Schimbări în carieră care vin odată cu maternitatea

Nu știu dacă e și cazul tău, dar pentru multe mame concediul de maternitate sau de creștere a copilului e un moment în care prioritățile se schimbă, în care mama descoperă noi laturi ale sale și e momentul în care începe să-și pună întrebarea: ”Vreau eu să mă mai întorc la locul de muncă de unde am plecat?”. Multe dintre mame se întorc, dar altele constată, după 1 sau 2 ani de stat acasă, că fosta muncă nu le mai împlinește. Că și-ar dori, poate, să facă ceva mai profund, sau să petreacă mai mult timp cu noua familie extinsă de un copil sau 2 sau 3. Că și-ar dori să încerce altceva. Că acest non-concediu, denumit ”Concediul pentru Creșterea Copilului”, poate fi o oportunitate în care să descopere noi abilități sau în care să învețe lucruri noi.

Doar că, atunci când încă nu ai descoperit la ce te pricepi bine, sau ce-ți face plăcere să faci, diferit de ceea ce făceai până acum, e greu să te decizi în ce direcție s-o apuci. Văd din discuțiile pe care le am cu mamele cât de greu poate să fie acest pas, așa că le-am rugat pe mamele din comunitate să împărtășească  lumii (adică vouă) cum a decurs schimbarea la ele.

Le-am invitat să ne spună:

– care a fost schimbarea făcută
– cum au decis să nu revină la ceea ce făceau înainte
– cum au decis în ce nouă direcție să se îndrepte
– cum a fost procesul schimbării
– ce recomandare/sfat/gând ar fi vrut să primească la momentul respectiv ca să le ajute să facă procesul mai ușor
– orice altceva cred ele că e relevant în context

Bianca Sandu:

”O atatea am schimbat ca ma intreb acum daca a avut de-a face cu maternitatea doar sau e doar felul meu de a fi. Am schimbat eu si înainte complet macazul cand am trecut de la marketing corporate la freelancing cu un prieten la nutritie la a fi doula si educator prenatal după ce am nascut. Acum am început să lucrez de un an pe it ca programator (full stack) si in paralel fac faculta. Este in unele zile ff greu si cumplit de nedrept să trebuiască să tai din timpul de familie pt a învăța pt examene. Însă asta e ultimul an, in iunie e licența si probabil iar voi schimba paradigma. Ma gandesc sa imi deschid o firma eu 🙂 . Am mai avut una si cred ca am invatat destul de mult din ultima experiență să îmbunătățesc procesul de business efectiv. Nu pot sa zic ca nu am revenit la ce făceam, din contra – ceea ce făceam a venit mereu cu mine si a adăugat insutit la valoarea business-ului. Tot ce am facut pana acum vine cu mine pt ca toate experientele m-au șlefuit in persoana care sunt azi. Procesul schimbării a fost si greu si plin de încercari si plin de reusite. Daca ar fi sa imi dau un sfat este sa mai invat sa zic nu, sa am rabdare si sa iau pauza. Cand ai business-ul tau uneori uiti sa te opresti.”

A.C.:

Incep cu sfarsitul. Acum pe rand:
– care a fost schimbarea făcută:
Am trecut prin doua schimbari succesive. Prima a fost o trecere de la angajat la colaborator freelance dar in domeniu cu mici adjustari (arhitectura, insa doar ca proiectant fara contact cu clientii, dar am adaugat si design grafic), apoi am schimbat complet domeniul (servicii de copyediting si lectorat in lb. germana) dar am revenit la statutul de angajat.
– cum ați decis să nu reveniți la ce făceați înainte:
Pentru prima schimbare a fost un cumul de factori. In primul rand organizatoric-logistice: serviciul anterior era departe, part time ar fi mers doar pe perioada scurta (incercasem intre cei 2 copii dar pierdeam mult timp pe drum, in 4 ore nu faceam mare lucru plus nu mai puteam prelua ca inainte proiecte mari/importante/interesante), doream flexibilitate, cel mic inca astepta loc la gradi unde mergea sora lui si nu aveam solutii mai bune la indemana. Apoi nici climatul in firma veche nu era aceeasi si nu ma mai simteam integrata. A ajutat mult faptul ca oricum perioada de cic a insemnat schimbari majore de dinamica si modificarea de job insemna la fel o schimbare de dinamica ca si revenirea si nu o schimbare de Status quo venita din nimic.
A doua schimbare a venit din interior cumva. Munca de colaborator imi aducea proiecte asemanatoare intre ele, imi lipseau provocarile. Si am avut curajul sa imi recunosc ca desi am investit mult in profesia mea, nu ma mai regaseam si paritile care imi displaceau si in care ma simteam nesigura castigau teren. Plus stiam ca nu pot imbina proiecte mari la firme mari cu familia prea bine… Sa ma angajez in loc sa lucrez freelance si de acasa a venit din nevoia de rutina si socializare. Nu sunt o persoana cu initiativa in socializare si ma insigurasem de tot in perioada de WAHM iar un servici cu colegi imi aduce minimul acela necesar de interactiune cu oameni reali.
– cum ați decis în ce nouă direcție vă îndreptați:
prima schimabare a fost una foarte pragmatica, ramanand pe linia de profesie doar schimband modul de organizare dupa o analiza logica
la schimbarea adevarata a fost o oportunitate de job, unde an simtit „ca e de mine” si pentru ca nu aveam nevoie de un job musai am putut sa aplic fara stres. Am decis atat rational (ce ma caracterizeaza), jobul fiind pe aceeasi strada cu gradinita copiilor si programul putea fi adaptat nevoilor mele, atat irational/emotional/intuitiv (nu ma caracterizeaza deloc, dar cred ca FIX asta fost cheia gasirii unei ocupatii in care in sfarsit ma simt implinita). Ulterior am analizat si inteles ca in viata mea au fost semne (atractia dintotdeuna pt carti si limba, faptul ca ajungeam sa corectez pt toate cunostintele si in toate joburile texte, faptul ca scrierile mele in tinerete fuseseta spreciate cu premii) ca as putea face asta, dar eu am ignorat, ca „nu vroiam sa aleg drumul usor”.
– cum a fost procesul schimbării:
cred ca mi-a fost ok schimbarea in 2 pasi, nu imi faceam curaj altfel. primul a fost practic o desprindere, al doilea schimbarea. De ajutor a fost ca sotul are job stabil si suntem chibzuiti si planificatori, deci nu a fost presiune financiara, aveam banii pt o luna de trai pusi deoparte, lucru care mi se pare important.
– ce recomandare/sfat/gând ați fi vrut să primiți la momentul respectiv ca să vă ajute să faceți procesul mai ușor pentru voi:
mi-ar fi fost de ajutor sa inteleg ca totul e un drum, nu neaparat unul liniar, ca exista adjustari, cautari, nu trebuie din prima solutia sa fie perfecta. plus ca fiecare etapa si constelatie de varstaa copiilor duce la alte solutii logistice anyway.
– orice altceva credeți voi că e relevant în context. Hmmm… greu de spus ceva in plus. Poate ca sunt importante partile logistice/financiare etc. dar daca nu ne place ce facem, nu ne simtim bine la lucru din cauza activitatii si/sau colectivului e greu sa te incarci pozitiv – lucru foarte necesar cand apoi acasa copiii vin si au nevoie sa se incarce la randul lor pozitiv de la tine.

