Am făcut recent curățenie într-un dulap mai vechi și am descoperit acolo toată copilăria mea. Eu sunt născută în 1985 și am prins doar 4 ani de comunism, dar proviziile de rechizite făcute de ai mei ne-au ținut mai mulți ani. De la cerneală, la creioane, caiete, seturi de geometrie și orice altceva. Țin minte cât de tare mă fascinau caietele studențești, iar când mai primeam câte unul să măzgălesc în el, era bucuria de pe lume. Eram cel mai important pământean de pe planetă.
Primul meu penar
Pentru că tot sunt o persoană care se atașează (mult prea) mult de obiecte, e imposibil să nu-mi amintesc de primul meu penar, chinezesc, din plastic roz, cu capac și magnet, cu oglindă înăuntru și cu o fetiță manga desenată pe el. Să ne înțelegem, în 1992 când am început eu școala, colegii mei de la Liceul German Hermann Oberth aveau deja penare Herlitz cu două compartimente și fermoar, pline de carioci, stilouri cu ”patron” și alte luxuri. Dar niciun penar Herlitz nu era la fel de minunat ca penarul meu cu fetița manga roz desenată pe el. Un stilou cu ”patron” mi-ar fi plăcut și mie, ca să mai scap de presiunea aia seară de seară ”Ți-ai umplut stiloul?”
sursă: etimpu.com
Stiloul chinezesc
În penar era și stiloul meu chinezesc. De fapt, unul din multele stilouri, pentru că mereu mi se stricau. Nu știu dacă era vina mea sau erau ele de calitate slabă, dar fie mi se despărțea penița în două și nu mai scria frumos, ci zgâria, fie se spărgea plasticul și nu mai reușeam să-l închid. Aveam mereu mai multe stilouri, din care mama făcea tot felul de combinații ca să am unul bun cu care să scriu. Oricât de nou ar fi fost, știu că mereu mă murdăream pe degete și pe unghii. Și că în fiecare seară auzeam ”Ți-ai umplut stiloul”? Și că mai mereu răspunsul era ”Ăăăă, nu, am uitat”
sursă: etimpu.com
Două caiete cu scaune de Oltcit pe ele
Când eram eu mică, tata conducea un Oltcit. Mi se părea ceva foarte ieșit din comun, pentru că toți ceilalți adulți pe care îi cunoșteam eu conduceau Dacia 1310. Nu mai știam pe nimeni altcineva cu Oltcit. Țin minte că mă fascinau toate butoanele lui și mi se părea că arată ca interiorul unei nave spațiale. Și ce-mi mai plăcea la Oltcitul lui tata erau scaunele. Și ele mi se păreau foarte diferite de scaunele Daciilor 1310.
Și tot când eram eu mică, în casă aveam caiete de la fabrica de hârtie din Bușteni. Nu mi-am pus niciodată, dar niciodată, problema că sigla fabricii de hârtie de la Bușteni nu ar fi două scaune de Oltcit. Nu am văzut niciodată altceva, până când nu am văzut caietele astea cu ochi de adult. Nu-s două scaune, ci două suluri de hârtie igienică. Oh, da… Parcă așa are mai mult sens.
Mă uit acum cât de diferită e plaja asta de caiete școlare. Bine, de fapt, nu doar mă uit, ci și cumpăr, pentru că oricât ar încerca V să mă convingă că suntem în era calendarelor și reminderelor și aplicațiilor de note pentru telefon sau laptop, eu tot mai bine mă descurc cu agenda și pixul (și cariocile și creioanele și toate rechizitele cu care mi-am umplut tot sertarul de la birou)
Hârtia indigo
Nu știu voi, dar eu nu aveam xerox și imprimantă în casă atunci când eram mică. Dacă aveam de scris ceva în mai multe exemplare, nu intram pe net să cumpăr cartușe și tonere pentru imprimantă, ci mă duceam la bunicul meu să-i cer hârtie indigo și mașina de scris. Dacă nici el nu avea, atunci mă duceam la librărie. Țin minte că hârtia asta o foloseam până devenea străvezie pe alocuri. Abia atunci o aruncam. Eram mereu uimită de cum se văd pe ea atâtea scrisuri unul peste altul. Foile de indigo mi se păreau de o frumusețe ieșită din comun. Atât de fine, atât de frumos colorate și cu modele atât de deosebite pe ele…
sursă: okazii.ro
Am mai găsit acolo și altele. O cutie goală de lipici (nu mai știu cum se numea), care avea un spațiu în care să ții spatula. Lipici dulce și lipicios, pe care îl mâncam ca pe desert (în ciuda protestelor părinților, bunicilor, educatorilor, profesorilor). Ascuțitoarea mea vacă-porc (nu am știut niciodată ce animal era, de fapt), setul de geometrie cu cutie metalică portocalie, pixul cu ceas în capăt și multe alte nimicuri care m-au dus înpoi vreo 25-30 de ani.
