Balul Britanic 2018

Vă scriam săptămâna trecută despre Balul Britanic și cum l-am văzut eu, prin ochi de mamă și de invitată și de participantă din exterior. Am primit, între timp, și câteva date și poze oficiale de la organizatori și m-am gândit să le împărtășesc cu voi.

De exemplu, n-aș fi avut de unde să știu, că doar n-am stat să-i număr, dar numărul de participanți la ediția a VII-a a Balului Britanic, ce s-a desfășurat în București pe 8 iunie 2018, a fost mai mare de 800. Da. Peste 800 de participanți s-au adunat, cu mic, cu mare, în după-amiaza frumoasă (anul trecut a și plouat puțin, dar anul ăsta a fost minunată vremea) de vineri, la Hotel Caro pentru a sărbători împreună. Așa cum era de așteptat, Balul Britanic s-a remarcat și de data aceasta ca fiind un eveniment de succes, bucurându-se de prezența unui auditoriu numeros și select.

Excelența sa dl. Paul Brumell, Ambasadorul britanic în România, la Balul Britanic

Încă de la început, Balul Britanic a beneficiat de sprijinul Ambasadei Marii Britanii la București, bucurându-se de atenția Casei Regale a Marii Britanii.  Și în acest an, Excelența Sa Domnul Ambasador Paul Brummell, Ambasadorul britanic în România, s-a bucurat alături de invitații și participanții Balului.   

„Am avut parte de încă un eveniment de succes și ne-o confirmă în primul rând numărul mare de participanți și la această ediție. Ne bucurăm că am putut face încă o bucurie elevilor noștri în acest final de an școlar și suntem încrezători că vom merge mai departe tot împreună, sprijinind educația tinerilor din România” a declarat Mihai Laurentiu Gânj, Președinte English Kids Academy. 

Balul Britanic este un eveniment educațional și cultural de elită, în cadrul căruia copiii cu rezultate excepționale la limba engleză sunt premiați și au parte de o experiență de neuitat cu o mulțime de surprize. Printre acestea, se numără prestațiile unor artiști celebri pe scena Balului Britanic 2018: CRBL, Cvartetul Anima, Drum Circle si Orlando Petriceanu, Maia Mălăncuș, artistii Operei Comice pentru copii.

Dacă doriți să aflați mai multe despre cum s-au desfășurat edițiile precedente, vă invităm să urmăriți filmele de prezentare pentru edițiile din:

iunie 2017 – https://www.youtube.com/watch?v=vBBChHQwpRg

iunie 2016 – https://www.youtube.com/watch?v=TqToYZKpQPk 

iunie 2015 – https://www.youtube.com/watch?v=wvzUDAkNy6Q 

English Kids Academy este divizia International House specializată în predarea limbii engleze pentru copii. English Kids Academy, prin International House Bucharest, este singurul centru acreditat de pregătire a profesorilor în predarea limbii engleze pentru copii și adolescenți, curs de calificare a profesorilor moderat de Universitatea din Cambridge.  

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

Lista mea de 7 fapte bune pentru decembrie 2017

Despre asta am mai scris eu, inclusiv despre cum putem include copiii în ritualul ăsta al nostru de generozitate, de a da înapoi din bunul și frumosul nostru, am mai scris aici. Dar astăzi n-o să povestesc despre lucruri generale, ci o să vă dau idei punctuale, cu ce am ales eu să fac în luna decembrie pentru a da mai departe din ce am eu, din ce pot eu, din ce e nevoie de la mine.

Conferința Internațională de Psihotraumatologie 2017

Timp de trei zile, CiNPT, aflata la cea de a IV-a editie, va reuni importante nume ale experților români și internaționali în psihologia și terapia traumei. Conferința se adresează specialiștilor în psihologie clinică, psihoterapie, consiliere, psihiatrie, practicienilor, dar și publicului larg interesat de acest domeniu.

Tu ce ai face pentru iubire?

Sunt atât de multe clișee în jurul iubirii adevărate, încât chiar și dacă ajungi să te-ntâlnești cu ea s-ar putea să n-o recunoști. Pentru ca lumina ochilor tăi s-ar putea să nu vină pe-un cal alb, să nu aibă de la ce să te salveze, ba s-ar putea chiar să nici nu poată să te salveze, iar dacă mă întrebați pe mine s-ar putea să nici nu fie bine să te salveze.

Cuplul după ce vin copiii – Cum am rezistat noi

Nu știu cum am rezistat schimbării. Ne-am adaptat din mers și le-am luat pe toate ca atare. Ne-am gândit că e doar o perioadă, care va trece. Că vom reuși să mai mergem de mână, să mai schimbam 5 minute de vorbe, să mai adormim ținându-ne de degețel. Că vor reveni serile în care vom putea ieși din nou în oraș. Că va veni o vreme când vom fi din nou spontani.

