la ei înșiși la diferite persoane. Unii își spun ”tu”, alții vorbesc despre ei la persoana a III-a, iar alții înțeleg sensul lui ”eu”. Ema a fost copilul care, într-o vreme, le folosea pe toate trei făcând referire la ea, de îmi era efectiv imposibil să mai înțeleg despre cine vorbește. Triplă personalitate, câteodată era ”eu”, câteodată era ”tu”, câteodată era ”Ema/ea”.

Auzeam ”stai jos” din gura ei și eram deja în dificultate. Eu? Tu? Cine stă jos. Iar dacă îmi răspundea, oricum era inutil pentru că ”eu” sau ”tu” putea să însemne oricare dintre noi.

Fip a fost de la început ”io”. ”IO”, zis cu patos, cu mărire, cu grandoare. ”A vinit IO!” când intra în cameră și deja simțeai nevoia să faci 4 reverențe și să te arunci la mila picioarelor lui rotunde. Deci, a prins el din start cine e ”io” și cine e ”tu”. N-am avut probleme.

Ce n-a înțeles el foarte bine până acum e treaba asta cu ”mine”. Adică, ”io” e clar. Grandoare, mărire, a venit zeul, toată lumea să mulțumească divinității pentru prezența lui. ”A meu” e iar extrem de clar, pentru că orice e frumos, interesant, prezintă interes sau e al altcuiva devine ”a meu”. Dar ”mine” ăla… ”Mine” ăla îi face probleme.

Eram într-o zi la masă și ca absolut de fiecare dată când stăm și mâncăm sau bem la masă, Fip a vărsat paharul cu lichid. De obicei în pahar e lapte și, tot de obicei, îl varsă pe masă, ca să poată desena prin el cu degețelele simpatice. De data asta, îl vărsase pe el.

Într-o mare nemulțumire, mă anunță:

– A dat pi tine…

Și face o pauză. Stă, se gândește, caută prin creieraș ce ar putea să zică. Ok, nu se zice ”tine” în contextul ăsta. Dar ce se zice? Stă, se gândește, apoi se luminează la față și reia:

– Mami, uite! A dat pi TINELE MEU!

Freud ce părere o avea despre ”tinele meu” ăsta?

Cum să îți convingi partenerul să devină un părinte blând

familieAm observat în decursul timpului că, în general, mamele adoptă un stil mai blând de a-și crește copiii. Parțial probabil pentru că le vine mai la îndemână, parțial și pentru că au mai mult timp decât tații să se informeze și, stând acasă în concediul de maternitate (care e departe de a fi un ”concediu” în adevăratul sens al cuvântului) se simt mai responsabile să afle mai multe despre această temă.

Din fericire, internetul nu ne aduce numai timp pierdut, scrollat prin poze cu pisici și filmulețe cu bebeluși simpatici, ci este o cale foarte facilă și validă către informație. E un avantaj pe care generațiile anterioare nu l-au avut și cele mai multe mame profită din plin de asta. Chiar dacă nu au timp să citească  ”romane de parenting”, internetul e o sursa aproape nelimitată de informații despre cum să-ți crești copilul. Nu toate site-urile se îndreaptă către un stil blând de a o face, dar din ce în ce mai multe se merg în direcția aceasta.

Și asta pentru că studiile recente nu mai validează abordări legate de pedepse și alte metode coercitive de a-ți crește copilul, ci înclină către a crește motivația intrinsecă a copilului, a-i arăta acestuia respect și considerație. În plus, e suficient să facem mici introspecții ca să aflăm despre noi că metodele aplicate de cei mai mulți dintre părinții noștri (care nu aveau acces la aceeași informație, după cum spuneam) ne-au pus ceva piedici, ne-au creat ceva complexe și că am fi ajuns și mai departe dacă unele abordări ar fi fost diferite.

Bărbații, în schimb, sunt diferiți. Contextual, ei sunt mai puțin înclinați către empatie și introspecție și au interiorizat foarte bine multe mesaje pe care le-au primit când li s-a spus că băieții nu plâng, că bărbații trebuie să fie puternici, că un băiețel nu se poate juca cu o păpușă, pentru că e rușine șamd. OK, multe dintre noi am ales să ne creștem diferit băieții, dar ce facem cu bărbații pe care îi avem?

O întrebare pe care o primesc adesea este legată de stilurile diferite de parenting în cuplurile care nu împărtășesc aceeași viziune. Mama s-a informat și a înțeles că stilul autoritar de a-ți crește copilul nu aduce beneficii pe termen lung, dar tatăl a rămas blocat în paradigma ”copilul trebuie să știe de frică părinților”, iar mama se întreabă ce poate face pentru a-l aduce în tabăra ei. Poate pentru că așa a crescut și el și i se pare natural, sau poate pentru că părinții lui i-au lăsat mână liberă și știe bine ce ”prostii” a făcut în trecut.

Oricum ar fi, decizia lui de a-și crește copilul în stil autoritar nu îl face un părinte rău, ci un părinte care asta crede că e cel mai bun lucru pe care îl poate face pentru copilul lui.

Cel mai des, aceste dileme apar în cuplurile care au ele însele probleme la bază. În cupluri în care există ”lupte pentru putere”, în cupluri în care comunicarea nu este eficientă, în cupluri în care nevoile celor doi parteneri sunt neîmplinite.

După cum ați ghicit, primul lucru pe care îl poți face este să lucrezi la relația ta. Oh, ce simplu e să scrii propoziția asta. Și ce greu e să o faci cu adevărat…

Poți începe de la a asculta cu adevărat ceea ce îți spune partenerul tău. Imboldul știu că e să-i trimiți multă informație, linkuri și cărți, pe care să le citească. Dar dacă vei reveni două paragrafe mai sus, îți vei reaminti că nu aici este problema.

Să revenim, deci. Important e să auzi cu adevărat ce îți transmite partenerul tău. Care e nevoia reală pe care o are și care nu-i este împlinită în cuplu și de ce? Ascultă activ, fără să judeci, fără să iei lucrurile personal și încearcă să vezi adevărata intenție din spatele cuvintelor lui. Privește din perspectiva asta: Tot ce îți spune este despre el și nu despre tine.
Ziceam și de intenție mai devreme. Sunt șanse foarte mari ca intențiile din spatele cuvintelor, poate nu flatante întotdeauna, să fie bune. Dar poate trece printr-o perioadă dificilă, poate are nevoie de mai multă validare în cuplu, de mai multă apreciere, poate este îngrijorat de aspectul financiar al familiei, poate trece printr-o perioadă tumultoasă la serviciu. Sunt multe motive pentru care partenerul tău pare să nu fie deschis către comunicare.

Ieși din cercul vicios al comunicării ineficiente, ascultă-l și vezi unde puteți ajunge de aici.

Dacă nu nevoile neîmplinite sunt problema, ci convingerea că așa este mai bine, pentru că așa l-a învățat experiența, cred că e important să nu-i invalidezi complet perspectiva. Pentru că invalidându-i perspectiva, îi invalidezi rolul de tată și pe el odată cu rol. Ce trebuie să faceți voi, în acest punct, este să negociați efectiv acest aspect. Iar o negociere bună, vine doar într-un proces de comunicare eficient. Atunci când partenerii nu mai comunică deschis și eficient pe o anumită temă, începe blamarea, rușinea, iar negocierea este ratată.

Nu uita ceva. Interlocutorul tău, în orice context, nu îți va spune niciodată DA, atunci când va simți că nu ești interesată de persoana lui. Dacă ceea ce îi transmiți lui nu este deloc și despre el, poți să fii sigură că nu va zice DA. Sau va zice DA, dar va continua să acționeze ca până atunci. Încercați să ajungeți la un compromis, validându-vă unul altuia emoțiile și concentrându-vă pe nevoile voastre.

Dar mai reține ceva. Un compromis sănătos nu este acela în care fiecare partener de negociere renunță la ceva, apoi se întâlnesc la jumătatea drumului, iar ambii sunt puțin nemulțumiți, dar funcționează pe principiul ”mai bine așa, decât deloc”. Nu ăsta e scopul vostru. Un compromis sănătos este acela în care ambii parteneri sunt mulțumiți de rezultat. Încercați să ajungeți aici.

O altă tactică pe care o poți folosi, este ”experimentul”. Poate că îl sperie gândul că vrei să faci doar ca tine, poate că îl nemulțumește și îl neliniștește. Propune-i să aplicați metoda ta doar pentru o perioadă. Ca un experiment. S-ar putea ca perioada definită de timp în care va trebui să empatizeze cu criza de furie a copilului să-l readucă în zona de confort. Una e să știi când se va termina ceva ce nu ți se pare ok și să știi că decizia e reversibilă și nu pe perioadă indefinită și alta e să intri într-o horă de la care te aștepți să dureze toată viața. O să ți se tocească pantofii.

