Cum să folosești lego ca să nu mai cumperi alte jucării

Nu știu ai voștri cum sunt, dar copiii mei și-ar dori foarte multe jucării. Problema cu jucăriile astea, pe care și le-ar dori copiii mei… sunt două:

  1. Că se bucură de ele un timp foarte scurt (cât le scot din pachet și încă o zi după aceea)
  2. Că apoi toate se adună să cadă pe noi și nu le mai bagă nimeni în seamă. 

Există și câteva excepții, de care se bucură mereu. Orice set cu magneți, cu care construim tot felul de lucruri, mașinile lui Fip, bebelușii cu care se joacă amândoi, lego, pistoale și roboți, acuarele, pensule și creioane, seturi de experimente (de chimie, de făcut săpun, parfum, cristale, etc.) și cărți.

Acum, pe lângă astea, la televizor apar pe toate drumurile tot felul de reclame la tot felul de alte jucării. Multe dintre ele le-am cumpărat. Parcări de mașini cu tot felul de trasee, accesorii pentru păpuși (de la piese mici de mobilier până la veselă, legume de lemn, etc.), balanțe, trasee cu bile, cu mașini, mici, mari și multe alte lucruri. Cele mai multe dintre ele au ajuns, până la urmă, în sacii de jucării de donat, pentru că adunau praf și nu le mai băga nimeni în seamă.

Și-atunci? Cum să facem? Cum să facem să se bucure de lucrurile pe care și le-ar dori, fără să spargem mereu bugetul familiei și nici să nu pice casa pe noi, la o adică.

Întâmplător, într-o sesiune de joacă a noastră cu geomag, zilele trecute, mi-a venit o idee. Ce-ar fi să construim ce își doresc? Fip vrea o parcare cu tobogan pentru mașini? A avut, a adunat praf degeaba. Nu mai luăm încă una. Dar n-o putem face din lego? Ca să se poată juca atât cât are nevoie, apoi s-o transformăm în alt proiect? Ba sigur că da. Sigur că putem.

Din păcate, microbul lego pe mine personal nu m-a prins. Mă joc cu copiii cu piesele, dar n-o fac chiar din tot sufletul, așa cum se întâmplă cu magneții, de exemplu. Sau când pictăm. Sau când modelăm. Așa că inteligența mea constructivă cu lego e și ea la fel de limitată, desigur. Pentru că n-a antrenat-o nimeni. Dar eram sigură că mulți oameni au avut ideea asta genială înaintea mea, că au construit deja ce vrem noi să facem și că au pus și pozele pe undeva pe netul ăsta mare, ca să vină Diana și copiii ei și să replice, testeze, adapteze. Am avut dreptate, desigur.

Cum am adunat ideile astea pentru mine, m-am gândit apoi c-o mai fi cineva pe lumea asta cu aceleași probleme. Așa că împărtășesc cu voi ceea ce am găsit eu. Pun mai jos pozele pe care le-am găsit pe pinterest.

Abia aștept să punem în practică!

Păpușile și jocurile de rol

Cât a trecut de când erați voi mici și vă jucați cu păpuși? Sau mașini? Sau ce-or fi fost? La mine a trecut atât de mult timp, încât ieri au scos copiii dintr-un cufăr bebelușul meu preferat de când eram mică (îl chema Bebiță) și au început mâinile să i se dezintegreze. În apărarea vârstei mele,

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Puteam fi mult mai inteligentă decât sunt, dar n-am știut că pot deveni și că e atât de simplu.

La asta m-am gândit zilele trecute, când am dat peste niște studii care legau mersul pe bicicletă de dezvoltarea creierului. Când eram mică, mergeam mai mereu cu tata cu bicicleta. El nu mai avea bicicletă, doar eu aveam. Așa că ieșeam la plimbare eu pe bicicleta mea portocalie, iar tata pe jos, în urma mea. Era unul din momentele mele preferate în familie (și nu numai). Din păcate, când mi-a rămas mică n-am mai primit alta. Probabil că erau alte cheltuieli, altă direcție a familiei. Nu știu. Am fost tristă o vreme, apoi am mers înainte și fără bicicletă. Și m-am deșteptat altfel, cine știe.

Dar, să revenim la studiile despre care vă ziceam că am citit, pentru că se pare că atunci când mergem mult pe bicicletă se întâmplă niște lucruri minunate.

