3 lucruri… pe care să le pui în ”ghiozdanul emoțional” al copilului tău

”Bună, avem aproape toată colecția de figurine de la supermarketul X. Ne mai lipsesc numerele 2, 7, 21, 34 și dăm la schimb orice dublură din poză.”

… e una din întrebările frecvente pe grupurile de părinți odată ce x, y și z supermarket oferă figurine, bețișoare, cartonașe sau alte lucruri de colectat împreună cu bonul fiscal. Părinții preiau frâiele, caută dubluri, fac schimb iar copiii ajung să aibă toată colecția de figurine/bețe/cartonașe. Ce bucurie, nu? Este.

Fiecare generație de copii din ultimele generații s-a ocupat cu colecționatul. Bunicul meu îmi spunea că el colecționa timbre. Pe mine timbrele nu m-au atras, dar colecționam surprize de la guma de mestecat. În paralel, ai mei colecționau (pentru mine) surprize de la ouă de ciocolată. Țin minte că la un moment dat au cumpărat efectiv o plasă de astfel de surprize. Cred că ștrumfi erau, nu mai țin minte exact.

Colecționatul ăsta e mai mult decât să ai un număr de produse la final. Un clasor plin de timbre, o plasă de surprize, un caiet cu abțibilduri. Colecționatul e un bun prilej pentru negociere. Pentru persuasine. Pentru dezamăgire. Pentru bucurie. Pentru încredere în sine. Pe care copiii le ratează complet atunci când părinții preiau frâiele negocierii cu alți părinți.

Știu, avem intențiile cele mai bune. Vrem să-i păzim pe copii de orice tristețe, de orice frică, de orice dezamăgire. E infinit mai simplu să pun o postare pe grupul de facebook al cartierului și să-i fac copilului rost de cele 4 cartonașe care-i mai lipsesc în loc să stau lângă el când e supărat/trist/dezamăgit că n-are toată colecția. Sau să fiu acolo lângă el când îmi povestește că prietena cea mai bună n-a vrut în niciun fel să-i dea figurina lipsă, oricât ar fi negociat cu ea. Să stau acolo cu frustrarea copilului. Mai bine să dispară.

Dar hai să vă zic ceva. Să simți frustrare în viața ta de om e inevitabil. Știu, îi protejăm acum și nu mai ajung să o simtă. Le facem pe plac, ne dăm peste cap să primească ce-și doresc, evităm să le spunem NU, evităm să punem o limită, îi distragem atenția, facem tot ce știm noi. Copilul nu e pus în fața frustrării. Iar când o s-o întâmpine, n-o să știe ce să facă și de unde să o ia.

Ce-o să se întâmple atunci când copilul nu știe cum să-și trăiască frustrarea? Când atunci când era mic oamenii erau speriați de ea, așa că l-au ținut departe? Cum o să-i fie să o simtă printre străini? În lumea mare? Fără să aibă antrenamentul de acasă? Fără să aibă exemplul de liniștire pe care doar mama/tata/bunica il pot da?

Copilul învață să se liniștească singur în funcție de cum i-au liniștit ceilalți. Dacă ceilalți l-au ținut în brațe în timp ce-și trăiau frustrarea, știind că ea vine și trece ca orice altă senzație (ca frigul, de exemplu), va ști și copilul cum să stea cu ceea ce simte fără să se simtă în pericol, vinovat, rușinat. Dacă nu a primit asta, nu va ști ce să facă.

OK, articolul a pornit de la ideea legată de negocierile pe care le fac părinții în numele copiilor. Dar nu e despre asta. E despre a normaliza emoțiile, inclusiv frustrarea și de a antrena copilul pentru lumea largă.

