Ilinca mi-a scris într-o zi pe instagram despre ceva ce trăia. În spațiul virtual, dar atât de real, al facebookului, ea își spusese povestea, iar oamenii răspunseseră. Era copleșită de bulgărele care se născuse dintr-o destăinuire, din curajul ei de a împărtăși ceea ce multe mame trăiesc în umbră și în tăcere. Era copleșită de numărul de mame care se deschideau și ele, spunând: ”da, și eu am trecut sau trec prin depresie post-partum”.
Vă las mai jos povestea ei. Cu o parte din ea atât de bine mă identific și eu, pentru că depresia e acolo să muște bucăți din oricine și oricând.
Recent, am aflat ca o fosta colega s-a sinucis. Tanara, cu o fata preadolescenta. Depresie. A lasat un mesaj pe fb fix inainte sa o faca. Am citit si recitit, cu lacrimi siroaie pe obraji. Nu cred ca ar ramane cineva “mut” la citirea ei, doar ca la mine a fost mai mult de atat. O mare parte din ce a scris femeia asta acolo, din suferintele si trairile ei le-am simtit. Am fost acolo. La marginea prapastiei, gata gata sa sar…Cred de asemenea, ca unii care au citit s-au gandit. Ia uite “nebuna”, cum sa faci asta? Cum sa lasi copilul ala singur?
Am hotarat sa scriu acum despre experienta mea. Dupa aproape 2 ani jumatate de cand am avut episodul acut. De ce? Pentru sufletul meu, pentru mintea mea, pentru fetele mele si pentru voi. La voi imi doresc sa ajunga povestea mea. Voi care suferiti in tacere, voi care va simtiti “gatuiti” de anxietate, obositi pana in maduva oaselor, voi care nu vedeti decat un hau imens din care simtiti ca nu mai puteti iesi, frica, intuneric, tristete, voi care nu mai simtiti nimic, voi care nu puteti sa va ridicati din pat, sau sa va spalati pe dinti sau sa va faceti un dus, voi care sunteti atat de obositi incat ati vrea sa se termine odata, care credeti ca nu mai e nimic de facut, care credeti ca nu exista solutie, ca asa va fi mereu, voi care aveti impresia ca asa a fost mereu, ca s-a terminat, voua care vi se pare ca sunteti o povara, voi pe care nu va mai bucura nimic, cu greu reusiti sa schitati un zambet, asa, “de ochii lumii”, voi, care, aparent, pareti din afara fericiti, din poze, colegii ar zice “era un tip mereu glumet, vesel”, dar care va luptati zilnic cu demonii interiori, voi care simtiti ca nu sunteti niciodata suficienti, care oricat v-ati stradui parca nimic nu iese si nimeni nu vede, voi care va simtiti atat de singuri si poate chiar sunteti inconjurati de oameni, dar singuratatea mereu castiga, voi care simtiti ca nu sunteti sau nu ati fost iubiti niciodata…
Am 34 de ani. As zice ca sunt o fire mai sensibila, mereu am fost asa. Emotiva, fragila. Sunt nascuta in Piatra Neamt. Am trait pana in clasa a 8-a acolo, apoi din liceu am locuit in Bucuresti. Parintii mei, cu cele mai bune intentii au hoatart sa ne mutam in Bucurest. Terminam clasa a 8-a. Am intrat la Sava. Clasa de filologie. 30 de fete si 1 baiat.
Tin minte foarte bine prima zi cand am fost la liceu. In Piatra aveam vreo 3 autobuze maxim. Aici cred ca sunt zeci. Aveam o hartie in mana cu numerele autobuzelor care ma duceau la statia de langa Cismigiu. Ma uitam pe hartie, ma uitam pe ce venea….
La inceput, ma simteam groaznic. Mi se parea ca toata lumea se uita urat la mine, imi era asa dor de prietenii mei. Daca ar fi fost dupa mine, eu nu as fi plecat. Ma simteam foarte singura. Accentul ma dadea de gol si mi se parea ca rad fetele de cum vorbesc. O luna de zile in fiecare dimineata am vomitat. Parintii mei, speriati, m-au dus la tot felul de medici sa vada ce am. Diagnostic: bila lenesa. Incet, incet, fiind o fire extrem de prietenoasa am ajuns sa nu mai vreau sa plec din Buc nici in vacante si crizele “de bila” s-au oprit. Abia peste ani buni aveam sa realizez ca de fapt atunci au inceput atacurile mele de panica.