În primul rând, creierul primește mult sânge, ceea ce înseamnă că primește și mult oxigen. Unul din studii arată că în urma acestei activități și mixului dintre efort fizic și mental (pentru menținerea echilibrului, ca să nu picăm pe o ureche de pe bicicletă) crește substanța cenușie a creierului. Pentru acuratețe, substanța cenușie a creierului e o parte a sistemului nervos central, compusă (în mare) din corpurile neuronilor și are printre funcțiile sale controlul muscular, percepția senzorială a văzului, auzului, se ocupă și cu partea vorbirii, auto-controlului, memorie, etc. Deci, tragem concluzia că toate acestea se pot îmbunătăți în urma mersului pe bicicletă. Ce tare!

Dar stați, că mai am. Pe lângă materia cenușie, bicicleta și pedalatul cresc și substanța albă (substanța albă se compune din prelungirile nervoase ale neuronilor despre care ziceam mai sus și transmite informația unde are ea nevoie să ajungă) din creier, declanșează producția de serotonină (”hormonul fericirii”) și a altor neurotransmițători care să ne facă să ne simțim bine și scade producția de cortizol (”hormonul stresului”). Yuhu!

Atunci când ne simțim bine, creierul nostru înflorește și acumulează și mai multă informație, așa că nu-i de mirare că există școli în lume unde au fost înlocuite scaunele cu biciclete staționare (ca în poza de mai sus). Sunt utile nu doar pentru copiii kinestezici, ci pentru toți copiii. Pentru că, dacă stăm să punem la un loc toate beneficiile de mai sus, o să ajungem la următoarea concluzie.

În timp ce merge pe bicicletă sau după ce a încheiat o plimbare cu bicicleta, creierul copilului suferă (sau se bucură de) următoarele modificări:

– creierul său primește mai mult oxigen

– prin combinarea dintre efortul fizic și cel mental (legat de menținerea în echilibru), substanța cenușie a creierului se dezvoltă

– se nasc noi neuroni și se construiesc noi legături între neuroni (am explicat aici mai pe larg de ce e asta important)

– informația circulă mai rapid (copilul gândește mai repede)

– informația este memorată mai ușor și se păstrează pe termen lung

Acestea fiind spuse, data viitoare când mai ieșiți cu copilul în parc, priviți asta ca pe o activitate academică. Și, dacă vreți să testați informațiile pe care vi le-am dat, încercați să învățați copilul o poezie după o plimbare cu bicicleta (sau în timp ce pedalează) și observați dacă a reținut mai ușor decât o face de obicei.

Și, ca să fie și mai receptiv la ce-i spuneți voi, faceți asta în timp ce pedalați pe lângă el și creați, astfel, o conexiune cu el. Desigur, nu uitați de casca de bicicletă, ca să protejați căpșorul în care se dezvoltă creierul cu tot cu substanțele lui colorate. Și, deși se aplică aceleași modificări și adulților, dacă simțiți că aveți mult mai puțină energie decât copilul, puteți încerca o bicicletă electrică sau, ceea ce habar n-aveam până astăzi că există, un skateboard electric.

Și iac-așa, aveți o activitate academică, detensionantă, conectantă în familie. Doar cu două biciclete (sau ce device vreți voi), niște căști și vreme frumoasă afară. Ah, stați… M-am uitat pe geam… Nu îndeplinim toate criteriile 🙁 Hai cu primăvara aia, vă rog!

Ce mâncăm inainte și după antrenamentul la sală

Azi vă propun un articol care iese din zona mea de expertiză, așa că nu l-am scris eu, ci un domn care cu asta se ocupă. Mihai o să vă povestească astăzi despre ce anume e bine să mâncăm înainte și după exercițiile de la sală, ca să beneficiem cel mai mult de pe urma antrenamentului nostru. 

Cum am ales noi complexul rezidențial în care locuim

Locuim într-un complex rezidențial de aproximativ 8 ani. Înainte de asta am locuit în alt complex rezidențial. Țin minte primul Crăciun petrecut acolo și cum am rămas absolut fascinată de faptul că în holul blocului era un brad de crăciun, decorat și tot tacâmul și nu-l fura nimeni

Cum să avem grijă de noi toamna

Mai e puțin și putem spune că a trecut și vara asta. Poate o să vă întrebați la fel ca și mine: când? A trecut repede, cum trecea pe vremuri vacanța de vară. Parcă ieri căutam costumele de baie prin fundul dulapului, iar acum stau și mă întreb dacă am suficiente umbrele în casă.

