Am decis de anul acesta să scoatem copiii mai des la efort fizic în natură. Să facem mai des drumeții prin pădure și pe munte, să alegem trasee mai lungi sau mai grele. Mi se pare că le trebuie asta și, ca s-o zic pe-aia dreaptă, îmi trebuie și mie.
Eu am nevoie să ies din mediul agitat al orașului, să-mi iau mintea de la emailuri și muncă și îmi e mult mai ușor să fac asta dacă sunt departe de graba orașului. Atunci când ieșim în natură, uit de toate astea. Uit că am coșul plin de rufe, uit că luni trebuie să-mi fac facturile pe luna anterioară, uit de planuri de tratament, uit de dinamica clienților mei, pe care îi țin tot timpul în mintea mea și reușesc să mă conectez la mine. Mă ajută mirosul și culorile, lipsa sunetelor de oraș, efortul pe care îl depun, priveliștea și micile surprize ascunse prin copaci și pe sub frunze: ba o insectă interesantă, ba o ciupercă ieșită din comun, ba o floare, ba o piatră.
Și pe copii îi ajută din toate motivele de mai sus (doar că ei au alte griji în loc de planuri de tratament și procesele clienților) și îi mai ajută și să învețe să tolereze efortul și frustrarea. În traseele de pe munte se văd foarte clar procesele intrapsihice ale copiilor. Acolo unde apar provocări și dificultăți apar și mecanismele lor interne de a le face față. Și cele sănătoase, și cele mai puțin de ajutor. De exemplu, să caute vinovați, sau să se oprească înainte să-și termine traseul cu 10 minute.
Observ ce se întâmplă și pentru că și mie îmi e mai ușor să fiu conectată cu ei și cu mine, reușesc să le adresez mai bine decât stând în trafic în mașină. Da, l-am confruntat jucăuș pe Filip când a început să dea vina pe mine pentru că i s-a întâmplat cine știe ce. Și nu, nu am lăsat-o pe Ema să se oprească atunci când mai avea 5 minute de urcat până în vârf.
Și-apoi am explorat cu amândoi cum se simt atunci când reușesc. Atunci când unul reușește să-și asume responsabilitatea pentru el și se simte puternic și-atunci când cealaltă mai depune un pic de efort și reușește tot ce și-a propus și e mândră de ea.
Ieșiți cu copiii în natură și conectați-vă cu ei.
Sunt studii întregi care ne spun cât de diferit reacționează creierul nostru atunci când suntem înconjurați de copaci și iarbă și nu de case și mașini. Sunt studii întregi care ne spun că acest contact cu natura e o măsură de Prevenție extraordinară împotriva depresiei sau o componentă importantă în tratarea ei.
Copiii răspund diferit în mijlocul naturii și noi la fel. Îmbrăcați-vă și încălțați-vă corespunzător (eu una am investit în niște ghete comode pentru problema mea cu nevromul Morton, care mă împiedica să fac trasee mai lungi și acum am pus ochii și pe o geacă northfinder, care să țină de tot ce e nevoie toamna la munte) și aveți grijă de voi. Respectați recomandările salvamontiștilor și nu vă puneți în pericol, ci bucurați-vă de natură împreună.
Vă las aici și o serie de metode de prevenirea accidentelor, ca să fiți pregătiți.