3 lucruri pe care să le faci ca să încurajezi autonomia copilului

 

Dragi scriitori și ilustratori de cărți de copii,

Acum 2 ani aveam o fetiță de 4 ani (acum am o fetiță de 6 ani), căreia îi plăcea mult să bucătărească. Îi plăceau ei mai multe, dar cele mai multe lucruri prefera să le facă singură. Mă rog, în limbaj nițel mai elevat, aș putea spune că îi plăcea să le facă în mod autonom.

A învățat rapid să folosească aparatele din casă, adică pe la 2 ani ne făcea cafea, apoi își prăjea pâine, ba chiar acum ar putea să gătească la multicooker sau la slowcooker dacă ar fi nevoie. Reținuse pașii pe care îi avea de urmat și făcea totul întocmai.

Doar de gătit nu reușea deloc, pentru că nu știa să citească și nu putea urmări rețetele, nici chiar pe cele din cărțile de copii (care sunt, de fapt, rețete tot pentru părinți). Dar, nu m-am lăsat. Domne, copilul vrea să gătească autonom, hai să-l ajutăm. Așa că m-a apucat creatul. Bine, pentru că sunt o desenatoare nu foarte pricepută, deci extrem de lentă, până am reușit eu să adun desenele pentru rețete, a dispărut interesul. În fine, poate inspir vreun scriitor sau ilustrator de cărți de copii, cam așa ceva căutam:

Ei, deci nu vă pot ajuta prea mult cu atingerea autonomiei în ale bucătăriei cu copiii, dar am alte idei pe care aș vrea să vi le împărtășesc. Poate vă sunt utile.

1. Mici rutine

În funcție de vârsta copilului, îi puteți introduce în viața de zi cu zi mici rutine pe care să le poată urmări singur-singurel. Să vă dau exemplu de la noi de-acasă, ca să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Vinerea e zi de curățenie în camera lor. După ce vin de la grădiniță mănâncă ceva, își trag sufletul și-apoi se apucă de treabă. Am stabilit de comun acord că-i camera lor, deci treaba lor să țină curățenia. Sigur, n-am început direct cu asta, ci cu alte lucruri mărunte, care țin de casă și de responsabilitatea lor aici. Un copil responsabil cu hârtia igienică (să avem mereu la baie), un copil responsabil să fie prosop la bucătărie, amândoi copiii responsabili să-și ducă farfuria la bucătărie după ce mănâncă, amândoi copiii își strâng jucăriile după ce termină cu ele (aici am cam fost împotriva vântului, cam singura care respecta regula asta :))) Încet-încet rutinele astea s-au înmulțit, ca multe bucățele mici, iar distanța dintre ele a tot scăzut, până s-au transformat într-o singură rutină mai complexă: camera lor, responsabilitatea lor, o dată pe săptămână e necesar să-și facă ei curățenie acolo.

Prima dată am făcut împreună. Le-am explicat pașii pe care îi urmez eu și de ce. Întâi strângem toate lucrurile împrăștiate, pentru că nu putem face curățenie dacă n-avem pe unde și scoatem covorul afară din cameră. Apoi deschidem geamul și aspirăm bine peste tot. Am insistat să explic ce înseamnă ”peste tot”. Adică, și sub paturi, și după ușă, și după perdea. Următorul pas e să ștergem praful de pe mobilă. Au adăugat că vor să șteargă mobila cu totul, inclusiv ușa. Perfect. Avem o ușă super curată la camera lor. Până la nivelul la care ajunge Fip :)). La final rămâne spălatul pe jos.

A doua oară au făcut ei, iar eu am stat și am coordonat acțiunea. Nu reținuseră chiar toți pașii, dar s-au descurcat bine.

De a treia dată au făcut singuri. Ba chiar Ema a decis să scuture așternuturile bine de tot și covorul la fel, pe geam. E o treabă serioasă, pe care ei o fac foarte bine. Chiar nu mai e nevoie să mă duc să mai strâng după ei. Ce e important e să aibă și materiale cu care să poată lucra. Nu le dau aspiratorul mare, ci pe cel cu picior. Nu le dau nici găleata cu mopul, ci mopul cu pulverizator. Și nici sticle cu clor sau alte substanțe periculoase.