Lăsăm sau nu lăsăm copiii repetenți până în clasa a treia?

Nu am avut nervi să ascult ieri discuția despre educație cu vechea-noua ministră a educației, doamna Ecaterina Andronescu, dar azi m-a ros curiozitatea și am căutat frânturi. Sau, poate nu curiozitatea, cât, mai degrabă ”defectul meseriei”. M-am oprit asupra ideii care am văzut apoi că a tot circulat și în spațiul virtual. Ideea legată de posibilitatea repetării clasei în ciclul primar. Vă las mai jos discuția din cadrul emisiunii de ieri, 20 ianuarie 2019

40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali

Doamna Ministru spune ceva cu care sunt și eu de acord. Un număr foarte mare de elevi ajunge în clasele terminale (sau chiar termină școala), cu un bagaj de cunoștințe foarte, foarte mic. De altfel, un studiu de anul trecut spune că 40% dintre școlari sunt analfabeți funcționali. Dacă adăugăm analfabetismul funcțional la rata mare a abandonului școlar de 18%, putem înțelege cam cât de performant sistemul educațional din România anului 2019. Așa că, da. Doamna Ecaterina Andronescu are dreptate să privească asupra acestei probleme cu multă îngrijorare și să înceapă să găsească soluții care să scadă aceste procentaje.

Sistemul care întreține analfabetismul

Problema este de abordare. Școala românească s-a schimbat foarte puțin în decursul celor mulți ani, cu câteva excepții. Materia a devenit și mai stufoasă decât era după revoluție, presiunea pe copii a crescut și ea. Avem, în continuare, o abordare centrată pe profesor și manual și, doar cu mici excepții, centrată pe copil. Un mare procent de cadre didactice încă mai crede că responsabilitatea școlii se referă doar la a transmite copilului cunoștințe, nu și să-l susțină în dezvoltarea lui socio-emoțională, în timp ce abordarea holistică a subiectelor pare o glumă, câteodată.

În timp ce studiile se pare că tot subliniază ideea că un copil are nevoie de mai mult timp liber de joacă decât de școală, în timp ce în țările cu rate mult mai scăzute ale analfabetismului funcțional și abandonului școlar, despre care spuneam mai sus, temele pentru acasă au dispărut (sau durează extrem de puțin), numărul de ore petrecut la școală a scăzut și el, iar copiii sunt încurajați să se joace, la noi lucrurile se întâmplă exact pe dos. Mi se pare foarte greu de înțeles cum de perpetuăm metodele care, în mod evident, nu funcționează, în loc să schimbăm registrul și să vedem ce rezultate avem. Bunica mea avea o vorbă (avea multe vorbe, dar asta se potrivește la fix aici): ”Tai, tai din materialul ăsta, și tot puțin rămâne”. Cam așa.

Auzind despre ideea de a reveni la metoda repetenției în ciclul primar, mi-am adus aminte de toate studiile pe care le-am citit pe tema asta. Apoi am căutat să văd ce mai spune literatura de specialitate, gândindu-mă că doamna Andronescu și echipa ei s-o baza pe ceva revoluționar, ce n-am apucat eu să citesc în ultima vreme. Nu am descoperit nimic revoluționar.

Legătura dintre repetenția în ciclul primar și abandonul școlar

Dacă spuneam mai sus că și rata abandonului școlar e, din punctul meu de vedere, o mare problemă a sistemului educațional din România, aș vrea să vă spun că există o mare legătură între una și alta. Un studiu realizat de 784 de copii, desfășurat pe 14 ani, cu tema efectelor repetenției în clasele 1-5 asupra absolvirii liceului zice că repetenția în clasele mici se corelează cu abandonul școlar de mai târziu.

Repetenția nu ajută elevul în demersul academic

Un alt studiu, efectuat de Ph. D. Jim Squires duce mai departe ideea și trage concluzia că, din punct de vedere academic, pe termen scurt un copil care repetă o clasă nu prezintă îmbunătățiri considerabile și că mulți dintre copiii repetenți se lovesc de aceleași dificultăți academice în continuare.

Pe termen lung, puținele rezultate constatate pe termen scurt se disipă, iar (foarte îngrijorător, din punctul meu de vedere), 20-30% dintre copiii rămași repetenți vor renunța la școală până la finalul liceului. Din păcate, studiul nu a fost efectuat pe România, unde rata abandonului școlar e oricum crescută.