In liceu am facut un efect advers de la un medicament banal, nu intru in detalii. Va spun doar ca eram singura acasa, mi-a fost ft rau, la spital la urgente mi-au zis “daca mai stateai putin acasa puteai sa mori”. Sa mor….
Liceu, facultate, master….Anxietatile au crescut, din diverse, nimic special. O mare perioada nu am putut nici sa stau singura in casa din cauza episodului cu pastila minune. Adica aveam prieteni, ma distram, eram intr-o relatie stabila, aveam un job ok. Dar totusi, mereu cand aveam o problema imi era rau, vomitam, ma simteam sfasiata, trista de multe ori, imi era frica de boala, de moarte, mereu ingrijorata…
Mergeam la terapie la un psihiatru, am luat o scurta perioada si pastile. Doar ca sa inteleg ca totul e de la cap. Si nu am o boala grava nedescoperita inca. Am facut terapie multi ani, peste 10 cred. Stiu ca si ea ma citeste, si nu i-am zis asta in fata, nu am apucat, dar acum realizez ca eram dependenta de ea. Imi era draga, mereu plecam de la ea lamurita, linistita, dar mereu reveneam. Am facut pauze, chiar si de ani, dar iar reveneam. Cu ajutorul ei am luat decizia de a iesi dintr-o relatie de 9 ani care la momentul respectiv nu mai era ce aveam nevoie. Eram ok, stiam teoria, ce e un atac de panica, ca sunt anxioasa, ca se poate trai cu asta, dar nu ma vindecam. Se pare ca nu era momentul…
Il cunosc pe M, ma mut la el dupa o saptamana, ma simt de parca il cunosc din totdeauna. Am una dintre cele mai frumoase perioade de pana atunci din viata mea. Ne casatorim cu gandul ca vrem un copil. Se lasa asteptat, incep sa se intensifice anxietatile mele. Dupa 2 ani si diverse probleme testul pozitiv. Eram in al 9-lea cer. In sfarsit, toate visele alea clasice (probabil impuse de societate inca din copilarie, inconstient) mi se indeplineau. Visam sa fiu in prenatal, sa ma plimb pe strazi ziua in timpul saptamanii (cand aveai job de corporatie pre pandemie nu aveai luxul asta), sa citesc, sa ma uit la seriale. Sa ies cu prietene care deja erau cu bebelusi, sa merg cu bebe in sistem peste tot, sa calatorim, practic viata noastra sa nu se modifice decat asa, vreo 10% 😂😂😂😂. Amuzant, nu? Mamele stiu ce zic. Uite ca acum nu imi amintesc exact, dar cred ca la 7 saptamani, sau oare 5 am aflat ca nu e un bebe, sunt doi. Ce??? Doi??? Cum adica doi?? Eh, lasa, era ecograful vechi. Doctorul tampit. Mai merg la altcineva. Nu…tot doi.
In adancul meu stiam ca vreau doi copii. O prietena mi-a zis de curand ca in liceu am glumit spunand ca eu o sa fac gemeni sau ca vreau gemeni (nu imi mai aminteam; ai grija ce iti doresti, nu?). Cand eram mica intrebam daca faptul ca sunt in zodia gemeni inseamna ca am o sora geamana? Eu adult mi-as fi dorit pe cineva apropiat ca un frate. Dar M voia unul, si pe urma mai vedem daca, spre nu. Dar nu doi copii odata. Ce presupune sa ai doi copii odata? Pai eu tre sa nasc natural! Stai, cum ii alaptez? Cum ii port? Cum calatorim? Cum ma deplasez pe distante mai mari? Nu stiu pe nimeni cu gemeni. Ce inseamna asta? Ce presupune? Eu eram pregatita pt un copil. Nu vreau doi. Stai, ce??? Eu care plangeam de fiecare data cand realizam ca nu sunt insarcinata, ma plang ca am ramas insarcinata cu gemeni? Ce om sunt eu? Nu am voie sa am gandurile astea!!! Hai sa le dau “in spate”. Sa va mai zic ca M avea un fel de fobie de gemeni? Aia identici. Cum sunt unii oameni cu fobie de clovni. Asa el cu gemenii. Cum naiba il anunt? Hai ca poate nu sunt identici totusi. Care sa fie sansele? 😅
Sarcina cu probleme, risc, de la inceput. Chist de 6 cm pe un ovar cu risc sa se sparga. Prima vacanta anulata cand erau cat o bobita de orez fetele. Aveam zbor si cazare. Dar nu am vrut sa imi asum niciun risc extra. Mereu auzeam: aaa. Sarcina gemelara. Risc de nastere prematura, sa se consume gemenii unul pe celalalt (da, exista asa ceva), sa pierzi sarcina, sa sa sa sa. Totul era hazard. Va dati seama pe fondul meu nerezolvat ce au insemnat toate astea, nu? Eram efectiv un pachet de frici. In saptamana 20-22 de sarcina, in dorinta de a avea o sarcina “normala” ca toate celelate prietene si mame din jur, am facut un traseu usor la munte. Dupa asta au inceput contractiile dese. Cand a auzit medicul ce am facut cred ca a vrut sa ma bata 🙃. Cum doamna cu gemeni in 20 de sapt sa mergeti pe munte? Complicatii, risc de nastere prematura, gata, la pat. Ce? Stai! Cum? Unde e libertatea mea de miscare?? Unde sunt plimbarile alea lungi in parc si intalnirile cu prietene?