Lecții de psihosociologie la 5 ani și jumătate


– Mami! Fip e cel mai rău frate din lume! Ar trebui să-l trimiți la el în cameră, să nu mai iasă de acolo!

… urlă ea coborând furioasă scările. Apoi începe să plângă și să-mi repete să-l pedepsesc pe frati-su.

5 ani și jumătate. În 5 ani și jumătate, nu m-am gândit să vorbesc cu ea despre … pedepse. Cel puțin, nu mai departe de ce înseamnă o închisoare și de ce ajung unii oameni acolo. 5 ani și jumătate, în care nu doar că n-am pedepsit-o noi, dar a trăit într-o bulă în care pedepsele nu existau, sau erau frumos mascate în ”consecințe”, pentru a păstra, cât de cât, integritatea copilului. Avem prieteni care nu-și pedepsesc copiii, au fost (și merg) la grădinițe unde copiii nu-s pedepsiți, bunicii nu-i pedepsesc. În bulă, vă zic.

Iacă-tă că ieși copilul din bulă și află și despre pedepse și cât de bune sunt ele câteodată când o scapă de frati-su și cât de răi suntem noi, că nu-i luăm apărarea (da, mi-a zis și asta când i-am spus că n-o să-l pedepsesc pe frati-su).

Așa c-am luat-o pe un picior și m-am gândit că e momentul să-i explic puțin care-i treaba asta cu pedepsele. I-am șters nasul cu un șervețel, i-am dat părul din ochi și am întrebat-o:

– Vrei să-ți spun două povești?
– Da.
– Bine. A fost odată un domn care avea un câine. Cum îl avem noi pe Doni. Și domnul ăsta avea un clopoțel. De fiecare dată când îi dădea câinelui de mâncare, suna și din clopoțel. Știi ce s-a întâmplat după un timp?
– Ce?
– Câinele a început să se bucure de fiecare dată când auzea clopoțelul, pentru că îi amintea de mâncare.
– Adică îl dresase.
– Da. De aici a pornit ideea oamenilor că putem recompensa sau pedepsi animalele pentru a face ce vrem noi. Vrei să-ți mai spun o poveste?
– Tot cu domnul ăsta?
– Nu. Cu niște maimuțe.
– Vreau.

– A fost odată un grup de maimuțe care trăiau, din păcate, într-o cușcă.
– Erau la grădina zoologică?
– Nu. Erau într-un laborator de experimente. Oamenii încercau să afle mai multe despre ele și despre oameni, făcând experimente cu ele.
– Săracile maimuțe…
– Da. În mijlocul cuștii era o scară, iar în vârful scării era o banană. Știi că maimuțelor le plac mult bananele.
– Daaaaa!
– Și ce crezi că au făcut ele?
– S-au urcat pe scară să ia banana!
– Da. Doar că… de fiecare dată când se urcau pe scară, le uda un furtun mare, pe care îl controlau oamenii, iar ele coborau. Pentru că nu le plăcea. Până n-au mai urcat deloc.
– Le-au dresat și pe ele.
– Da. Apoi, au venit unele maimuțe noi. Și au încercat să se urce pe scară. Știi ce s-a întâmplat?
– Le-au udat și pe ele?
– Nu. Când le-au văzut celelalte maimuțe că se urcă pe scară, au început să le bată. De ce crezi?
– Ca să nu le ude!
– Exact! Dar maimuțele care voiau să urce, nu știau de ce le bat celelalte maimuțe. Totuși, pentru că le era frică de bătaie, n-au mai urcat scara nici ele. După un timp, oamenii care făceau experimentul au scos din cușcă toate maimuțele care știau că dacă se urcă pe scară o să le ude un furtun și le-au înlocuit cu alte maimuțe, care habar n-aveau. Atunci când maimuțele noi au încercat să se urce pe scară, maimuțele mai vechi le-au bătut. Deși ele nu fuseseră udate niciodată…
– Dar le dresaseră celelalte maimuțe!
– Da. Le pedepsiseră de fiecare dată când urcau pe scară…
– Uau!
– Crezi că există vreo diferență între câini sau maimuțe și oameni? În afară de numărul picioarelor, blană, etc.

