Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

– Mamăăăă, iar vine iarna și nu am cu ce să mă îmbrac…

… zic eu, postată în fața celor două debarale (pe rând, desigur) pline până la refuz de paltoane și jachete, mai groase sau mai subțiri, mai colorate sau mai terne, mai înfoiate sau mai diafane.

Țin minte că acum doi ani s-a apucat domnul V. să-mi facă ordine în portbagaj. A intrat în casă cu 5 genți pe care le depozitasem acolo (pline toate cu sticluțe de apă, scutece, haine de schimb și alte cele trebuincioase celor doi copiii fără de care nu ieșeam nici până la pâine) și cu… 6 jachete și paltoane, cărora nici măcar nu le simțeam lipsa. Așa… Am concluzionat, deci, că am multe. Multe, dar de ce tot am impresia că n-am ce purta?

E simplu. Pentru că aproape toate au fost la un  moment dat ”moderne”. Modernul ăsta a ținut un an, hai doi. După aia a venit alt modern, așa că nu mi-a mai venit să le port. Ce-s eu, peizancă? De ce le-am păstrat acolo, exponate în debara? Păi cum să dai, măi mamă, haine bune așa? Lasă, poate revine moda, le mai porți pe lângă casă, poate mai e nevoie de ele. Recunoașteți tiparul, da? Da…

Singurele pe care încă le port, deși le am de câțiva ani buni sunt un trench bej, puțin peste genunchi, stil londonez așa, care e nemuritor, două jachete de imitație de piele, vreo 2 sacouri stil anii ’60 și o jachetă de -56 de grade celsius, un fel de plapumă cu glugă, plus două paltoane care și pe ele le-am luat pentru că ”sunt la modă”, dar sunt de lână, așa că n-o să renunț la ele, fie ce-o fi. În rest… trag de ele doar ca să nu spun că nu le-am purtat și că zac de pomană acolo.

Dar, am luat o decizie. Să le dau pe toate… Șoc și groază. Să păstrez doar modelele clasice și pe cele de lână și în rest să-mi las libertatea de a-mi cumpăra periodic doar câte un obiect vestimentar din ăsta de încotoșmănat care să fie la modă, conștientă că peste doi ani o să zboare din dulap.

Pe principiul ăsta, am simțit că mai am nevoie de un paltonaș de lână mai lung, să-mi țină cald și la șalele-mi bătrâne și la genunchi, dar l-am luat ”clasic” și am investit ma mult în el, dar… modele din astea care vin și pleacă, pe astea nu vreau să dau mulți bani.

Bun, acum că am încheiat introducerea asta lungă, să trecem la subiect. Și anume, că am început să mă uit să văd ce se mai poartă anul ăsta la capitolul paltoane de damă (și jachete) și am constatat cu bucurie că încă mai merg jachetele de piele de rockeri, așa și că încă sunt ok și jachetele stil parka. M-am liniștit. Din astea am. Haideți să vedem ce mai merge pe lângă ele.

Vrei să primești postările mele pe email?

1. Jachetele ultra scurte

Mă așteptam să intre din nou la modă, pentru că vin bine la pachet cu pantalonii cu talie înaltă, care sunt și ei la mare căutare. S-au mai purtat jachetele astea acum mulți ani, când eram eu, vorba aceea, fată, dar pe vremea aia le purtai ca să mori de rinichi și șale, cu pantaloni cu talia foaaaarte joasă. Mi-a rămas pe retină o domnișoară în stație la un tramvai de lângă gara Basarab care avea o pereche de pantaloni care acopereau strict muntele lui Venus și o jachetă care abia trecea de sâni (în jos). În rest, pielea goală și era un frig de nu știam ce să mai pun pe mine. Sper că e bine domnișoara vreo 15 ani mai târziu.

Pinterest ne recomandă așa ceva:

jachete iarna 2017-2018

2. Jachetele argintii

Mă uitam acum mulți ani, tot pe vremea când eram fată la mama, la o emisiune în care o doamnă înaltă și brunetă și un domn care nu mai știu cum arăta, le explicau unor femei cum să se îmbrace. Primul lucru pe care îl făceau era să dea năvală în dulapurile lor și să le arunce 90% din tot ce dețineau. Țin minte că la un moment dat au descoperit o pereche de bocanci cromați, despre care doamna înaltă și brunetă a spus că arată de parcă ar fi aparținut unei ”persoane din spațiu fără locuință” (sau nu știu cum să traduc mai bine ”homeless person out of space”). Erau un fashion no-no, nu ar fi trebuit purtați, așa că au ajuns în teancul de haine care nu urmau să se mai întoarcă în dulapul proprietarei lor.