Am stat la pat cam din sapt 22 pana in 38 de sapt si 5 zile. Atat m-a lasat medicul. Cu pastile care nu se gaseau pe piata, injectii, contractii zilnic. Imi zisese in sapt 38 ca trebuie sa aleg o zi sapt viitoare sa nasc. Ca deja devine riscant. Oricum am tinut “destul” sarcina, fetele sunt mari. Visam sa nasc natural…multe visam eu. Cat am stat acasa m-am documentat mult. Am citit, am intrat pe grupuri de mame de gemeni, stiam tot ce trebuie sa faci. Mamele de acolo ziceau ca alapteaza, ca e ok, se descurca. Unele chiar si cu mai multi copii. Si fara sot. Daca ele pot, eu cum sa nu pot??
Pe 24 iulie am nascut prin cezariana doua fete de 3 si 2,9 kg. Mi se pareau minuscule, desi sunt multe nasteri singulare cu copii de 3 kg sau mai mici. Toata sarcina am fost inundata de frica, ca pierd sarcina, ca nasc prematur. Dupa ce am nascut a inceput cosmarul. Am avut cele mai urate dureri din viata mea. Toate femeile din jur se ridicau si mergeau ca niste flori. Eu aveam nevoie de ajutor sa fac orice si ma tineam de toti peretii. Dureri de la operatie, de sani, de cap. Plans. Atat de mult plans. Alaptarea pentru mine a fost un mare chin. Visam enorm sa fac asta. Am luptat ca niciodata sa ajung sa alaptez in tandem. Dar era “prea tarziu”. Deja nu mai eram eu acolo. Ma uitam la capetele alea micute care se hraneau amandoua odata de la sanii mei. Ma durea carnea pe mine. Eram atat de obosita…
Toata ziua ma mulgeam, alaptam, schimbam copii si ma chinuiam sa le adorm. Stateam mult in pat, in liniste, fara telefon, cu ele la san sa doarma. In timpul asta incercam sa gasesc ajutor ca M a stat doar o luna acasa dupa nastere, ca mai orice partener ca asa e legea. Ce ajutor? Eram disperata, terorizata efectiv. Dadeam numai peste femei neserioase, nu reuseam sa imi fac timp sa ma vad cu ele, ori nu veneau, oribil.
Primele 3 luni nu imi dau seama cum au trecut. Incepusera sa aiba un program cat de cat. Mai ales noaptea. Ne trezeam de vreo 3 ori. Amandoi. Ca nu aveam cum sa le mufez singura. Iar M ziua mergea la serviciu. Plangeau atat de mult, doamne, parea ca doar dorm si plang. Nu mai suportam plansul ala. De ce? Sunt sigur bolnave. De ce sa planga atat de mult? Va rog, liniste!!! Vreau liniste!! Vreau sa dorm, imi e atat de somn.
De la 3 luni s-a “stricat” ceva la motoare si somnul lor a devenit un lux. Se trezeau din ora in ora. Nu mai stiam cand e zi cand e noapte. Ma uitam in oglinda. La burta lasata de parca eram inca insarcinata in 5 luni, eram in rest slaba rupta, la sanii care deja incepusera sa se lase si care nu pareau ca ajuta copiii sa se linisteasca. Cine e femeia aia? Si ce vrea de la mine? Unde e Ilinca? Unde e viata mea? De ce nu sunt fericita? De ce nu ma bucur deloc? Nu asta voiam? Auzeam mereu: gemeni? Vaaai. Cat de frumos, o binecuvantare! Ce bucurie! Sunteti norocoasa! Ati scapat din prima!