elefant.ro

– Oamenii vorbesc.
– Da. Și ca să vorbească, ce le trebuie?
– Să gândească.
– OK, deci oamenii sunt raționali, iar animalele nu. Asta e una din diferențele dintre noi. Acum… Dacă oamenii pot gândi și copiii pot gândi, că-s tot oameni. Ce zici, crezi că e nevoie să-i pedepsim atunci când fac ceva greșit?
– Ăăă… Nu cred…
– Da. Nici eu nu cred. Și mulți alți oameni care se ocupă de creierul oamenilor sunt de acord că nu e nevoie să-i pedepsim pe copii atunci când ei greșesc, ci că trebuie să vorbim și să gândim cu ei. Creierul copiilor e încă în dezvoltare, așa că, de fiecare dată când un copil greșește, dacă părintele vine și gândește împreună cu el, îi ajută creierul să crească. Tati și cu mine așa credem și așa am făcut și cu voi. Doar că, atunci când copiii sunt mai mici, ei au nevoie de mai multe explicații pentru a înțelege sau respecta ceva. Și de multă repetiție. Că așa sunt copiii. Ei învață, nu s-au născut învățați.
– Și eu făceam la fel ca Fip când eram mică?
– Da. Și tu ai supărat alți copii. Și tu ai lovit alți copii. Și tu ai mușcat alți copii. Iar noi ți-am explicat de foarte multe ori că nu e bine și de ce nu e bine. Și ai înțeles până la urmă. Și, la un moment dat, ai reușit să te controlezi mai bine. Și apoi și mai bine. Și, de cele mai multe ori, nu mai faci așa acum.
– Da… Doar că mai fac așa câteodată. Și eu îl mai enervez pe Fip.
– Așa e… Și pe mine mă mai enervezi câteodată. Și eu te mai enervez pe tine câteodată. Și ne mai enervăm unii pe ceilalți câteodată. Dar știi ceva?
– Ce?
– Atunci când cred că TU mă enervezi pe mine, greșesc. De fapt, nu TU mă enervezi, ci EU mă enervez pentru ceva ce ai făcut tu. Și, de multe ori, nici măcar n-are legătură cu ceva ce ai făcut tu. Poate sunt eu supărată din alte motive, sau poate sunt obosită, sau poate mi-e foame…
– La fel ca Fip! Și la fel ca mine! Să știi că nu cred că Fip e rău. Îl iubesc. Dar… Avem și noi ceva de mâncare? Mi-e foame!

Copiii și alegerile

E o artă asta a oferi copiilor alegeri care să-i țină în echilibru, chiar dacă și frustrarea asta face parte din echilibru. De fapt, despre frustrare am scris mai multe, așa că astăzi n-o să discutăm despre frustrare și toleranța la frustrare, ci despre alegeri. Și cum le oferim copiilor, ca să-i ajutăm.

Feriți copiii de cuțite? Greșit!

Copiii sunt niște ființe curioase. În principiu sunt așa pentru că sunt și ei oameni. Și, cu atât mai mult cu cât sunt niște oameni în formare. Iar oamenii în formare învață prin observație și experimentare. Cu alte cuvinte, copilul va observa că există un cuțit și că cineva îl folosește. Va observa și cum este folosit cuțitul, în ce contexte, de către cine, ca să facă ce?

Și tu ești o femeie care are nevoie de un bărbat ca să parcheze?

M-am înfuriat. Sigur, scena e scoasă complet dintr-un context pe care nu-l cunosc și nu demonstrează nimic nici desprea ea, nici despre el, nici despre ei. Și, oricum, eu n-aveam nicio treabă cu niciunul din ei. Așa că, de unde furia?
Nu știu ce și câte știți voi despre mine și despre cum văd eu viața. Îmi place, în general, să mă dezic de curente pentru că istoria ne-a cam învățat că orice curent vine ca un răspuns exagerat la un alt curent.

Mami, mi-e frică de monștri și de drumul de pe câmp

Există niște frici standard, pe care le trăiesc copiii la anumite vârste. E interesant să le cunoști, ca să știi la ce să te aștepți. Sunt cam de bun simț, adică nu e nimic uimitor în lista asta, dar asta, mai degrabă dacă ai trecut deja prin ele. Pentru un părinte nou, mi se pare o listă destul de utilă. 

Așadar, fricile copiilor în funcție de vârste sunt:

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

Control sau influență? Ce facem cu copiii?

Nu știu dacă știați, dar nevoia de control pe care o simțim adesea, se transformă în cea mai importantă sursă de stres pe care o avem. Și e normal. E normal, pentru că poți controla foarte puține lucruri în viața ta. Și poți controla și mai puține lucruri în viața altuia. Și, dacă totuși reușești să o faci, vine cu niște costuri destul de mari. Printre care și stresul.

Scandalul – O părere

De când mă știu, știu ceva despre mine. Cu cât ceva îmi apare mai des în fața nasului, cu atât mai mult crește rezistența mea. Mai ales când e vorba de chestii ce nu sunt de viață și de moarte. Matrix am văzut acum jumătate de an, Titanic niciodată. Nu pot să citesc autori pe care văd că îi recomandă toată lumea. Nu ascult muzică de la radio. Îmi plac lucrurile speciale, unice, diferite. Cred că mi se trage de la toată copilăria mea, în care am auzit că sunt specială, unică și diferită (nu mereu într-un sens bun). Deși atunci mi-aș fi dorit să mă lase să mă integrez, acum îmi e ușor așa.