Iată trei instrumente pe care le poți pune în ghiozdanul emoțional al copilului, ca să-și poată gestiona frustrarea într-un mod constructiv pentru el și pentru ceilalți:

1. Flexibilitate

Lucrurile nu se vor întâmpla mereu așa cum își dorește copilul. S-ar putea ca la masă să stea lângă cineva de care nu-i place. S-ar putea ca în tabără să fie prea scorțoase așternuturile. S-ar putea ca la petrecere să se servească pizza, iar lui asta nu-i place. Ce face copilul în situațiile astea? Se supra-adaptează și mănâncă pizza, chiar dacă nu-i place? Se înfurie și i se pare justificat să trântească pizza pe jos, pentru că lui nu-i place? Sau găsește o cale de mijloc, un compromis? Iar asta putem antrena în copiii noștri nu dând toate obstacolele din calea lor, ci căutând cu ei soluții atunci când e cazul. Citind despre asta. Și fiind și noi un exemplu pentru ei.

2. Apartenența la grup

E minunat să-i învățăm pe copii despre individualitate. Despre cum sunt ei niște indivizi de sine stătători, în drumul lor care e despre a-și găsi autonomia. E minunat să le spunem că e OK să le placă ce le place, că sunt OK așa cum sunt, că e OK să spună ”Nu”. Și e important să le povestim și despre comunitate, despre cum să faci nu doar să primești de la un grup, ci și să oferi. Că e OK să faci câteodată ceea ce nu-ți place, dacă ceilalți așa vor, atâta timp cât asta nu contravine cu sentimentul tău de OK despre tine. Că e OK să-ți păstrezi individualitatea ta în timp ce te integrezi într-un grup care nu e identic cu tine. Că poți învăța de la ceilalți.

3. Introspecție

Poate că sună SF ca un copil să știe ce-i aia o introspecție, dar cred că asta e așa doar pentru că noi n-am învățat așa ceva când eram mici. Nu e nimic complicat aici, nu e nimic ciudat. E despre a face un pas în spate și a te gândi la tine și la acțiunile tale. De ce mi-a venit să reacționez așa? Ce am simțit atunci? Când am mai simțit asta? Ce s-a întâmplat după ce am reacționat astfel? Mi-am rezolvat problema așa? Am păstrat relația cu celălalt? Ce am învățat de aici? Ce pot aplica și data viitoare? Ce vreau să schimb? Toate astea sunt niște întrebări pe care întâi le vom pune noi, părinții. Îi vom întreba pe copiii noștri mici toate aceste lucruri. La început nu vor ști cum să răspundă la toate, apoi își vor găsi răspunsurile, vor face corelări. Și, în final, se vor întreba singuri. Și ce e foarte tare, e că dacă ne învățăm să întrebăm asta copiii, s-ar putea să aplicăm și pe noi și să ajungem să ne cunoaștem mai bine.

 

Experiența noastră cu detectorul de gaz – nu foarte fericită

De când am copiii sunt (mult) mai atentă la siguranța noastră. Lucruri pe care înainte nu le observam, acum nu doar că îmi trec prin minte, dar le și gândesc până la cel mai mic detaliu. V. a fost întotdeauna mai precaut, dar eu am învățat asta pe parcurs. Încercăm, pe cât posibil, să avem grijă de noi. Plătim lunar asigurări medicale, de viață, pensii private, circulăm cu centura iar copiii în scaunele lor, încercăm să mâncăm sănătos, fără să facem o obsesie din asta (degeaba mănânc sănătos, dacă produc mult cortizol în timp ce-o fac :))), și-așa mai departe.

Siguranța casei e un alt aspect la care ne gândim. Avem extinctor, facem reviziile la timp, în principiu toate lucrurile sunt ținute sub observație. Doar că, la un moment dat când eram însărcinată (și aveam mirosul extrem de fin), am simțit miros de gaze în bucătărie. Am chemat toată lumea să-și dea cu părerea. Nimeni n-a simțit nimic. Detectorul de gaze n-a zis nici el pâs. Dar am insistat. Și cum eram gravidă, oamenii mi-au făcut hatârul, deși erau convinși că exagerez. Nimeni altcineva nu simțea niciun miros de gaz.

După ce-au verificat bine bine de tot, au găsit ceea ce căutau. Pe la plita de la aragaz erau pierderi printr-un mic furtunel care se deplasase. Și-atunci m-am gândit că nu-i suficient să-ți pui detector de gaze, pentru că așa-ți cere legea. Ci trebuie să fii foarte atent ce anume alegi.