Ana Szabadszalasi:

Pentru mine schimbarea era inevitabila. De ani de zile incepusem sa simt din ce in ce mai lipsit de sens ceea ce faceam in corporatie si stiam ca mai devreme sau mai tarziu va trebui sa fac o schimbare. Nu stiam exact de unde sa incep asa ca am inceput de la lucrul care imi ocupa oricum tot timpul liber: nutritia, sanatatea. Citeam pe nerasuflate zeci de carti pe tema asta, aveam in familie sot cu boala autoimuna si copil cu alergii si stiam deja importanta hranei in vindecarea corpului. Am inceput sa ma interesez care sunt cele mai relevante cursuri in domeniu si m-am oprit la doua pe care le-am considerat eu ca mi se potrivesc. De cum am intrat pe drumul asta, am simtit la fiecare pas ca a fost una dintre cele mai bune decizii luate vreodata. Mereu primeam confirmari si cumva asta m-a motivat sa merg si mai departe, si mai departe. E un domeniu la care trebuie sa fii mereu la curent cu ultimele informatii, sa studiezi si sa re perfectionezi. Dar cred ca asta imi place cel mai mult. Plus ca simt ca ceea ce m-a ajutat/ ma ajuta sa fiu un bun nutriitionist este toata experienta mea de pana atunci, toate cautarile mele, toate incercarile prin care am trecut si cu ai mei. Absolut tot m-a adus aici. M-a ajutat mult sustinerea familiei si a celor din jur si nu stiu daca as fi reusit fara ele. Le consider extrem de importante. Au fost si multe voci critice dar le-am lasat sa treaca pe langa mine. Sunt si lucruri mai grele: organizarea timpului (acum orele de program se imbina cu orele de viata personala si e greu sa faci o delimitate clara), chestij administrative: site, facturi, conta si alte nebunii. Dar, in sfarsit fac ceva cu sens, la care sunt buna si care ma implineste. Multumesc ca mi-ai dat ocazia sa scriu despre asta.

Raluca Dobre: 

Inainte sa am copii, am lucrat ca si consultant de PR si comunicare mai intai in departamentele de PR ale unor agentii de publicitate sau PR. Ultimul job pe care l-am avut a fost ca director de comunicare la o companie care distribuie ceasuri de lux. La aceasta companie am avut o conexiune extraordinara cu patronul firmei. Am invatat foarte multe lucruri si m-am simtit valorizata.
Desi cu greu si cu multe provocari am continuat sa lucrez si cand i-am nascut pe baieti in 2010 si 2012.
Cand am ramas insarcinata cu fata mea a fost un cumul de factori si pentru firma dar si pentru familia mea (aveam tot felul de dificultati de sanatate) care a dus la incheierea colaborarii mele.
Faptul ca nu am mai lucrat pentru un job concret m-a ajutat sa ma concentrez pe sanatatea mea, pe copii, dar si pe pasiunile mele pe care le descoperisem de cand devenisem mama.
De cand era bebelus primul meu baiat, am inceput sa caut idei noi, eficiente si blande de a rezolva diferitele provocari cu copiii.
Studiam foarte mult zilnic despre subiecte de parenting si la un moment dat am descoperit metoda de educatie alternativa Montessori.
Am aprofundat cat mai mult tema, am facut si un curs de asistent Montessori (nu aveam intentia de a profesa, ci de a cunoaste mai bine metoda) si in cele din urma am creat un grup de Facebook Montessori.
Desi aveam job pe atunci si copii foarte mici, petreceam in fiecare noapte 2-3 ore pe grup. Din pasiune, nevoia de a interactiona cu alti parinti cu interese comune si de a impartasi cu altii cunostintele mele.
Dupa 3 ani de Montessori, timp in care mi-am creat si un blog, am nascut si fetita, m-am imbolnavit de surmenaj si stres si mi-am revenit, am descoperit organizatia Hand in Hand care ajuta parintii din toata lumea sa se conecteze eficient cu copiii lor.
Ziua in care am citit „Hand in Hand” si nu m-am mai putut opri a fost o zi de bucurie, descoperire inocenta, vis implinit. Am rezonat total cu tot ce scria si cand am aflat – in aceeasi zi de martie in 2016 – ca au un program de instructori de parenting m-am hotarat pe loc sa fac acest program.
De fapt nici nu a fost o hotarare. Am simtit ca si cum toti anii mei de adult ma condusesera spre acel moment.
Fast forward rapid, am facut programul, acum sunt instructoare certificata Hand in Hand si in ritmul meu si cand ma simt pe frecventa lucrez sa ma conectez cu parinti care sunt pregatiti sa afle despre Hand in Hand si sa traiasca experienta cu copiii lor.
As preciza ca am facut programul de instructor in primul rand ca sa aprofundez la maxim abordarea Hand in Hand si sa o pot aplica in familie. Si in al doilea rand ca sa impartasesc si cu alti parinti. Dar nimic nu ma preseaza si nu caut sa accesez multa lume si sa-mi fac o cariera ampla, ci mai degraba visez sa dezvolt o activitate low-key, care nu pune accent pe cantitatea parintilor pe care-i cunosc, ci pe calitatea relatiei create cu ei. Sanatatea mea si familia mea sunt esentiale si daca cu aceste doua aspecte ale vietii mele sunt in echilibru, atunci ma concentrez si pe munca de instructor cu alti parinti.
Ai intrebat ce alt sfat sau gand as fi asteptat de la altii. Practic din mai 2013 de cand am creat grupul de Facebook eu fac munca de voluntariat pentru parinti intensa.
Cand lucram cu Montessori o vreme au fost cateva mamici care mi-au dat feed-back despre munca mea, dar asta a incetat cand m-am imbolnavit si nu am mai avut activitate constanta. Asta a fost foarte dureros pentru mine. In momentul in care eu nu am mai tinut grupul, nimeni, absolut nimeni nu a sarit sa ma ajute. Nimeni nu m-a intrebat de ce nu mai scriu pe grup, de ce nu mai sunt activa pe blogul meu. Visez sa traiesc ziua in care 1-2-3 parinti observa munca titanica pe care o fac cu o daruire imensa pentru altii, total dezinteresat. Visez sa ma simt vazuta, apreciata. Dar pana la ziua aia, merg mai departe si dau ce am mai bun in mine familiei mele si parintilor la care pot ajunge.

Dana Ciubotaru:

Absolventa de liceu de arta plastica si studii universitare si postuniversitare in economie, am lucrat in contabilitate pana la nasterea primului copil. Dorinta de a sta mai mult timp cu copiii a fost factorul decisiv in hotararea de a nu ma intoarce la serviciu. Iar salariul care mi se oferea m-a ajutat sa iau hotararea mai usor. Pe langa salariul nemotivant, stiam ca ma intorc intr-un colectiv negativist. In plus, firma isi schimbase sediul si urma sa lucrez intr-un birou fara ferestre (avea o fereastra mica plasata foarte sus a carei singura utilitate era sa permita luminii naturale sa patrunda inauntru – deci as fi stat cu ochii doar in hartii si-i puteam odihni doar pe peretii albi).
Voiam sa am un venit al meu asa ca am inceput sa pictez (pasiunea era veche deci a venit in mod natural). Am evoluat destul de repede si reusesc sa depasesc salariul ce mi se oferea la serviciu.
Partea dificila este ca atunci cand esti propriul angajat trebuie sa te pricepi la toate si sa faci si lucruri care nu iti plac in mod deosebit. Asfel ca incerc sa invat incontinuu despre vanzari, marketing, gestionarea relatiei cu clientii, etc.
Mai am multe de invatat insa cele mai importante lectii sunt acelea despre mine: am mai multa incredere in mine, stiu ca pot si nu doar atat, stiu ca pot sa-mi doresc mai mult.
Ca sfat la inceput de drum, mi-as fi dorit sa mi se spuna sa citesc astfel ca acesta este sfatul meu: citeste! Orice iti poate ridica moralul, orice te poate motiva, orice te poate invata cum sa-ti setezi scopul si sa-l atingi.

Ideea articolului mi-a venit căutând, pentru un proiect, să aflu care mai e piața locurilor de muncă așa la o primă căutare de joburi online, iar site-ul mi-a oferit opțiuni pentru locuri de muncă arad, așa că m-am gândit instant la cum ar fi să poți să faci așa o mișcare curajoasă: să te muți la arad pentru un job care să-ți placă… Și mi-am amintit că am făcut și eu, la rândul meu, o mișcare curajoasă, chiar dacă nu implica mutarea în alt oraș. Și ca mine, multe alte mame. Și ca noi, știu că mai vor și unele dintre voi, așa că sper să vă fie de folos experiențele de mai sus.