Pe 13 mai 2017 revine Laura Markham într-o conferință organizată de Totul Despre Mame, la RIN GRAND Hotel. Eu am fost data trecută și mi-a plăcut tare mult de ea și voi merge și acum. Mi se pare un eveniment greu de ratat pentru un părinte. Tare mult aș vrea să aflu ideile și sfaturile ei pe acest subiect, care mi se pare din cale afară de sensibil.
Dacă vreți să vă înscrieți, o puteți face încă la preț redus, de EarlyBird. Dar trebuie să vă grăbiți, pentru că prețul redus mai este valabil 2 zile doar.

2 sfaturi importante pentru părinții care vor să se relaxeze în concediu

concediu

Vine vara. Mai e atât de puțin, iar eu abia aștept să plec la mare. Am fost la mare în fiecare vară de când avem copii și am încercat de fiecare dată să îmbinăm utilul (adică să fim părinți responsabili) cu plăcutul (adică să fim părinți relaxați). Ideea era să revenim din concediu suficient de liniștiți și încărcați cu energie pozitivă (toți) încât să ne dorim să mai mergem și cu altă ocazie. Zic eu că ne-a reușit de fiecare dată, dar am îndeplinit niște criterii ca să fie tot ok pentru noi, adulții.

Despre ce am făcut ca să le fie copiilor bine (și implicit și nouă), am mai scris aici. Despre cum facem bagajele am scris aici (aș mai adăuga la lista de acolo un termometru de cameră, pentru că sunt control freak și trebuie să știu exact ce temperatură avem în orice secundă din viața noastră; am și o scuză, și anume că dacă se face prea cald, copiii mei nu mai dorm. Despre temperatura din camera copiilor, am scris aici.)

Dar astăzi vreau să vă scriu, ca de weekend așa, cum putem face să ne fie nouă bine. Sunt două sfaturi simple, dar care nouă ne-au bucurat vacanțele și viețile. Asta pe lângă liste de bagaje, luat după noi

  1. Am lăsat așteptările acasă
    Asta am reușit eu să fac mai recent. Adică, am făcut și în trecut, dar mai cu remușcări câteodată. Pe scurt, nu am fost și nu suntem genul de părinți care se cară în concediu cu steamerul și cu blenderul, nici cu oala de mâncare de acasă, nici nu am dat foc la televizorul din camera de hotel și nici nu am luat detergent după mine ca să le spăl scutecele de mână (oh, wait, asta am făcut. Dar nu mai fac :)))
    Da, am pregătit gustări pentru mașină, dar n-a fost un capăt de țară că am mâncat înghețată, că au mâncat covrigi, că la restaurant au cerut cartofi prăjiți, (mai nou) că n-au dormit de prânz.
    N-o fi 100% sănătos, dar pentru noi a fost o grijă în minus.
  2. Am plecat cu prieteni
    Am plecat și fără prieteni, dar nu prea avem când să petrecem timp în 4-5-6 fără să ne îngrijim de copii, ceea ce se traduce prin ”eu stau cu copiii, cât tu interacționezi cu adulții, apoi schimbăm”. Așa că am ales camere de hotel fie aproape de curte, fie aproape de sala de restaurant, și am lăsat în camera copiilor monitorul de bebeluși, ca să-i vedem/auzim când se trezesc. Am preferat să nu plecăm în concediu dacă n-am găsit oportunitatea asta, de a evada seara, după ce se vor fi culcat copiii. Ar fi fost foarte frustrant să rămânem consemnați în cameră după ora lor de somn (foarte devreme în vacanțe). Am avut (și avem) un sistem de monitorizare video de la Philips Avent (văd că nu mai e pe site fix cel pe care îl aveam noi, care e mai vechi), despre utilitatea căruia m-am îndoit serios până la primul concediu. Când am mulțumit divinității că el există, pentru că Ema era în cameră și dormea blocată de protecțiile laterale de pat (altă investiție extraordinară), iar noi eram în curtea vilei unde ne cazaserăm, cu prietenii noștri, la un pahar de vin și o discuție de vreo 4-5 ore. Divin!

Aveți și alte sfaturi?

Copiii și sportul – câteva idei

bicicleteEu nu am făcut sport când eram mică, pentru că nu m-a lăsat mama. Se temea pentru mine. Se temea că o să transpir și o să răcesc, că o să fac prea mult efort și n-o să suporte inima, că o să-mi stric încheieturile, că o să-mi șubrezesc genunchii sau altele. Drept urmare, n-am avut niciodată cultura asta a sportului. Știu, rațional, că e sănătos să faci sport. Și trag de mine să mă mișc. Dar nu vine deloc natural și imi vine cumva peste mână.

Așa că aș vrea să procedez diferit cu copiii mei. Mi-ar plăcea ca ei să facă sport de plăcere, nu pentru că trebuie și e bine.

Și m-am gândit eu că ar fi bine să începem deja de când sunt micuți.

Bicicleta

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri cum îi cumpăram Emei prima ei bicicletă de echilibru. Avea un an și jumătate, iar bicicleta nu a prezentat foarte mult interes până a mai crescut… și i-a rămas mică. Mă uit acum la Filip și parcă mi se pare că și lui i-a rămas deja mică și că i-ar trebui alta. Am căutat un pic (de fapt, caut de anul trecut, dar atunci îi căutam Emei) și m-am oprit pe site la biciclop pentru că știu că de la ei le poți și comanda, dar putem merge și în magazinul fizic, ca să putem testa.
Ema are deja o bicicletă normală, cu două roți și cu roți ajutătoare și nu cred că îi mai trebuie alta de echillibru. Tare mă bucur că a venit vremea asta frumoasă și că putem ieși iar în fiecare seară să pedalăm. Desigur, cu căști, da?

Trotineta

E din aceeași categorie cu bicicleta, doar că este mai ușor de transportat. Mai ales pentru mine, pentru că bicicleta mea trebuie demontată ca să o pot băga în mașină dacă ne hotărâm să pedalăm prin parc (din păcate nu putem ajunge cu bicicleta în parc, pentru că trebuie să pedalăm o bună porțiune din drum pe Centura Bucureștiului, unde nu sunt condiții pentru bicicliști, cu atât mai puțin condiții pentru bicicliști mici, cum sunt copiii). Așa că mă bătea gândul să-mi iau și eu o trotinetă pentru adulți. Copiii au una și, probabil, în curând vor mai avea nevoie de una (de fapt, au două, dar una nu le place).

Role

Anul trecut i-am luat Emei role. La capitolul role nu am prea multe de adăugat, pentru că are destul de mult de exersat. I s-a părut greu și i-a venit de multe ori să renunțe. N-a renunțat, dar nici n-a învățat încă să meargă pe ele. Să vedem vara asta cum va fi.

Înot

A trecut deja un an de când Ema merge la înot în fiecare săptămână. Vara suntem zilnic la piscină, câte o jumătate de oră în fiecare seară, când nu mai arde soarele atât de tare. De o lună a început și Filip cursurile de înot și mă bucur tare mult că și el merge cu același entuziasm ca și sora lui. După vreo 3 luni de curs, Ema deja știa să înoate fără ajutor. Dar era cu un an mai mare decât e Filip acum. Sunt curioasă dacă o să știe și el să înoate până face 4 ani.

Balet

Poate o să spuneți că nu sună a sport, dar este. Duminică dimineața mergem la balet. Mă rog, Ema merge. Baletul e o formă foarte delicată și expresivă de exercițiu fizic, de autocontrol, de echilibru și de ce mai vreți voi.

Alergat liber, cățărat, sărit, țopăit

… și alte chestii naturale, legate de copilărie. Important e doar să aducem copiii în contextul potrivit și să-i lăsăm să se desfășoare liber. Eu nu-i limitez cu nimic altceva decât ”dacă nu poți încă, înseamnă că nu ești pregătit” (ceea ce înseamnă că nu-i urc eu pe cine știe pe unde, ci trebuie mereu să se urce singuri, doar sunt acolo să-i prind dacă e să cadă). Nu ”nu mai alerga că transpiri”, nu ”nu mai alerga că o să cazi”, nu ”nu te mai urca acolo că mor de inimă”. Încerc să-mi depășesc limitările mele, ca să nu le transmit lor mai departe (recunosc, sunt situații în care îmi stă inima în loc și mi-ar fi foarte confortabil să-i opresc și gata). Ne place să ieșim în pădure, pe câmpii mari, dealuri, etc., în tot felul de locuri în care copiii se pot desfășura liberi.

Voi ce sporturi faceți?

 

Copiii și scaunul de mașină

SCAUN MASINAHai că sunt pe val cu subiectul ăsta în perioada asta. Știți cum sunt reprezentanții MLM-urilor care vor sa vă atragă în schemă? Foarte hotărâți, cu toate raspunsurile, foarte insistenți? Cam așa sunt și eu acum în legătură cu transportarea copiilor în scaune de mașină.