Există două feluri de detectoare de gaze: portabil și fix (cu electrovalvă, care opresc alimentarea cu gaz atunci când detectează o problemă). Cel portabil e util atunci când ai impresia că există vreo scurgere pe undeva. Îl iei și măsori cu el. Iar celălalt pentru siguranța generală a casei.

Atunci când îl alegeți, trebuie să aveți următoarele în vedere:

– că se montează la 1-3 metri distanță de sursa de gaz și că e posibil să aveți nevoie de mai multe, dacă aveți mai multe surse de gaz
– că nu se montează în spații închise mici (de exemplu în dulapul centralei)
– că există diferențe între ele în funcție de sensibilitatea senzorului (sensibilitate între 5% și 25%). Cu cât procentul e mai mic, cu atât e mai eficient aparatul, pentru că identifică o cantitate mai mică de gaz în aer. Probabil că al nostru avea un procent de sensibilitate mai ridicat și era nevoie de mai mult gaz în aer până să reacționeze și el. Unele aparate au senzori reglabili
– că e important și numărul de decibeli ai alarmei, mai ales dacă aveți o distanță mai mare (sau multe uși) între locul unde e montat și dormitorul, de exemplu. Unele dispozitive pot trimite notificări și pe telefon. Bun venit în viitor.
– că nu-l puteți monta voi, ci că e nevoie de o persoană specializată care s-o facă
– că o dată pe an trebuie să chemați o firmă specializată care să-l verifice

Mi-a venit ideea să vă povestesc despre pățania noastră ajungând pe un site cu schimbătoare de căldură, vane de gaz și alte cele. Acum mă apuc să caut informații despre dosarul tehnic al instalației de gaze. Dacă vă întrebați de ce, vă răspund imediat: ca să pot avea apă caldă la cabinet :)) Așa că cine știe cu ce idee de articol mai vin după ce mă lămuresc ce trebuie să fac. De fapt, știu: 3 lucruri pe care aș fi vrut să le știu înainte să încep psihoterapia. Merge mână în mână cu instalația de gaze, nu credeți?

Cum îți dezvolți creierul mergând pe bicicletă

Puteam fi mult mai inteligentă decât sunt, dar n-am știut că pot deveni și că e atât de simplu.

La asta m-am gândit zilele trecute, când am dat peste niște studii care legau mersul pe bicicletă de dezvoltarea creierului. Când eram mică,

Planuri de weekend pe bicicletă

Articol scris vineri. Doar că atât m-am entuziasmat cu alegerile astea, că nici nu l-am mai publicat. Între timp am făcut ieșirea de weekend în grup mai mare, am fost și la vot pe bicicletă și repetăm și weekendul viitor. Voi pe unde ieșiți cu bicicletele, atunci când nu vreți parcuri?

Alaltăieri dimineață mă întreabă V:

– Voi la ce oră ajungeți mâine acasă?

Uf, asta e o întrebare foarte bună. Mi-o adresez și eu, adesea. Și tot adesea n-am un răspuns la ea.

– Nu știu. De ce?
– Aștept un curier.
– Cu ce?
– Cu ceva.

N-a fost chip să mai scot ceva de la el. Cu ceva. Dar ce-o fi ceva-ul ăla? O nouă pereche de adidași de alergat (experiența ultimelor luni m-a învățat că se întâmplă des să vină curieri la noi cu adidași de alergat :)))? Ceasul cu GPS al lui Fip? Vreun dispozitiv tehnic de existența căruia pe lumea asta abia acum aflu? M-am tot sucit și răsucit, m-am perpelit pe toate părțile. Ce poate să fie?

Aseară ajungem acasă (târziu), parchez în fața curții și-l văd la portiță cu un prieten, meșterind la două biciclete. Mari. Da. Cu asta venise curierul. Cu două biciclete noi, cu roți imense. Mă întreb în mintea mea dacă una o fi pentru mine.

– Aha, deci cu asta trebuia să vină curierul. Cu biciclete.
– Da. Una pentru tine și una pentru mine.