Repetenția în ciclul primar este asociată cu munca în servicii prost plătite. 

Tot pe termen lung, copiii rămași repetenți în ciclul primar întâmpină dificultăți în comunicare, arte, citit, matematică. Un alt studiu confirmă și că elevii rămași repetenți în ciclul primar prezintă niveluri scăzute de cunoaștere a competenței proprii și niveluri scăzute de perseverență (Rierson & Connell, 1992)

Dezvoltarea socio-emoțională a copiilor lăsați repetenți

Ce mi s-a părut, din nou, că doamna Andronescu și echipa ei nu au luat în seamă, e și partea emoțională a copiilor despre care vorbește cu atâta ușurință. Într-un alt studiu, copiii de școală primară pun repetenția în top cinci cele mai stresante evenimente ale vieților lor, după moartea unui părinte, certuri între părinți, a se pierde și a fi prinși la furat (Anderson, Jimerson & Whipple, 2005).

Adulți care au fost lăsați repetenți au povestit și ei despre cum au perceput ei această experiență. Cei mai mulți au menționat că s-au simțit rușinați pentru că erau cei mai mari din clasă, că s-au simțit ”proști”, că au fost tachinați de către colegi pentru că erau cei mai mari din clasă și cei mai ”proști”, că le-a fost la fel de greu să țină pasul cu colegii lor.

Și soluția?

Soluția pe care eu o găsesc la această problemă se adresează adulților. Învățătorului de la clasă, profesorilor cu care interacționează acest copil și părinților. Niciun copil echilibrat emoțional și dezvoltat cognitiv corespunzător vârstei sale nu are de ce să rămână repetent în ciclul primar, nici măcar luând în calcul materia stufoasă (și pe alocuri inutilă și grăbită inutil) din România.

Dacă se pune problema ca un copil să fie lăsat repetent în clasele 1-3 sau 1-4, situația lui nu este, cu siguranță, roz. Vorbim despre o dezadaptare la mediul școlar care vine dintr-o traumă, dintr-o tulburare, din abuz, din neglijență. Învățătorul, profesorul și părintele au obligația de a afla ce anume împiedică dezvoltarea armonioasă a copilului, conform cu natura lui.

Dacă este un abuz, el trebuie oprit, iar copilul trebuie să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-și recăpăta energia vitală. Dacă este o traumă și ea trebuie lucrată pentru a ajuta copilul să se deblocheze. Dacă este o tulburare, ea trebuie diagnosticată și tratată corespunzător. Serviciile sociale trebuie să intervină atunci când este cazul. Oricum ar fi, soluția nu este repetarea clasei, ci schimbarea mediului copilului și susținerea lui pentru a crește.

Ce spune doamna Andronescu e atât de simplist, că parcă îmi vine să și râd (nu-mi vine, îmi vine să plâng, de fapt). Copilul nu-i o șaibă, care dacă n-a ieșit bine din linia de producție, e aruncată la gunoi sau trimisă înapoi la strung, s-o repare careva. Copilul nu-i nici un deux-piece, care trebuie trimis înapoi la croitoreasă, să-i mai pună două pense. Copilul e un miracol, o minune. Copilul e o flacără, iar datoria adulților din viața lui e să se asigure că flacăra nu se stinge. Să-l protejeze, să-l susțină, să-l împuternicească. Să nu-i pună în cârcă datorii care nu sunt ale lui.

Despre aromaterapie, pe scurt

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre,

10 jocuri pentru copii

Așa că, dacă mai aveți și voi nevoie de idei de jocuri sau dacă începeți să vă pregătiți pentru iarnă (am o prietenă care vara începea să se pregătească de jocuri și cu materiale pentru iarna ce urma), să vă spun ce

Un băiețel și pasiunea lui: tortul

– Filip, Filiiiiip, unde ești? Filiiiiiiip?

Stop. Rewind (sunet de casetă care se derulează). Unde suntem și de ce-l căutăm pe Fip?

E 16 decembrie, undeva pe la ora prânzului. Suntem toți 4 la petrecerea unui băiețel pe care îl știm de când avea 2 luni. E cu două zile mai mic decât Ema și au crescut împreună până la un punct. De câțiva ani își împart ziua de naștere, unul având petrecerea dimineața, iar celălalt după amiaza. Suntem, deci, la petrecerea lui A., care e înaintea petrecerii Emei.