Cam așa sunt și jachetele astea cromate, pe care ni se propune să le purtăm iarna asta. Și îmi amintesc, din nou, că ele au mai fost la modă, pe vremea când, de exemplu, Anda Adam avea părul negru și breton făcut cu gel. Deci tot acum o mie de ani. Vă las și poza, ca să vă clătiți privirile. Tot de pe Pinterest.

jacheta cromata iarna 2017-2018

 

3. Blana

Blană, blană peste tot. Din nou, deloc de mirat, având în vedere că blana s-a purtat inclusiv astă vară, la genți și papuci. Blana revine acum și la jachete și la paltoane (dar și la fuste și bluze). Mai discretă sau mai sălbatică, blană peste tot să fie! Sper că dacă vă hotărâți să purtați blană, măcar să alegeți blană falsă.

Iată și pozele de pe Pinterest:

jachete iarna 2017-2018

4. Pelerine

Vai, cât mi-am dorit mereu o pelerină! De când mă știu. Nu știu de unde a răsărit pasiunea asta a mea pentru pelerine, probabil din povești. N-am avut niciodată când eram mică, pentru că nu-s prea practice. Și nici ulterior nu mi-am cumpărat nici măcar singură, tot din acest motiv: ți-e cald când e cald și ți-e frig când e frig.

Așa că n-am pelerină, nici nu cred că o să-mi cumpăr, dar îmi plac tare mult. Pun poze (de pe Pinterest) să ne uităm împreună la ele:

Ok, astea de mai sus sunt propunerile designerilor. Ce am găsit, propriu zis, în magazine?

1. Paltoane închise la 1 nasture

S-au purtat anul trecut și văd că încă nu au dispărut, deși trendurile designerilor merg în alte direcții, din ce am văzut eu. Ceva mai feminine. În fine, dacă v-ați luat anul trecut, merg și iarna asta. Unul din cele două paltoane ale mele de lână e așa și după cum ziceam, n-o să renunț la el. palton 1 nasture

 

2. Paltoane stil halat, cu cordon

… și fără nasturi. Incredibil de confortabile. Nu le-am mai văzut prin prezentări de modă, dar în magazine încă se mai găsesc. Nici la ăsta nu plănuiesc să renunț. Am unul gri, ca un halat de molton. Simt că plutesc atunci când merg cu el pe stradă, chiar dacă arăt de parcă aș fi ieșit din spital, să-mi cumpăr covrigi și apă de la magazinul de peste drum. Și mai e și de lână…

palton halat

3. Paltoane 3 sferturi

Astea mi se par cu adevărat fantastice. Închise la două rânduri de nasturi, lungi, de lână, țin cald și la șale, și la genunchi și peste tot. Eu am ales unul frumușel foc, culoarea camel și aștept cuminte să vină frigul să-l pot purta…

4. Culori pastelate

Paltoane care parcă invită primăvara să vină mai repede. Albastrul cerului sau roz deschis. Ca niște bomboane… Parcă te binedispun când te uiți la ele prin toate culorile de toamnă, prin frunze care strigă, invariabil: murim, vine iarna, o să înghețați cu toții!!! Știu, sunt macabră, dar sufăr încă pentru că mai e mult până la vară…

palton roz

Ce se mai poartă în rest? Deux-piece-urile, rochiile midi, iar pe parte de rochii office încă mai merg rochiile mulate până la genunchi sau și cele gen anii ’50-’60. Happy me 😀

Din păcate, se pare că nici catifeaua nu va dispărea prea curând, la fel și hainele parcă făcute din tapițeria bunicii. Dar, important e că sunt mai multe direcții din care putem alege. Catifeaua nu e una pentru mine :))

Cu ce încalți picioare suferinde?

Citește tot

Cu ce ne îmbrăcăm iarna asta? Paltoane și jachete ”în trend”

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

Citește tot

10 întrebări pe care mi le pun de când sunt mamă

Citește tot

#itiMultumesc

Citește tot

Cine mă ajută pe mine să-mi concep speach-urile

Citește tot

Femeia cu masca pe față

Citește tot

Bloggingul ca business și părerea mea

Citește tot

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Citește tot

Despre bătrânețe și responsabilități

Citește tot

Cum alegi medicul ginecolog în sarcină?