Da. A mea e fix la fel de mare ca a lui. Ca să înțelegeți, bicicleta mea anterioară e ușor hipsterească și are roți de 20. Asta de-acum e de două ori mai mare. Când m-am urcat pe ea, am simțit că încalec un cal. Am dat-o puțin într-o parte ca să mă pot urca. Dar apoi… Când am început să pedalez… Să schimb viteze. Vai de mine! Are suspensii! Are viteze (și cealaltă avea. 3 din care mergeau doar 2)! Are o șa pe care stau, nu alunec de pe ea!

Nici nu mi-am dat seama că aveam nevoie de toate astea până când nu m-am dus pe drumul de pământ, prin câmp, de lângă casă. Pe drumul respectiv mi-am rupt fundul și spatele cu cealaltă bicicletă. Am chiar și un filmuleț în care arăt ca în bancurile alea cu măicuțele care merg pe bicicletă prin gropi (nu e kosher, știu, dar fix așa mă simțeam. ”Dacă vă mai hliziți mult, vă pun șaua înapoi la bicicletă și vă pun să mergeți pe asfalt”).

În fine. Pentru că și Fip a renunțat acum vreo 2 luni la roțile ajutătoare și e foarte abil și agil, plănuim ca duminică, după ce mergem la vot, să ne luăm bicicletele la spinare și să pedalăm cu ele prin pădure. Voi ce vreți să faceți în weekend?

15 reguli pentru siguranța copiilor pe bicicletă

Însă, avem câteva reguli importante pentru siguranța ei, iar dacă se întâmplă să nu le respecte, nu mai pot avea încredere. I-am spus asta și a înțeles, așa că le repetăm adesea. Și înainte să plece pe ușă și (mai ales) în restul timpului, când nu e grăbită și fuge ca din pușcă. 

Cremă de cacao cu năut

Copiii mei au un regim alimentar destul de strict de vreo două săptămâni. Niște viermișori intestinali i-au dat lui Fip destul de mult de furcă. Până i-am dibuit și ne-am lămurit de la ce îl durea burtica și voma, a avut regim de vomă. Apoi, după ce i-am descoperit, regim pentru ei. Am luat fiecare câte o doză de ce medicament ne prescrisese medicul împotriva lor și am scos complet zahărul și aproape complet lactatele din meniul familiei. ”Aproape complet” pentru că ieri a mâncat o pizza cu niște brânză pe ea. În rest, nu dulciuri, nu miere, nu fructe, nu brânză, nu iaurt, nu lapte.

Nu știu alții cum sunt, dar noi când n-avem fructe în casă sau lactate, ne plângem că n-avem ce mânca. Poate să fie frigiderul plin ochi de orice. Dacă nu-i acolo un măr, o banană, o piersică, un lapte, un iaurt, putem muri de foame liniștiți.

Acum, o parte din probleme am rezolvat-o. Lactatele vegetale sunt chiar bune, copiilor chiar le place laptele de migdale (lui) și de cocos (ei) (doar nu credeați că vor bea amândoi același tip de lapte). Dimineața am reintrodus cerealele din fulgi de porumb (musai din cele fără zahăr adăugat; citiți etichetele, poate că o să aveți o surpriză) cu lapte vegetal, la prânz supă cremă de legume, ouă și paste (o ocazie bună să încep să le fac în casă, ca să fie cât mai prietenoase cu burtica trecută prin foc și pară), iar seara salate, hummusuri, fasole bătută și chestii de genul. Mai facem pizza în casă, dar fără brânză. Și cam ăsta e meniul momentan.

Dar rămâne problema dulciurilor. Nu neapărat procesate, dar măcar o banană acolo, o cireașă (mai ales că au și apărut cireșele de mai în copacii bunicilor). Tristețe maximă. Ieri au făcut la grădiniță prăjitură cu mere, iar ei n-au putut mânca. Seara am fost în oraș, au văzut prăjituri, iar ei n-au putut mânca. În weekend am făcut un grătar, iar de la invitați am primit și un cheesecake prietenos pentru copii. Dar nu l-au putut mânca. Deci, ce facem să mai îndulcim puțin supărarea asta?

Facem cremă de ciocolată!