Să nu credeți vreo clipă că predic în favoarea utilizării scaunelor de mașină pentru că am avut niște copii care au stat în ele și gata. Nici că sunt genul ăla de mamă relaxată atunci când copilul plânge, pe principiul ”mai bine să plângă decât să moară”. La noi a fost dramatic cu scaunele astea de mașină. Pentru amândoi copiii. Și pentru amândoi părinții.

Ema a acceptat scoica în primele 2 sau 3 luni de viață. O puneam în scoică și adormea instant. N-aveam treabă cu ea. Dacă era drumul mai lung, opream când se trezea, o alăptam, apoi o puneam înapoi și continuam călătoria. Luam scoica din mașină cu ea adormită și nu se trezea. Era minunat.
Dar a trecut perioada asta și a ajuns să o urască profund. Nu reușeam să facem nici un drum de 10 minute, decât dacă era obosită și adormea. Din fericire, adormea ușor în mașină. Așa că toate drumurile noastre se întâmplau la ora de somn a copilului. Dacă nu ne puteam sincroniza cu ora de somn, nu mai plecam. Problema era că la 4-5-6 luni deja nu mai avea decât vreo două somnuri pe zi. Așa că, ori plecam cu ea la somnul de dimineață și ne mai întorceam acasă la somnul de după-amiază, ori nu mai plecam deloc. De fapt, ca să fiu foarte sinceră, între 4 și 8 luni ajunseserăm să nu prea mai folosim mașina. Ceea ce n-ar fi fost o problemă, dacă n-am fi locuit la Cuca Măcăii, departe de orice forma flexibilă de transport în comun
Cât despre escapade… În primele ei 10-11 luni de viață am plecat din București de două ori. O dată până la mare (…și a fost îngrozitor. Drumul de la Constanța până în Tunari l-am făcut în 8 ore) și o dată până la munte.

Din păcate, nu conta dacă eram lângă ea sau nu, dacă o țineam de mână sau de picior, dacă avea jucării au ba. Nu. Dacă era în scaun și nu adormea, n-o mai puteai opri din plâns.

Când am făcut al doilea copil, am sperat să nu fie la fel. N-am avut noroc.

Filip a urât scaunul de mașină din prima lui zi de viață. Nu-i plăcea, nu voia, protesta mereu. Și, în cea mai mare parte a timpului, nici nu adormea în mașină. Așa că aveam un sistem. Ne asiguram că plecăm de acasă, cu mașina, la ora de somn. Luam copilul, îl puneam în scoică. Puneam scoica în leagănul legat sub scara din living și îl bălăngăneam. Când adormea, luam scoica și o mutam în mașină. Apoi plecam. Dacă nu eram acasă (implicit nu aveam leagănul la îndemână), se proptea domnul V. cu mâna stângă în perete, iar în mâna dreapta bălăngănea față-spate scoica copilului până când copilul adormea. Dura 3 minute sau 15, mișcarea trebuia să fie constantă. Altfel acolo rămâneam.

Problema era că de data asta nu mai puteam evita mersul cu mașina, cum făcusem la Ema. Nu, pentru că, de data asta, trebuia să mergem în fiecare zi să o luăm pe Ema de la grădiniță. Și nu, nu puteam face asta fără mașină, pentru că locuim în afara Bucureștiului, iar grădinița e în alt oraș (sună dramatic, de fapt sunt 18 km de linie aproape dreaptă între casă și grădiniță). Plecam de acasă cu el adormit, dar la întoarcere era deja odihnit și se trezea. Iar dacă se trezea, plângea. Iaca, deci, cum făceam eu ăștia 18 km în 200 de ore, cu opriri din 10 în 10 minute să-l alăptez ca să-l liniștesc. Îmi imaginez că nici pentru Ema nu era deloc plăcut să petrecem atâta timp în mașină, lângă frati-su care plângea de nu ne mai auzeam gândurile. Mi se rupea sufletul de el, că trebuie să-l chinuim așa… Dar nu puteam altfel. Nu avea cine altcineva să o ia pe Ema (decât dacă o lua la 6, iar asta era foarte târziu pentru mine). Am funcționat în stilul ăsta o vreme.

Până la urmă, nu știu când s-au aliniat planetele pentru fiecare în parte, dar copiii au acceptat scaunele și nu concep să meargă fără. Nu avem probleme că nu acceptă să se așeze, că vor altundeva în mașină sau că nu vor să pună centurile. De când am făcut accidentul, Ema a decis că vrea și ea scaun ca al lui Filip (rear-facing). Și da, la 4 ani și 3 luni, o să-i luăm un scaun rear-facing, deși a mers cu fața către sensul de mers vreo 3 ani deja (sper să nu se răzgândească până îl comandăm).

Dar ce am făcut concret ca să ajutăm copiii să accepte scaunele?

  1. Am fost hotărâți și consecvenți

    Am preferat să opresc de o mie de ori, dar să nu scot copilul din scaun în timpul mersului. (Să nu fiu nasoală, recunosc, cu Filip s-a întâmplat o dată, pentru că plângea atât de tare, încât am crezut că o să pleznească, iar eu nu aveam unde să staționez în clipa aia. Am avut coșmaruri în nopțile de după, pentru că este foarte periculos ce am făcut. Îmi fac mea culpa, mă bucur că n-am pățit nimic atunci și vă rog pe voi să nu faceți ca mine.)
    Dar, ca să văd partea bună a consecvenței mele, în rest am folosit scaunele. De fiecare dată. Pe lângă faptul că ar fi fost ilegal și extrem de periculos să călătoresc cu ei în brațe, mi-am dat seama că dacă îi scot din scaune, vor cere asta și pe viitor și va fi cu atât mai greu să-i conving să le accepte.

  2. Am transformat scaunul într-o poveste frumoasă

    Am stat eu așa și m-am gândit și mi-am dat seama că ei au nevoie să se simtă în siguranță în scaunele alea. Nu doar fizică, ci per total. Cumva să fie un loc primitor și care să le gâdile puțin imaginația. Așa am transformat scaunul într-un avion, într-o rachetă, într-o barcă, într-un tron. În multe lucruri, în funcție de inspirația mea de moment, sau de interesele lor.

  3. Folosim huse de vară

    Am constatat eu că unul din motivele pentru care nu suportă scaunele alea este și faptul că se încing în ele. Noi, adulții, ne mai putem mișca în scaunul nostru, pentru că avem centura flexibilă. Centurile lor sunt fixe și îi obligă să stea cu spatele lipit de spătar. Așa că am investit în huse de vară (desigur produse de producătorul scaunelor, ca să fiu sigură că sunt compatibile din punct de vedere al siguranței). S-a simțit diferența.

  4. Le-am adus păturica preferată

    E cu dublu-sens. În primul rând, aveam nevoie de o pătură, pentru că iarna nu circulăm cu copiii îmbrăcați în jachete în scaune, așa că trebuie înveliți cu ceva. În al doilea rând, păturica preferată din casă le dădea cumva o senzație de siguranță. Fiecare era cu a lui.

  5. ”Până nu te așezi și nu punem centurile, nu putem pleca”

    E un soi de semi-condiționare, dar, până la urmă, ăsta e adevărul. Până nu se așezau și nu prindeam centurile, nu plecam de pe loc. E regulă. Voiam să o scriu în mașină la un moment dat.

  6. S-au jucat în mașină

    Aici e meritul lui V., care a păzit copiii care se jucau în mașină, până s-a plictisit. Mers din față în spate, din spate în față, pus cd-scos cd-pus cd-scos cd-pus cd-scos cd, închis-deschis-închis-deschis-închis-deschis-etc. geamuri și tot așa. I-a ajutat mult să se familiarizeze cu mașina, să vadă ce face ea, de fapt, cât de cât cum funcționează, ce așteptări să aibă de la ea.

  7. Au văzut alți copii în scaune

    Am căutat poze cu copii în diferite scaune, fete, băieți, mici, mari și le-am arătat. Am analizat ce postură au, cum sunt centurile, dacă diferă scaunele copiilor mai mici de cele ale copiilor mai mari și altele. Ideea a fost să-i familiarizăm cu conceptul, să vadă că e ceva normal și natural și că nu sunt singurii oameni de pe planetă care călătoresc așa.

  8. Suzeta

    Nu-s adepta suzetei, dar la Ema ne-a ajutat mult în călătorii, deși n-am folosit-o mult timp (tocmai pentru că ne încurca în alte planuri). La Filip nu am avut deloc suzetă, dar erau momente în mașină în care probabil ne-ar fi ajutat. Până la urmă nu i-am dat deloc și niciodată suzeta, și cred că am făcut bine. Am ales calea grea și pentru mine, dar mai ales pentru copil. Sper ca beneficiile pe termen lung să fi fost mai însemnate…

  9. Am evitat călătoriile lungi

    După cum scriam și mai sus, am evitat, pe cât posibil, călătoriile lungi. Sau orice călătorie, dacă am putut, în perioadele critice.