Drept urmare, când am decis că vreau să-l citesc pe Fredrik Backman, n-am ales nici Un bărbat pe nume Ove și nici Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, pe care le citește și le recomandă toată lumea, ci am ales Scandalul. Nu știam nimic despre carte, dar am citit recomandările de pe spatele ei și am înțeles despre ce e vorba.

Nu vreau să vă dau niciun spoiler (sau niciunul suplimentar față de ce scrie pe copertă), dar esența romanului este ideea de, ceea ce se numește foarte descriptiv în engleză, victim shaming. Cu alte cuvinte, atunci când dai vina pe victimă.

O fi zis ea ceva, de-a bătut-o ăla. 

sau

Eeee, da și ea, parcă prea umbla decoltată.

sau

A făcut ea ceva de-a lăsat-o bărba-su.

În fine. V-ați prins voi.

Ce mi-a plăcut la roman

Subiectul. Subiectul mi-a plăcut mult. Mi-a plăcut și modul în care Fredrik Backman pune degetul pe rană, dar o face cu blândețe, cu atenție, cu compasiune și cu multă curiozitate. Mi se pare foarte curajos modul în care a ales să-și construiască romanul, abordând ambele tabere la rece, desenându-le portretul din interior către exterior.

Personajele. Deși la început am bombănit că sunt mult prea multe personaje, prin care simțeam că mă pierd, până la urmă ele sunt unul din punctele forte ale romanului. Mi s-au părut foarte bine construite, privite din toate unghiurile. Nu-s personaje pozitive și personaje negative, deși subiectul ar fi putut invita către asta. Nu. Sunt personaje umane, cu bune și cu rele, cu evoluția lor, cu trecerea de la bun la rău, integrarea ambelor perspective.

Influență. Mult de tot mi-a plăcut și cum a abordat zonele de influență ale adolescenților și adulților din jurul lor. Acțiunea se petrece pe mai multe planuri, separate chiar de vârstă. Avem poveștile adolescenților și poveștile părinților lor. Ce e interesant de văzut, e influența societății și a mediului asupra personajelor, fie că sunt ele adolescenți sau adulți și viceversa. Cum zice unul din personajele cărții, cultura e ceea ce permitem să se întâmple.

Finalul. Finalul a fost destul de neașteptat pentru mine. Adică, văzând cum scrie Backman, tot nu m-am gândit că o să urmeze firul atât de evident, dar nu știam la ce să mă aștept. Mi-a plăcut soluția găsită de el, reală, răzbunătoare, dar care aduce, cumva, împăcare cu sine… Cel puțin eu așa am simțit finalul romanului. M-a lăsat respirând ușor, cumva răzbunată.

elefant.ro

Ce nu mi-a plăcut la roman

Preludiul. Aproximativ jumătate de roman reprezintă un preludiu al acțiunii propriu-zise. Iar când romanul are peste 500 de pagini, preludiul e luuuung. Sigur, a fost nevoie de mult spațiu pentru construcția asta așa bună a personajelor, a căror viață se desfășoară în episoade sub ochii noștri de cititori. Și sigur, în preludiul ăsta se construiește anticiparea. Crește tensiunea. Romanul crește, nu-i liniar. Cu toate astea, vărogsămăscuzați, ca un orgasm care nu mai vine-odată, te trezești extrem de frustrat la un moment dat: ”Băi, da’ pe bune, hai odată, că mă ucide suspansul!” Iar după atâta preludiu, finalul parcă a venit și a plecat cam brusc…

Numele personajelor. Nu știu ce și cum, dar mi s-a părut greu să le rețin. Le-am încurcat între ele tot romanul, noroc că personajele sunt suficient de bine definite încât, chiar dacă le încurcam numele, îmi dădeam până la urmă seama că ceva nu se potrivește. ”Până la urmă” = destul de repede, suficient de repede încât să nu-mi bulversez firul epic.

Hockey-ul. Mi-a fost greu să urmăresc multe dintre intrigile romanului, tocmai pentru că n-am nici în clin și nici în mânecă mai nimic cu acest sport. Din fericire, lucrurile sunt descrise destul de clar, deci de înțeles le-am înțeles. Doar că, pentru că nu era în zona mea de interes, atunci când citeam despre asta, îmi trebuia atenție suplimentară ca să pot să mă păstrez acolo, în patinoar, pe lacul înghețat sau în birourile sponsorilor.

Citatul meu preferat din carte?