S-a dat semnalul pentru tort și toți copiii s-au adunat în zona de mese, așteptând să vadă minunea cu ochii proprii. Și-s chiar minuni torturile pe care le facem acum pentru zilele de naștere ale copiilor noștri. Ca să fiu sinceră, tortul de la ziua Emei a fost mai frumos decât tortul nostru de nuntă. Ba chiar a avut și două figurine în vârf, pe ea și pe prietena ei cea mai bună, ținându-se de o mână și ținând câte un balon în cealaltă mână. Noi n-am avut la nunta noastră.

Pe vremuri, figurinele de pe tortul de nuntă dăinuiau o veșnicie, atât erau de speciale. Îmi amintesc și acum prin ce ochi mirați priveam figurinele de la tortul alor mei, păstrate bine de bunica într-o vitrină. Ascultam, de fiecare dată, fascinată, cum cineva poate înfăptui așa minuni doar din zahăr.

În fine. În jurul fetițelor care țin baloane erau o sumedenie de buburuze, iar tortul avea două etaje. Ca la nuntă, deci.

Ei, acestea fiind așteptările standard ale copiilor din 2019, momentul aducerii tortului e chiar un eveniment. Și pentru că deja toate torturile arată fantastic la toată lumea, trebuie plusat la moment aducerii. Poate o artifică, poate jocuri de lumini, poate o surpriză. Deci, oricum ai da-o, momentul aducerii tortului e de neratat. Adică și să vrei și tot n-o să poți să nu-l vezi.

Pe 16 decembrie 2018 tortul a fost adus de către un astronaut. De către un astronaut îmbrăcat într-un costum care beculea. Nu mai știu dacă tortul avea și artificii sau doar lumânări, dar astronautul cred că era chiar arhisuficient pentru a nu fi ratat într-o cameră în care se făcuse destul de întuneric. Toți copiii priveau spectacolul cu ochi curioși și bucuroși de copii și cu gurile căscate de uimire și de anticiparea papilelor gustative. Nu numai că torturile lui 2018 și 2019 arată spectaculos, dar au și niște gusturi incredibile, ați observat? Știți tortul ăla însiropat cu câte un strat de cremă între blaturi? Ăla e pentru neconesöri. Oamenii serioși fac torturi cu trei straturi de mousse și cu fructe la care noi nici nu visam măcar vara, darămite iarna. Stați așa, să-mi iau un șervețel. Îmi plouă nițel în gură.

Deci. Să revenim. Astronautul cu beculețe aduce tortul frumos, copiii cască gura și se bucură din toate suflețelele lor de minune. Doar copilul meu mic nu-i pe nicăieri. Și eu și ta-su îl căutăm cu mare îngrijorare prin tot locul de joacă. N-avea unde să plece, zicem noi. Dar, mai știi? Până la urmă, în panica ce-mi creștea în piept, mă dau mai în spate, ca să văd imaginea de ansamblu. Când, îl văd.

Era la o masă, așezat la locul lui. Cu spatele la tot spectacolul și cu o linguriță în mână.

– Ce faci, Fip? Te-am căutat peste tot. M-am și speriat.
– Păi, eram aici.
– Ce faci aici?
– Aștept tortul.
– Păi, tortul e acolo. L-a adus un astronaut cu beculețe. L-ai văzut?
– Da, dar eu vreau să-l mănânc, zice el, plictisit.

… priorități. La petrecerea soră-sii este, la fel, singurul care lipsește din poza de grup.

– Da, l-am văzut. Mă mai joc până mâncăm…

* * *

– Filip, Filiiiiip, unde ești? Filiiiiiiip?

Suntem la o altă petrecere. 12 ianuarie A.D. La un loc de joacă destul de mare, la o altă petrecere, îl căutăm iar pe copilul mic. Văzându-mi ochii căutători, o prietenă care venise acolo la o altă petrecere și cu care mă întâlnisem întâmplător, îmi zice:

– Dacă-l cauți pe fie-tu, să știi că e în ultima cameră, și-a pus un coif și stă la masă. 

Fug în ultima cameră și-l găsesc. Singurul din cameră, cu un coif cu spiderman pe cap și o linguriță în mână, cu spatele la ușă și la tot spectacolul din spatele ușii.