Iar dacă vreți și voi să împărtășiți experiența unei schimbări venite odată cu maternitatea, lăsați mai jos în comentarii și facem și un sequel la articol <3

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Cum am căzut și cum m-am ridicat

Mai țineți minte că era o vreme când postam poze țanțoșe pe Facebook cu mine lucrând în creierii nopții? O vreme când voi mă întrebați ”Băi, dar când le faci pe toate?” și eu răspundeam candid și senin

Ședințele de familie

Vă ziceam în articolul anterior că o să revin cu câteva idei despre ședințele de familie, așa cum le văd eu. Nu știu vouă cum vi se pare ideea de a avea săptămânal câte o ședință de familie, la care să participe toată lumea, cu mic cu mare, dar pot să vă spun cum mi s-a părut mie la început. Ciudată. De plastic. Prea modernă. Veneam dintr-o istorie a societății românești tradiționale, în care copilul nu-i implicat în deciziile de familie. Copilul este înștiințat, poate că i se explică, apoi trebuie să execute. Sigur, există și o parte bună în această abordare, și anume aceea că dispar toate riscurile supra-responsabilizării copilului, însă pentru mine lumea ”oamenilor mari” era un mister pe vremea aia și mult timp a rămas așa.

Deci, ciudată, ieșită din comun, nenaturală. Așa mi s-a părut la început ideea de ședință de familie. Mi s-a părut și greu să prioritizăm atât de bine încât să fim toți 4 la un loc atunci când e momentul. Pe de altă parte, și comunicarea eficientă mi s-a părut grea la început. Mi-a fost greu să spun ”Hei, faptul că-ți lași șosetele peste tot pe jos mă înfurie și mă întristează, pentru că simt că nu mă validezi ca persoană și nu îmi iei în considerare eforturile pe care le depun în casă și aș vrea să ai grijă cu ele și să le pui la coșul de rufe”. Sunt convinsă că și lui V. i-a fost peste mână să spună lucruri similare. Mi-a fost nenatural să le spun copiilor că-i iubesc. Sau să fac multe lucruri din cele pe care le-am învățat despre mine, ceilalți și viață, în ultimii 7 ani.

Ce sunt ședințele de familie?

Dacă aș vrea să fac conceptul și mai nenatural decât mi s-a părut la început, aș putea să încep descrierea spunând că o ședință de familie este un instrument de disciplină a copiilor (familiei cu totul, de fapt) din setul de instrumente ale disciplinei pozitive.
Concret, e acel moment din săptămână în care toți cei X membri ai unei familii se întâlnesc la o masă și discută chestiuni importante pentru familie. Vedeți mai jos care sunt propunerile mele de organizare și discuție.

Sunt greu de făcut?

Da, din ce am văzut în jurul meu, sunt destul de greu de organizat la început din mai multe motive:
– e greu ca toată lumea să se strângă mereu în același loc în aceeași zi și la aceeași oră
– e greu ca toată lumea să aibă chef de ședințele de familie în aceeași zi și la aceeași oră cu ceilalți sau ca săptămâna trecută
– e greu pentru unii copii să aibă răbdare
– e greu pentru unii copii să participe constructiv
– e greu pentru unii părinți să conțină tot procesul
– e greu pentru unii copii să-și gestioneze emoțiile, astfel încât să nu se termine tot înainte de a fi început
– alte motive.

Desigur, pentru unele familii e ușor, însă dacă vreți să implementați această idee, aveți în vedere că, la fel ca orice abilitate avem acum, și abilitatea de a participa la aceste ședințe se învață. Și de copii, dar și de adulți. Aveți în vedere că la început, toată lumea are nevoie de un curs de inițiere, care poate să dureze mai mult sau mai puțin. Citiți mai departe, pentru că o să vă pun mai jos o sugestie de plan de inițiere, pentru ca lucrurile să se așeze ușor-ușor. Nu vă așteptați să funcționeze extraordinar din prima.

Care e planul unei ședințe?

După cum ziceam, alegeți o zi și o oră la care știți că sunteți toți la un loc și stabiliți de comun acord ca acesta să fie momentul ședinței de familie. Poate duminică seară, pentru a ne putea pregăti pentru săptămâna ce urmează să înceapă. Poate miercuri seara, după cursul de pian, pentru că atunci sigur suntem toți acasă la aceeași oră. Sau oricând vi se potrivește vouă.

Ședințele de familie au 5 componente:

  1. Agenda ședinței
  2. Complimente
  3. Brainstorming pentru soluții
  4. O activitate distractivă pentru familie
  5. Calendarul activităților distractive de familie

În perioada de inițiere, sfatul meu este să abordați fiecare punct separat, în câte o săptămână.

Agenda ședinței

Agenda ședinței se adună pe tot parcursul săptămânii. De fiecare dată când se întâmplă câte ceva în familie, care pare să nu funcționeze, scrie pe agendă sau invită copiii să o facă. Locul agendei întâlnirii trebuie să fie la vedere pentru toată lumea, de exemplu o foaie prinsă pe frigider, la nivelul copiilor, cu un pix alături.

De exemplu, Fip i-a spus Emei ”Nu-mi pasă de tine, poți să te și lovești, că nu mă interesează”, iar Ema i-a răspuns ”Nu-mi place deloc când zici asta, ești un frate rău!”, pe lângă a-i încuraja să-și rezolve punctual problema, în prima săptămână de inițiere, aș putea să-i invit pe copii ”Wow, felul în care vorbim unul cu celălalt în casa asta pare să fie un subiect bun pentru agenda întâlnirii de duminică”. Cum doar unul din copiii mei știe să scrie, invitația ar putea fi ”Ema, scrii tu pe agendă, sau scriu eu?”. Pentru că sunt încă mici copiii noștri, o vreme ne asumăm să venim noi cu invitația, însă pe termen mediu (sau în familiile cu copii mai mari), scopul e ca ei să aleagă ce vor sau nu vor să scrie în agendă. De exemplu, pentru copiii mai mari poate dispărea invitația ”Scrii tu sau scriu eu”, sau poate fi înlocuită de ”Ar putea fi un subiect bun de pus pe agendă”, rămânand ca decizia de a pune sau nu să fie a copiilor.

Alimentația tuturor poate fi, din nou, un subiect interesant, dacă observăm că vrem să schimbăm ceva în familie. Atunci trec eu pe listă: ”Cred că am putea aduce îmbunătățiri alimentației familiei. O să trec asta pe agendă”.

Exersați cât e nevoie adăugatul subiectelor pe listă. Nu începeți să le rezolvați până când nu le-ați explicat copiilor despre cum funcționează brainstormingul, chiar dacă asta înseamnă că timp de câteva săptămâni doar se adună subiecte pe listă. E un exercițiu, țineți minte asta.

Complimente

După ce ați observat că toată lumea și-a însușit deprinderea de a adăuga subiectele stringente pe agenda ședinței de familie, treceți la subiectul următor și explicați copiilor despre complimente. Ele sunt importante pentru toată lumea. Analiza Tranzacțională le numește ”positive strokes” iar studiile au arătat că avem nevoie de ele pentru a … supraviețui. Un compliment poate fi un cuvânt frumos, însă poate fi și o atingere, un zâmbet, o îmbrățișare.

Puteți exersa în timpul ședinței de familie despre cum să ne complimentăm unii pe ceilalți. Fiecare poate spune câte ceva frumos pentru fiecare din familie și fiecare poate spune pentru ce ar dori să fie complimentat și cum.

Exersați până când vă iese (tuturor) complimentarea. Încă nu i-ați învățat pe copii despre brainstorming, deci în săptămâna aceasta nu veți rezolva niciuna dintre problemele de pe agendă.