Ok, avocado cu cacao nu mai pot nici eu să văd. Lapte de cocos/migdale cu cacao și semințe de chia e o idee, dar îi cam scârbește pe ei consistența semințelor gelatinoase. Lapte vegetal și cacao plus gelatină mai era o idee, dar nu era suficient de cremoasă. Și, bingo! Hummus cu cacao!

Nu vă strâmbați și nu vă scârbiți de idee. Nu conține ulei de măsline, usturoi sau busuioc. Ci doar năut, cacao și, dacă vreți ceva îndulcitor. Cum se face? Iac-așa:

Ingrediente

o conservă de năut bine clătită

cacao după gust

un pic de lapte vegetal, ca să nu se blocheze blenderul (dacă n-aveți nevoie, nu puneți)

esență de vanilie

fructe/miere/alte chestii dacă aveți voie

Preparare:

Toate cele în blender până iese cremă.
Le-am ornat frumos cu niște migdale mărunțite, am adăugat și niște fulgi de porumb zdrobiți puțin, pentru impresie artistică.

The end. Avem desert.

Top 5 al celor mai interesante jucării non-jucării din casa noastră

Curtea bunicilor este, pentru copiii mei, un fel de Disneyland. Nu pentru că au acolo o grămadă de jucării, ci pentru că îi provoacă la multe multe aventuri.

Când au început ei să își dorească să petreacă vacanțe la bunici (anul trecut pe vremea asta a venit prima solicitare și prima săptămână petrecută acolo, fără noi), i-am dus cu tot cu un portbagaj de jucării. Puzzle, cuburi, păpuși, banc de scule, lego, cărți, legume de plastic, bucătării, parcări, planșe de desenat și câte și mai câte. La tot portbagajul s-au adăugat și jucăriile cumpărate de bunici, mai ales că unul dintre copii, nu spun care, își dorește (citez) ”toate mașinuțele și toate pistoalele de jucărie din lume”. Am răsuflat ușurată să aud că le vrea pe cele de jucărie, mai ales știind că bunicii chiar le oferă absolut tot ce-și doresc :))

În fine, ați înțeles ideea. Un portbagaj de jocuri și jucării aduse de-acasă, încă pe-atâtea luate și de bunici. Și cu ce i-am găsit pe copii jucându-se? Păi, Fip se străduia să lege două ștampile vechi de lemn și-o cheie de dulap cu o sfoară, iar Ema atârna niște cârpe de un copac.

Așa că ați ghicit (sau așa cred eu). Articolul ăsta n-o să fie despre:

    • ce jocuri și jucării frumoase să mai cumpărați din magazine (mă simt, oricum, complet ruptă de subiectul ăsta, așa că poate-mi recomandați voi mie una alta),

ci despre ce le puteți oferi copiilor la joacă din cele pe care le aveți prin casă:

  • ustensile de baie/bucătărie
  • chestii reciclabile
  • alte lucruri la care nu v-ați fi gândit

Deci, iată un top al celor mai interesante jucării non-jucării pe care le-au descoperit copiii mei

1. Bureți de baie

Nici nu mai știu când și-au dat seama că-s așa de distractivi, dar cred că anul trecut. A fost o revelație pentru ei, pentru că noi nu folosim bureți la baie, așa că nu avuseseră ocazia să se joace prea mult cu ei. Acum, dacă o să vă imaginați că li se par atât de distractivi pentru că îi folosesc să se curețe bine cu ei, sunteți absolut naivi. Nu, bureții de baie sunt minunați să sugi apa din ei până când te vede maică-ta și i se ridică părul pe cap, să ștergi pereții băii cu ei, să o freci pe soră-ta pe păr, să-i folosești ca bărci de salvare pentru peștii care se îneacă în cadă (nu puneți întrebări, am învățat și eu că așa-i cel mai sănătos) sau, pur și simplu, să-i bagi în buzunar (din fericire uscați) și să pleci așa la brutărie sau pe unde ai tu treabă.
Ah da, și să nu uit. Sunt și un cadou minunat pentru cei dragi. Anul trecut copiii mei au cumpărat bureți de baie pe care i-au ambalat cu funde de cadou, pentru mătușa și unchiul lor. Cadou de bun-venit la noi acasă. Nu v-ați gândit la asta până acum, așa-i?