Unul din primii pași pe care îi faci atunci când afli sau suspectezi că ești însărcinată e să găsești un medic ginecolog, care să-ți urmărească sarcina și cu care să și naști. Ceea ce este destul de dificil, pentru că nu cauți doar un medic, ci un fel de ghid în noua ta viață, o persoană de încredere, plină de compasiune, căreia să-i poți adresa toate frământările tale și care să te asculte și să te trateze cu seriozitate.

1. De fapt… ai nevoie de un medic obstetrician

Da, e impropriu spus că atunci când ești însărcinată cauți un medic ginecolog, pentru că tu ai nevoie, de fapt, de un medic obstetrician, care să te și poată asista la naștere. Deci, de la asta trebuie să pornești. E posibil ca medicul tău ginecolog să nu fie și obstetrician, așa că nu vei putea naște cu el. Așa a fost situația și la mine. Medicul la care mă duceam în mod normal nu avea și specializare ca obstetrician, așa că a trebuit să caut alte variante.

2. Recomandări

După cum spuneam, e destul de greu să găsești un medic care să te facă să te simți în largul tău, atunci când nu știi de unde să pornești. Cere recomandări. Cere recomandări de la prietenele tale care au născut deja, poți cere recomandări de la medicul tău ginecolog sau de la medicul de familie. Doar că înainte de a cere recomandări, stabilește ce e important pentru tine. Pentru că și medicii sunt oameni, și eu au anumite abordări, care s-ar putea sau s-ar putea să nu ți se potrivească. Dacă tu cauți compasiune și o să primești statistici, n-o să te simți confortabil. Iar dacă tu vrei cifre și date și o să primești doar cuvinte calde, o să ai impresia că medicul e nepriceput.

Eu am știut, după o vizită ratată la un alt medic, că vreau pe cineva deschis, cald, care să-mi dea încredere în mine. O prietenă mi-a recomandat medicul de care aveam nevoie și ne-am înțeles tare bine pe parcursul ambelor sarcini.

3. Competențe

E important ca medicul pe care îl alegi să fie priceput. Acum avem la îndemână sfântul Google. Cu o scurtă căutare s-ar putea să afli lucruri bune sau rele despre medicul pe care îl ai pe listă.

Scurta mea căutare a durat câteva seri :)) Dar m-am lămurit.

4. Compatibilitate

După ce ai primit recomandări și ai văzut, poate, mai mulți medici obstetricieni, vezi cu care ești compatibilă. În funcție de prioritățile și dorințele tale, unii medici se vor potrivi pentru ce cauți tu, iar alții nu. Ascultă de tine. Până la urmă, cu medicul obstetrician stabilești o relație destul de intimă și de lungă durată.

5. Costuri

Perioada sarcinii e oricum o perioadă destul de costisitoare… Calculează-ți bine bugetul și gândește-te cât ai putea plăti pentru consultații. Consultațiile le poți face la stat sau la privat, dar și la privat diferă mult costurile de la clinică la clinică și de la medic la medic. Interesează-te unde lucrează medicul cu care vrei să naști (unii medici lucrează atât la un spital de stat, cât și la o clinică particulară) și vezi ce ți-ai putea permite. Unele mame aleg, de exemplu, să facă toate controalele la clinica particulară unde lucrează medicul lor, dar apoi să nască la stat, pentru că o naștere la spitalele private este mai costisitoare.

6. Localizarea cabinetului

Și asta e destul de important. Da, la începutul sarcinii ești încă fâșneață, dar spre final nu vei mai fi așa. În ultima lună de sarcină am fost săptămânal la medic. Dacă ar fi trebuit să merg din Drumul Taberei în Berceni cu mijloacele de transport în comun, mi-ar fi fost tare greu… Ar fi minunat dacă ai găsi un medic compatibil, competent la o clinică sau la un spital cât de cât aproape de casa ta.

7. Sexul medicului

Pentru că relația dintre pacientă și medicul obstetrician va fi destul de apropiată, e foarte important să te simți în largul tău la controalele de pe parcursul sarcinii. Unele femei nu se simt confortabil dacă medicul este bărbat, pe când altele par să aibă mai multă încredere. Competențele medicului nu țin, în niciun caz, de sexul său, dar dacă tu ai o predilecție pentru un anumit sex, nu ignora asta…

 

Vrei să primești postările mele pe email?