2. Încredere că pot gândi singuri

Aici e un capitol puțin tricky. Ok, le ofer încredere să gândească singuri pentru ei, dar câteodată nu cunosc toate detaliile problemei. Zilele trecute Ema a vrut să iasă în rochiță de satin afară. Iar afară ploua și erau 7 grade. Întâi și-ntâi am avut încredere în ea și i-am spus că mie mi se pare frig și că nu cred că o să-i fie bine așa. Ea a insistat, s-a supărat că n-o las să plece așa, dar și eu am plusat că vreau s-o știu sănătoasă și i-am dat o jachetă mai subțire.

Ulterior am avut discuția asta în mașină:

Aseară mă gândeam cum altfel aș fi putut face ca să gândească ea cu capul ei pentru ea însăși. Și mi-am dat seama. Când mergeam pe stradă și începuse și vântul puțin, s-a plâns singură de frig și s-a gândit că bine i-ar mai fi prins o pereche de pantaloni pe ea. Exact cum ziceam mai sus. Ea nu cunoștea toate datele problemei. A ieșit afară din casă și s-a urcat direct în mașină. N-avea cum să-și dea seama de cât de frig este, de fapt. Mi s-a tot întâmplat și mie în primăvara asta. Atât de tare într-o zi, încât m-am dus și mi-am cumpărat un pulovăr de lână, ca să nu mai îngheț.

Data viitoare o să-i ofer practic toate datele problemei. ”Ia ieși tu afară așa cum ești și stai 3 minute în fața casei. Apoi decide cum vrei să te îmbraci”.

 

Să-i învățăm să-și folosească mintea, gândirea critică, este (din punctul meu de vedere) unul din cele mai importante instrumente pe care le putem oferi copiilor. Aici am mai scris despre asta: Cum să dezvoltăm gândirea critică la copii noștri (cu ajutorul vacilor)

3. Joacă liberă

E incredibil câte pot învăța copiii atunci când sunt lăsați să se joace ce și cum vor ei. Sigur, viața lor are nevoie și de structură, și de a pune în cuvinte de adult ce învață ei în joaca liberă, ca să poată face apoi asocieri, însă… În jocul lor liber învață să interacționeze (chiar dacă nu reușesc din prima așa cum se așteaptă adulții de la ei), învață socializare, intimitate (pare de speriat cuvântul ăsta, dar nu vorbesc despre intimitate sexuală cum înțeleg mulți adulți când citesc cuvântul, ci de spațiul de relație autentică cu celălalt copil), învață despre tipuri de oameni și de comportamente, învață să vorbească, să asculte, să ceară, să ofere, matematică, fizică, logică, de toate.

În societatea în care ne creștem copiii au prea puțină interacțiune liberă, separată de instrucțiunile adulților. Sunt puține ocaziile în care ei sunt singuri și interacționează pe cont propriu, fără să fie lângă o mamă, o bunică, o educatoare, care să le spună ce să facă. Copiii au nevoie să-și stabilească ierarhii, să interacționeze cum știu ei că e mai bine pentru ei, să rănească și să fie răniți (știu, probabil s-a zburlit părul pe voi să citiți asta. Și pe mine s-o scriu, dar asta e adevărul. Într-o bulă de sticlă nu vor învăța despre emoții autentice).

Sigur, nu militez acum pentru a abandona copilul, ci de a-i oferi spațiu să fie doar el, nu el cu extensia noastră sau el ca extensie a noastră.

3 lucruri pe care să nu le spunem copiilor despre … serviciu

Câteodată ne e greu să le explicăm, câteodată nu ne gândim că ar trebui să le explicăm ceva și uite-așa imaginația lor țese tot felul de povești mai mult sau mai puțin neverosimile despre ce se întâmplă cu noi atunci când ei sunt la școală, la grădiniță, cu bona sau cu bunica.

Copiii, față în față cu tehnologia

– Ce mi-o fi trebuit? Nu mai bine stăteam io fain frumos acasă pe canapea, într-o pătură și citeam ceva? Am atâtea cărți care așteaptă la rând… Ce mi-o fi trebuit să mă bag în așa ceva? Să mă urc io pe scenă și să zic … ce? Sigur toată lumea din sală știe deja tot ce urmează să zic. În fine. Am zis că vin, vin. Zic repede ce-am de zis și gata.

Monologul de mai sus se petrecea în capul meu, în drumul dintre metrou și un restaurant de la Universitate, unde mă vedeam cu prietenele mele înainte să ajung la Teatrul Excelsior, să mă urc pe scenă și să fiu moderator și vorbitor la un eveniment despre copii și tehnologie. Mergeam apăsat, cu căștile în urechi, cu paltonul maro pe mine și mă simțeam drăguță pe dinafară. Și foarte îngrijorată pe dinăuntru.