Pe timpul săptămânii următoare, observă contexte în care se pot oferi complimente și spune-le copiilor despre ele. ”Văd că Ema ți-a adus și ție un pahar cu lapte, Fip. S-a purtat foarte grijuliu/iubitor/whatever. Pare ceva pentru care s-o poți complimenta duminică”. Exersați până când copiii observă și rețin situații pentru care să ofere complimente. Atunci când se descurcă bine și cu asta, treceți la brainstorming

Brainstorming pentru soluții

Pentru orice problemă există mai multe opțiuni, din care cea aleasă este soluția. E important să le arătăm asta copiilor (la fel cum e important și să reținem noi pentru noi înșine că avem mereu opțiuni) așa că ăsta e unul din scopurile brainstormingului din ședințele de familie. Să venim cu idei, oricât de nebunești ar părea. De exemplu, atunci când copiii uită mereu să închidă la timp ușa de la frigider, eu pot veni cu ideea să ne aducem în bucătărie schiuri și echipamentul de schi și să așteptăm să se facă zăpadă. Altcineva poate veni cu ideea să stea cineva tot timpul lângă frigider și să ne amintească să închidem ușa. Altcineva poate veni cu o cu totul altă idee. Scopul sesiunii este să le reținem pe toate sau să le scriem pe o hârtie și nu să le combatem acum, ci doar să le vedem pe toate la un loc. Câte opțiuni!

Abia după ce toate opțiunile sunt puse cap la cap, începeți să le excludeți din ideile care nu vor funcționa și din soluțiile pasive (adică acelea care nu rezolvă problema, chiar dacă vă pun să faceți ceva) și rămâneți cu SOLUȚIA. Acea soluție pe care să o încercați timp de o săptămână și să vedeți dacă funcționează. Dacă nu, săptămâna viitoare reluați brainstormingul pentru a găsi altă soluție.

Treceți la următoarea parte doar după ce toată lumea se descurcă bine cu sesiunea de brainstorming.

O activitate distractivă pentru familie

Acum vine partea în care să faceți ceva care să vă facă plăcere. Puteți alege activitatea pe loc sau în timpul săptămânii, poate fi o surpriză, sau orice v-ar putea bucura. Un joc, o sesiune de alergat și chițăieli, câte o înghețată sau altceva super distractiv.

Calendarul activităților distractive de familie

După ce terminați cu joaca, faceți planul pe săptămâna viitoare. Ce activități distractive vă propuneți să faceți și când? Poate să invitați prieteni în vizită, să ieșiți la un film sau la patinoar,… completați aici lista cu ce vi se potrivește.

Ședința nu trebuie să dureze mult. 15-30 de minute ar putea fi suficiente.

După ce toată lumea stăpânește bine toate subiectele și ideile de mai sus, puteți începe o ședință adevărată. Porniți discuțiile citind agenda ședinței, apoi complimentați-vă reciproc, luați problemele de pe agendă și faceți brainstorming pentru ele, alegeți una din opțiuni, ca să o implementați în săptămâna care vine, jucați un joc sau faceți altceva distractiv și, la final, plănuiți calendarul distractiv pe săptămâna viitoare.

Nu uitați să vă bucurați că sunteți împreună 🙂

Adaptarea copilului sensibil la școală/grădiniță

Adaptarea copilului sensibil la școală/grădiniță

Acum că a început deja școala sau grădinița de mai bine de o lună și jumătate, e posibil ca deși integrarea copilului să fie ”completă”, să observi totuși ceva dificultăți și să tragi concluzia că ai un copil mai sensibil decât ceilalți și-apoi să te întrebi ce poți face cu informația aceasta.

Atunci când copilul nu mănâncă – Un alt fel de role play

Cât și ce mănâncă un copil pare să fie o problemă răspândită în jurul nostru. Cel puțin așa e în jurul meu. De la alăptare, prin diversificare, către tipare și modele ale copilului, părinții sunt adesea îngrijorați. Și, câteodată, pe bună dreptate.

Discutam ieri cu Ema despre obiceiurile ei alimentare și am constatat împreună că peste vacanță, când am avut mereu schimbări de rutină și de program, dieta ei a fost afectată. A mâncat mai mult, dar mai puțin sănătos, am făcut tot felul de excepții (poate știți cum e, când fiecare musafir zice ”hai, doar azi” și ”doar azi” se transformă în ”în fiecare zi”, căci în fiecare zi e câte un azi…) și tot așa.

Sigur, mi-a zis ”Sper că acum n-o să-mi reproșezi mie, pentru că atunci ai fost de acord” și e foarte adevărat. I-am răspuns că așa e, că sunt mama ei și că alimentația ei e încă responsabilitatea mea. Nu i-am povestit despre neputința mea de a pune limite sub presiune și replica ce-mi venea în cap ”da’ ce puteam să fac, să te oblig?!”, mi-am asumat că așa-i. Eu sunt omul mare, eu îmi asum, așa că acum îmi asum să revenim la obiceiuri mai sănătoase.

Copilul a fost de acord, a mâncat fără să se mai lamenteze un castron cu ciorbă pe care o făcusem pe gustul ei și al lui frati-su și am respirat ușurată că a fost atât de simplu. Doar că știu că nu-i mereu atât de simplu. Că n-a fost mereu atât de simplu și că-s convinsă că n-o să fie mereu atât de simplu. Și mă mai gândesc și că la unii dintre voi nu e aici și acum atât de simplu, așa că vă propun un joc de rol cu copiii, care să vă apropie între voi și de mâncare în sine.

Ce vă trebuie?

– cel puțin un părinte
– cel puțin un copil
– un costum de bucătar de adult și unul de copil (sau puteți transforma asta într-o tradiție frumoasă de duminică, puteți să vă dotați cu șorțuri brodate personalizate) / câte un șorț simplu, poate și o pălărie de bucătar
– ingrediente de salată pregătite în avans (sau de orice ar putea găti copilul neasistat)
– ingrediente pentru un prânz sănătos al copilului
– o bucătărie
– o masă cu câte un scaun de participant

Cum faceți?

1. Invită copilul la joacă.
Îi poți spune că astăzi el va găti pentru tine, iar tu pentru el și la final veți mânca împreună, fiecare felul gătit de celălalt.
Sau, că astăzi tu vei fi copilul care nu vrea să mănânce nimic (sau doar înghețată), iar el va trebui să găsească metode să te convingă să-i mănânci salata (fii atent/ă ce metode va folosi. Îți pot fi de folos ulterior, când veți reveni la mesele normale).
Sau, că astăzi el va găti pentru tine și tu pentru el, apoi veți mânca legați la ochi și veți încerca să ghiciți ce ingrediente conține fiecare fel de mâncare.
Sau, că astăzi el va fi părintele și tu copilul.
Sau, orice altceva crezi că vă va ajuta.

2. Faceți ce v-ați propus la punctul 1, având în vedere următoarele scopuri:

Care sunt scopurile activității?

Scopul nu e (neapărat) să-l convingi punctual să mănânce, ci:

1. Să vadă dinamica din exterior (atunci când tu ești copilul care refuză să mănânce)
2. Să caute soluții pentru atunci când apare refuzul (atunci când încearcă să te convingă pe tine, probabil va folosi metode pe care le folosești tu cu el și nu funcționează (aici poți să fii atent/ă la cum te simți tu în papucii copilului și de ce nu funcționează) sau metode care ar funcționa cu el)
3. Să vă distrați împreună și să transformați ora de masă în ”împreună”.
4. Să se simtă responsabilitate față de procesul alimentar (simțind responsabilitatea în joacă, față de tine, nu apare riscul de a se supra-responsabiliza) și să gândească puțin în afara refuzului ”rebel”, care vine pe pilot automat, de obicei.

Concluzii

La final, după ce ați terminat, pune-te într-un loc liniștit, ca să poți reflecta puțin la ceea ce s-a întâmplat. Sau, reflectați împreună, dacă e suficient de mare copilul.
Pune-ți câteva întrebări și răspunde sincer la ele. De exemplu:

  • Ce crezi că a simțit copilul în poziția de părinte?
  • Ce ai simțit tu în poziția de copil?
  • Ce ar fi putut face mai bine?
  • Unde s-au stricat lucrurile?
  • Ce ai fi putut face tu diferit?
  • Ce anume din tot ce ai simțit, gândit sau făcut tu atunci crezi că face și copilul?
  • etc.