– Ce faci aici, Fip? Te-am căutat și nu te mai găseam. 
– Am auzit că aduc tortul și m-am așezat la masă.
– Super, dar să știi că aici nu e petrecerea la care am venit noi.
– Nu? Dar a cui?
– A altui copil.
– Îl cunosc?
– Nu.
– Are tort?
– Cred că da.
– Atunci rămân aici să mănânc tort și vin după aia.

Am reușit, până la urmă, să-l conving să vină, pentru că nu poate mânca tort de la toate petrecerile din București. Nu prea i-a convenit, dar a fost mulțumit că a putut păstra coiful.

De data asta apare în poza de grup. Singurul copil cu coif. S-a descurcat bine, zic eu.

Lecții pentru tabla înmulțirii

Ieri a reînceput grădinița. Copiilor le-a plăcut și vacanța, dar le-a fost și dor de colegi și de materialele de lucru de acolo. Mai ales Emei, care e tocilara familiei (da, m-a depășit de tot și i-am cedat locul, că acuș mă întreabă ceva la care ea știe răspunsul și eu nu. Sper să mă învețe și pe mine, măcar să beneficiem amândouă de pe urma grădiniței ei). În mașină, în drum spre casă, în timp ce fiecare își mânca gustarea de revedere (da, încă prima întrebare când ne vedem e ”ne-ai adus ceva de mâncare?”), Ema se gândește să mă supună la o testare din aia de după vacanță. Să vadă ce mai știu.

– Mami, vreau să te testez.

Hait. Data trecută m-a întrebat când a apărut primul dinozaur. ”Așa, aproximativ, cam acum câți ani crezi că a fost?”. Habar n-am avut. De când a învățat să și înțeleagă ce citește (adică să nu mai citească așa, ca doamna Dăncilă, fără să știe ce citește), îmi dă mereu câte un șah mat. Oare ce m-o întreba acum? Iar n-o să știu să-i zic.

– Ăăă… Biiiineeee… Zi.

– Cât fac 1 x 1?

Pfiu, câta norocul pe mine. Asta chiar e o întrebare simplă. Știu răspunsul. Dar… Oare așa mă vede ea? Că trebuie să mă testeze să vadă dacă știu ceva atât de simplu? Nici așa nu e bine.

– 1.

– Foarte bine, mami. Și 2 x 2 fac 4. La fel ca și 2 + 2. Sunt singurele numere care adunate sau înmulțite dau același rezultat, nu?

– Da. De unde știi?

– Am observat.

– Empiric, nu?

Ha! Cuvântul ăsta sigur nu-l știe. Poate m-o vedea mai deșteaptă după aia. Am avut dreptate. A fost impresionată de noul cuvânt, mai ales după ce a aflat ce înseamnă. Apoi am revenit la aritmetică, raison d’être pentru copilul meu dintâi (da, data viitoare îmi propun s-o dau gata cu expresia asta. Până la urmă, eu nu excelez nici la istorie, nici la geografie, nici la matematică. Dar sunt lingvistă și pot s-o învăț despre creier. Gata, m-am scos.)

– Testează-mă și tu.

– Bine. Cât fac 3 x 3?

Hmmm… Stă, se gândește. În mașină e liniște. Fip ronțăie și el mai încet, parcă, din chipsurile de mere, curios să vadă cât face 3 x 3, ca să poată spune și el numărul cu o fracțiune de secundă după Ema, apoi să-i scoată ochii ”Vezi, Ema, ți-am zis eu că atâta face”.

– Nu mai țin minte. Știi, la grădiniță avem o planșă pe care o folosim la înmulțiri. Așa, din cap, e greu.

Cred că-i greu. Abia a împlinit 6 ani. Dar, na, prietena ei de la școală a ajuns la înmulțire și vrea să țină pasul cu ea.

– Hai să vedem. 3 copii au câte 3 mere. Câte mere au în total?

Pauză scurtă. Gândește. Chipsurile sunt, din nou, ronțăite în liniște. Zice, nesigură:

 

– Șase?

– Șase! repetă Fip. Vezi, Ema, ți-am zis eu că face șase.

– Sunteți siguri?

Nu sunt siguri. Întâi Ema nu e sigură, apoi nici Fip.