Știam monologul ăsta, pentru că nu era nici prima și (sigur) nici ultima dată când îmi rula în cap. Îmi rula de fiecare dată înainte să vorbesc pe la câte un eveniment. Cu cât mai mare evenimentul, cu atât mai înfocat dialogul. În autoanaliza mea și în terapie am cam identificat de unde vine conflictul. Din cele două părți ale mele care vor să supraviețuiască. Una dintre ele are nevoie să fie văzută și auzită pentru a supraviețui. Iar cealaltă are nevoie să fie invizibilă pentru a supraviețui. Amândouă sunt înfricoșate și furioase și amândouă se desfășoară în mintea mea și mă obosesc teribil.

Și amândouă tac în cele 20 de minute cât stau cu prietenele mele la ”ceva de băut”. Și-apoi amândouă își reiau cearta din mintea mea, pe măsură ce mă apropii de teatru. Dau muzica mai tare.

Intru, îmi las paltonul și văd sala. Wow. Sunt, după cum spuneam, la Teatrul Excelsior, la conferința organizată de Social Moms și sponsorizată de Orange: ”Copiii, față în față cu tehnologia”, eveniment pe care am fost invitată să-l moderez și la care voi și vorbi. Am prezentare și tot ce-mi trebuie. Sunt, cum ar veni, foarte pregătită. Dar, ce de lume e pe scaune! Tac amândouă părțile. Cred că au intrat amândouă în freeze.

Mă ia Ruxandra Luca de un braț și ies din reverie. Îmi povestește despre ce o să vorbesc. Sunt confuză și nu pricep de ce îmi spune ea despre ce o să vorbesc? Îmi crește pulsul și îmi trec prin minte o mie de gânduri și idei. N-am priceput ce și cum. S-a schimbat ceva și eu nu știu. Sau alte gânduri, pe care nici măcar nu le-am definit prea bine. Dar mă lămurește repede. ”Hai să le spunem și părinților de la televizor despre ce o să povestești astăzi, ca să știe și ei”. Aaaaa, daaaaa! Evrika! Îmi amintesc, într-un final, că motivul pentru care am ajuns acolo cu jumătate de oră mai devreme este să dau un interviu. Ruxandra pregătește un material despre subiectul conferinței și o să vorbim puțin despre asta. Deja nu mai am timp și chef de părțile din mintea mea și le ignor. Mi-am intrat în ritm.

Ruxandra e drăguță și zâmbește mult în timp ce-i răspund la întrebări și mă simt foarte confortabil. Puteți urmări aici materialul despre care vă povestesc (sau cu click pe imagine):

.

O văd, apoi, pe Georgiana Roșculeț, care urmează să vorbească și ea și pe minunatele fete organizatoare de la Social Moms. Fac cunoștință și cu celelalte două vorbitoare, stabilim puțin planul pentru conferință, îmi iau flowul și-l citesc pentru mine. E aproape ora 18.00 și urmează să începem.

Mă uit, din nou, la sală și mă simt copleșită. Sunt vreo 200 de persoane pe scaune și așteaptă să începem. Întotdeauna mi-e greu când îmi ies primele cuvinte din gură. Mă tem că nu merge microfonul, că nu se aude în boxe, că se aude prea tare. Și-apoi îmi simt mușchii cum se relaxează și cuvintele cum curg. Gata, e puțin trecut de ora 18.00 și suntem live. Mă bucur atât de tare că sunt acolo, încât parcă îmi vine să inspir toată sala, ca să mi-o imprim undeva pe organe. Un tatuaj pe inimă cu atâția oameni dornici să afle informații. Îmi doresc mult să le spun ceva nou, să le transmit ceva să-i ghideze să aibă o viață mai liberă și mai frumoasă, relații mai bune, se se înțeleagă mai bine pe ei și la fel și pe ceilalți. Asta îmi doresc mereu din lucrul cu oamenii.

O prezint, întâi și-ntâi, pe Mădălina Puiu, CSR Programs Coordinator Orange România, prima vorbitoare a evenimentului. Mă bucur mult să o ascult. Are o voce caldă. Ne povestește despre campaniile Orange care vin în sprijinul părinților din vremurile astea digitale și tehnologizate. Ne arată filmulețe de la atelierele organizate cu părinții și ne povestește despre cum îi ajută pe părinți aceste ateliere. Mă uit și eu la filmuleț și simt bucurie pentru experiența părinților. Pentru dorința și implicarea lor. Și simt și temerile și nesiguranțele mele legate de subiect. Cum să fac eu cu copiii ăștia ai mei, ca să le fie bine ”în online”?