Mi-ar plăcea să mai regăsesc manualele de clasa I, pentru că sunt multe emoții și amintiri în ele pe care îmi doresc să le re-experimentez acum, cu mintea de adult și cu conștientizările mele din 2017, dar nu le mai am. Mi-ar plăcea să le simt din nou mirosul și textura, să văd desenele din ele, notițele mele și inimioarele pe care le desenam peste tot.
Dar doar pentru un timp scurt. M-a întrebat Ema zilele trecute dacă mi-ar mai plăcea să fiu copil. Am zis că nu. Am zis că-mi iubesc suficient de mult viața de adult, sunt suficient de mulțumită și de fericită cu tot ceea ce fac și am, încât nu vreau să plec din aici și acum…
Lipiciul ala se numea Pelicanol, stiu pentru ca am mancat si eu la greu :)) Il furam dintr-un sertar al bunicului si il imparteam cu fratele meu mai mic.
Am aproximativ aceleasi amintiri ca tine, fiind colege de generatie (tot in 1992 am intrat in clasa I), cu exceptia masinii, noi aveam o dacie break la care tata mesterea constiincios in fiecare weekend.
Și tata meșterea in fiecare Weekend la Oltcit :))
Bună !
Eu am 3 bloguri cu același profil ca și acesta, adică amintirile copilăriei din anii 1980-1990, unul este deja plin cu diverse materiale, în special reviste și cărți pentru copii. Am postat 3 GB și a trebuit să îmi fac altul pentru că am foarte multe materiale tipărite din tot secolul XX. Sunt interesante toate materialele pe care le văd aici, eu n-am avut mașină de scris decât după 1990, cred că îți trebuia permis și pentru așa ceva sau cel puțin erai luat în evidența securității dacă aveai mașină de scris. Penare de plastic/lemn se mai găsesc prin târguri sau pe net, chiar sticle de lapte, sifoane, stilouri, telefoane sau fel și fel de ambalaje, insigne, uniforme. Eu îmi propun să postez și alte materiale pe care le am cum ar fi surprize din gumă de mestecat, planșe care se găseau în școli și grădinițe (sunt serii întregi de planșe care spun o poveste de exemplu). Din câte văd ai 32 de ani și ai prins doar 4 ani de comunism, eu sunt mai mare cu 9 ani și am prins și cozile la alimente și adunările pe stadionul 23 August în cinstea „celui mai iubit fiu al poporului” sau a altor sărbători. Atunci stiloul chinezesc cu peniță de aur era ca și ultimul tip de smartphone din zilele noastre. Atunci ne mândream cu acel stilou, acum copii scriu doar pe smartphone. Eu mai am 2 tablițe fermecate, pe una puteai să scrii cu un bețișor de plastic, apoi se putea șterge prin culisarea unei bande de tablă în sus sau în jos, iar pe cealalta se putea desena prin 2 butoane pe care le roteai cum vroiai, apoi se ștergea prin scuturarea cu fața în jos a tăbliței pentru a se reface stratul lucios de pe fața scrisă. Le voi posta pe blogul meu în curând.
Celălalt blog al meu are linkul următor:
https://arheologiacopilariei.wordpress.com/2017/05/03/rin-tin-tin-superman-spiderman-si-alte-surprize/
Al treilea blog pe care l-am deschis în 2015 are profil sportiv dar cu materiale tot din Epoca de Aur, în cea mai mare parte, de exemplu Jocurile Olimpice.
Wow, ce tare. Nu-mi pot imagina cum arata tăblița aia. O sa te urmăresc 🙂
Mulțumesc pentru linkuri
Oo da! Ce mai imi placea si mie penarul! Stiloul il mai am si acum si mi-e tare drag sa scriu cu el, scriu mai frumos, mai atent cand il folosesc 🙂
Cu indigo copiam desene din carti 🙂
Tare mult mi-ar placea sa mai gasesc si eu un abecedar de pe atunci!
Da, și eu copiam desenele și Dupa aia le tăiam și le coloram
Am adus niște cărți de la mama ca sa le citesc cu copiii. Toate desenele aveau contur cu creionul. V nu înțelegea de ce… :))
Tin minte ca si mie imi placea sa mananc lipiciul ala! Il ascundea mama in biblioteca, dupa un raft de carti, trebuia sa suprapuneam doua scaune sa ajung la el!
Oare ce conținea de era atât de delicios? :))
Nu stiu ce ingrediente avea, dar cu siguranta mai putine decat unele alimente din zilele noastre :)))
Ha ha, chiar :))