Tips and tricks

  • Dacă sunteți mai mulți adulți în casă/copii suficient de mari să aibă răbdare, invită pe altcineva să privească procesul vostru și să-și noteze ce i se pare relevant din ce se întâmplă. Cere apoi idei, întrebări, conexiuni făcute. E bună o perspectivă cât de cât obiectivă în astfel de situații.
  • Notați împreună punctele cheie și discutați-le apoi în ședințele de familie de duminică
  • Vă aștept cu feedback despre cum vi s-a părut procesul și ce v-a adus nou.
Laptopul ca instrument de învățare

Laptopul ca instrument de învățare

Pe lângă pantaloni și fuste, vom mai avea de cumpărat penar și un birou, în jurul căruia să amenajăm spațiul de studiu. Iar biroul e un element cheie pentru orice viitor nou școlar. E ceva important, ca atunci când îți iei buletinul la 14 ani sau permisul la 18.

6 beneficii ale baletului pentru copii

6 beneficii ale baletului pentru copii

Însă astăzi n-o să vorbesc despre gimnastică, ci despre sora mai muzicală a acestui sport: baletul. Baletul și beneficiile lui asupra dezvoltării copilului (nu zic ”Fetiței”, pentru că baletul nu e exclusiv pentru fete).

Sfaturi despre tristețe și dor

Sfaturi despre tristețe și dor

– Mami, mi-e teamă că o să-mi fie dor de tine (se formau deja niște lacrimi).
– Ema, eu sunt convinsă că o să-ți fie dor de mine. Și mie o să-mi fie dor de tine. Și lui tati îi e dor de noi și îi e dor de noi mereu când e plecat. 
– Dar o să plâng…
– Păi știi ce poți să faci?

Ce poți face în loc să scapi de Vocea Critică

N-am cunoscut până acum pe nimeni, niciodată, care să nu aibă o voce critică în capul propriu. Acea voce critică ce-i spune lucruri urâte despre sine. O știți? E o voce, e un gând, e o atitudine care știe foarte bine cum ”trebuie” să faci lucrurile și, mai ales, că nu le faci așa cum ”trebuie” pentru că… etichete.

”Băi, ești prost?” îți spune câteodată. Sau, poate, ”oricum nu ești în stare să faci asta, nu știu de ce au oamenii ăștia încredere în tine”. Sau, de ce nu?, ”normal că ai greșit, mereu greșești”. Sau… ”nu meriți nimic bun pe lumea asta, pentru că nu ești în stare”. Sau altele, diferite sau similare, pentru că pentru fiecare dintre noi procesul e similar, dar cuvintele și mesajele sunt diferite. La fel și reacțiile noastre la această critică internă. Și ele sunt diferite.

Mulți dintre noi am învățat că așa evoluăm. Că trebuie să vină cineva să ne critice, ca să ne punem fundul la treabă. ”Diana, am nevoie de cineva să tragă de mine și să-mi bată obrazul dacă nu fac ce mi-am propus. Să-mi fie rușine de tine și să pun mâna să fac!” – e o chestie pe care o aud adesea în lucrul meu cu clientele. Și atunci primul lucru la care mă gândesc e ”Ok, se pare că nu mai e suficient de puternică vocea critică interioară și o caută în exterior… Hai să vedem cum putem trezi grija și iubirea de sine, în schimb.”

Cum recunoști vocea critică?

Câteodată, cel mai greu e să o identifici, pur și simplu. E în mintea noastră de atât de multă vreme, încât a devenit un fel de zgomot de fundal și n-o mai putem diferenția de noi. La fel cum în mașină nu aud mereu motorul cum merge. Poate doar dacă dă rateuri și face ceva diferit. Dar dacă doar funcționează cum o face de obicei, zgomotul lui intră în fundal și nu mai știu de el.

Dar știți când aud motorul? În două situații:

  1. Când pornesc mașina, adică înainte să apuc să mă obișnuiesc cu el.
  2. Când sunt foarte atentă la el și zgomotul lui și nu există sunete mai puternice decât el în jur.

Hai să vedem cum putem aplica asta la problema noastră de bază.

Iată câteva strategii pe care le poți încerca sau adapta pentru tine ca să-ți recunoști vocea critică.

1. Meditează

Da, știu. Sună clișeic (sau, cel puțin pentru mine sună așa). Parcă trăim într-o perioadă în care totul poate fi rezolvat prin meditație, nu?
Dar, dacă mă gândesc la paralela cu mașina, parcă are sens. Atunci când meditez, scopul meu e să-mi eliberez mintea de valurile de gânduri care o agasează concomitent. O fac observându-le sau concentrându-mă asupra corpului sau respirației, ca să pot face liniște în capul meu. Nu mereu se face liniște de tot, dar se face mai liniște. Atunci când e liniște sau mai liniște, vocea critică nu mai devine un zgomot de fundal, ci o pot identifica. O pot auzi. Pot auzi ce vrea să-mi spună. ”E o prostie meditația asta” sau ”Nu știu de ce mai încerci, nu vezi că nu-ți iese?” sau ”Mai bine te-ai duce să speli vasele, decât să pierzi vremea”. Sau orice alt lucru pe care nu i l-ai spune unui prieten care meditează lângă tine (chiar dacă l-ai gândi)

2. Observă gândurile negative repetitive

Vocea critică are un tipar după care funcționează. Te critică pentru ceva anume, poate în cuvinte diferite, dar procesul e același. Fie că nu arăți bine, fie că nu ești suficient de deștept/deșteaptă, fie că nu ești competent/ă, fie că ești prea emotiv/ă, că nu ești suficient de puternic/ă, etc. Identifică acel mesaj negativ despre tine pe care îl construiești în mintea ta cel mai des.

3. Adu-ți aminte de copilărie

Ia la rând adulții importanți din viața ta de copil și încearcă să-ți amintești ce-i supăra la cei din jurul lor. Ce zicea mama despre oamenii care îi greșeau? Dar tata? Bunica? Educatoarea ce le spunea altor copii? Căror situații ai fost martor/ă? Chiar dacă nu îți amintești să fi primit și tu același tratament, aceleași cuvinte, aceeași atitudine, poți să te gândești la două lucruri: felul în care acești adulți îi vedeau pe ceilalți, e și felul în care te vedeau pe tine. Sau, chiar dacă ție nu ți s-au adresat așa, tu ai învățat despre tine, ceilalți și lume din interacțiunile lor.

4. Ascultă ce spui despre tine

Ascultă ce spui cu voce tare despre tine atunci când greșești. ”Nu pot să cred ce bou am fost!” sau ”Ah, urâtă mai sunt” sau ”Sunt prea rea să mă mai iubească cineva, nu vezi?”
Din nou, cum ziceam mai sus zic și acum: ce lucruri spui despre tine pe care nu le-ai spune cu voce tare unui prieten?

Bun. Acum ai identificat (probabil) mesajele, așa că ia o foaie și un pix (sau rudele moderne ale foii și pixului: telefonul și aplicația de Notes din el) și scrie-le pe toate. 

Ce e vocea critică?

Oricât de diferiți am fi toți, avem procese interioare similare, dar de intensități diferite și care provin din surse diferite.
Toți funcționăm în lume din aceleași 3 entități, chiar dacă reacționăm diferit în situații similare. Dacă vrem să simplificăm procesul complex al existenței noastre, putem spune că cele 3 entități din care funcționăm sunt un Părinte interior, un Copil interior și un Adult interior.

Părintele interior

Atunci când relaționăm cu noi, cu ceilalți sau cu lumea din entitatea Părintelui nostru interior, utilizăm, de fapt, gânduri, emoții și comportamente pe care le-am învățat și copiat de la figurile parentale din viața noastră. Aici am înmagazinat noi toate mesajele sănătoase și mai puțin sănătoase de la mama, tata, bunica, vecina, educatoarea, societatea. Felul în care ”trebuie” să fim, să ne comportăm, să gândim.