Puteți vedea în filmulețul de la final ce a povestit Mădălina Puiu.

Apoi vine și rândul meu să povestesc. Inspir audiența și îmi spun povestea. Am fost o mamă tare bună și sigură pe mine aproximativ în primii doi ani de viață (de mamă). Dar, după cei doi ani, ceva s-a schimbat. Și-anume, două lucruri. (Și nu vă spun mai multe aici, ci vă invit să-mi ascultați povestea în filmulețul de la finalul articolului).

Mă simt bine, văd oameni care par să fie cu adevărat interesați de ceea ce le spun. Fac poze slide-urilor mele. Ascultă, notează, se gândesc, zâmbesc, se îngrijorează. Mi se pare că e o comunicare ce vine din ambele părți, ceea ce mă bucură mult. Copiii, adulții învață mai bine din relații decât din prezentări. Din aici și acum. Spun asta despre interacțiunea cu televizorul, dar spun asta și despre interacțiunea de învățare a părinților. Povestesc despre recomandări, despre studiul făcut de Alexis Lauricella și echipa ei (e foarte interesant, vă recomand să vedeți prezentarea în filmulețul de mai jos… Explică destul de clar și practic dacă și ce învață copiii la vârste diferite de la televizor/laptop/direct), despre cum se dezvoltă creierul copiilor, cum se formează sinapsele, când dispar ele și cum e procesul acesta influențat de accesul și interacțiunea cu tehnologia, despre ce și cum să facem pentru a profita de punctele forte din interacțiunea cu tehnologia și cum să minimizăm riscurile șamd. Când termin, răsuflu ușurată. Răsuflu ușurată pentru că mă simt bine, pentru că m-am simțit bine tot timpul. Pentru că părțile mele nu se mai ceartă în mintea mea.

Vine rândul Claudiei Chiru care ne arată cum se poate face școală și altfel, profitând de pasiunile copiilor de la clasa ei. Sunt fascinată să urmăresc metode diferite de abordare. Diferite de tot ce am văzut eu până acum și din cu totul altă lume de cum am învățat eu. Copii care stau în cerc, pe jos, și lucrează împreună la un joc pe telefon. Construiesc, colaborează, creează. Absolut mi-nu-nat! Mă bucur mult pentru copiii mei, care cresc într-o lume atât de diferită de a mea. Sunt convinsă că vor avea parte de profesori minunați amândoi, care le vor da spațiu să fie ei, care se vor interesa de pasiunile lor. Claudia Chiru e un asemenea model și simt că sunt mândră de nu mai pot că atâția oameni din sală (și mult mai mulți care privesc de-acasă) iau contact cu ea, cu metodele ei, cu felul în care ea privește copiii și interacțiunea.

Iar când termină Claudia, știu că urmează Georgiana Roșculeț. Nici nu mai știu când a fost prima oară când am auzit-o pe Georgiana vorbind, dar îmi aduc aminte foarte bine senzația de ”wow, ce femeie minunată e ea”. Nu știu ce m-a atras mai mult. Felul în care vorbește, lucrurile minunate pe care le face pentru copii, felul în care vorbește despre lucrurile minunate pe care le face pentru copii… sau poate toate la un loc. Mereu aflu lucruri utile pentru mine de la ea. De data asta am aflat despre bully-ing și nu vreau să scriu prea multe despre prezentarea ei, mai bine o urmăriți în filmulețul de mai jos. Însă… Ceva ce mi-a rămas întipărit în minte și îmi rulează mereu când vine vorba de bully-ing (virtual sau în viața fizică) este: Într-o situație de bully-ing, nu doar cei implicați sunt victime, ci și copiii spectatori sunt tot victime. Toate părțile implicate activ sau pasiv sunt victime. Gând de luat acasă, atunci când vă gândiți ”Bine că nu i s-a întâmplat alui meu să fie el victima/agresorul”…

La final am primit atâta feedback bun din sală, că am și pierdut autobuzul care mă ducea acasă. Am vorbit cu profesori și învățători bucuroși că au participat la conferință și cu care am discutat despre a mă duce și a le vorbi și colegilor despre acest subiect. Am vorbit cu părinți îngrijorați, însă bucuroși că au primit informație nouă. Am vorbit cu mame și cu tați care mi-au spus că au fost foarte plăcut impresionați de cantitatea de informație de calitate primită la un eveniment gratuit. Am vorbit pe holuri, pe scenă, în fața scenei. Am plecat de-acolo cu un zâmbet larg pe față, aproape țopăind până la metrou. Prietena mea, Ramona, a îndeplinit rolul autobuzului și m-a dus acasă.

