Parcă mă și tem să zic asta, că cine știe cum se întoarce, dar pare că totuși am încheiat-o de tot cu pandemia. Yuhuu… Au fost niște ani grei, ca în filmele despre viitor, pe care le vedeam la tv, dar am supraviețuit (la propriu) și, cel puțin în cazul meu, mi se pare că nu am reluat viața de unde o lăsasem. Ci că am crescut trecând prin experiența asta și, ca un erou care a trecut prin fel și fel de încercări, am dobândit skilluri noi, care să mă ajute mai departe în călătoria mea.
Trebuie să recunosc (sau nu trebuie, dar așa vreau eu) că mă așteptam ca omenirea să se transforme ca Prințesa Aurora, când își foloseau mătușile baghetele magice și îi colorau rochia când în roz, când în bleu, dar cred că eram eu doar naivă. Omenirea în sine nu s-a transformat în nimic diferit; suntem, în continuare, această masă de suflete care funcționează din inerție, fără prea multă atenție acordată detaliilor.
Dar pentru mine, pandemia a venit cu lecții. Și chiar vorbeam asta cu o clientă care a venit cu mască la cabinet, pentru o răceală care îi trecuse, dar nu de tot, cum pe unii dintre noi pandemia ne-a făcut mai atenți la astfel de lucruri mici. Țin minte cum pe vremuri mergeam răcită la birou, iar asta nu era nicicum nici un motiv de stat acasă, iar mască pe față nu purtau decât chirurgii, deci nu exista așa ceva. Când, într-un sezon de gripă mai serioasă (înainte de 2019), m-am prezentat la grupul de terapie cu mască pe față, m-am simțit ultima ciudată, și până la urmă am renunțat la ea, pentru că eram confuzi toți. Un an mai târziu, nu ne mai știam trăsăturile fețelor de la ochi în jos…
Însă gata. Cred că a trecut și cred că nu se mai întoarce și cred că, deși în mare nu am schimbat multe, ca grup de oameni, eu – individual – mi-am luat multe lecții din perioada asta. Cele mai importante 3 dintre ele sunt:
Timpul e important
Prima – și cea mai importantă pentru mine: Respectul față de timpul meu. Am mai scris despre asta, însă în pandemie mi-a devenit clar cât timp iroseam absolut gratuit, în fiecare zi din viața mea, pentru că funcționam din inerțle. Locuiesc în afara orașului, însă cabinetul îl aveam în centru. Mult timp copiii au mers la o grădiniță la 17 km de aici (17 km cât îi duceam dimineața, 17 km cât mă întorceam de acolo, 17 km să mă duc să îi iau, 17 km să revenim acasă…).
Când eram mică locuiam în Drumul Taberei, însă mergeam la grădiniță în Dorobanți și apoi la școală în Piața Romană. Da, din clasa întâi până în clasa a douăsprezecea, așa îmi era traseul. Apoi, prima facultate mi-a fost în Colentina, iar eu trăiam tot în Drumul Taberei. Biroul în Pipera, eu trăiam tot în Drumul Taberei.
Apoi m-am mutat în Colentina, ca să fiu mai aproape de birou, apoi în afara orașului, dar tot în zona de Nord. Dar am început iar cu drumuri lungi. Grădinița din Mogoșoaia. Facultatea din Tineretului. Biroul din Piața Victoriei.
În pandemie am spus stop. Școala copiilor e la 1 km de biroul meu, care e la 15 minute de casă (atunci când nu e trafic). Și pentru că traficul devine din ce în ce mai enervant, îmi doresc ca anul viitor să ne mutăm și mai aproape de școală și cabinetul meu, ca să pot renunța la mașină. Mersul în București nu mai e o activitate zilnică, pentru că am înțeles că nu mai locuiesc în București. Comand mai mult decât cumpăr din magazine fizice. Înainte să se scumpească toate, comandam o dată pe săptămână de la Freshful. Acum au deschis un Lidl aproape de casă și facem de acolo cumpărăturile săptămânale. Nu mai sunt dispusă să pierd ore în șir în trafic, ore care până la finalul vieții mele se vor fi transformat în luni întregi in viața mea prețioasă, petrecute în trafic.
Ce mănânc e important
Ce mănânc e important, însă e important și cu cine sau cum o fac. Pe vremea când eram închiși în case și toată lumea făcea o ”tele-ceva” (teleșcoală, telemuncă), un lucru îmi plăcea tare mult: că reușeam să ne sincronizăm să mâncăm împreună de prânz. Găteam și puneam frumos masa afară, ne așezam toți și petreceam acea jumătate de oră împreună, în mijlocul zilei. Da, în mijlocul zilei. Cu față de masă și tacămuri asortate, poate și cu câte o lumânare pe mijlocul mesei. Și reușeam să gătesc zilnic, pentru că lucram un pic mai puțin.
Mâncam variat și sănătos și împreună. Știu că acum mulți ani am mâncat o vreme după principiile dietei Rina. Tare bine mi-a prins, pentru că respectând în fiecare zi câte ceva diferit, mâncam foarte variat. Așa mi-am dat seama, încetul cu încetul, ce mâncăruri nu-mi fac bine (după ziua de carbs nu mă simțeam niciodată OK, așa că n-am mai mâncat ziua de carbs) și că nu-mi plăcea ziua de mâncat frunze fără nimic, așa că am renunțat la ea, pentru că… de ce să mănânci ceva care nu-ți face bine sau care nu-ți place, nu? Viața e prea scurtă.
Am mai observat că acest ”împreună” înlocuia mâncatul emoțional, care apărea atunci când mă simțeam singură și nu-mi dădeam seama că-mi place de mine. Am observat multe și am și schimbat multe. Am învățat despre substanțe noi de care are nevoie sistemul nostru imunitar (Quercetina cred că a fost vedeta pandemiei), am învățat despre alimente sănătoase care îmi plac, dar nici nu știam, am învățat cât de important e să avem zilnic câte o porție de legume verzi și cum, după o vreme de consumat în fiecare dimineața un smoothie verde (care mai e și delicios), m-am transformat dintr-un magnet de virusuri într-o persoană care îngrijește copilul care îi tușește în gură, dar nu ia răceala…
Oamenii sunt importanți
Tot în pandemie mi-am dat seama cât de important e pentru mine să mă înconjor de oameni care au valori asemănătoare mie. Dacă până atunci reușeam să fiu extrem de flexibilă în a face loc în relație unor valori (mai ales impuse) cu care nu mă simțeam confortabil, în pandemie asta n-a mai fost posibil. Și nici n-am mai vrut. N-am mai vrut să mă fac eu mică și tăcută, ca să las spațiu acelor valori și principii de viață. Ce principii? Păi respectul față de celălalt vs. egocentrismul. Asta în primul rând. Raportul față de locusul intern/extern. Interdependența vs. individualitatea toxică.
Mă bucur că pot spune că s-a încheiat și mă bucur și că pot spune că am învățat ceva din tot ce am trăit. Să trăiești fără să înveți din ceea ce trăiești mi se pare foarte trist. O risipă de timp și de sine.