Viata de femeie insarcinata (partea a II-a)

Citește tot

Cum alegi medicul ginecolog în sarcină?

Citește tot

Bagajele pentru maternitate

Citește tot

Sa vorbim despre sarcinile pierdute

Citește tot

Cumparaturi pentru bebe

Citește tot

Diabetul gestational

Citește tot

Viata de femeie insarcinata

Citește tot

Episodul 9: Cizmarul fara pantofi si mama fara roluri

A fost odata un cizmar care n-avea cizme. Si un frizer care nu era tuns. O make-up artista care nu se machia. Si un medic mereu bolnav.

Pe acelasi principiu, a mai fost odata, si inca mai e, ca daca n-ar fi, n-ar avea cine sa va povesteasca, o doamna, consilier pentru dezvoltare personala, care le explica doamnelor cu care lucreaza despre importanta rolurilor pe care le avem in viata, dar care n-avea decat doua: de mama si de om.

Asa se face ca de 5 ani de zile, doamna asta despre care va povestesc, care … aham aham… nu-s eu, ci e o … prietena, n-a mai reusit sa intre in rolul de sotie decat cand rolul de mama se ducea la culcare, seara, dupa o zi de alergat dupa copii mici cu energie multa. S-ar mai fi gasit timp si pe parcursul zilei, dar pe parcursul zilei, sotul dansei avea [citește mai departe aici]

Vrei să primești postările mele pe email?

Cum am construit noi un cort pentru copii (și poze cu alte lucruri pe care le-am mai meșterit)

Baton cu nuci si fructe pentru copii

Calendarul Emei

Tu ce ai face pentru iubire?

Când am întâlniri în mall sunt cea mai fericită. În primul rând că reușesc să-mi eficientizez foarte bine timpul. Pe timpul întâlnirii mașina poate sta la spălătorie iar după întâlnire pot să fac cumpărăturile de la supermarket. A, da… Și înainte de întâlnire găsesc foarte ușor loc de parcare.

În al doilea rând, că văd magazine, oameni, mai o doamnă, mai o cizmă, mai un portofel, mai o reclamă.

Azi, spre prânz, bântuiam prin mall după ce avusesem puțină treabă. În drumul meu spre mașină (care era curată pentru că avusesem și ieri treabă în mall) văd o reclamă la un parfum. O doamnă foarte diafana era îmbrăcată într-o rochie cu flori și franjuri. Era tare frumușică și tare delicată. Genul ăla de îți vine să iei acasă și s-o pui pe televizor, pe mileu, în locul bibeloului cu pescar. Doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, ședea într-un mod foarte nenatural pe un scaun. Sub poza cu doamna diafană, îmbrăcată în rochia cu flori și franjuri, care ședea într-un mod foarte nenatural pe-un scaun, era scris un mesaj:

”Tu ce ai face pentru iubire?”

Și-am stat și m-am gândit. Eu ce aș face pentru iubire?

 

Întâi și întâi m-a iritat. M-am dus cu gândul la sacrificiile care se cer în numele dragostei. Să mor pentru tine, să prind o grenadă pentru tine, să mă calce tramvaiul dacă nu. Și la toate sacrificiile pe care le-am făcut și eu de-a lungul timpului în numele ”iubirii”. Cum am renunțat la ”mine” pentru ”noi” și cum am dat apoi tot vina pe partener pentru imaturitatea mea emoțională, pentru traumele cu care venisem în relație și pe care le tot puneam în scenă, pentru că nu știam altfel. Ah, stați, nu încerc să-l (să-i) scot basma curată. Vreau doar să spun că telecomanda era la mine… Eu aș fi putut avea controlul propriei vieți… Dacă aș fi știut cum.

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Nu știu despre voi dar eu am crescut cu imaginea asta că partenerul meu trebuie să-mi citească gândurile, trebuie să mă ia de soție, trebuie să-mi facă și vreo doi-trei copii, trebuie să ducă gunoiul, trebuie să-mi cumpere cadouri, să-mi aducă flori, să se bată în trafic pentru mine, să mă venereze. Dacă nu se-ntâmplă astea, sau una dintre astea, înseamnă că nu mă iubește.