Cam asta despre cum s-a văzut evenimentul din espadrilele mele confortabile. Și, dacă n-ați fost de față acolo și nici n-ați putut urmări transmisia live, vă las filmarea. Și sunt curioasă cum vi s-a părut.

 


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Acum mulți ani (să tot fie vreo 8 sau 9?) când am decis că vrem să ne mutăm, am ales cartierul în care locuim acum, pentru că ni s-a părut un mediu bun în care să creștem potențiali viitori copii. Locuim într-un cartier în care există măcar iluzia siguranței, dacă nu chiar siguranță 100%. Ema are 6 ani și de vara trecută deja și-a făcut curaj (sau, mai degrabă NOI ne-am făcut curaj) și a plecat pentru prima dată cu bicicleta și prietenele ei.

Primele dăți am urmărit-o din umbră, apoi am observat că se descurcă bine și că e destul de responsabilă. I-am dat drumul.

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă.

Iată cele 15 reguli foarte importante pentru noi, ca s-o știm în siguranță.

1. Niciodată fără cască

Nu am negociat niciodată la capitolul ăsta, indiferent dacă alți copii vin cu sau fără căști la joacă. Bicicletă? Trotinetă? Role? Pe orice ar pleca de acasă nu poate pleca fără cască. Așa a fost de la început și-acum nici nu mai încape discuție să iasă altfel. La început poate mai încerca, mai ales vara, dacă îi era cald. Vorbim despre acum 4 ani. Acum e natural. Iar pentru toamnă sau când e frig folosim o cagulă de lână, pe care o pune pe sub cască.

2. Bicicletă pe măsură

Anul trecut a primit bicicletă nouă. Eu visam la o hipstereală boemă, la o bicicletă pegas cu coș de flori. Dar ea voia o bicicletă cu nu știu câte viteze și, cum era mică și de vârstă și de înălțime, opțiunile s-au limitat brusc la ”doar bicicleta asta se potrivește ca dimensiuni și are și vitezele cu pricina”. E o bicicletă Merida cu roți de 20 (ca și a mea!) dar cu cadrul mai mic. Și i-au mai și tăiat un pic din el, ca să ajungă cu picioarele la pedale. Se pare că, în mod normal, copiii de 5 ani nu merg pe biciclete din astea.
Ce voiam să spun e că e important ca bicicleta să-i fie pe măsură, din multe puncte de vedere. Primul la care m-am gândit eu e legat de postură, la durerile mele de spate atunci când nu stau cum trebuie (adesea, adică) și n-am mai amânat schimbatul bicicletei atunci când i-a rămas mică, deși încă mai putea pedala pe ea.

3. Verifică întâi bicicleta înainte să pleci de acasă

Cum sunt roțile? Cum e pusă șaua? E ceva ciudat la ea?
Eu am învățat asta printr-o metodă deloc prietenoasă. Am plecat de-acasă cu bicicleta fără s-o verific și 3 străzi mai încolo mi-am tăiat cauciucul cu protecția metalică. Protecția era puțin strâmbă și până la urmă s-a prins în cauciuc, s-a strâmbat de tot și l-a tăiat.

4. Respectă regulile din trafic

Ema nu circulă cu bicicleta prin oraș. E prea mică, n-are ce căuta pe străzi. Cum, din păcate, nu avem nici măcar un trotuar ca lumea (nu mai spun de pistă de bicicliști) pe șoseaua de centură, ca să putem pedala până în oraș, e exclus.
Însă, chiar și pentru aici e necesar să știe regulile. Semnele de circulație (deși la noi în cartier avem doar semne de STOP în cam toate intersecțiile, pe toate părțile – ciudat, știu), regulile legate de prioritate.

5. Fii pe fază

Mă întreba într-o zi dacă își poate pune căștile cu muzică să asculte când pedalează. Nici gând. Pe bicicletă, mai ales la vârsta asta, e esențial să fii permanent în gardă. Atenția e extrem de importantă. Nu doar să nu asculți muzică, ci și să nu te lași pierdut în gânduri. Pentru asta poți pedala pe câmpii, dar încă n-am descoperit câmpii la noi în cartier.