Imi bubuia capul. Ii uram pe toti care ziceau asta. Si ma simteam ultimul jeg de mama. Ce mama nu se bucura de copiii ei? Ce mama sunt eu? Vreau viata mea inapoi!!! Unde e viata mea?? Nu mai suport. Vreau sa se termine! De ce gandesc asa? Ce e in neregula cu mine?
Auzeam ca trece, ca e normal, sa mai ies, sa fac lucruri pt mine. Dar nu puteam. Cum sa ies? Pai si copiii? Daca vor lapte? Daca nu sunt eu? Pai eu stiu cum trebuie facut tot, nu, lasa, sunt aici in caz de ceva.
In vacanta de craciun -rev 2019. Nu am dormit 2 saptamani. Eram la capatul a orice. Copiii incepusera sa faca caca dubios, pe grupuri citisem despre asta, ah, e probabil sa fie alergici la lactoza (pt multa lume asta nu inseamna nimic, oricum, nu era un capat de lume). Pentru mine cred ca asta a fost “the broken cookie”. Asta ar fi insemnat sa renunt la lactate nush cat timp, mers cu copiii la teste samd. Eu care ajunsesem sa mananc doar dulce in picioare, pe fuga mereu. Eu care nu puteam sa planific absolut nimic, nimic… pentru ca fetele nu mai voiau sa manance in acelasi timp, le culcam pe rand, nu stiam cat si cand dorm. Nu voiam sa le trz pt ca doar asta imi doream. Sa doarma ca sa imi aud gandurile. Ma uitam la ele si imi doream doar sa doarma ca sa fie liniste. Sa taca odata! Asta plus o vizita la pediatru. Ma vede, vorbim un pic si zice: doamna, nu pareti prea bine, dormiti? Stiti ce? Eu zic ca ati alaptat destul, hai sa treceti pe lapte praf (aici toate mamele care alapteaza sau au alaptat stiu ca scrasniti din dinti si va ganditi cum ati fi strans-o de gat sau boscorodit-o). Ma simteam ca ultimul om.
Pai stai domne? Cum adica sa nu mai ai lapte? Nu exista asa ceva. Eu am citit 70 de carti despre alaptare si am fost la 5 cursuri. Nu exista sa nu mai ai lapte. E un mit asta. Alaptam, fetele urlau, de foame, eu…eram zombie. Nu mai plansesem de 2 sau 3 luni. Deloc. Nu mai puteam sa plang. Atentie!!! Asta este un semn de depresie. Ma pusese pe ganduri, dar cine mai are timp sa se gandeasca la asta?
O saptamana am chinuit copiii nestiind cum sa alaptez si sa dau completare lapte praf. Simteam ca dezamagesc in ultimul hal. Stiam ca daca dau lapte praf copiii nu or sa mai suga de la san si pierd lactatia. Pentru care ma chinuisem 2 luni zilnic. Cu dureri crunte, toate problemele de alaptare posibile, lacrimi muuulte. Ale mele mai ales. Nu concepeam asa ceva. Ma uitam la ele. Ma gandeam: oare eu le iubesc? Ma uitam la M. Pe el il iubesc? Ce e aia iubire?
Noaptea gandurile curgeau continuu. Frica, panica, intrebari. Dialoguri cu mine. Nu mai puteam adormi deloc. Nu mai puteam lua decizii simple. Imi era rusine de starea mea si de toate gandurile astea. De cei din jur. Simteam multa vina. Eram de vina pt tot. Nu mai aveam energie sa fac nimic, nici sa ma ridic din pat. Stateam in pat toata ziua. Dar nu dormeam. Ma miscam in reluare. Nu imi mai aducea absolut nimic bucurie. Nici ce inainte m-ar fi entuziasmat. Nu ma puteam bucura deloc de copii si simteam ca nu mai pot avea grija de ele, ca nu mai sunt conectata cu ele. Sincer, cred ca nici nu fusesem pana atunci. In fiecare zi saptamana aia m-am gandit hai ca pot, hai ridica-te din pat. Esti doar obosita. Nu e depresie. In capul meu o voce, undeva fooarte departe “ba da ba da. E depresie. Asta e depresie. Doar ai mai citit despre asta, stii care e treaba, care sunt semnele, fa ceva”. Nu puteam. Nu mai puteam. Nu ma mai puteam concentra. Ma gandeam. Doamne, uite si la mine. M are liber, am putea sta toti 4 si eu doar stau aici in pat. Imi aducea cate o fata sa o alaptez. Ma mutasem cu patul in sufragerie ca cica sa ma odihnesc. Auzeam cum se trezesc si plang fetele. Asta acum mi-am amintit. M era atat de obosit. Dormea langa ele si uneori nu se trezea. Auzeam eu din camera cealalta. Nu ma duceam sa le iau. Nu ma puteam ridica din pat. Nu mai puteam. Lasati-ma in pace!! Va rog. Lasati-ma! Noaptea imi imaginam deja demoni care nu ma lasau in pace. Era atat de multa galagie in capul meu. Taceti dracu odata din gura!!! Taci taci taci taci! Ilinca, acolo inauntru: Mica mica, se mai tinea cu un deget si striga: spune cuiva ce simti! Spune, nu sta asa. Te rog, spune!!