Îs multe, pentru că e o carte destul de conectată la emoțiile personajelor, la evoluția și creșterea lor, la tot ce ține de uman (fix ce-mi place mie), dar rămân la unul:

“Oamenii devin ceea ce aud că sunt”

Niciun Rezultat

Pagina căutată nu a fost găsită. Încercați o căutare mai profundă sau folosiți navigarea de deasupra pentru localizarea postării.

3 activități pe care și le pregătesc copiii

Îmi amintesc cu mare febră musculară la creier de perioadele în care eram datoare Emei cu organizat de activități, zilnic, mai multe pe zi.

Vedeți voi, nu că aș fi concurat eu la premiul ”mama anului” (desigur, l-am câștigat oricum), dar dacă nu-i dădeam de lucru, nu ne mai înțelegeam. Iar asta încă de pe vremea când era foarte mică, sub un an. Așa că, pentru că nu simțeam nevoia să înnebunesc de (mamă) tânără, aveam programul zilnic de activități, pe zile. Am ținut-o așa mult timp, până de curând, de fapt.
O vedeam și o simțeam cum are nevoie să-și pună mintea la contribuție și să afle/învețe/experimenteze mereu ceva nou. Altfel era nemulțumită, agitată, turbulentă. Ca atunci când era mică.

Fip s-a construit din alt material. El a fost diferit. El n-avea nevoie de activități. De dapt, nu doar că n-avea nevoie, dar îl și enervam atunci când îi propuneam. El avea nevoie de timp și spațiu și de materiale care să nu fie jucării.
El își lua o tavă de brioșe din dulap și băga și scotea chestii din ea. Eu plusam și-i aduceam castane, apoi mă retrăgeam.
El lua bețișoarele de urechi din dulap și le scotea, unul câte unul, din borcan, cu răbdare de chinez bătrân. Eu plusam nițel și-i găuream capacul, ca să le și bage la loc.
Eu veneam cu cărți, el se uita urât la mine și pleca.
Eu veneam cu puzzle, el îl arunca la 10 metri distanță și pleca.
Eu veneam cu cartonașe sau alte activități, el le lăsa acolo și pleca.
M-am potolit până la urmă și abia așteptam să ajungă și Ema în punctul ăsta. Și a ajuns.

După o perioadă agitată, în care fiecare minut de plictiseală se traducea în tăvălit pe canapea și scos vocale lungi pe gură, într-o miorlăială supremă, care se voia a fi tradusă în ”dar m-am plictisit, eu ce mai fac acum”, copilul ăsta mic și mare în același timp a început să prindă curaj în forțele proprii, în imaginația proprie, în ea însăși și să facă lucruri.

Iată 3 activități pe care le-a organizat împreună cu prietenele ei sau singură, extrem de educative, dacă mă întrebați pe mine, fără niciun fel de aport din partea mea.

1. Ierbarul

I-au plăcut mereu florile. Buchețele mici și mari de flori, de crengi, de frunze, de iarbă, plante în ghiveci, plante uscate și puse în vază. Opream mașina în cele mai imposibile locuri, pentru că ”uite, țe floli flumoase sunt acolo”.

De câteva zile s-a apucat să-și facă, împreună cu prietenele ei, ierbar. Își ia punguțe și pleacă la căutat de flori, apoi le sortează acasă și le lipește cu scotch pe hârtie. Dacă știe ce sunt, scrie sub ele numele. Dacă nu știe nici ea și nici noi, scrie sub ele o descriere. ”Frunză cu verde și cu roșu”. Sau ”Creangă cu bobițe”.

2. Modelaj în pământ

Era o vreme când căutam cele mai interesante materiale de modelat. Plastilină de un anume fel, ca să se lucreze ușor cu ea și să nu fie toxică. Lut alb. Lut roșu. Lut polimeric. Nisip kinetik. Cocă parfumată și colorată. Pastă de sare. Plastilină magnetică. Toate soiurile de plastilină. Zilele trecute s-a adunat cu prietenele ei, și-a luat lopățica de grădinărit și s-a apucat să sape în pământul din fața porții. Din pământul de acolo a modelat fel și fel de obiecte, le-a pictat, le-a lăsat la uscat. Un om de zăpadă, o brioșă, o pisică

3. La bucătărie

Bucătăritul e iar o activitate pe care și-o organizează singură. Se duce și își face o salată de roșii și i-ar plăcea să mai facă și alte lucruri, așa că m-am apucat să-i fac niște fișe cu rețete, pe care să i le las în bucătărie și să le poată lua și găti după ele. Se descurcă bine cu cuțitele și cu toate accesoriile din bucătărie, așa că poate pregăti singură orice nu necesită folosirea aragazului. Când e nevoie de aragaz, intervenim noi acolo.