  10. Am ascultat povești și am încercat să-i antrenez în jocuri

    Dar asta funcționează mai degrabă cu copiii mari, în momentele în care se plictisesc. Cântece, jocuri, ”hai să găsim o mașină roșie”, ”hai să vedem câți copaci înfloriți găsim pe drum”, etc.
    Ca să nu mai spun că avem o colecție impresionantă de CD-uri audio, aproape toate cu povești, pe care le știu pe de rost. Și copiii la fel, dar rutina ascultării aceluiași CD pe aceeași rută sunt convinsă că le transmitea niște senzații legate de siguranță.

La voi cum a fost?

Garderoba de primăvară pentru copii

VMpnc1490016880

Wow, vine primăvara. De când o așteptam. Iubesc zilele calde, soarele, iarba verde, lumina naturală din casă. De fapt chiar acum stau la biroul meu lipit de geam, iar fereastra e laaaarg deschisă. E atât de soare, încât a trebuit să mă mut pe un colț de birou, ca să pot vedea în monitorul laptopului. Ca să nu mai spun că la geam am niște suncatchere care aruncă sclipiri colorate în toată camera. Ce să mai, iubesc primăvara. În fine, nu la fel de mult ca vara, dar asta e altă poveste.

Ce iubesc cel mai și cel mai mult la anotimpurile astea calde e faptul că… nu mai durează între 30 de minute și 15 ani să îmbraci doi copii ca să ieși cu ei pe ușă. Astă iarnă țin minte că a ieșit V cu copiii în curte, pentru că eu voiam să mai lucrez ceva din birou. Practic, nu m-am putut dezlipi de ușa de la intrare, pentru că permanent a trebuit să îmbrac sau să dezbrac unul sau alt copil. Ba că vrea afară, ba că vrea la pipi, ba că s-a udat, ba că îi e cald, ba că… Ieșea unul pregătit de zăpadă, intra celălalt cu problema lui. Până îl rezolvam pe al doilea, se întorcea primul cu altă problemă. Și tot așa.

Acum e diferit. Acum arunc un hanorac peste ei și ieșim pe ușă. Ce viață…

Partea care nu-mi place este că trebuie să mă introduc în dulapurile lor și să fac puțină ordine. Să văd ce haine mai au, ce haine le mai trebuie. Ca să pot face asta eficient, mi-am făcut o listă. Și mă gândesc să o împărtășesc și cu voi.

Deci, iată cum arată garderoba de primăvară a unei fetițe de 4 ani și a unui băiețel de 2 ani.

 

Revin la calculul pe care l-am făcut când am compus garderoba de toamnă.

În primul rând m-am gândit câte schimburi de haine i-ar trebui (set complet). O săptămână are 7 zile. Eu plănuiesc să nu mai spăl haine mai des de o dată la 4 zile, deci patru rânduri de haine. Mai adaug unul pentru ziua în care celelalte 4 sunt în mașina de spălat și uscător. Încă două pentru celelalte două zile. Două schimburi de haine sunt blocate permanent la grădiniță. Și am mai vrut un set de rezervă. Pe lângă astea, am mai luat câte un set de haine mai elegante.

În concluzie, 9 rânduri de haine de zi cu zidin cap până în picioare (care toate conțin și pantaloni lungi și scurți, și tricou, dar și bluză cu mânecă lungă) ar fi suficiente în cazul nostru, plus ceva haine mai deosebite.
Pentru asta eu am ales:

Ema, 4 ani si 3 luni

  • 4 rochițe de tricou, stil maieu sau cu mânecă scurtă, pe care le poate purta peste 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă lungă. Pe sub rochițe poate purta 4 perechi de chiloți sau 4 perechi de colanți
  • 4 perechi de colanți 3/4, la care plănuiesc să asortez 4 tricouri cu mânecă scurtă sau 4 bluze cu mânecă 3/4
  • un trening complet
  • un hanorac
  • două perechi de pantaloni (blugi sau alt tip) cu două cămăși/bluze mai drăguțe
  • două rochițe mai elegante ar fi suficiente, dar ea are mai multe. La rochițe adaug 2 perechi de dresuri și două cardigane subțirele
  • costum complet de noroi și ploaie
  • o jachetă subțire
  • un paltonaș subțire
  • 3 pijamale
  • o șapcă și o pălărie de soare

Filip, 2 ani si 2 luni

  • 9 perechi de pantaloni de trening sau scurți cu 9 bodyuri asortate (mânecă lungă+scurtă)
  • un trening complet
  • o pereche de pantaloni cu o bluză mai elegantă
  • două hanorace
  • 3 pijamale
  • o șapcă
  • costum complet de noroi și ploaie
  • un cardigan cu nasturi
  • o jachetă subțire

De încălțat le trebuie câte o pereche de sandale și câte o pereche de adidași, plus fiecare câte o pereche de papuci Crocs. Cizme de cauciuc au deja.

Oare am uitat ceva? Vreau să mă duc în weekend să fac aprovizionarea, pentru că am văzut că se încălzește și mai tare vremea, așa că să-mi spuneți până atunci ce mai lipsește.
M-am uitat pe site la Miniprix. Din păcate, nu m-am uitat doar la copii, ci am trecut și pe la adulți. Nu știu dacă am scris asta pe blog până acum, dar eu sunt fanul lor declarat. Foarte multe din hainele mele si foarte mulți din cei mai comozi pantofi ai mei sunt luați de la ei din magazin. Cel din Otopeni e chiar aproape de noi și mă mai duc să casc gura câteodată pe acolo. Și plec mereu cu câte o punguță de ceva.

Acum o să mă duc să-mi caut sandale. Și tricouri. Și niște rochițe. Ah, stați, vorbeam despre copii, nu?

Despre toleranța la frustrare și încrederea în sine

ANGERAcum câteva luni primesc un email disperat de la o mamă. Băiețelul ei de cinci ani nu are niciodată răbdare cu nimic, iar atunci când nu îi reușește ceva, țipă, aruncă și trântește și nu mai încearcă. Mai mult decât atât, a ajuns să nu mai vrea să iasă din casă, pentru că se teme să dea nas în nas cu amicii lui, care știu să meargă cu bicicleta sau cu trotineta. El nu știe și nici nu mai vrea să învețe. Recent a început sa spună despre el însuși că e “prost”.

I-am răspuns că eu văd aici o problemă legată de stima de sine, dar mai mult decât atât, una legată de nivelul scăzut de toleranță la frustrare pe care îl are băiețelul.

Am început imediat să lucrăm împreună ca să-l ajutăm pe băiețel să iasă din cercul vicios în care intrase. Și, tot vorbind cu mama lui și observându-l și pe el, am remarcat un tipar care îi bloca mereu reușitele.

De la incercare la reusita

Vedeți voi, atunci când încercăm să facem ceva, urmăm câțiva pași. În cazul ideal, lucrurile merg rapid. Încercăm să facem ceva și reușim. Punct.

Dar, în cele mai multe cazuri, mai ales atunci când învățăm ceva nou, procesul e puțin mai lung și conține mai mulți pași. Întâi încercăm, apoi apare eșecul de a nu reuși din prima. Eșecul ne frustrează. Din fericire, frustrarea este la început o emoție pozitivă. Și poate rămâne pozitivă, atâta timp cât știm și putem să o gestionăm. Ea ne împinge înainte să încercăm din nou, ne mobilizează și ne pune combustibil în rezervor. Așa că încercăm din nou. Și reușim. Iată o variantă fericită, în care, în 5 pași ajungem la scopul pe care ni l-am propus

proces reusita

De la incercare la nereusita

Ar fi minunat ca lucrurile să decurgă mereu ca mai sus. Doar că nu se întâmplă mereu așa. Câteodată durează mai mult până reușim. Iar, câteodată, chiar nu reușim deloc. Ce se întâmplă atunci? Se întâmplă că după ce încercăm și vedem că nu merge, nu folosim frustrarea ca un ajutor pentru a avansa și pentru a acționa, ci ne înfuriem.

După cum bine știm de la noi și de la copiii noștri, furia este suficient de greu de stăvilit încât să nu reușim să ne mai folosim eficient creierul rațional, neocortexul. Când ne înfuriem, controlul îl preia hipotalamusul, parte din sistemul limbic, responsabil cu reglarea foamei, setei și a altor procese metabolice, dar și cu răspunsul la durere, cu plăcerea sexuală, furia sau alte comportamente agresive. Ceea ce înseamnă că atunci când intervine furia, ne e mai greu să ne controlăm impulsivitatea și să acționăm rațional. Acțiunea devine, astfel, sortită eșecului. Pentru că nici acum nu am reușit, ne frustrăm și ne înfuriem din nou, iar încercăm, nici acum nu reușim și intrăm astfel într-o buclă din care ne va fi tare greu să mai ieșim.

buclă nereușită

 

Problema este că de fiecare dată când răspundem la frustrare cu furie, învățăm creierul că așa trebuie să reacționeze în astfel de situații.