De la filme la muzică, de la familie la societate, toată lumea leagă iubirea de sacrificiu. Când lumina ochilor mei vine să mă ia de acasă, de la mama, cu autobuzul și crede și el, la fel ca și mine, în egalitatea dintre sexe, așa că nu mă tratează ca pe un fulg de nea gata să se topească oricând, când și dacă relația noastră iese din tiparele astea pe care le vedem peste tot ajungem să ne întrebăm, chiar și atunci când simțim că iubirea este imensă, oare mă iubește? Oare e potrivit pentru mine?

De asta mi-a sărit țandăra când am văzut întrebarea. Tu ce ai face pentru iubire? Apoi m-am calmat și am stat și m-am gândit. Sigur că aș face și eu ceva pentru iubire. Sigur că investesc și eu în relația în care sunt. Sigur că depun eforturi.

Am fost acum câteva săptămâni la o prelegere la ISTT care avea în prim-plan cuplul. A fost foarte interesant pentru că a pus punctul pe niște i-uri de bun simț iar în ultima zi discuție chiar a fost despre cum păstrăm o relație funcțională după ce avem un copil. Cu alte cuvinte tu ce ai face pentru iubire? Am primit multe răspunsuri interesante și sper că prelegerea se va repeta pentru că este foarte nevoie de așa o abordare realistă asupra iubirii și relațiilor de cuplu.

Doar că acum să revenim la mine și să vă spun ce-am făcut eu pentru iubire…

 

Am renunțat la fantasme. Sigur că ar fi frumos ca soțul meu să-mi citească permanent gândurile, să știe în orice clipă din viața mea dacă vreau cafea sau ceai în momentul ăla, să închidă ușile la dulapuri, să-și strângă șosetele de pe jos, să-mi facă surprize în momentele în care simțeam nevoia, să graviteze în jurul meu. Ca să fiu sinceră pe măsură ce am enumerat lucrurile de mai sus mi-am dat seama că ar fi foarte enervant să fie așa. În fine, cert e că am renunțat la vise nerealiste și m-am concentrat pe realitate.

Un alt lucru foarte important pentru mine a fost că am încercat să păstrăm un echilibru în relație. Se întâmpla adesea ca unul dintre parteneri să devină dominant, să devină un soi de părinte în relația de cuplu. Astfel se nasc frustrări. ”Părintele” nu vrea să fie părinte și să aibă toată responsabilitatea în cuplu, sau ”copilul” nu vrea să fie copil și să fie lipsit de autonomie. Adesea mi-a fost greu, pentru că aveam tendința să-mi asum rolul de copil în cuplu, iar asta n-ar fi făcut decât să ne țină pe amândoi nefericiți. Dar, cu mult efort voluntar și cu multă atenție la momentul prezent, am reușit să ies din episoadele în care intram. Și să readuc echilibrul în cuplul nostru. Și știu că trebuie să fiu mereu atentă să nu alunec iar pe panta aia, mai ales în perioadele mai dificile din viața mea, când simt că pierd controlul.

Am renunțat la orgolii. Nu trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să am dreptate mereu, nu e musai ca lucrurile care nu plac și pe care le face partenerul să fie intenționate. De fapt am pornit de la premiza că niciunul dintre lucrurile pe care le face partenerul și mie nu-mi plac nu sunt făcute cu intenție rea.

Nu m-am pierdut pe mine pe parcurs și am înțeles cât de important e ca noi să nu fim două jumătăți care se contopesc într-un tot, ci doi indivizi puternici, de sine stătători, autonomi, care pot funcționa împreună, care se pot face fericiți unul pe celălalt, dar și pe ei înșiși, în primul rând. Pentru că asta a fost cheia care a deschis toate ușile. Am înțeles că nu el trebuie să mă facă pe mine fericită, ci eu trebuie să mă fac pe mine fericită… Doar că și el trebuie să mă susțină în demersul ăsta. Pentru că aici e diferența. Responsabilitatea fericirii mele e la mine. Dar am nevoie de susținere să mi-o pot împlini, pentru că de-asta formăm un cuplu și nu sunt singură pe lume. Valabil și viceversa.

În viața noastră tumultoasă am încercat să nu uit că suntem o echipă și nu doi adversari. Am încercat să ofer timp, dar am încercat să ofer și spațiu. Am greșit, am iertat, a greșit l-am iertat. Cam asta am făcut eu pentru iubire. Și nu m-am temut să arăt.

Tu? Tu ce ai făcut pentru iubire?

 

(PS: urmează să încarc mâine și fișierul audio al articolului, așa că o să-l puteți asculta atunci.)