2. Bandă cu minirole de lemn pentru masaj

Am căutat pe google cum se numește, pentru că habar n-aveam. Dar nici nu contează asta. Ce contează e că o astfel de bandă e agățată în camera copiilor de dulapul cu cărți și poate să fie orice. O centură, o manetă, o stradă, un fular, un rollercoaster. Orice. S-ar putea să vă imaginați că n-au centură, manetă, stradă sau fular de jucărie sau adevărate. Ba au, dar unde mai folosești imaginația dacă-ți pui la gât un fular tricotat de buni în loc de o bană cu minirole de lemn pentru masaj?

3. Lingurițe de plastic pentru bebeluși

Deși nu mai avem bebeluși în casă de mulți ani și deși al doilea bebeluș din casă nu prea a mâncat cu altceva decât cu mâna sau cu tacâmuri normale, lingurițele de plastic sau silicon încă se mai ascund (bine, bine, eu le ascund) prin dulapuri. Nu, nu se folosesc pentru mâncat. Iar sunteți naivi. Ci sunt orice altceva. Lumânări de tort, flori, personaje, avioane. Abia apoi, după ce au fost bine tăvălite pe jos, poate sunt folosite și ca lingurițe pentru mâncat. Dar nu faceți ca noi, că nu-i bine.

4. Cutii de carton

Acum o lună și ceva ne-am schimbat mobila în casă. Și, contrar impulsivității mele proverbiale, de data asta am făcut lucrurile încet, fără să ne agităm ca pe vremuri. Ca să înțelegeți, pe vremuri n-aș fi putut sta 3 săptămâni cu toate lucrurile în cutii din momentul în care am cărat mobila veche din casă până ce am adus-o pe cea nouă. De data asta am putut. 3 săptămâni lucrurile noastre din dulapuri au stat în cutii de carton peste tot prin sufragerie. După ce a venit mobila nouă, ne-am trezit că avem foarte multe cutii. Cutiile în care avuseserăm lucrurile noastre (am făcut atunci un mare konmari, așa că tot ce-aveam – mai puțin cărțile – a încăput în 3 cutii de carton) dar, mai ales, cutiile de carton în care venise mobila nouă. Cutiile astea s-au transformat într-un fel de gaură neagră în care au dispărut cu totul copiii mei și cei din vecini. Cât am avut cutiile, n-am știut că avem copii. Le-au tăiat, le-au pictat, le-au decorat, le-au transformat, au călătorit cu ele, ba chiar Fip a vrut să doarmă într-una într-o seară. Motivul pentru care a considerat că nu-i chiar cea mai bună idee era că eu nu încăpeam împreună cu el acolo. Și că era, a recunoscut el ulterior, ”puțin răsucit înăuntru”. Practic, înghesuit ca șosetele mele în sertarul cu șosete. Da, am nevoie de konmari și-acolo.

5. O hârtie rulată

O am și-acum în mașină. O coală A4, rulată în ceea ce pe vremuri denumeam noi ”cornet”. Acum nu-i cornet. E ochean, e portavoce, e baghetă magică și, cel mai important, e ”butonieră”. Dacă vă întrebați cum poate un cornet să fie o butonieră și, mai ales, ce-i așa distractiv la o butonieră, vă lămuresc imediat: butoniera e un aparat cu multe butoane, cu care poți controla tot din jurul tău. Un soi de telecomandă, am zis eu. Nu! O butonieră! a ripostat el. Orice-ar fi, e pe scaunul din dreapta al mașinii, cu centura pusă.

Voi reveni. Astea sunt cele mai recente, dar ideile lor sunt nenumărate iar imaginația lor nesfârșită. Ca și cuvintele. Am întrebat-o pe Ema la un moment dat dacă n-o doare și pe ea gura să vorbească atât… Mi-a răspuns sincer, însă plin de reproș: ”Și ce vrei să fac acum, dacă știu așa de multe pentru vârsta mea?”. Mkay…