Exact asta se întâmplase și cu băiețelul clientei mele. Parțial învățase asta prin exemplul părinților (ambii obișnuiau să răspundă la frustrare cu furie, și nu privind frustrarea în mod pozitiv, ca pe un catalizator sau ca pe un ajutor în a reuși), parțial învățase asta experimentând el însuși, de când era mic, acest proces: Încercare – Nereușită – Frustrare – Furie – Acțiune – Nereușită, astfel încât acum renunțase inclusiv să mai încerce, iar, în cel mai bun caz renunța imediat ce simțea furia, când arunca efectiv obiectele din mână și pleca plângând furios.

Odată simplificată problema lui până la nivelul schemei de mai sus, ne-am pus mintea la treabă și am conceput un plan pentru a-l ajuta să iasă din buclă.

Din fericire, mama lui a înțeles importanța consecvenței în abordarea noastră, pentru că am ales să ne folosim atât de motivația intrinsecă, dar și de cea extrinsecă, pentru a schimba puțin (mai mult) paradigma după care funcționa.

Am început prin a-i oferi copilului contexte cu reușite mici și sigure, pe care ne-am asigurat că mama le va augmenta puțin în ochii lui. Atunci când te temi să urci o scară foarte înaltă, e mult mai ușor să-ți faci curaj în fiecare zi să abordezi câte o treaptă în plus, până când vei ajunge în vârf. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. Reușite mici și dese, care să îi redea copilului parte din încrederea pierdută. În paralel, mama îl asigura de susținerea și iubirea ei necondiționate. ”Am încredere în tine că nu vei cădea, dar sunt aici să te prind dacă se va întâmpla ceva”.

Separat, am încercat să întrerupem ciclul buclei de nereușită, acționând efectiv atunci când copilul era depășit de situație și era evident că va răspunde cu furie la frustrare. Jocul sau activitatea erau întrerupte cu blândețe, mama propunând să le reia mai târziu, când spiritele se vor fi calmat.

A fost interesant și lucrul cu adulții, pentru că ei sunt exemplul. Și adulții din familie au început să fie mai conștienți de ei înșiși și să nu mai răspundă la frustrare cu furie. Și-au exersat răbdarea, respirația conștientă, au încercat mai des să fie prezenți aici și acum.

Iar ca măsură preventivă, mama a început să se asigure că nu va mai supraresponsabiliza copilul și că va încerca să nu mai pună copilul în situații în care să se simtă depășit de cerințele activităților pe care trebuia să le întreprindă.

În plus, pentru fratele ce va urma să se nască (în timpul procesului, mama a rămas și însărcinată cu al doilea copil), mama a decis să nu îi mai lase la îndemână materiale care să nu fie corespunzătoare cu vârsta sau nivelul copilului. La primul copil, din dorința de a îi oferi cât mai multă informație, copilul a primit adesea activități și materiale peste nivelul său de abilități și cunoștințe.

Una peste alta, planul a funcționat, dar au fost extrem de importante, după cum spuneam, consecvența în abordare și implicarea tuturor adulților. De când a venit primăvara, băiețelul a învățat inclusiv să meargă pe bicicletă cu două roți, cu care iese aproape zilnic în parc.

Mi-am adus aminte să vă povestesc despre asta, pentru că am recitit recent articolul Nataliei, care a particpat acum câteva luni la unul din webinariile pe care le-am ținut pe tema asta. Ea a scris mai detaliat despre ce am povestit atunci și puteți găsi informațiile aici.

Sper să vă fie de folos.

Cu sania in siguranta

sanieMi s-a spus de multe ori că sunt exagerată cu siguranța copiilor. Aud adesea că și noi am circulat fără căști pe bicicletă și fără să stăm în scaune de mașini și uite că n-am mai murit. Da, așa e. Noi, ăștia care suntem pe aici, n-am mai murit. Dar alții da. Sau dacă n-au murit, poate au trecut prin niște momente grele, pe care le-ar fi putut evita dacă ar fi călătorit diferit.

Așa că prefer să mi se spună că sunt deplasată că încă mai transport în 80% din timp copilul mic în scaun rear-facing (l-aș transporta așa 100% din timp, dar în cealaltă mașină nu avem încă un scaun rear-facing). Să se uite lumea lung la mine că nu pun copilul mic pe motocicleta de 50 de lei de plastic decât cu casca pe cap, cască de câteva ori mai scumpă decât motocicleta în sine. Că în scaunul bicicletei mele nu se circulă decât tot cu cască. La fel și pe role, bicicletă cu pedale, bicicletă de echilibru, trotinetă sau orice alt dispozitiv de deplasare.

Deci pe astea mai ”de vară” le-am rezolvat. Dar cum o să facem iarna? Acum încă sunt mici și nu merg cu sania decât trași de noi.

Apropos de asta, părinți de doi copii, voi cum vă organizați? Aveți câte o sanie pentru fiecare copil, cu care să faceți trenulețul? Sau aveți o sanie cu două locuri, pe care stau amândoi copiii? Eu nu mă pot hotărî cum e mai bine. Am căutat sănii prin magazine, dar peste tot, modelele decente nu erau în stoc. Așa că am căutat și sanii online, dar nici până acum nu am decis cum vom face… Toată iarna am tras copiii pe rând, cu singura sanie pe care o avem :))
Acum doi ani lucrurile erau simple. Ema în sanie, Fip în wrap. Anul trecut încă mai încăpeau împreună pe sanie. Dar anul ăsta e mai complicat. Că trebuie să transportăm cei doi copii, plus cai, mașinuțe, plușuri (că tot veni vorba de plușuri, la noi a revenit Peppa în mare avânt. Știu că mulți dintre voi căutați plușuri cu Peppa. Le-am găsit căutând saniile, pe același site, la categoria ”jucării de pluș”. Suita Disney o avem completă, păcat că nu se mai joacă decât Doni cu ele. E momentul să ne umplem casa și de Peppa, pentru ca în cel mult două luni să aibă și Doni jucării noi, pe lângă Mickey și Donald și Daisy și care mai sunt. Copiii mei nu apreciază deloc trăitul în mod minimalist…)

Așa, să revenim. Deci, cum o să facem iarna, când copiii își vor lua sania/saniile în spinare și se vor duce în capătul străzii, ca să se dea pe derdeluș? (strada noastră e în pantă). Nu am văzut niciodată până acum prin parcurile din București copii în vârf de derdeluș cu sanie și cu cască, dar o să-i văd probabil pe ai mei. Cum mă gândesc eu să-i protejez?

  1. Niciodata fara casca la derdelus

    Nu cred că sunt suficiente căciulile în caz că se vor înfige cu capul în primul copac. Da, sigur, să le acordăm copiilor încrederea noastră, să-i susținem și să nu punem răul înainte. Copiii pot fi precauți dacă au ocazia să încerce să fie astfel. Cu toate astea, accidente se pot întâmpla oricând, așa că musai să poarte cască. Așa mi se pare mie responsabil și vă rog și pe voi să le dați alor voștri căști. Dacă nu pentru siguranța lor, măcar să nu fie ai mei ostracizați că-s singurii cu mamă nebună și cască. Mulțumesc.

  2. Saniuta inalta e mai sigura

    Momentan avem o săniuță de plastic, joasă, fără picioare. Poate sunt eu paranoică, dar când mă uit la ea nu văd decât Final Destination și cum e străpunsă și ruptă în două cu tot cu copii de cine știe ce ciot de pe derdeluș. Pentru mamele mai puțin panicate, sau panicate în altă direcție, genul ăsta de săniuță mai are un dezavantaj: practic, circuli cu fundul aproape fix pe zăpadă. Ai mei se congelează în săniuța asta, oricât i-aș înfofoli în pătură. Are și un avantaj, totuși: are centuri de prindere, așa că nu rămâi fără copil în sanie când îl plimbi.

  3. Nu orice panta e un derdelus

    Vă ziceam că strada noastră e în pantă. Ei, aș vrea ca ai mei copii să fie suficient de responsabili cât să-și dea seama că e extrem de periculos să te dai cu sania pe o stradă, oricât de puțin circulată ar fi ea. Dacă nu, e ok să transformăm asta într-o regulă, pe care să o scriem/desenăm direct pe sanie, ca să nu uite.