Atunci când din exterior am primit multe critici și puțin sprijin, așa se va manifesta și Părintele nostru interior… critic. E o diferență între mesajul care spune ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” sau mesajul care spune ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face.” Unul e critic, celălalt grijuliu. Dacă scopul îți e să mănânci o ciorbă la prânz, care dintre ei o să te ajute? Pare destul de clar…

Copilul interior

Avem în noi și câte un copil, sau mai mulți. Copilul care am fost la diferite vârste și modul în care am învățat noi atunci să funcționăm în lume. Copilul nostru poate fi supus, poate fi rebel sau poate fi liber. Atunci când ne e greu, observăm (câteodată) că ne comportăm ca atunci când eram mici.

Atunci când Părintele interior e critic, Copilul interior face ce a învățat să facă atunci când era mic. Și de-aici apar diferențele de reacție, însă impasul e tot acolo.

La mesajul Părintelui Critic ”Habar n-ai să faci o ciorbă pentru că nu ești în stare de nimic” în unii se trezește copilul supus, care spune ”Așa e. Nu sunt în stare să fac niciodată nimic… De-asta nici n-o să încerc niciodată nimic”.

În alții se trezește copilul rebel, care face ce crede el că e mai bine, de capul lui, împotriva a ceea ce-i spune părintele. Câteodată e înșelător de bine, pentru că răspunsul poate să fie ”Lasă că-ți arăt eu că pot să fac și fac!”, dar câteodată făcutul ăsta vine la pachet cu lipsă de structură și grijă de sine și atunci nu mai e bine. Aici sunt comportamente distructive, care vin împotriva mesajelor parentale: fumat, condus cu viteză, lipsă de odihnă, etc.

Copilul liber răspunde mesajului ”Văd că nu știi să faci ciorba asta; hai să vedem unde găsim o rețetă ca să o poți face” și zice ”Da, hai să facem asta” și o face cu bucurie, curiozitate, implicare.

Adultul interior

Și, desigur, avem și o parte în noi care e ancorată în aici și acum. Iar entitatea asta este Adultul, care gândește, simte și acționează în funcție de ce i se întâmplă în prezent. Adultul gândește critic și poate modera între Părinte și Copil. Adultul poate spune ”Din informațiile pe care le am eu, au fost multe situații în care am fost în stare să fac lucruri, chiar dacă nu știu să fac ciorbă”. 

Cum să-mi fac, deci, vocea critică să tacă?

Da, să tacă. Pentru că nu vrei să dispară de tot. În partea asta a Părintelui nostru interior sunt și multe mesaje pe care le folosim ca să avem grijă de noi, ca să funcționăm în lume, ca să ne adaptăm și să ne protejăm. Dar, putem… reformula:

1. Ascultă-i mesajul și reformulează constructiv

Intențiile Părintelui interior critic nu-s rele mereu. La fel cum nici intențiile părintelui exterior critic nu au fost rele, ci doar mesajul nepotrivit. Nu, nu îți trebuie un fond de ten și un iluminator pentru că ești urâtă, ci pentru că decizi să arăți în alt fel, să ascunzi nesomn, să strălucești mai mult, sau cine știe ce motive ai tu.

Nu ești niciodată în stare de nimic, parcă văd că-ți pierzi și job-ul” se poate reformula constructiv în ”Uh, sunt foarte îngrijorat/ă referitor la job, pentru că îmi lipsește X abilitate. Ce pot face să o deprind?”

2. Invită Adultul să gândească și să modereze

Mesajul ”Ce prost sunt că nu-s în stare să-i răspund ce-ar trebui” poate fi moderat de Adult, care se poate întreba ce înseamnă să fii prost? Cum se cuantifică? Cine definește cine și cum e prost? Care sunt datele pe care le are Adultul și ce poate face cu ele pentru a decide dacă ești prost sau nu. De obicei, astfel de date nu există, așa că e nevoie de o reformulare. Cum ziceam mai sus.

3. Cere sprijinul unui Părinte Grijuliu extern

Câteodată, vocea critică e extrem de puternică. Se apără foarte bine, iar resursele noastre nu sunt suficiente pentru a-i ține piept. Atunci avem nevoie de sprijin din exterior. Nu de o altă voce critică sau de un alt Părinte Critic, care să se certe cu vocea noastră critică, ci de cineva care să ne ajute cu reformularea. Cineva care să ne ofere sprijin și direcție, atunci când noi nu o avem. Cineva care să ne spună cuvinte de încurajare atunci când am greșit sau e greu ceva. Un prieten bun care e capabil să facă asta, o altă figură parentală din mediul nostru, un grup de suport și/sau dezvoltare personală sau terapie.

4. Înțelege că Vocea critică nu te ajută, ci te oprește

Rezistă convingerii cu care poate că ai și crescut, că ai nevoie de critică pentru a crește. Nu. Nu ai nevoie de critică și jigniri, ci ai nevoie de sprijin, direcție, ai nevoie să ți se spună atunci când tu nu vezi o greșeală, ai nevoie de o îmbrățișare când ai greșit și ai nevoie să le integrezi pe toate pentru a crește și a-ți îmbunătăți relația cu tine, cu ceilalți și cu lumea. La fel cum un copil nu poate deveni mai bun atunci când te porți rău cu el, nici tu nu poți crește atunci când nu ai grijă de tine. Știu că e greu să ieși din tiparele pe care le cunoști și cu care ai trăit, știu că unei părți din tine (sau tuturor părților) îi/le e frică să încerce ceva nou, dar mai știu și că fiecare om merită blândețe și iubire, sprijin și o îmbrățișare caldă atunci când îi e greu.

Și asta e ce vă doresc pentru anul 2020. Să vă vorbiți cu blândețe și să vă apreciați pe voi înșivă. Am observat pe pielea mea că felul în care mă port eu cu mine e o invitație pentru felul în care ceilalți să se poarte cu mine. Și-aș vrea să fie calzi și drăguți, cinstiți și autentici, nu să arunce cu noroi verbal în mine.

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Când parfumul nu e doar miros, ci e dezvoltare personală

Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie înseamnă să am multe creme în baie, multe tipuri de șampoane și geluri de duș, oje și parfumuri.
Ani la rând am crezut că parte din a fi femeie o reprezintă dilema ”în ce ordine să-mi dau cu toate cremele astea pe față” și ”cum să mă împart între cele 14 parfumuri din dulap?”.

12 cărți care mi-au plăcut în 2019

Spre deosebire de alți ani, la începutul lui 2019 m-am apucat să-mi notez cărțile pe care le-am citit, pe măsură ce le citeam. Inițial am făcut asta pe o pagină la începutul agendei mele de lucru.

Undeva după jumătatea anului mi-am luat inima în dinți și am făcut ceva ce plănuiam să fac de vreo 2 ani: cont pe goodreads.

Scopul nu era să interacționez pe încă o platformă de socializare, ci să descopăr cărți noi. Îmi plăcea (și încă îmi mai place) că am pe goodreads opțiunea de a primi recomandări, în funcție de ce îmi place să citesc. M-am apucat să trec în lista-mi de cărți citite toate cărțile pe care le citisem până la momentul respectiv în 2019, apoi câte una câte alta din cărțile pe care îmi aminteam să le fi citit vreodată. Sigur că nu mi le amintesc pe toate și la un moment dat m-am oprit, însă mi-am propus ca lista să fie corectă începând cu 2019.

Pe măsură ce îmi băgam nasul în aplicație, am descoperit că îți poți seta și un scop pe anul în curs. Câte cărți voiam să citesc? Hai să vedem dacă pot fi 52. Am pus 52 în listă, iar bara de progres era bine trecută de jumătate deja. Deci sigur voi citi 52 de cărți în 2019.

Apoi, ca prin minune, odată setat acest ”target” pe anul în curs, frecvența cu care abandonam cărțile a crescut. Iar frecvența cu care terminam cărțile începute a scăzut. Treceau seri la rând în care, în loc să citesc (așa cum făceam de obicei), mă găseam dând scroll aiurea în tramvai pe instagram, căutând outfituri cu fuste plisate și paturi verzi pentru dormitor pe Pinterest, sau adormind cu ochii în televizor. Ceea ce nu se mai întâmplase de ani de zile.

