În fiecare toamnă, înainte să înceapă școala, așa o melancolie mă apucă, de nu vă pot descrie. Și observ că nu e doar cazul meu, ci că începutul lui septembrie trezește o melancolie generalizată, mai ales atunci când ajungi să ai copii și trebuie să-i pregătești pentru școală.
Îmi aduc aminte cum mergeam cu părinții după rechizite și cumpăram teancuri și teancuri de caiete dictando și de matematică, de biologie și de geografie, de muzică, bloc de desen, coperți pentru ele, penar, creioane și carioci, acuarele și pensule, etichete, stilou, cerneală, ghiozdan… Și toate erau noi, iar caietele miroseau a frunze. Și le puneam teancuri pe birou, care se umplea. Dulapul în care le țineam fusese golit în prealabil de caietele de anul anterior și aștepta, bine șters de praf, să primească noile rechizite. Urma să-mi scrie tata etichetele (avea un scris de zici că folosea șablon) și întâi mama și apoi eu, să le liniem. Nu, pentru cititorii care s-au născut mai târziu, în ’92 ori nu erau caiete preliniate pe margine, ori dacă erau, erau prea scumpe, așa că le luam simple și trăgeam noi liniile. Două erau, paralele, cu un milimetru între ele.
Stilourile erau unele chinezești, cu penița puțin ascunsă. Hero. Foarte proaste, curgeau în penar și pe mâini, se strica penița ușor și erau îngrozitoare, dar stilourile astea m-au învățat să scriu. Duminică seara trebuia să verific dacă mai era cerneală în rezervor, și să-l umplu. Acțiunea era extrem de mozolitoare. Îmi amintesc și acum sugativele și hârtia igienică pe care le foloseam ca să-l șterg. Știți care e culmea? Că anul trecut am găsit să comand un astfel de stilou și l-am adăugat la colecția mea, în onoarea amintirilor din copilărie (da, am o colecție de stilouri: de la stilou chinezesc Hero, la stilouri Schneider, până la stilouri din categoria de lux, din materiale prețioase sau gravate; scrisul de mână e viciul meu)
Acum îi pregătesc pe copiii mei de școală, dar nu mai e nevoie de atât de multe cumpărături. Plătim la școală o taxă de rechizite, așa că nu mai cumpărăm nici caiete și nici creioane. Toți copiii au aceleași carioci, în aceleași borcane, aceleași caiete preliniate, a căror etichetă e scrisă de învățătoare sau de copil. Dulapul cu rechizite nu mai e acasă, ci la școală, pentru că acasă n-ar avea ce să caute. Copiii nu aduc de la școală caiete, nu aduc nici teme, decât rar spre foarte rar. Odată ce ies pe poarta școlii, rolul lor de școlar rămâne acolo și vine acasă copilul liber.
Cu toate că (sau poate tocmai pentru că) există uniformizarea asta, copiii caută să-și găsească și instrumente unice, speciale, diferite. Carioci cu sclipici, creioane care miros a fructe, stilouri anume sau câte un penar specific.
Și hai să vă arăt și vouă ce simpatic am găsit astăzi; un penar care se transformă în suport de creioane, astfel încât nu mai e nevoie să scoată copilul tot ce are ca să dea de creionul ăla galben de care are nevoie ca să coloreze acum un soare. Dacă tragi de el în sus, să-l extinzi, îi poți închide fermoarul, iar când vrei să-l ții pe masă, ca pe un suport, în faci mai micuț.
Voi ce minunății ați mai descoperit?