5 lucruri pe care nu vrei să le auzi despre cărțile pentru copii

Mi s-a părut întotdeauna o activitate înălțătoare, cumva. Doar că, studiind eu ale mele legate de psihologie, dezvoltarea copiilor, dezvoltare personală și alte cele, mi-am dat seama ce mare responsabilitate e treaba asta cu cititul cărților de copii. Știu, poate că o să vă dați ochii peste cap și o să vreți să închideți articolul. ”Hai mă, și asta e complicat?! Nici pe-asta n-am făcut-o cum trebuie?”

#VinereaAntreprenorilor – Lulu’s Cake

Îmi place mult să promovez antreprenori români, mai ales dacă mai sunt și mame… Așa că o să vedeți mai des în viitorul apropiat interviuri cu astfel de oameni minunați, care fac lucruri minunate și de existența cărora ar fi păcat să nu știți.

Astăzi, despre Lulu’s Cake, o afacere de familie cu și despre prăjituri ca pe vremuri. N-o să vă zic prea multe despre ele, pentru că o las pe Adriana să vă dezvăluie care e treaba cu prăjiturile lor. Vreau doar să vă arăt un sms trimis de mine. În ziua în care am făcut cunoștință cu Lulu’s Cake, am adus acasă și o cutie cu bunătăți de acolo și am invitat niște prieteni, care locuiesc la două case de noi, să ne bucurăm împreună de ele:

Au ajuns la timp și au mai prins din ele. Cutia arăta așa la început și s-a golit rapid:

 

  1. Ce te-a determinat să deschizi Lulu’s Cake? Multe mame visează să facă ”altceva”, dar nu pornesc la drum. La tine cum de n-a rămas doar un vis, un gând, o dorință? (poate ne spui aici și puțin din istoria Lulu’s Cake)

Lulu`s până să devină un business a fost câțiva ani buni un vis al meu și al soțului meu. Ne plăceau prăjiturile bune făcute în casă, știam să le facem și noi foarte bine, spre deliciul celor care ne cunoșteau și veneau la noi în vizită. Și ne doream o cofetărie. Însă aveam un job care îmi plăcea și mă împlinea, eram foarte ocupată, învățăm foarte multe. Acolo m-am format că om și cu siguranță acum pot face asta și pentru că am învățat atâtea anterior.

Apoi am devenit mama și prioritățile mi s-au schimbat: jobul nu mai era la fel de captivant, programul 24/7 nu mai era o opțiune, alimentele pe care le consumam la noi în familie trebuiau să fie cât mai sănătoase și naturale.

Eram mereu ocupați, iar în puținul timp pe care îl aveam liber ne gândeam cât de bine ar fi să stăm cu fetele noastre în loc să coacem prăjituri și să strângem prin bucătărie după. Sau mă gândeam ce bine ar fi să am un loc de încredere de unde să îmi comand prăjiturile și să mi le și aducă ei acasă, în loc să bat eu orașul în lung și în lat.

Uneori am fi mâncat câte o bucățică din mai multe feluri de prăjituri de casă, dar dacă le coceam noi ce făceam cu restul de prăjitură din tavă? 

De zilele noastre de naștere tot prăjituri de casă aș fi vrut să ducem la birou, dar de unde? Și cine să ni le aducă, proaspete, gustoase, așa cum le știam noi? Și le mai voiam și frumos ambulate, și ușor de transportat și servit…

Fetele au crescut și au început să ceară și să și mănânce dulce. Tot prăjiturile de casă mi se păreau mai potrivite în locul alternativelor din piață, însă ceea ce găseam eu că fiind de casă, nu mai avea același gust.

Oriunde mergeam găseam prăjituri după rețete împrumutate din alte culturi: tiramisu, cheese cake, moleux au chocolat, macarons, pastais de nata, waffles, panacota, croissants, etc… Unele mai bune, altele mai puțin bune, unele congelate, prea puține proaspete, toate foarte dulci și foarte colorate, mereu foarte aspectuoase, dar cu multă crema și gelatină, fabricate din premixuri și în toate formele posibile… Și eu voiam o simplă prăjitură “Albă că Zăpadă”, sau o negresă, sau o  plăcintă cu brânză, sau cornulețe cu borș cu leuștean. Și mă întrebăm, de ce oare noi românii nu vrem să transmitem mai departe rețetele noastre, de ce nu suntem mandrii precum francezii, de exemplu, de prăjiturile lor, de ce nu le promovăm deloc?

Mereu la ședințele din corporația unde lucram (Citibank, GarantiBank), mă întrebăm, de ce le servim străinilor croissante sau foietaje în loc de ceva autentic și povestea acelui dulce autentic?

Și atunci mi-am dat seama că sunt oameni că mine și că Lulu`s ar putea avea success. Apoi în aprilie-mai anul trecut am aflat de prgramul Start-up nation, program care ne-ar fi rezolvat și problema investiției inițiale (utilaje, transport, laborator). Și de la înființarea firmei până la deschidere a durat fix un an.