6. Uită-te

Uită-te mereu în fața ta, în jurul tău. Încă n-are oglinzi, dar mă gândesc să-i pun, ca să vadă și în spate. Uită-te peste tot, evaluează riscuri, ia decizii în cunoștință de cauză. Ca în viață 🙂

7. Lasă-te văzut

Atunci când pedalezi pe străzi sau trotuare, e important să te lași văzut (și auzit, dacă e nevoie). Ca să poți fii în siguranță (și tu și ceilalți) prezența ta trebuie să fie chiar ostentativă, dacă se poate.

8. Fii previzibil

Dacă pedalezi cu o anumită viteză, fii constant. Nu țâșni ca din pușcă. Nu face mișcări imprevizibile.

9. Traversează pe jos

La noi în cartier nu-s prea multe treceri de pietoni (sunt la intrarea în cartier, departe de casă, unde Ema nu prea ajunge singură), dar e important să știe din timp că pe trecerea de pietoni traversăm ca pietoni, nu trecem călare pe bicicletă. Din multe motive. Să nu cumva să rănim alți pietoni. Să nu cumva să fim imprevizibili. Să nu cumva să picăm de pe bicicletă. Și câte și mai câte.

10. Atenție la mașinile parcate

Pe unde pedalează Ema sunt multe mașini parcate. Mare atenție la ele. Oricând poate da una dintre ele cu spatele. Iar dacă nu ești atent sau ai căști pe urechi, habar n-o să ai ce te-a lovit. Cam la propriu.

11. Cu bicicleta pe trotuar

Când ajungem în oraș bicicleta nu are ce căuta pe stradă. Nu a ei, copil de 6 ani și nici măcar a mea prin anumite zone unde mi se pare sinucigaș să ne dăm cu bicicletele. Dar, din cauză că nu avem încă un suport de biciclete pentru mașină, nu prea ne-am trezit prin oraș pe biciclete. Doar prin parcuri. Așteptăm să renunțe și Fip la roțile ajutătoare, ca să ne putem plimba prin zone mai zdruncinate.

12. O bicicletă = un pasager

Știu că era distractiv când eram mici și ne așezam x copii pe o bicicletă. Însă e periculos. Așa că îmi fac datoria de mamă și o învăț pe Ema că nu-i sigur să mai ia vreun alt copil în spate sau pe cadru, ci fiecare copil să meargă pe bicicleta lui. Sunt convinsă că și mama tot așa zicea pe vremea mea :))

13. Părintele e un exemplu

Eu nu-s un exemplu prea bun la capitolul cască (încă nu mi-am luat cască, deși zic de 4 ani că-mi iau 🙁 ), dar e important ce mesaj transmitem copiilor. Cum și pe unde circulăm, cum și în ce fel ne protejăm. Uh, musai să-mi iau cască săptămâna viitoare! Să mă mai bateți la cap, vă rog. Vă responsabilizez pe voi cu siguranța mea. Great 😀

14. Materiale reflectorizante/beculețe

Veste reflectorizante sau alte materiale puse pe bicicletă. Iar noaptea le aprind beculețele. Ați crede, poate, că vorbesc despre beculețele de la bicicletă? Nu. Am cumpărat două cercuri cu leduri (cred că sunt pentru pus la gâtul câinilor, ca să-i vezi noaptea), dar sunt perfecte pentru ei. Le pun ca o gentuță pe diagonală și e imposibil să nu fie văzuți de ceilalți.

15. Atenție la haine și la încălțăminte

Fără rochițe sau alte haine lungi și largi, care se pot prinde în roțile de la bicicletă. Fără papuci care zboară din picioare. Dacă sunt cu noi poate mai accept niște cizme de cauciuc, ce par mai ergonomice, dar când pleacă singură nu. Încălțări bine prinse pe picior, haine mulate pe corp.

Voi mai aveți și alte reguli?

Ce mâncăm inainte și după antrenamentul la sală

Azi vă propun un articol care iese din zona mea de expertiză, așa că nu l-am scris eu, ci un domn care cu asta se ocupă. Mihai o să vă povestească astăzi despre ce anume e bine să mâncăm înainte și după exercițiile de la sală, ca să beneficiem cel mai mult de pe urma antrenamentului nostru. 

Jucăriile ”de fetițe” și ”de băieți” – condiționate social sau genetic?