  4. Niciodata pe sanie cu capul inainte

    Toată copilăria mi-a fost frică de poziția asta pe sanie. Că tot ziceam mai sus de Final Destination, și asta mi se pare că invită la un scenariu foarte potrivit în direcția asta. Văd numai capete înfipte în copaci, bolovani, stâlpi, alte cele. Nu, ne vom da (se vor da) cu sania doar stând în fund. Știu, le stric toată distracția. Aia e, câteodată cineva trebuie să mai fie și party pooper, altfel prea ne-am distra tot timpul.

    Ce mai adăugăm pe listă? Părinți cu copii mai mari sau părinți cu copii mai mici, dar cu idei. Ce lipsește?

Eu și tantrumurile copilului meu

TantrumPe măsură ce scriam articolul despre Filip, îmi tot aminteam de aceeași perioadă din viața Emei, când treburile erau foarte complicate. Ori că perioada în care trecea ea prin vârsta asta fatidică a celor doi ani era mai grea, ori că era ea mai complicată, ori că eram eu mai stresată, nu știu. Dar îmi amintesc perfect cum mi se întâmpla de multe ori să îmi vină să o iau pe câmpii.

Mă refer, desigur, la tantrumurile pe care le făcea Ema când avea aproape doi ani. Care mă răvășeau emoțional, care scoteau din mine toate soiurile de emoții și trăiri, de ziceam că nu mai pot să duc.

Acum, lucrurile sunt diferite. Pentru că eu nu mai sunt șifonată pe interior după o astfel de criză, ci extrem de împăcată cu tot ceea ce se întâmplă, calmă și foarte… zen.

Dar oare cum am reușit asta? Cred că prin exercițiu. Prima dată când am trecut cu Ema printr-un tantrum adevărat, îmi amintesc că era vară. Deci avea cam un an și jumătate. Era un tantrum provocat de frustrarea că nu reușea să bage niște discuri pe un băț. A plâns atunci cu țipete și tăvăleli până m-a secat emoțional. Ea plângea și urla, iar eu simțeam cum se scurge toată viața din mine. Imaginați-vă că în timpul plânsului ei, plângeam și eu atât de tare încât a simțit nevoia să-mi aducă un maimuțoi de pluș ca să mă facă să mă simt mai bine. Și-a asumat ea, la cei nici doi ani de viață, responsabilitatea de părinte, de a mă face pe mine să mă simt mai bine.

Privind acum în urmă, îmi dau seama câtă presiune în plus îi punea pe umeri neputința mea, disperarea și panica prin care treceam, stările de vină că nu pot face copilul să se oprească din plâns și că-s mă-sa, deci treaba mea e să o ajut să nu plângă.

Dar, odată cu trecerea timpului și cu fiecare criză prin care am tot trecut, am învățat câteva lucruri despre copilul meu. Și uite așa, cărămidă cu cărămidă, am construit până la urmă o imagine de ansamblu din care am început să înțeleg lucruri care m-au ajutat să reacționez din ce în ce mai bine (pentru toată lumea).

Ce am priceput eu în ăștia aproape 3 ani de la primul tantrum prin care am trecut? Câteva lecții extrem de importante.

  1. Nu e despre mine, ci e despre copil si trairile lui

    Asta a fost una din lecțiile mele esențiale din viața mea de mamă (și nu numai). Să n-o mai iau personal. De fapt, să nu mai iau nimic personal de pe lumea asta. Nu s-a născut nimeni cu scopul de a mă scoate pe mine din pepeni și nimeni din cei care greșesc față de mine nu o face special ca să mă înnebunească. Cu atât mai puțin copiii (ai mei și nu doar ai mei).
    Atunci când un copil are o criză de personalitate, un tantrum, o jelanie, el nu o are pentru că vrea să mă enerveze pe mine, deși, dacă funcționez pe pilot automat, aș putea crede asta de foarte multe ori.
    Doar e aproape imposibil să nu aud în jurul meu (sau să nu-mi amintesc) replici de genul ”potolește-te, că mă faci de râs”, ”măi, dar tu îți bați joc de mine” sau multe altele, care pun adultul în rolul principal al piesei de teatru care ar trebui să se numească doar ”Tantrumul copilului”.
    Da, știu, creierul meu așa a învățat să reacționeze, observând mediul, dar am avut doi ani la dispoziție să-l dezvăț de la a mai face presupuneri de genul ăsta.
    Acum mă detașez de moment. Da, copilul e furios și crizat și supărat, dar asta nu e despre mine. Asta simte el acum, independent de mine, iar rolul meu e să-i fiu alături, nu să mă cred/simt buricul Pământului și să mă dau de ceasul morții.
    Am ales să ies din mijlocul cercului, unde eram eu importantă acolo, și să mă așez lângă copil.
    ”Da, îți e greu acum. Te înțeleg. Sunt alături de tine și te iubesc, no matter what”.

  2. Nu e treaba mea sa pazesc copilul de plans orice ar fi

    Odată cu punctul 1 mi s-a mai clarificat ceva. Și anume că e ok să plângă și asta nu mă face să câștig premiul ”Cel mai praf părinte al mileniului”, pentru că rolul meu nu e să țin copilul departe de orice plâns din viața lui.
    Ok, trecem peste faptul că nici nu ar fi benefic să-l păzesc mereu de plâns, dar mi-am dat, din nou, seama că nu e despre mine vorba aici.
    Când copilul are un tantrum, nu trebuie să simt eu despre mine, ci despre el. Da, îmi pare rău că e furios și trist și supărat, dar e normal să mai fie și așa din când în când.
    Da, sunt mă-sa și mi-aș dori ca viața lui să fie plină de iepurași roz pe pajiști de nori pufoși multicolori, presărată cu ulei esențial de lavandă și stropită cu sânge sclipitor de unicorn care îți îndeplinește toate dorințele, dar n-o să fie așa.
    Viața aia frumoasă e cu suișuri și coborâșuri, cu momente grele și momente ușoare, că până la urmă fără ploaie nici măcar nu-i iese unicornului curcubeul din fund. Deci… hai cu ploaie, hai cu tunete, hai cu fulgere. E ok cu ele, e ok copilul să treacă prin momente grele, important e cum o face.
    Și aici vine rolul meu, de ghidaj, de umăr pentru adunat lacrimi, de îmbrățișări și încurajări.

  3. Daca s-ar putea controla, cu siguranta ar reactiona altfel

    Primele două puncte țin de un narcisism în miezul căruia înotam fără să-mi dau seama. Da, copilul era furios, iar eu făceam ca asta să fie despre mine.
    Punctul 3 e despre copil și despre cum mi-a luat mie 2 ani să înțeleg că nici lui nu îi e confortabil de multe ori să reacționeze așa. Și că dacă ar putea să o facă diferit, cu siguranță ar face-0
    Despre tantrumuri eu am mai scris aici și aici. Tot în articolele alea am scris și despre motivele pentru care fac copiii tantrumuri și momentele în care o fac, despre cum să reacționăm și cum sa NU reacționăm (dacă putem).

Voi cum vedeți lucrurile astea?

Viata la doi ani a doua oară

fipParcă ieri eram cu un copil de 2 ani după mine și cu o burtă maaaaaare, cât un cimpoi, locuită de un cetățean rotofei care nu se mai lăsa scos de acolo. Pe vremea asta, eram deja ”la termen” și-l așteptam să iasă cum aștepți să scoți de Crăciun un cozonăcel pufos și călduț din cuptor. Nerăbdarea aia, oare cum o fi ieșit? Mă rog, pe cozonăcelul real, ăla cu nucă și cacao, îl mai vezi prin ușa de la cuptor și poți intui când e gata, vezi dacă a crescut suficient, îi simți mirosul dulce și vanilinat.

Pe cozonăcelul meu nu-l vedeam. Nu știam în ce stadiu e. Medicii ziceau că e măricel. Simțeam și eu că e măricel. Simțeam și mă resimțeam. Ca fapt divers, în exteriorul burții nedetașabile mai aveam oricum încă un cozonăcel, pe care îl purtam după mine cu multă iubire… și dureri de spate câteodată.

Despre cozonăcelul din exterior… păi și cozonăcelul ăsta trecuse prin niște vremuri grele înainte de doi ani. Fu o perioadă dificilă și asta îmi amintesc cu siguranță și în mare detaliu. Cu pregătirile noastre pentru mutare, cu plecările frecvente ale lui V. din vremea aia, cu mine însărcinată și, poate, de multe ori cu mai puțină răbdare și flexibilitate, copilul se transformase nițel.