Așa a apărut Lulu`s Cake, un laborator de prăjituri de casă, făcute ca odinioară, din ingrediente simple, de fiecare dată folosite diferit.

  1. Am gustat din prăjiturile tale și m-am dus instant înapoi în copilărie. Pandișpan cu fructe, cornulețe, Albă-ca-Zăpada, ciocolată de casă… M-am simțit copil din nou și mi-am amintit despre cum făceam cornulețe cu bunica. Tu ce amintiri ai despre prăjiturit?

Exact acest lucru ni l-am propus prin Lulu: să îi ducă pe cei care gustă în copilărie.

Mamele noastre (a mea și a soțului) făceau totul în casă, mai de voie, mai de nevoie. Și eu și Costin avem în minte clar momentele când se făceau prăjiturile. Eu îmi aduc aminte cum mirosea în casă, că mama fredona un cântecel, că un radio era pornit undeva în fundal, îmi amintesc cum toamna ne făcea plăcintă cu mere, iarnă de sfântul Andrei cornulețe, de Crăciun – Albă că zăpadă (și îmi aduc aminte întreg procesul de la cum întindea foile pe fundul tăvii, la mirosul de amoniac, la cum se auzea atunci când râdea lămâia pentru crema sau cum mirosea în încăpere când făcea crema –doamne ce amintiri puternice). În post mai era o săptămâna când se mănâncă brânză și lactate: bunica în acea săptămâna zilnic făcea câte ceva cu brânză – plăcintă cu foi și brânză dulce e preferată mea. Toamna când se făcea vinul cel nou țin minte că veneau rude în vizită și mama făcea saleuri cu brânză sărata și chimen. De Revelion făceau Choux a la crème sau rulouri, vara sau când era mai cald ne făceau coșulețe sau tăvălită. Că să ne răsfețe făceau ciocolată de casă. Fiecare oczie își avea prăjitură ei. Și am descoperit că nu doar noi simțim asta, nu doar noi ne aducem aminte de copilărie atunci când mâncăm prăjituri de casă. Și ne-am propus prin Lulu’s să transmitem mai departe gusturile acestea: proaspete, pufoase, aromate, potrivit de dulci, făcute mereu din cam aceleași ingrediente, combinate altfel pentru un gust diferit. Și ne dorim să le guste și copii noștri într-o lume unde găsim atâtea deserturi internaționale împrumutate.

3. Deși povestești despre Lulu’s Cake cu zâmbetul pe buze, îmi imaginez că n-a fost ușor mereu și poate nici acum nu e câteodată. Care a fost cea mai mare provocare prin care ai trecut de la gândul de a deschide Lulu’s Cake și până acum?

Fiecare etapă a avut și are provocările ei, din punct de vedere al planificării și implementării, discrepanțe între plan și realitate, autorități, autorizații, ingrediente, furnizori, spațiu, vecini, termene, etc…dar provocarea a fost mereu să rezolvăm ce s-a ivit, să găsim o soluție și să aceptam că fiecare lucru se întâmplă la momentul potrivit. Va dați seama că în 12 luni ne-am imaginat de cel puțin 12 ori că “luna aceasta deschidem”.

4. Greutățile ne fac să ne simțim mai bine atunci când trecem prin momente frumoase. Împărtășești cu noi un astfel de moment?

Greutăți au existat și mereu vor exista: viteza și procedura de implementare a proiectului, autorizațiile, găsirea spațiului potrivit implementării “visului”, formarea echipei, ajustarea rețetelor de casă la un cuptor ultra mega performant. A fost greu să facem să între cuptorul  în laborator pentru că era foarte greu și mai mare ca ușa, afară stătea să plouă și bărbatul meu își luxase o glezna… dar s-au găsit soluții și cel mai frumos  moment a fost când am făcut prima prăjitură în noul laborator. A fost clar un moment pe care o să îl ținem minte.

5. Știu că pe lângă faptul că ești antreprenoare mai ești și mamă de două fete, și soție, și fiică. E greu să te împarți între toate? Cum arată o zi tipică a ta?

Zilele mele sunt mereu pline, dar le iau ca atare și încerc să fac cât mai multe, cât mai bine. Uneori îmi iese mai bine, alteori mai puțin bine, dar mereu încerc să văd partea plină a paharului și să dormim. Poate părea stupid, dar de când sunt mama îmi dau seama cât de important este somnul pentru toți cei din casă. Și mereu mă temperez să mă gândesc prea mult în avans la situații, mă corectez să nu mă mai panichez, să văd mai întâi binele și pe urmă pericolul, practic lucrez mult cu mine să mă disciplinez, să îmi împart sarcinile, să deleg, să mă țin de o agenda, de un plan, de telefoane. Experiență in corporații îmi prinde tare bine acum.