Dacă am fi dezbătut subiectul ăsta acum vreo 5 ani și un pic, pe vremea când Ema avea aproximativ 1 an, aș fi fost convinsă că preferințele către jucării pe un anumit tipar sunt induse de societate. Că un băiețel preferă mașinile, iar fetițele preferă păpușile pentru că așa i-am crescut noi. Pentru că o fetiță primește păpuși și jucării de fetițe, iar băiețeii primesc mașinuțe și jucării de băieței.

Preferințele Emei

Am început să-mi pun probleme în momentul în care Ema a început să aibă o predilecție pentru roz. Era mică, avea un an și ceva. Iar dacă mergeam să cumpărăm ceva (haine, veselă, mobilă, orice), primul obiect pe care-l alegea era roz. Avea farfurie roz, ceșcuțe roz, față de masă roz. Dintr-un set de castronele de plastic în culori diferite, alegea mereu pe cel roz. Iar dacă cel roz nu era la îndemână, accepta cu greutate unul mov. Cât despre jucării, mașinuțele nu-i plăceau, pe bicicletă nu prea se dădea, nici cu mingea nu prea se juca. Îi plăceau șinele de tren și cam atât. Cărțile erau, mereu, clar de fetițe. Le ghicea dintr-o mie. Nici n-avea rost să-i propun altceva.

Preferințele lui Fip

Dubiile au devenit și mai pronunțate când a crescut și Fip. Lui Fip nu i-am cumpărat jucării la începutul vieții, așa că jucăriile din jurul lui erau cele ale Emei. Păpuși, chestii roz. La început îi plăceau și se juca. Chiar mă gândeam: ”na, mă, că e condiționat social ca băieții să se joace cu mașini! Al meu e cu păpuși…” Dar, cu timpul, și-a format și el preferințele. Iar lui îi plăceau mașinuțele. Jocurile cu construcții. Mașinile mari. Autobuzele. Mașini de pompieri. Mașini cu telecomandă. Când ieșeam în oraș și ajungeam prin ceva magazin de jucării, invariabil alegea mașinuțe și mașinoaie. Ulterior supereroi (deși încă nu a văzut vreun film cu ei și îi plac și acum). Cu trotineta se dădea mai bine decât sora lui. Pe bicicletă zbura. Cât despre cărți, colecția cuprindea (pe lângă acele cărți unisex, cu animale sau plante), exclusiv cărți cu avioane, cu mașini de gunoi, cu pompieri, cu polițiști, cu ursuleți care își doreau să devină pompieri și-așa mai departe. Când mai venea Ema cu câte o carte din colecția ei, se supăra foc, repeta ”nununununu” și aducea cartea mare cu pompieri. Acum au mai crescut și, pe de-o parte, își dau spațiu unul altuia să citim pe rând din cărțile preferate ale fiecăruia (deși, de multe ori Ema preferă să plece atunci când ÎNCĂ mai citim cartea cu pompieri de acum 2 ani, iar Fip mai pleacă și el atunci când citim o carte cu o balerină) și am găsit și literatură unisex pentru ei. Deci stăm mai bine la capitolul ăsta. Știți cum e? Pentru ea o păpușă e un bebeluș care trebuie îngrijit și iubit. Pentru el o păpușă e o sabie. Pentru că, de ce nu? Deci, da. Alegerile lor m-au surprins mult de tot. Și, tot căutând eu informații pe subiectul cu pricina, am dat peste niște cercetători care confirmă ceea ce eu am experimentat acasă.

Studiul cu maimuțe rhesus

Unul din studii este făcut pe maimuțe rhesus, maimuțe care nu avuseseră contact până atunci cu jucării ”de băieți” și jucării ”de fete”. Este greu de înțeles de ce maimuțele rhesus de sex masculin preferă jucăriile „masculine” cu roți”, chiar dacă nu au întâlnit aceste jucării în trecut. Cum anume fac maimuțele (și puii de om) ca să facă diferența dintre o jucărie ”masculină” și una ”feminină”? Care sunt criteriile? Poate că maimuțele feminine sunt „programate” să fie sociabile și materne și, prin urmare, sunt mai predispuse să aleagă jucării moi care pot fi îngrijite sau ținute în timp ce masculii sunt activi și preferă jucăriile care se mișcă. Însă, spun cercetătorii, ”această explicație nu se potrivește cu datele prezentate”. În alte studii femelele s-au jucat atât cu jucării active, cât și cu jucării moi drăgălașe, însă masculii au preferat mereu doar jucăriile grele cu roți. Poate că o abordare mai bună este să ne întrebăm ce caracteristici ale jucăriilor cu roți le fac deosebit de atrăgătoare pentru masculi/băieței. O posibilitate este că numai jucăriile cu roți prezintă mișcare internă, iar interesul în mișcarea obiectului apare foarte devreme în dezvoltarea băieților. Dar cum poate o maimuță să știe toate astea, dacă până în momentul respectiv n-a mai interacționat niciodată cu jucăria respectivă? Una din teorii este că aceste preferințe sunt direcționate de hormoni, de percepția vizuală sau, în general, de procesarea senzorială (care pare că diferă între băieți și fete. Despre cele 8 simțuri am mai scris aici). Alte studii au confirmat, după cum ziceam ipoteza. Masculii au preferat în ele jucăriile ”de băieți” și le-au respins pe cele ”de fete”, iar fetele pe cele ”de fete” (deși nu le-au respins total nici pe cele ”de băieți”. Cum anume funcționează mecanismul probabil că urmează să aflăm cândva. Studiul îl găsiți aici, însă nu este gratuit.


Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence


Dușul nostru din curte – o poveste fără happy end (și fără duș)

Când ne-am mutat la casă, a fost un lucru anume care m-a entuziasmat peste margini: copiii ar putea să-și facă în curte jocurile cu făină, nisip, acuarele pe bază de ulei și alte jocuri care la bloc erau un chin.

Ca să vă fie mai clar, când ne-am mutat la casă aveam un singur copil pe exterior (Ema avea aproape 2 ani când ne-am mutat) și un bebeluș aproape de termen în interior (s-a născut la scurt timp după ce ne-am mutat). Iar copilul din exterior aprecia enorm pictura ca experiență holistică, pe care o făcea cu tot corpul. Sau explorarea în cutia cu făină. Sau fel și fel de jocuri ce puteau aduce murdărie ireversibilă în casă. Au trecut 4 ani de atunci și-abia acum a depășit perioada în care întotdeauna după ce picta tradiția era să meargă pe vârfuri și cu mâinile în tavan către baie. Aveam și un cântecel și părea foarte amuzant. Era modul meu de a n-o lua razna. Mâinile pe sus însemnau ”mâini nu pe pereți și mobilă”.

Acum pictatul se desfășoară pașnic, fie pe hârtie, fie pe piele, însă așezat. Iar frati-su n-a fost niciodată fan al picturii. Făina, însă, îi plăcea și lui.

Așa. Și ce vizualizam eu în plină beatitudine cu ochii minții mele? Copiii murdari ca niște purcei și veseli, pe care-i băgam sub dușul pe care plănuiam să-l montăm în curte, îi ștergeam bine cu prosopul și-i băgam în casă lucitori ca niște becuri. Minunat plan aveam. Minunat a fost până când i-am împărtășit lui V. ideile mele magnifice.

– Păi, și-i speli așa, cu apă rece?

Hait! Nu mă gândisem la asta. În curte n-aveam trasă și apă caldă și apă rece. Ci doar un mic robinet, cu apă doar rece. În zadar am încercat eu să-i explic despre cum e super simplu să încălzim apa aia de la centrală. Eram cam ca în discuția cu aluminiul, care a tot circulat zilele trecute pe facebook. Eu îi ziceam că e simplu, el îmi explica ce modificări majore trebuie să facem în casă, eu mă supăram că nu-mi răspunde la întrebare, el răspundea din nou, eu repetam. N-am ajuns la nicio concluzie legată de asta. Așa că am lăsat-o baltă.

M-am gândit apoi la un instant pe gaz (mai ales că în vremea aia mă tot uitam după o centrală nouă și îmi dădeam cu părerea despre Viessmann Vitodens 050, pentru că aveam impresia că-i stricată centrala noastră; de fapt, nu era nimic legat de centrală, ci de la fluctuațiile de tensiune, pe care le-am rezolvat cu un stabilizator de tensiune până când au fost rezolvate de la sursă) care părea mai prietenos și mai simplu decât să spargem toată casa și să aducem apă caldă în curte. Ar fi fost o idee bună, dar probabil nu i-ar fi fost bine iarna afară, a suspectat V.

Până la urmă, ca să-mi facă pe plac (și, intuiesc eu, ca să-l folosească dacă mai pleacă la pescuit), V. a achiziționat un duș de campanie cu o pungă în care se încălzește apa de la soare. Ne-a fost atât de necesar, încât nu l-am folosit niciodată, până la urmă :))

Voi aveți duș în curte? Pe balcon? V-a fost necesar? V-ar fi necesar?