În iarnă, în așteptarea fratelui, după mutare, lucrurile se mai liniștiseră puțin. Dar doar puțin. Ce știam eu? Greul abia începuse…

A urmat nașterea fratelui, adaptarea la noua formulă, viața în patru, dependența ei totală de mine. Am cliente atât de speriate de faptul că odată ce au născut, copilul ”mare” se lipește de ele ca un timbru de scrisoare și le ascult cu drag și mă văd pe mine în ele. Pe mine în primele luni de viață ale lui Fip, când nimic nu se făcea decât cu mami. Într-o cameră plină de oameni, nimeni nu-i putea ridica guma de șters de pe jos, decât mami, care era oricum cu celălalt copil în brațe. Doar cu mami se făcea pipi, doar cu mami se mânca, doar cu mami se dormea.

Apoi, pe măsură ce a văzut că mami nici nu dispare, nici nu se transformă, s-a mai orientat și către tati (care în clipa de față este preferat).

Una peste alta, trecu ea perioada, dar fu grea. Iar când l-am născut pe Filip mă gândeam cu groază că va ajunge și el să aibă doi ani cândva.

Și îi are. Acum. Zilele astea o să-i și împlinească. Sunt convinsă că o să mă întrebați cum e Filip la doi ani. Și stați așa, că vă răspund.

Cine ne știe de când existăm (adică de când există Filip) poate își mai amintește de bebelușul Zen. Bebelușul care te calma el pe tine în alea 5 minute cât era treaz într-o zi întreagă. Există persoane în viața noastră care în primele multe luni de viață ale lui Fip nu-l văzuseră niciodată treaz. În 99% din pozele pe care le am cu el, dormea. Vai, mă gândeam eu atunci, cum o fi să ai un copil liniștit?

Dar sorțile nu au fost în favoarea noastră, vorba aia. Nu împlinise 10 luni și deja mergea singur și nesusținut în picioare. Temerar, cățărător, căzător la greu… Și lucrurile s-au precipitat o grămadă începând de atunci.

Căci dispăruse bebelușul Zen. Nu știu, l-oi fi rătăcit pe undeva, l-oi fi uitat printr-un cărucior de Carrefour? Exclus oricum, pentru că până de curând, domnișorul nu a călătorit decât lipit de piele de om. Era ca și cum mi-aș fi rătăcit sau pierdut chiloții pe undeva. Deci nu, nu pierdusem bebelușul Zen, el doar se transformase.

Da, bebelușul mic și brunet, pufos ca un cozonăcel, se transformase într-un copilaș blond și adorabil. Este și acum la fel de blond și de adorabil, cu obrajii rotunzi ca și cum ar ascunde în spatele lor două castane bine coapte. Contemplativ câteodată, zâmbăreț câteodată, Filip e copilul care vorbește mult, dar care nu articulează decât primul și ultimul cuvânt dintr-o propoziție (de exemplu: Mami, cade bâcabâcabâcabâca calu’), care se bucură zgomotos, care face botic de rață, care doarme în continuare mult (dar complicat), care e … fiți pe fază … extrem de hotărât și încăpățânat (desigur că asta e o calitate pe termen lung, dar pe termen scurt m-a făcut să mă vopsesc alb în cap, ca măcar să nu mai văd firele albe pe care mi le scoate pe bandă rulantă).

Știți voi copiii ăia care spun că nu mai vor să mănânce și voi le ziceți ”hai că mai e o bucățică, ia-o și pe aia” și ei o iau? Ei bine, ai mei nu-s așa. Nici el, nici ea. Pentru că, pe cât de diferiți sunt, pe atât de mult seamănă. Păi dacă vrea afară la -45 de grade, o să se transforme din copil în picătură chinezească și o să auzi ”viau afală” de atât de multe ori, că până la urmă o să ieși și în costum de baie. Tot ce ”viau”, pai VIAU! Și dacă nu se poate, sau nu percutezi, vine imediat pumnul în scaun și ”Am zis că viau banană ACUM!”
De ”viau bațe” nici nu mai pomenesc. Sau de ”viau-orice-via-sora-mea-de-la-un-palat-de-cristal-pana-la-un-rahat-de-caine”…

Dar pe lângă asta, mai e și un copil foarte simpatic. Pasionat de cai, de apă și de avioane. Nepasionat de cărți, decât dacă sunt cu cai, apă sau avioane. Care își găsește singur de lucru, de experimentat, de jucat. Care face deja joc de rol cu figurinele de la playmobil, care nu desenează, nu colorează, dar mănânca plastilina de parcă ar fi cea mai tare delicatesă. Un copil senin, de multe ori provocator, care încearcă să înțeleagă cum funcționează lumea și e mereu uimit de ea.

Și un copil care nu-și caută motive de plâns, care atunci când se supără, duce supărarea până la capăt, apoi pune punct și încheie capitolul. Un copil pe care nu îl simt ca pe o bombă cu ceas, fără broken cookies, conștient de el și de trăirile lui.

Un copil care funcționează (la fel ca și celălalt copil al meu) pe bază de explicații, care înțelege mai multe decât am eu impresia câteodată și care nu încetează să mă surprindă. Zilnic.

Încă un copil pe care îl iubesc cu toată ființa mea, pe care abia aștept să-l țin din nou în brațe, să-l pup și să-l strâng ca pe un balon mic și roz de catifea. Ah da, și încă un copil care iubește ”i-țeța-ta” (înghețata). Ce surpriză!

Temperatura in camera bebelusului

bebelus-infofolit
Unul din cele mai mari stresuri ale mele de când era Ema mică a fost temperatura în casă. La Fip eram deja rodată, dar la Ema fu complicat tare.

Nu mai avusesem niciodată un copil, cu atât mai mult nu mai avusesem niciodată un nou născut. La câte grade trăiește un nou născut? Dacă era să mă iau după unele poze cu unii dintre noi în copilăria și perioada noastră bebelușească, aș fi putut crede că un bebeluș nu este și el o ființă umană, ca toți ceilalți din jurul său, ci un mic extraterestru care trebuie marinat bine înainte să apuce să iasă în lume. Poate aveți și voi poze cu voi de când erați mici în care fix o șubă vă mai lipsea, dar persoana care vă ținea în brațe era în tricou, iar dacă făceați un calcul simplu vă dădea: ”Aha, deci eu aveam aici 3 luni și-s născut în aprilie, deci era iulie în poză?!?”

Măi, dar nu știu, parcă ceva în sinea mea îmi spunea că și bebelușul ăla e tot ca mine, că are piele și mușchi și șunculițe, vase de sânge, organe și oase, deci probabil funcționează pe principii similare cu ale mele. Bine, probabil ceva-ul ăla din sinea mea își mai amintea episoade din copilăria proprie și personală. ”Pune-ți căciula, e decembrie!” ”Mamă, dar sunt 43 de grade afară. Ai uitat de încălzirea globală?” ”N-are a face, e iarnă! Pune-ți căciula”. Și, preferata mea, ”Vremea e înșelătoare acum”. Da, acum când sunt 25 de grade afară.

Așa. Deci, având în vedere cele spuse mai sus, parcă nu-mi venea să încotoșmănez copilul. Dar, în primele ei săptămâni de viață a fost mama la noi să ne ajute. Mama, care este extrem de friguroasă și care refuză cu obstinație să se pună în pielea altuia când vine vorba de frig.

Ajunsesem în asemenea stres, încât aveam câte un termometru în fiecare cameră (găsisem unul care mergea și în apă și în casă, era de la Philips, dar parcă arăta altfel decât cel din link. Oricum, tare bun, îl țineam în baie). Cum intram în sufragerie, mă uitam direct la termometru. În dormitor la fel. După cum spuneam, aveam și în baie. Parcă nici nu mai eram capabilă să simt temperatura cu pielea proprie. Eram leșinată de căldură, dar mama insista că trage. Sau că lângă perete, unde era canapeaua, era mult mai frig. Țin minte și acum că i-am lăsat-o pe Ema pentru câteva minute (15-20) și am găsit-o cu body, pijama, vestă tricotată, înfășurată în pătură, la mama strâns în brațe, iar mama se chinuia să o bage în vesta ei. În cameră erau 24 de grade. Desigur, pe canapeaua de lângă perete, erau probabil -15, altfel nu-mi explic.

Acum, dacă n-aș fi avut câte un termometru în fiecare cameră, cred că aș fi luat-o razna (mai mult decât o luasem deja). Da, încă refuzam să pun copilului maieu și căciulă la 24 de grade, ba chiar insistam să facem mai frig decât atât, dar parcă nu eram suficient de convinsă. Îmbrăcatul copilului și temperatura în casă îmi creaseră deja un soi de psihoză, erau momente când nu te mai puteai înțelege cu mine. Am și plâns în hohote de deznădejde în câteva rânduri, pentru că nu mai puuuuteeeeeaaaaam cu temperatura aia și cu căciula aia și cu maieul/vesta/pătura/plapuma aia. Simțeam că nu voi mai ieși niciodată din isteria frigului în casă.