Cele 5 misiuni pe care le-am primit de la Prietenii Cățeluși (P)

Cred că dacă mă apuc acum să fac un interviu cu părinții și să-i întreb cum și-ar dori să devină copiii lor când vor fi adulți, 95% dintre ei vor spune că își doresc să crească niște viitori adulți ”buni”, care să-și ghideze viața după anumite principii și valori, care să fie responsabili și de încredere. De fapt, dacă stau bine să-mi amintesc, chiar asta reieșea din atelierele pe care le făceam cu părinții, pentru că fix așa le începeam. Cu întrebarea ”Cum vrei să arate copilul tău devenit adult?”

E o zicere care sună cam așa: ”Spune-mi și o să uit, învață-mă și s-ar putea să rețin, implică-mă și o să învăț”. Și-s de acord… Așa învață copiii, nu din predicile noastre, nici din rugăminți. Ci din exemplul nostru și din experiențele lor, pe care încă le putem direcționa, noi – părinții.

Sunt sinceră. Eu îmi doresc mult să am niște viitori copii-adulți care să fie empatici și plini de compasiune, care să-și dorească să ajute, să se implice, să facă și viața altora mai frumoasă. Asta e una din valorile mele, pe care încerc să le și transmit copiilor. Asta e important pentru mine, mai important decât să devină multimilionari sau altceva. Vreau să fie suficient de echilibrați încât să facă asta pentru că așa simt ei. Pentru că simt cum e să-l faci pe cel de lângă tine să se simtă mai bine atunci când e supărat, sau cum răsuflă ușurat că i-ai luat o sacoșă grea din mână. De-asta am ales să-i cresc punând accentul pe motivația lor intrinsecă, de-asta nu folosesc pedepse, recompense și alte metode ”din exterior”. De-asta nu le zic ”zi, mă, mulțumesc”, pentru că știu că, așa cum zice fraza de mai sus, ei nu învață din ce le spun eu. Ci din ce văd la mine și din ce fac și ei.

Căutam ocazii pentru a face fapte bune peste tot. În casa noastră, pe strada noastră, în cartierul nostru, sau pur și simplu pe orice stradă… Până acum Ema a participat din inerție la faptele astea bune, dar de acum deja lucrurile îi sunt mult mai clare. Și experiență cu experiență se pune câte o cărămidă nouă către a deveni adultul ăla pe care îl văd eu (știu, egoistă… toți suntem așa, pentru că toți îi ”vedem” cumva pe copii, punem în ei tot ce credem noi că e mai bun, tot ce n-am avut noi, tot ce ne-am dorit… important e să găsim un echilibru între asta și a vedea copilul o ființă de sine stătătoare. Dar asta e o discuție pentru alt articol).

Una din ocazii s-a ivit săptămâna trecută. Eram la birou, tocmai îmi deschisesem mailul și a apărut mare pe ecran o imagine cu cățeii din Prietenii Cățeluși. Ema era lângă mine și a făcut repede ochii mari.

– Uite, ăștia sunt cățeii ăia din reclamă! Vreau să știu ce scrie acolo.

Era un afiș pe care erau trecute 7 idei de ”fapte bune” pe care le-am putea face și alături căsuțe în care să bifăm ce faptă bună am făcut și când. I-am citit despre provocarea asta și despre cele 7 misiuni și i-am propus să încercăm să îndeplinim 5 din ele în săptămâna ce urma. Nu vă pot descrie entuziasmul. Primul lucru pe care a vrut să-l facă a fost să meargă la vecini să-i întrebe dacă îi poate ajuta cu ceva. Am negociat cu mare greutate să stea acasă, nu de alta, dar era târziu și sigur vecinii se descurcau și singuri să se bage în pat și să se culce :))