– Uite, Ema. Tu, Fip și Larisa plecați la un picnic. Fiecare dintre voi are câte un rucsac în spate și în fiecare rucsac fiecare copil și-a pus câte trei mandarine. Zemoase, parfumate. Din alea care se curăță ușor. Și nici n-au sâmburi. Și sunt duuuuulci. Ajungeți în poieniță, puneți o pătură pe jos. Și scoateți mandarinele și Fip și Larisa ți le dau ție pe toate, pentru că ei preferă bananele. Și tu le cureți repede, le pui cojile într-o punguță, ca să miroasă frumos și după aia și le mănânci. Sunt delicioase. Câte mandarine ai mâncat?

Răspunsul vine pe nerăsuflate:

– 9! 9 mandarine zemoase mănânc!

– Grozav. Și dacă mai vine și Denis cu 3 mandarine? Sunteți patru copii cu câte trei mandarine. Câte mănânci?

– 12! Dar nu cred că pot să mănânc atâtea. Nici chiar dacă sunt mici!

Ce s-a întâmplat? Cum de a găsit răspunsul? Care e diferența dintre cele 3 abordări?

Cât fac 3 x 3?

Atunci când am întrebat-o sec, n-am dat niciun sens întrebării. Două numere sterpe, uscate, degeaba. A încercat să-și amintească despre cum a aflat practic răspunsul, folosind planșa de la grădiniță, dar n-a reușit să revadă exact ce era pe planșă. Cum răspunsul nu l-a învățat automat, n-a știut să-mi răspundă.

3 copii au câte 3 mere, câte mere au în total?

Văzând că încearcă să-și amintească practic, am transformat numerele în ceva concret. Primul 3 s-a transformat în copii, iar al doilea în mere. O imagine pe care s-o poată pune în fața ochilor. Cu toate astea, lipsea povestea, așa că ecranul minții a cam rămas gol. A fost un pic mai bine, pentru că a venit cu un răspuns, dar nu cel corect.

Tu, Fip și Larisa aveți câte trei mandarine dulci și zemoase.

Am dat nume celor 3 copii. Copii cunoscuți de ea, ea printre ei. Unul din copii e fratele ei, iar celălalt prietena ei cea mai bună. Amândoi au ochi și nas și gură, cuvinte pe care le folosesc, mâini și picioare, piele și organe. Apoi am adăugat detalii povestirii, preluate din lucruri care o bucură pe ea acum. De exemplu, de ziua ei a primit un rucsăcel care i-a plăcut tare mult, așa că acum, de fiecare dată când plecăm la plimbare îl ia cu ea. Pune înăuntru două jucării mici, un carnețel cu un pix și un creion, o ascuțitoare, o sticlă de apă, o ștampilă, elastice de păr și alte lucruri mici și utile. Și, de fiecare dată când plecăm, își ia și câte o gustare. Neapărat câteva mandarine mici și zemoase, poate un castravete, poate un morcov. Îi face extrem de multă plăcere să-și curețe mandarinele, să ne servească și pe noi și să le mănânce atunci când i se face foame. Indiferent unde suntem. Ultima dată a curățat și a mâncat mandarine în timp ce vizitam muzeul militar, deci na…

E clar acum că atunci când povestea a primit o formă cunoscută, prietenoasă, care să-i mai și stimuleze simțurile (miros, gust, textură), răspunsul a venit pe nerăsuflate. Copiii învață, încă, și la vârsta asta prin toate simțurile. A știut răspunsul și mi l-a dat imediat, pentru că a văzut pe pătura de picnic cele 9 mandarine, și-a imaginat cum le curăța și cum le mânca.

Și, desigur, răspunsul i-a rămas în minte. Am întrebat-o azi dimineață dacă mai ține minte cât fac 3 x 3 și mi-a răspuns imediat: 9. Și 3 x 4? 12!

Așa că, data viitoare când vreți să învățați copilul ceva, încercați și metoda asta. Poate îi va fi mai ușor.

 Urmărește-mă pe facebook

Despre aromaterapie, pe scurt

Avem tendința de a subestima simțul mirosului. Este, însă, calea cea mai rapidă către creier. Aromele pe care le simțim ne pot schimba starea deoarece informația este transmisă direct la sistemul limbic, la creierul reptilian, la zona din creier care este responsabilă cu emoțiile noastre,

10 jocuri pentru copii

Așa că, dacă mai aveți și voi nevoie de idei de jocuri sau dacă începeți să vă pregătiți pentru iarnă (am o prietenă care vara începea să se pregătească de jocuri și cu materiale pentru iarna ce urma), să vă spun ce