Vreau sa fug. Nu mai pot. Vreau sa se termine. Nu mai pot. Gata. Va rog. Nu ma mai chinuiti. Gataaa. O sa plec la metrou. Da, stiu ca asa e sigur. Rapid. Sar acolo si gata. De ce sa chinui pe toata lumea? Nu sunt buna de nimic. Sunt o povara. Nimeni nu are nevoie de o povara…dar nu spun nimanui.
Nu cred ca am mai zis nimanui exact ce voiam sa fac pana acum. Lacrimile imi curg pe fata…am scris deja mult, si am omis multe, nu pot expune tot din viata mea, va dati seama.
Ilinca, acolo, in corpul ala strain s-a agatat cu o ultima suflare de viata si a spus: mama, ajuta-ma. Nu sunt bine. Te rog, ajuta-ma.
Toate mamele o sa inteleaga ce urmeaza. Mama mea simtea ca e ceva in neregula cu mine. Nu stia cat de grav e. Daca mama mea nu ar fi actionat atunci, eu nu as mai fi fost. Asa ca, inca o data, vreau sa ii multumesc aici, oficial. Te iubesc mama. Nici nu imi dau seama cum ti-a fost cu mine cand eram mica, erai asa tanara. Eu la varsta ta cand ma aveai, eram cu capul in nori. Iti multumesc ca m-ai purtat, nascut, ti-ai jertfit corpul tanar pentru mine. Te vad, te aud, simt durerea mamelor din toata generatia noastra. Te iubesc.
Mama a venit o noapte sa doarma cu mine. Saraca se chinuia sa ramana treaza sa ma pazeasca. Cred ca atunci copilul Ilinca s-a activat in mine. Poate chiar el a cerut ajutor. Am avut puterea sa ii zic atat: ajuta-ma. Dar cumva sugrumat. Corpul meu voia sa reduca la tacere vocea aia. Ma luptam cu cei mai urati demoni.
Inauntru, stiam ca am depresie. Chiar stiam. Aveam una dintre vocile din cap care probabil era ratiunea. Si spunea: ilinca, pune pe hartie toate simtirile tale. Asta e clar depresie. Trebuie sa ceri ajutor. Vocea cea mai puternica venea: NU!!!!! Stii ce se intampla daca zici???? Iti dau PASTILE!!!!! Si stii ce fac pastilele? Opresc alaptarea. Da da. Alaptarea care e tot ce ai cu copiii tai. Nu asta auzi peste tot? Alaptarea e viata, asa te conectezi cu copilul, asa ii alini orice durere. Pai ce mama esti tu daca nu mai alaptezi? Pai cred ca nici nu te mai iubesc copiii fara lapte. Nu meriti sa fii iubita!! Indura acolo!!!! Taci! Taci! Taci!!
Poate pentru unii o sa para ciudat motivul pt care refuzam sa cer ajutor. Stiu ca muuulta, dar multa lume o sa ma inteleaga. Traim intr-o societate a extremelor in Romania. Alaptarea atunci mi se pare ca abia incepuse de cativa ani sa fie considerata importanta la noi. Dar era pusa pe un piedestal. Adica erau mamele care nu alaptau ca pur si simplu din start nu voiau sau nu puteau si incheiau subiectul ala si mamele care faceau asta pana in panzele albe, pt orice motiv, era sfant sa alaptezi si toata lumea trebuie sa alapteze si daca nu alaptezi, probabil ai fost “slaba” sau dezinformata sau neinteresata. Sau poate aia era bula mea. Desi ma consider o persoana extrem de organizata si imi place sa ma pregatesc pt orice din timp, sa ma documentez si sa invat tot ce e nou. Pe grupuri mamele cam dadeau cu tine de pamant daca spuneai ca nu alaptezi sau ai vrea sa nu mai alaptezi. Abia de un an, doi, mi se pare mai bine. Poate vedeam eu atunci doar partea negativa, sa imi spuneti daca ati simtit altfel. Si, ca sa intelegeti, eu m-am format apoi ca doula si educator prenatal. Sustin alaptarea si stiu cat e de importanta. Dar, mai stiu ca cea mai importanta e sanatatea psihica a mamei, desupra tuturor celorlalte aspecte.