Cititul se transformase într-o presiune pe care o pusesem pe mine. Pe încă o presiune. E încă acolo, iar eu n-am ajuns la 52 de cărți și nici n-o să ajung până la finalul anului. Sunt la 47 și vor fi, probabil, 48. E OK, îmi tot spun. E OK și-așa. Nu e un eșec. Nu mă cred încă toate părțile din mine. Mai vedem…

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. Sau nu doar despre asta. Scopul principal cu care am deschis laptopul a fost să vă spun care au fost cărțile mele preferate pe anul acesta. Și-apoi elucubrațiile despre scopul meu neîmplinit au pornit de la ideea că acum le am notate și cotate pe toate cele citite anul acesta, deci îmi va fi mai ușor.

N-o să fac un top 5-10-15, pentru că mi-e foarte greu, ci doar o să vă povestesc despre preferatele mele, câte or fi ele. Și să vă spun și ce mi-a plăcut la ele. Încerc să nu dau spoilere, ci să povestesc despre trăirile mele în timp ce le citeam (sau apoi). Să începem, dară.

Autori români:

Melancolia – Mircea Cărtărescu

Nu am citit prea mulți autori români anul acesta, iar asta e mare păcat. Vorbeam și azi cu V. la masă că tare mi-aș dori să-mi placă mai mult autori autohtoni, contemporani, care să pară că scriu pentru mine, să mă identific mai ușor cu structura și cultura poveștilor, cu personajele care să fie ca mine sau ca tine, care să fi trăit ca mine sau ca tine, cu părinți ca ai mei sau ca ai tăi. Am găsit câțiva și nu-i nimic; mai caut.

Să revenim însă la singura mea alegere pentru 2019 din categoria autorilor români (pe Tatiana Țîbuleac nu o pot include aici) – Melancolia lui Mircea Cărtărescu.

Mircea Cărtărescu îmi place mult cum scrie. Atât proza lui cuminte și așezată (de genul ”Frumoasele străine”), cât și textele fantasmagorice, pe marginea cărora mă apuc să-mi fac propriile introspecții, să am propriile revelații, să-mi simt propriile emoții. Cred că dintre toate povestirile lui, citindu-le pe cele cuprinse în Melancolia m-am emoționat cel mai tare. Nu mi-am amintit cognitiv copilăria, ci, mai degrabă, senzorial, emoțional. Am retrăit dormitorul gol al părinților, firele de praf care se vedeau în lumină, frica și tristețea, îngrijorarea, mi-am trăit urșii de pluș de pe canapea și covorul vișiniu de lână, pe marginea căruia făceam curse de mașini. Am retrăit lumina soarelui din diminețile din vacanța de vară, am retrăit noaptea cu răcoarea ei, am retrăit ochii curioși cu care priveam lumea. Am retrăit diferite Diane la diferite vârste, am retrăit și diferite mama și diferiți tata. Am retrăit tot cu Melancolie și am și plâns, recunosc. De ce să n-o fac. Am fost tristă și recunoscătoare, neputincioasă și puternică.

În 2020 mă așteaptă și Nostalgia, pe care am văzut-o re-editată în 2019 și pe care încă nu am citit-o până acum.

Autori străini

Uitându-mă prin lista de cărți citite, îmi dau seama că anul 2019 l-am împărțit în două. Perioada cu Yalom, când am citit și/sau recitit tot ce a fost tradus din ce a scris el și perioada lecturilor legate de Holocaust. Pe lângă cele două subiecte mari, se mai ițește una mică: povești de viață și supraviețuire ale unor copii.

Perioada Yalom

Irvin Yalom e unul dintre autorii mei preferați. Este un psihoterapeut care acum e deja bătrân, cu care sper ca într-un univers paralel să fac măcar o oră de terapie personală 🙂
E autor de tratate de psihoterapie, dar scrie (sau a scris) și ficțiune, însă tot pe aceeași temă. Am observat că nu toată lumea îi e fană, așa cum credeam eu, ci că unii cititori chiar nu gustă stilul lui de scriere. Eu una nu pot pricepe cum se întâmplă asta, dar îmi amintesc cu câtă greutate am citit eu pasajele despre fotbalul american din cartea lui Backman – Scandalul și parcă se leagă cumva experiențele.

În fine, ce voiam să zic, de fapt, e că atunci când vine vorba de Yalom sunt biased și mi-a plăcut tot ce-a scris, dar o să trec în listă unul singur dintre romane, deși îmi e tare greu să aleg.

Plânsul lui Nietzsche

Plânsul lui Nietzsche e o poveste inventată despre personaje reale: dr. Breuer, Nietzsche, Sigmund Freud. Practic, romanul încearcă să explice cum a apărut psihoterapia și cât de legată este ea de filosofie. Dr. Breuer primește provocarea de a-l trata prin tratamentul ”vorbei” pe Nietzsche de niște teribile migrene (somatizări, am zice noi acum), însă povestea este mult mai încâlcită de-atât. Pentru mine, romanul a fost o invitație la a contempla niște idei generale despre propria-mi existență, despre concepția mea despre vulnerabilitate și intimitate, despre limite. Și despre filosofie, în general.

Perioada cărților despre Holocaust

După ce am citit ”Bibliotecara de la Auschwitz”, am zis că nu-mi mai trebuie anul acesta nici măcar o singură carte despre Holocaust sau subiecte similare, dar n-am putut sta pe tușă și am citit mai mult și mai mult și mai mult(e). Iată câteva dintre ele

Max – Sarah Cohen-Scali

Dacă ar fi să fac un top 5 al cărților citite anul acesta (dar n-o să fac, pentru că îmi e prea greu să decid), sunt convinsă că ”Max” ar intra în el. Povestea lui Max nu este reală, însă e inspirată dintr-o etapă extrem de crudă a istoriei noastre. Ați auzit vreodată despre programul Lebensborn? Dacă da, știți ce zic. Dacă nu, vă spun pe scurt că în acest program femei ariene ”pur sânge” se acuplau cu bărbați arieni de aceeași bună origine, pentru a crea copii ”perfecți” din punct de vedere genetic. Mamele nășteau în spitalele speciale ale programului și rămâneau acolo cu bebelușii cât era nevoie ca ei să fie alăptați exclusiv (câteva săptămâni sau luni), apoi ele plecau, iar copiii rămâneau în centru, unde erau pregătiți pentru viață în spiritul hitlerist. Ei urmau să lupte, să ducă Reichul mai departe, să populeze toată lumea. Astfel de centre au existat peste tot în Germania, dar și în alte țări în care putea fi atins standardul arian, blond cu ochi albaștri. Pe măsură ce femeile nu mai țineau pasul cu născutul, programul s-a extins către a fura copii din țările nordice, Polonia, etc. Da. Dacă erau suficient de blonzi, cu ochii suficient de albaștri, erau furați din familiile lor și înregimentați în acest program. Iar cei care după naștere nu corespundeau, erau uciși fără remușcări. Dacă v-ați uitat la Handmaid’s Tale sau ați citit cartea, o să observați ceva similarități.

În fine, personajul fictiv, Max, e primul bebeluș născut în acest program, iar pe parcursul cărții putem citi despre viața lui lipsită de iubire, de apartenență, de sprijin și repercusiunile lipsurilor acestea. Am simțit multe citind această carte. Am plâns de mila lui și a tuturor copiilor care și-au purtat singuri de grijă în această lume, am fost furioasă, am prins încredere în forța noastră de supraviețuire, oricare ar fi trauma. Vă recomand să o citiți pe îndelete, cu șervețele. Nu e o carte ușoară… Sau, n-a fost pentru mine…

Jurnalul Annei Frank

Am citit Jurnalul Annei Frank în paralel cu Ema. Eu am citit jurnalul original (original-abreviat), iar Ema varianta de comic-book. Adică aceasta:

A fost prima ei carte citită integral cap-coadă (singură) și a deschis multe întrebări. Atât legate de istorie, cât și de dificultățile specifice ale vârstei adolescente. Până la urmă, Anne Frank era o tânără fată, care-și punea tot felul de întrebări. Nu știu dacă aș recomanda-o pentru toți copiii de 6 ani, cât avea Ema când o citea, însă sunt convinsă că sunt mulți copii de 6 ani care ar aprecia-o, la fel ca și Ema.

Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe

Vai, cât am mai plâns citind Bibliotecara de la Auschwitz. Tocmai pentru că e vorba despre copiii din lagăre. Iar copiii care suferă, care nu-și pot trăi copilăria, care nu se pot bucura de normalitate, de iubire și de înțelegere, aici e punctul meu slab. Aici mă descompun în bucăți și mă înfurii. Nu vreau să vă dau prea multe detalii din carte, așa că mă opresc aici. Sunt extrem de multe pasaje care m-au emoționat.

După ce am citit Bibliotecara de la Auschwitz, mi-am amintit că tot în 2019 am cititi și Tatuatorul de la Auschwitz, care mi s-a părut, însă, mult prea telegrafic. Bibliotecara de la Auschwitz mi s-a părut că lămurește multe din golurile lăsate de Tatuatorul de la Auschwitz și că deschide spațiul pentru trăitul emoțiilor în zone în care Tatuatorul pare că se grăbește.

Am mai scris aici despre această carte: 3 cărți mai grele pentru vacanță.

Fiecare moare singur – Hans Fallada

Fiecare moare singur este, cu siguranță, cea mai lungă carte a mea citită în 2019, dar recunosc că am citit-o foarte repede. A fost genul de carte grea pentru o mamă, în sensul că m-aș fi încuiat în cameră cu ea pentru o zi și-o noapte și aș mai fi ieșit când ar fi fost gata, iar asta o mamă nu poate să facă. Am tăiat mult din orele de somn, am amânat tot ce se putea amâna până când am terminat-o.

E o carte tot din seria cărților despre Holocaust, practic povestea de viață a unui cuplu german care își pierde fiul în cel de-al doilea război mondial și alege să se rebelizeze împotriva sistemului, printr-o metodă deloc productivă, care aduce însă multă durere și moarte în jurul lor.

Ce m-a atras la roman (adică nu citesc descrierile de pe spatele romanelor, pentru că sunt, de multe ori, spoilere și prefer să fiu luată prin surprindere atunci când citesc)? Și grafica de pe copertă, dar, în primul rând, titlul. Da, fiecare dintre noi moare singur, iar asta mi se pare cel mai înfricoșător aspect al morții…

Mi-a plăcut tare mult stilul nemțesc de scriere și chiar vorbeam ieri cu V despre predilecția mea către felul în care scriu nemții. Nu reușesc să mă aliniez cu stilul încărcat și dureros de scriere rusesc, de multe ori nici să mă apropii de cel resemnat și fatidic românesc sau din zonă, probabil și pentru că atunci când am început să prind gustul de lectură, am făcut-o la școală cu autori germani. Mă atrage stilul pragmatic, care redă situații și emoții și-mi dă mie spațiu pentru a gândi și simți ce am eu nevoie și cât am eu nevoie. Stilul siropos mă face să mă detașez foarte ușor de subiect, în schimb acest stil telegrafic mă apropie mult de emoțiile mele și ale personajelor.

E primul roman al lui Fallada pe care l-am citit, iar Fallada e următorul pe lista lecturilor mele, după ce termin teancul de cărți care mă așteaptă.

Eugenia – Lionel Duroy

Când eram mică, bunica și bunicul mă ajutau să învăț la istorie. Le plăcea mult tot ce ținea de istorie, ca să nu mai spunem că trăiseră o mare parte din ceea ce eu învățam la școală. Îmi povesteau despre ce auziseră ei din Primul Război Mondial, apoi îmi povesteau, ca istorie de prima mână, ce s-a întâmplat în cel de-al doilea. Și experiența familiilor lor, însă și ce se întâmpla în jurul lor în societatea noastră sau în lume.

Îmi amintesc de masa din sufragerie, unde am aflat despre atrocitățile comise de legionari, unde mi s-a părut ciudat că bunicii mei, cu convingeri politice foarte ferme în rest, nu reușeau să-și dea seama dacă Antonescu a fost un personaj pozitiv al istoriei sau negativ, despre luptele de putere între purtătorii cămășilor verzi și oameni de rând pe de-o parte, dar și politicieni de rang înalt pe de altă parte. Îmi amintesc multe astfel de discuții, pe care nu le înțelegeam prea clar atunci, mai ales că nici nu primisem toate detaliile care să mă ajute. Ce poți spune unui copil de clasa a patra sau a șaptea despre pogromul de la Iași? Câte detalii să-i dai, ca să înțeleagă, cu adevărat, ce s-a întâmplat?

Când am citit cartea Eugenia, mi le-am amintit pe toate și multe din poveștile de atunci mi s-au clarificat. Romanul povestește o istorie de dragoste dintre un personaj inventat (Eugenia) și un scriitor real și evreu (Mihail Sebastian), care se petrece câteodată în prim-planul, câteodată în fundalul unei perioade sumbre din istoria țării noastre: perioada 1930 – 1945, în care și românii s-au aliniat atrocităților mondiale și și-au căsăpit într-un mod barbar vecinii, scriitorii, politicienii, părinții evrei. Am citit cu stomacul cât un ghem despre pogromul de la Chișinău și despre cel de la Iași, despre deportări și frică. M-am înfuriat, mi-am propus să pun cărțile lui Mircea Eliade pe foc și am trecut prin fel și fel de gânduri și emoții.

Ce m-a înfuriat foarte tare, a fost nonșalanța cu care astfel de subiecte au fost evitate în cariera mea de școler. E unul din lucrurile importante, pe care copiii ar trebui să le învețe la școală, nu doar despre descălecat, Glad, Gelu și Menumorut sau luptele cu turcii.

Alte două cărți care ating (tangențial) subiectul Holocaustului și care mi-au plăcut mult, au fost Olga și Cititorul lui Bernhard Schlink. Despre Olga am mai scris și aici.

Alte cărți care mi-au plăcut

Anul acesta am descoperit-o și eu pe Tatiana Țîbuleac și am citit întâi Grădina de Sticlă, apoi și Vara în care mama a avut ochii verzi. Mi-au plăcut foarte mult ambele și vi le recomand și vouă. Între timp am mai descoperit scurte scriituri ale Tatianei Tîbuleac și le-am citit cu aceeași emoție. Scrie tare, tare frumos.

La începutul anului am citit și Sala de Bal, scrisă de Anne Hope. M-a atras coperta cărții în primă instanță, apoi am auzit povestindu-se despre ea. Mi-am acoperit urechile, ca să nu aflu prea multe, dar am reținut esențialul: că este o poveste care se desfășoară într-un azil de boli mintale. Așa că mi-am comandat-o și am citit-o băgată sub plapumă în câteva seri. Tare mi-a plăcut și ea…

Înainte să fim ai voștri – despre această poveste emoționantă v-am mai povestit aici și nu mai reiau. Dar mi-a plăcut mult și ea.

Iar despre Castelul de Sticlă merită să scriu postare separată. Nu doar că mi-a plăcut foarte mult (ecranizarea m-a dezamăgit), ci mi-am dat seama că am și multe întrebări pe care mi le-am pus în timp ce citeam.

Vouă ce v-a plăcut din ce ați citit în 2019?

Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mamă de doi copii, soție și persoană care studiază constant tot ce ține de dezvoltare personală și parentală. Sunt consilier pentru dezvoltare personală, instructor certificat în disciplină pozitivă, utilizez în lucrul meu și elemente de terapie prin artă, pe care le-am aprofundat în cadrul colaborării mele cu American Art Therapy Association, iar în prezent mă specializez în direcția Analizei Tranzacționale la Yorkshire Training Center Romania și ca terapeut de cuplu împreună cu The Gottman Institute. De asemenea, am inclus în pregătirea mea și programul legat de inteligența emoțională, Applied Emotional Intelligence