6. Povesteai că e greu să treci de la un cuptor la altul, chiar dacă știi rețetele pe de rost. Care a fost cel mai mare dezastru culinar al vostru?

Mi se pare foarte amuzant că eu am început să coc rețetele acestea în cuptorul pe care îl aveam în apartamentul unde stăteam în chirie. Era ceva foarte rudimentar și pentru că “parlea” bunica îmi trimisese 2 cărămizi de sobă să le pun înăuntru. Dar cu mâna pe inima va spun că prăjiturile făcute acolo erau perfecte, pufoase, crustele erau crocante, aluatele fragede…minunate ce să mai. Cuptorul din laborator este foarte performant, bun, modern, cu o mie de funcții. Am avut nevoie de câteva zile să ne obișnuim cu el. Cel mai mare dezastru a fost că nu ne ieșeau gogoșile de ecler. Dar am reușit până la urmă. 

 7. Ce aduce nou Lulu’s Cake? Sau diferit?

Lulu nu aduce ceva nou, din contra readuce ceva firesc și bun, autentic și tradițional. Readuce o bucățică din copilăria noastră, o bucățică din gustul colectiv al anilor 1970-2000 , ceva care pare că a căzut în derizoriu, ca fiind perimat și “not glamourous”. Noi vrem să readucem în lumina prăjiturile clasice românești. Vreau să readuc în prim plan gusturile acelea simple cu care am crescut, să ne bucure sufletul, să le transmit mai departe copiilor, să le prezentăm străinilor exact așa cum erau ele. Într-o lume unde găsim atâtea rețete internaționale împrumutate, mai bune sau mai puțin bune, tot felul de aditivi, emulgatori, afanatori, stabilizatorietc, coloranți, multe tipuri de zahăr și construcții din prăjituri, din ingrediente naturale sau din premix-uri,congelate sau proaspete, noi vrem să readucem in lumina, prăjiturile de casă ale copilăriei noastre. 

Diferit este faptul că din start am ales să fim un laborator cu livrare, pentru că traficul este inamicul nostru al tuturor. Toți ne bucurăm când  economisim un pic de timp. Noi livrăm rapid, în maximă siguranță, cu certificate de conformitate și cu plata la livrare: cash sau card.

Obiectivele noastre sunt următoarele:

-să facem prăjiturile care ne plăceau în copilărie, la fel cum se făceau atunci.

-să venim în întâmpinarea oamenilor ocupați făcând și livrănd prăjituri bune, autentice, proaspete, bune pentru adulți, pentru copii și pentru orice ocazie.

-să readucem în prim plan rețetele românești și să le punem în valoare.

Am dat foarte multe detalii, dar mereu când povestesc despre Lulu am tendința să povestesc mai mult.

8. Experiența de antreprenor e cu multe suișuri și coborâșuri, dar, cu siguranță, o școală de viață extraordinară. Ne spui și nouă un lucru extrem de important pe care l-ai aflat/învățat de când ai deschis Lulu’s Cake?

De când sunt antreprenor mi-am dat seama câtă muncă presupune rolul de antreprenor în România și cât de important este să fii perseverant și riguros în ceea ce faci. Un antreprenor în țară noastră nu are ca unică grijă să își vândă produsul, ci mai ales să supraviețuiască legislațiilor, să își găsească angajații, să își găsească furnizorii, etc.

9. Și acum, la final, înainte să-ți mulțumesc pentru că te-ai deschis în fața noastră, aș vrea să te rog să le spui ceva (ce consideri tu că este util) mamelor care ar vrea să-și pornească afacerea, dar n-au curajul să se ”arunce”.

Mamelor care caută soluții le-aș spune că dacă își pun întrebarea dacă să deschidă, sau nu un business înseamnă că au făcut deja primul pas. Le sfătuiesc să fie conectate la domeniul ales, să caute soluții de finanțare așa cum am făcut și noi. Un business la început poate consumă destule resurse și un program gen Start-up nation poate fi o gură de oxigen.

Mulțumesc 🙂

Povestea nisipului

Dacă apucam să respir și să gândesc cu mintea mea, să-mi rotesc idei și cuvinte în cap, apoi să le pun în fraze ale mele proprii și personale, ți-aș fi spus că nu-mi place ruginiul, dar că mă pot pierde infinit în albastrul curat al cerului și în albastrul liniștitor al mării.

Și bloggerii au facturi și-s oameni

Și cu ocazia asta mi-am amintit despre ce vor și ce nu vor oamenii să vadă pe un site sau pe un blog și cât respect am pentru cei care, în condițiile astea, tot reușesc să se întrețină din blogging.