Și ca să mă conving că nu-s nebună și că nu-i cazul să sune careva la protecția copilului, că nu-l țin în frig să-l omor cu zile, m-am apucat (desigur) să mă documentez. Și am aflat de la medici următoarele:

  1. Pentru bebelusi e foarte periculoasa supraincalzirea

    Când sunt mici se pare că nu se pot termoregla foarte bine. Și nici nu sunt capabili să se dezbrace sau să se dezvelească atunci când le este cald. Dacă nu se pot termoregla, asta înseamnă că atunci când le este prea cald, se deshidratează. Puteți observa asta prin buzele uscate ale bebelușului (și pielea la fel), fontanela lăsată în jos, moliciune. Temperatura recomandată la somn este între 16 – 20 de grade (ideal 18), iar în timpul zilei 20-22. Confirm că Ema dormea mult mai bine când era frig. Confirm și pentru Fip. Da, știu, e împotriva a tot ce am experimentat noi până acum, dar ne putem ”repara” și noi dacă în fiecare iarnă scădem temperatura în casă cu câte un grad. Ne călim.

  2. Extremitatile copiilor pot fi reci fara sa le fie frig

    … și asta e perfect normal. Dacă vrem să verificăm dacă unui bebeluș îi este frig, nu e relevant să vedem dacă are mâinile sau picioarele reci, ci verificăm ceafa sau pieptul. Dacă zonele acestea sunt reci, înseamnă că îi este frig.

  3. Supraincalzirea este legata de SMS (Sindromul Mortii Subite)

    Se spune că supraîncălzirea bebelușului e corelată cu SMS, mai ales în perioadele reci când părinții tind să-și îmbrace bebelușii prea gros. Și nu doar atât, dar să le pună și căciulă pe cap, când capul este zona prin care bebelușul își reglează temperatura corpului, iar punând un ”dop”, împiedicăm asta.

Știu că v-au speriat alea 16-20 de grade de la punctul 1, dar luați în seamă ce vă spun. Citez un medic cu care am vorbit: ”Unui bebeluș mai bine să-i fie prea frig decât prea cald.”

Voi ce povești amuzante aveți legate de înfofolirea copilului? Câți binevoitori v-au oprit pe stradă să vă tragă la răspundere că țineți copilul prea subțire îmbrăcat? Hai să auzim.

 

Vine Halloween. Cum supravietuim, ca parinti?

halloween

Vine Halloweenul. Nu știu la voi cum se serbează, dar în bula noastră se fac petreceri cu costumații, se sculptează dovleci, se decorează case și curți. Încă nu se mănâncă multe dulciuri și nici n-am fost până acum la colindat, dar tot e mare haos cu sărbătoarea asta.

Iată cum trec eu cu bine prin perioada asta a anului.

Fa tu singura costumul. Ok, glumeam

În primul și în primul rând, atunci când vă gândiți la petrecere cu costumație (denumită generic și ”bal mascat” sau ”carnaval”), o să fiți tentate să încercați să faceți voi costumul. Știu, am fost și eu acolo. Ema ar fi vrut să fie o ”fantomiță”. Cât de greu poate să fie să faci o rochie albă, vaporoasă? După o zi întreagă în care n-ai apucat să faci pipi decât o singură dată, poate că mai bine ar fi să te tolănești pe canapea decât să coși rochițe albe. Ca să nu mai spun că dacă nu te pricepi, în loc să costumezi copilul în fantomiță, îl poți costuma într-un membru KKK, de exemplu.

Sigur, dacă ești foarte talentată și ai timp (sau îți face extrem de multă plăcere să meșterești astfel), go for it. Dar dacă nu, e ok și să nu câștigi premiul de Mama Anului și în loc să îți sacrifici și cele 3 ore de somn pe noapte să rezolvi totul în 5 minute cu o comandă pe un site unde poți găsi costume de haloween pentru copii. Gata făcute, ambalate, frumoase. Speri să te lase copilul să le speli înainte să le îmbrace (la noi nu a fost cazul să mai aibă răbdare) și gata. Ai grijă că pe site-ul ăla mie mi s-a lipit mâna de mai multe chestii, nu m-am putut limita la costume… Ăsta e riscul, dar prefer să mi-l asum și să mă pot culca noaptea la 1 și nu la 3 dimineața. Yuhu!

Sculpteaza un dovleac impreuna cu copilul tau. Ok, glumeam din nou

Vai, numai când mă gândesc la Ema și un dovleac de sculptat mă ia cu frisoane. În primul rând, văd măruntaie de dovleac peste tot. Cum la noi e și Fip în peisaj, iar pasiunea lui principală momentan e să ia lucruri și să arunce cu ele, mă uit cu milă la pereții noștri din bucătărie și constat că nu s-ar asorta cu portocaliu. Știu, activitate senzorială, distracție, dar poate afară…
În al doilea rând, văd un copil care nu se descurcă singur să sculpteze un dovleac cu un cuțit (și încă un copil, mai micuț, care trage de cuțitul menționat anterior, pentru că vrea și el să facă ”a feeeeeeee” (la fel)…), același copil care, însă, nu acceptă și ajutor. Apoi se frustrează și plânge că nu poate, că uite ce frumos e în poză, că ce frumos e al vecinului, iar orice argument venit din partea noastra (în principal că nu contează cum e al vecinului, că frumusețea e obiectivă și că important e să-i placă ei) se încheie cu un șiroi de lacrimi și acuza ”Ce? Ție îți pare bine că eu sunt supărată?”

Deci nu, eu cu ai mei nu vom sculpta dovleci (poate și pentru că și eu mă pricep la fel de bine ca și ei)… Dar plănuiesc să pictăm dovleci. Bine, asta dacă aș afla când anume este halloweenul, ca să știu să-i cumpăr din timp. Cred că aș putea căuta pe google, dar îmi place să trăiesc viața cu adrenalina la maximum și să nu știu când e. Să simt că sunt vie!

Așa, ziceam. Vom picta dovleci. Cu guașe, pensule, degete… Plănuiesc să nu le las la dispoziție toate culorile de bază (care amestecate dau maro), ca să nu am dovleci căcănii. Cred că un alb, un galben și un roșu ar fi foarte potrivite. Momentan sunt pe blatul de la bucătărie (azi i-am cumpărat) și așteaptă.

Stai departe de Pinterest

Acolo sunt mamele perfecte. Care țes fire de mătase, le colorează ele, apoi fac și costumele, în curtea casei sau în balcon construiesc o altă casă bântuită, sculptează dovleci, fac în casă M&M și Marsuri, inventează rețete de băuturi, decorează casa lor, casa bântuită construită în grădină, dar și casele vecinilor și toată strada, au copii fericiți și curați, care n-au secreții nazale (#varogsamascuzati, mi s-a spus că celălalt cuvânt, care începe cu litera M e un cuvant urat) și must pe costumul proaspăt adus acasă de curier, plastilină în păr și unghiile de la mână colorate cu carioca neagră… Mai zic? Da, da, mamele alea cu păr perfect, slabe, îmbrăcate frumos, cu podele curate, cu mâncarea în frigidere aranjată în ordine alfabetică, cu praful șters chiar și PE dulapurile suspendate… Mamele alea care nu voi fi eu niciodată :)) Poate tu da, dar eu nu.

Voi cum faceți de Halloween? În ce vă costumați?

Am un elefant așa și-așa. Trei!

elephant-35527_1280

– Așaaaaaaaa!!!

… se aude pe ton isteric de pe bancheta din spate. E Fip, care îmi transmite că vrea să cântăm. Încep:

– Am o căsuță micăăă, așa și-așaaaa

– Epaaaan!

… se aude din nou, tot pe ton isteric și tot pe bancheta din spate. E tot Fip, care vrea acum să cântăm cu elefanții, pentru că am cântat prea mult cu căsuța.

– Un elefaaaaant se legănaa …

… încep eu.

– Teeeeeeeeei

… țipă vocea isterică din spate. Să cânt cu trei elefanți, nu doar cu unul. Reiau.

– Trei elefanți, se legănau

– Epaaaaaaan!

… mă întrerupe din nou. Trebuie să o iau de la un elefant, din nou. Reiau.

– Un elefaaant, se legănaa…

… sunt din nou întreruptă:

– Așaaaaaaaa

… schimb melodia din nou:

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

– Așaaaaaaaa

… deci trebuie să cânt din nou începutul. Reiau.

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

– Așaaaaaaaa

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

– Așaaaaaaaa

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

– Epaaaaaaan!

– Un elefaaant, se legănaa…

– Teeeeeeeeei

– Trei elefanți, se legănau

– Așaaaaaaaa

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

– Așaaaaaaaa

– Am o căsuță micăăăă așa și-așa…

—————————-

… jumătate de oră mai târziu ajungem acasă și nu mai e nevoie să cântăm. Și voi tot așa nehotărât cântați? Seară de seară.