Ei… Și dacă în articolul anterior am vorbit despre haine și bijuterii, în articolul acesta am zis că e cazul să vă invit un pic să reflectați la felul în care vă tratați cel mai mare organ al corpului: pielea.
Nu sunt medic dermatolog, nici vreo expertă în ceea ce copiii din ziua de ani denumesc ”skin care” (Ema și Filip își fac frecvent skin care, adică își pun plasturi și măști pe față și se simt foarte bine cu ei). Însă sunt expertă în emoții și în relația cu sinele, așa că din perspectiva asta o să scriu.
Să ai grijă de pielea ta mi se pare un lucru foarte important. Dacă ne gândim la bebeluși și la cum au ei nevoie de atingere pe pielicica lor pufoasă ca să crească și să se dezvolte sănătos, ne putem da seama că a ne îngriji pielea e ceva esențial pentru noi, ca… mamifere. Am vrut să spun ”oameni”, însă nu doar oamenii au nevoie de ”skin care” ca să fie echilibrați (fizic și psihic).
Și alte specii de mamifere pun îngrijirea pielii în capul listei de priorități. În comunitățile lor, a-ți îngriji reciproc pielea este chiar un fel de socializare. În engleză există și un termen pentru asta: îi zice ”social grooming”. Maimuțe de diferite tipuri își organizează acest social grooming în funcție de ierarhiile grupului și viceversa. Își fac skin care una alteia, ca semn de apreciere, de comunicare, ca soi de relaționare și tranzacționare a puterii.
Dacă stăm să ne gândim, și oamenii fac asta. De ce mergem (dacă mergem) la tot felul de terapii ce țin de piele? PRP, Dermapen și cine știe ce mai există (recunosc, aici nu-s expertă deloc, dar găsiți descrierile în linkuri)? Ca să ne păstrăm aspectul tânăr al tenului. De ce facem asta? Pentru că a fi tânăr este echivalent cu a fi puternic. Atunci când par mai tânără, dau impresia de mai multă vitalitate, de capacități mai mare de reproducție, iar un bărbat care pare mai tânăr arată că are mai multă forță pentru a-și păstra locul ierarhic, sau pentru a crește.
Bineînțeles că nu mă refer la viața noastră pragmatică. La birou, în corporație, nu stau să mă lupt fizic pentru o poziție superioară. Iar ca femeie, mai am și alte scopuri în viață, nu doar reproducția. Însă, specia umană există de aproximativ 40000 de ani, iar noi trăim viețile noastre moderne de cam… 200 de ani. 38800 de ani am avut nevoie de niște abilități care nu pot dispărea în totalitate în 200 de ani de relativ confort și, în niciun caz, în 20 de ani de politically correctness (sau ceva tangențial).
Deci, e înscris în structura noastră internă că vrem să arătăm mai tineri. Așa că avem grijă de tenul nostru, asta dacă avem nevoile de bază împlinite și prioritatea vieții noastre nu mai e supraviețuirea, ci creșterea (pe mult combătuta piramidă a lui Maslow, mă refer la treapta legată de autoactualizare sau un pic mai jos de ea)
Da, câteodată nevoia de a părea tânăr devine mai puternică decât realitatea imediată, iar atunci când nu există un sine stabil intern, persoana poate să rămână complet ancorată într-o fantezie și să-și piardă de tot contactul cu realitatea (cred că știți și voi câteva exemple de oameni care atât de tare și-au dorit să arate la 60 de ani ca la 20, încât acum sunt de nerecunoscut și par că nu mai exprimă nicio vârstă). Iar aceasta este o extremă.
Recunosc că mie îmi place să am grijă de pielea mea. Știu și că dacă n-o fac, mi se declanșează dermatita, rozaceea o ia pe câmpii și cine știe ce mai pățesc, însă nu doar de asta o fac. Ci pentru că e un mod în care mă onorez pe mine și mă apreciez. Seara, când îmi pun serul sau crema pe față, e momentul în care mă văd fizic. Îmi văd ridurile vechi și noi, observ în oglindă cum trece timpul și e un moment de recunoștință al meu cu mine însămi, că fiecare rid pe care îl am pe față a apărut pentru că am trăit. Și e al meu și e dovada faptului că au trecut ani peste mine, prin mine și alături de mine. Și-s recunoscătoare pentru asta.
Cu ce întrebare te las? Cu una simplă. Dacă-ți iei 5 minute să te analizezi în oglindă, ce vezi? Răspunde-ți cu sinceritate.