Iată ce am reușit noi să facem în decursul săptămânii ăsteia, așteptând să înceapă desenele astea animate, anunțate pentru 9 octombrie, de la ora 17.25. Episoadele sunt destul de scurte – fiecare episod prezentând câte 2 povești a câte 11 minute. Din ce am aflat, Prietenii Cățeluși este un serial dedicat preșcolarilor, care ni-i prezintă pe Bingo și Rolly, doi cățeluși din rasa Pug mereu în căutare de aventuri noi. În fiecare episod, cei doi au de îndeplinit o misiune (de obicei legată de ceva ce-și dorește stăpânul lor Bob) și, deși uneori se abat de la plan sau li se distrage atenția, sfârșesc prin a o îndeplini… ei bine, poate nu chiar exact cum și-au propus, dar într-un mod care îi mulțumește atât pe ei, cât și pe stăpânul lor. Cățelușii interacționează des cu animalele de casă și alte animale care locuiesc în cartierul lor și în întreaga lume. Pot primi sfaturi de la un câine fără stăpân, sau de la un porc de guineea care locuiește la magazinul pentru animale și care le oferă o perspectivă sau de la un pui de balenă care se oferă să îi transporte pe spate. Și reușesc astfel să-și îndeplinească toate misiunile fără ca stăpânul lor să realizeze că sunt plecați (și fără ca oamenii să știe că aceste animăluțe creative îndeplinesc aceste misiuni chiar în fața lor). În final, cățelușii se întorc acasă la Bob și la pisica lui Hissy, unde își petrec timpul împreună ca o familie: doi frați cățeluși, sora lor cea mare, pisica și stăpânul lor.

Misiunea #1

”Am ajutat un prieten”

Copiii aveau nuci, pentru că nu știu cum tot fac, de găsesc mereu nuci. Ema se descurcă să le spargă singură, dar Fip încă nu poate. Și-au luat pietre și s-au pus pe spart. Ema era deja la a doua nucă mâncată, dar Fip se tot chinuia. O aud:
– Fip, ai nevoie de ajutor?
– Da, nu pot…
Și l-a ajutat. I-a arătat cum se face și i-a spart ea trei nuci.
Ii zic:
– Știi că tocmai ai bifat una din misiunile pe care le-am citit mai devreme?
– Da? Păi era important să-l ajut, ca nu putea singur…

Misiunea #2

”Arată-i unui prieten că este important pentru tine”

Duminică, înainte să plecăm în oraș cu niște prieteni, a fugit până în camera ei și a venit cu una din brățările de hârtie pe care le folosim să-i scriu numărul meu de telefon când ajungem în aglomerație. Și-a luat și un pix și m-a rugat să o aștept. M-a întrebat la un moment dat cum se scrie “chiu”. I-am descris un “Q”

După ce a terminat, a fugit afară, s-a oprit la mașina prietenului ei, “Q Dani” și i-a dat brățara de mai jos

– Putem să mai bifăm o misiune… I-am arătat unui prieten că este important pentru mine…

Misiunea #3

”Am învățat un lucru nou”

– Mi-a zis Adriana că menta e bună pentru păr și în seara asta vreau să facem șampon cu mentă.
– Hmmm, dar e complicat să faci șampon… Habar n-am cum se face… Și sigur sigur nu putem face fix în seara asta, pentru că n-avem ingredientele necesare.
– Mda, nu îmi place deloc ce aud.
Și s-a bosumflat (parțial pentru că nu-i plăcea ce aude, parțial pentru că sărise somnul de prânz  :)))
Până la urmă a ajuns la concluzia că putem învăța ceva nou altfel: cum îmbunătățim un șampon pe care îl avem deja. Și m-a rugat să dau și altor copii rețeta, așa că m-am apucat să scriu postarea asta lunga  :))
Procesul a fost intrerupt când a venit o prietena la noi sa ne propună sa mergem împreuna la balet (yeeeey, mergem in Ianuarie la spectacol de balet pentru adulți), dar ne-am repliat repede și am revenit la rețeta de șampon.
Deci, se ia mentă, se freacă bine în mojar împreună cu puțină apă. Zeama care rămâne se strecoară cu o sită și se amestecă într-un șampon. Se toarnă șamponul într-o sticluță și gata. Aveți “șampon îmbunătățit”. Și m-a mai rugat să vă arăt și pozele astea, ca să știți și voi cum să faceți (de când cu recenzia aia de carte, absolut tot ce face trebuie documentat video și arătat întregii lumi  :))

Misiunea #4

”Am încercat ceva nou”

Astăzi am discutat despre zona de confort și de ce e important să iasă din ea câteodată. I-am desenat un cerc și i-am zis că aia e zona de confort. De fiecare dată când iese din cerc, cercul se mărește și așa învață mai multe, află mai multe, face mai multe. Îi crește și zona de confort și crește și ea cu totul.

Și pentru că a auzit de crescut, s-a hotărât imediat să încerce ceva nou. Și anume, să facă șpagatul.

– Mami, a câta misiune e asta? Câte mai avem?

– Păi în total am zis că alegem 5. Ai făcut deja 3 misiuni.

