Pe măsură ce trec anii, mă observ că devin și eu din ce în ce mai atentă la impactul pe care îl am eu asupra mediului. Fac parte din generația care a crescut cu ”Captain Planet” la televizor, însă desenul animat era doar o formă, fără fond. Discuțiile despre mediu și reciclare erau aproape inexistente în spațiul în care eu am crescut, deși risipă era mult mai puțină pe vremea aia. Dar nu din considerente de respect față de planetă, ci pentru că așa ne era viața.
Nu cumpăram în fiecare zi câte o pungă de plastic împreună cu sticlele de plastic de apă de la magazin, pentru că n-avea rost să dăm banii pe ea. Plecam cu punga în buzunar, iar apă îmbuteliată cumpăram doar dacă era minerală și la sticlă din sticlă.
Gunoiul nu-l puneam în pungi de plastic, cu atât mai mult cu cât era aproape exclusiv menajer, ci îl duceam cu găleata la ghenă. Orice doză de aluminiu sau cutie de plastic de înghețată se păstra, și se folosea ulterior în casă pentru depozitare.
Risipă de mâncare nu făceam, pentru că aveam respect față de timpul mamei, care petrecea o zi de weekend gătind pentru toată săptămâna. Aveam o supă și un fel de mâncare și nimic nu ajungea la gunoi.
Nu mergeam câte un om în mașină, ci foloseam autobuze și tramvaie și aveam o mașină/familie, dacă o aveam. Și dacă o aveam, probabil că petrecea mult timp parcată în fața blocului. . Iar aranjamentul vieții noastre, în care eu trebuia să stau 30 de minute în autobuz ca să ajung la școală, era cu totul ieșit din comun. Toți copiii pe care îi știam, învățau la școala de lângă casă, ceea ce însemna că nici nu pierdeau timp pe drum și nici nu poluau ca să ajungă la școală.
Apoi nici jucării nu aveam cu nemiluita. Eu aveam o cutie mare, plină, însă păream să fiu, mai degrabă, excepția. În rest, copiii nu aveau multe jucării, sau erau moștenite de la frați mai mari, veri sau chiar părinți. Atenție, vorbim de o generație născută în ’85 sau chiar înainte. Nu exista să fie săptămâna și jucăria, iar acum, de multe ori ambalajul jucăriilor conține la fel de multe resurse ca jucăria în sine. Pe vremea aia și asta era diferit.
În fine, ce voiam să zic este că nu am crescut într-o societate care punea protecția mediului pe primul loc (poate nici pe al cincilea), însă un echilibru exista din faptul că … aveam mai puține.
Trecerea către a fi atentă la impactul pe care eu îl am asupra naturii a venit din călătorii.
La început au fost călătoriile mele în alte țări, mai cu seamă în spațiul germanofil. Am avut întotdeauna joburi care să fie conectate cu spațiile vorbitoare de limbă germană, iar atunci când trebuia să călătoresc în scop de serviciu, ajungeam la Viena, la Zürich, la Berna… În țări și orașe unde deja de mult timp sticlele de plastic nu mai ajungeau la același tomberon cu cojile de cartofi.
Îmi amintesc în prima mea vizită la Berlin cum m-am trezit în mână cu un ambalaj de bomboane care nu îmi era clar dacă era hârtie sau plastic, așa că l-am ținut în buzunar până la întoarcere, în ideea că îl arunc la gunoi în România, unde e mai simplu. Da, am bătut tot orașul și jumătate de Europa cu ambalajul în buzunar, care a ajuns la ghena din Drumul Taberei. Halal patrioată…
În aceste călătorii am făcut partea de acumulare de informație: cum se face să poluezi mai puțin? Arunci gunoiul separat, mergi cu autobuzul sau cu bicicleta, nu faci mai cald în casă decât e nevoie (asta îmi plăcea, pentru că nu sunt mare amatoare de căldură), stingi lumina atunci când ieși din cameră, ești cumpătat cu cumpărăturile, ai în geantă sacoșa de cumpărături.
Apoi a urmat a doua călătorie: cea a maternității. Unde am învățat, împreună cu copiii mei, cum să implementăm și noi, în viața noastră, aspectele pe care doar le văzusem la alții. Cu unele lucruri a fost mai ușor (de exemplu n-a fost mare lucru să avem recipiente de gunoi diferite pentru diferite tipuri de gunoi și nici să ne spălăm pe dinți cu apa închisă), iar cu altele a fost mai greu. Mai greu a fost cu risipa alimentară, mai greu a fost să fac în așa fel încât să nu mai cumpăr alimente ambalate în atât de mult plastic, etc.
Și cel mai greu e cu mașina. Locuim în afara orașului și nu avem cum să ajungem la școala copiilor fără mașină. Iar drumul meu până la birou depinde de două autobuze care vin la jumătate de oră. În punctul în care suntem, nu văd cum să renunț la mașină. Râdeam cu o prietenă să investim într-un Mercedes Vito (de vânzare pe platforme din astea de mașini second hand) și să-l transformăm în autobuz pentru noi și alți oameni care trebuie să ajungă în aceeași zonă. Dar e prea complicat logistic…
Ce am făcut, a fost să nu alegem o școală la care să ajungem bătând orașul în două și nici biroul meu să nu mai fie atât de departe cum era.
Pasul următor ar fi, în viziunea mea, să ne mutăm și mai aproape de școală și birou, așa încât să putem merge pe jos. Și să rămânem cu o singură mașină, eventual cu una mică, electrică (un smart forfour), deși V. zice că dacă e una singură, musai să fie mai mare și hibridă)
Vă las acum și vă salut din cabinetul meu în care nu am aprins luminile, deși e devreme și destul de întuneric și unde mi-am mai pus o pătură pe mine și niște șosete în picioare.