– Aham… sunt 5… am făcut 3… deci asta e a … patra… și mai avem… DOUĂ!

Apoi a urmat instructajul despre ce să vă scriu și ce să vă arăt. M-a pus să o și filmez. Filmulețul începe cu ”bună ziua, dragi prieteni” dar n-o să-l pun aici decât dacă țineți morțiș, pentru că e Fip nemulțumit în fundal (voia el să facă șpagatul pe pătura ei, pentru că absolut tot de pe lumea asta e al lui, începând cu aerul pe care îl respirăm și terminând cu… orice altceva :)))

Așa că mă limitez în a vă pune o poză și concluzia Emei că e important să ieși din zona de confort, dar dacă vrei să faci șpagatul, e la fel de important să faci încălzirea întâi :))

Misiunea #5

”Am făcut pe cineva să râdă”

Și am ajuns și la ultima misiune primită de la Prietenii Cățeluși, deși (fie vorba între noi), să știți că le-am făcut pe toate, dar n-am apucat să le și pozez pe toate, ca să vi le arăt. Misiunea de astăzi este despre cum a făcut ea pe cineva supărat să râdă (e super-puterea ei asta… și când vede copii mai mici ca ea supărați pe stradă, nu știu ce și cum face, de îi înveselește mereu… e expertă mai ales la bebeluși, așa că dacă aveți bebeluși supărați, puteți să ne dați de știre).
La cererea Emei, aș dori să vă informez că am bifat și ”Am ajutat un vecin”, atunci când a venit o prietenă a Emei care ne e vecină și nu reușea să-și pună o agrafă în păr și i-a pus-o Ema și că l-a mai și inspirat pe frati-su să facă o faptă bună, împărțind pufuleții prietenilor noștri cu el. Așa, să revenim la misiunea de astăzi.

Îi iau de la grădiniță. Fip are un coleg pe care Ema îl iubește foarte mult. Să zicem că îl cheamă I.  Adesea, înainte să plecăm, Ema îl îmbrățișează și îl pupă pe I, el îi răspunde la fel și sunt simpatici foc. Când vrea și Fip să-l ia în brațe, I nu vrea, ceea ce generează o cascadă de lacrimi. E adevărat că e neplăcut să te simți respins, dar dragoste cu sila nu se poate. În ultima vreme și-a îndreptat și el afecțiunea către alți colegi, dar câteodată revine tristețea că I nu vrea îmbrățișare. În zilele astea, în care Fip vrea îmbrățișare iar I nu vrea, plecarea se face într-o mare de plânsete. Plânsetele nu se opresc nici la mașină, nici când îl urc în scaun. Supărarea trece ea când o trece. Nu la comandă.

Ei, miercuri Ema s-a decis să-l ajute și să se folosească de super-puterea ei de a face copiii supărați să nu mai fie supărați, ci chiar să râdă. Cu Fip îi iese mai greu, pentru că el ne informează mereu că e supărat, că are de plâns, sau că a terminat și că e bine. Dar de data asta cred că și-a dat mai mult silința și a reușit (să-i distragă atenția, până la urmă… sau poate terminase și el ce avea de plâns. Nu știu). S-a maimuțărit în toate felurile și când și-a mai și atins nasul cu limba, ei bine… Asta a pus capac și s-au hlizit amândoi de n-au mai știut de ei.

– Te simți mai bine, Fip? Te-am făcut să râzi?

– Da. Mă simt mai bine. Nu mai sunt supălat acum. Nu mai plâng. Acum sunt buculos. Uite, lâd!

Îmi venea să-i mănânc…

Cum a fost pentru noi să trecem prin toate misiunile astea? A fost frumos. A fost o oportunitate bună să căutăm ocazii pentru a face fapte bune și a nu trece cu vederea ocaziile astea. Ne-a ajutat, de fapt, să fim mai atenți la ce e în jurul nostru. Și cred că e o idee bună să încercăm în fiecare zi din viața noastră să bifăm cel puțin una din misiunile astea sau altele. Chiar mi-am propus să fac un tabel, să-l laminez și să-l lipesc la ei în cameră. Câteodată avem tendința să trecem ca omul invizibil prin zilele noastre și prin viețile noastre. Mi-a plăcut să fim mai conștienți de ce-i în jurul nostru… Na, că nu credeam să o zic, dar mulțumesc unor desene animate pentru copii mici de așa o conștientizare 😀

Vă las aici și calendarul, poate vreți să-l folosiți și voi.