Sa va spun ca mi se zicea: aaa, pai stii, fetele plang ca esti tu stresata. Te simt, iti dai seama. Daca ai fi mai linistita, ar fi si ele ok si totul s-ar rezolva. Copiii simt tot tot. Doamne, cata presiune simteam cu asta. De parca era acolo un buton pe care sa apas si gata, sunt zen. Vai, asta era. Va multumesc oameni buni, ce m-as fi facut fara voi. Va rog mult, inainte sa dati orice sfat, faceti un pas in spate, analizati putin, incercati sa va puneti in locul celuilalt, poate doar pentru 5 minute. S-ar putea sa aveti alta perspectiva. Nu trebuie sa ziceti neaparat ceva. Puteti sa spuneti doar: nu esti singur. Te vad, imi imaginez ca iti este greu, dar sunt aici.
Multi oameni au incercat sa ma ajute, multi prieteni. Stiu, vad acum, din luminis, multi au intins o mana, dar nu am reusit sa o ridic atunci. Va multumesc ca m-ati vazut, sa nu va blamati vreodata ca ati fi putut face mai mult. Sunt un om norocos. Am atatia oameni care ma iubesc in jur. Prieteni vechi si noi. Pentru mine oamenii sunt viata. Ma incarca de bucurie. Si va sunt recunoscatoare. Fiecare dintre voi, stiti voi care, a avut un rol in renasterea mea. Daca nu erati voi, nu ajungeam ce sunt acum.
Pe 7 ianuarie 2020 mama si prietena mea cea mai buna, C (de ziua ei), ma duceau la spital. Obreja. Spitalul de boli mentale. In dimineata aia venise multa lume la noi, era agitatie. Vedeam ca sunt ingrijorati cu totii. Imi doream doar sa fiu lasata in pace. Tata mi-a zis ca o sa fie bine, se rezolva. O sa imi dea acolo niste pastile si o sa ma trimita acasa. E un dezechilibru in creier doar. Se rezolva. Nu intelegeam nimic. Nu vreau la spital. Nu nu. Nu vreau pastile. Ce sa fac la spital. M mi-a zis: iti promit ca nu te lasa acolo, te vede cineva si pe urma iti da un tratament si te trimite acasa. O sa fie bine. M – stiu ca in momentul ala chiar credeai ce ai spus. Scriu acum langa tine in pat si plang infundat ca sa nu te trezesc. Stiu ca te-a durut tare cand ai vazut ca sunt inchisa acolo. Stiu ca la un moment dat te-am urat ca m-ai lasat acolo. Am inteles de ce ai facut-o. Si eu as face orice imi sta in putinta ca sa fii bine. Te iubesc si imi pare rau ca te-am lasat singur. Esti cel mai puternic om pe care il stiu, ai fost acolo si tata si mama. De cand s-au nascut fetele ai fost langa ele, cot la cot cu mine. Sunt cele mai norocoase copile. Niciodata sa nu crezi altfel. Esti cel mai bun tata de pe pamant. Si daca ar fi sa aleg din nou cu cine sa am copiii astia, tot cu tine i-as avea. Cand fetele sunt cu tine sunt cea mai impacata. Daca as pati maine ceva as sti ca ele or sa fie bine atata timp cat esti tu.
Multumesc C ca de ziua ta ai ales sa ma tii de mana cand imi era atat de frica si nu voiam sa plec de acasa. Sa iti pastrezi calmul. Sa stii ca nu am uitat nimic din ce am vorbit atunci in curtea spitalului. Si acum, lucida, ingeleg asa bine tot ce ai zis. Avem o istorie lunga, cumva am fost acolo una pentru cealalta cand am avut nevoie cel mai mult. La bine si la greu. Iti sunt vesnic recunoscatoare! Prietena mea C i-a luat pe M si pe fete acasa la ei, cu copiii si sotul ei. A avut grija de ei ca de familia ei. “E nevoie de un sat ca sa cresti un copil” a fost demonstrat atunci, 3 saptamani cat ei au stat impreuna. Fetele aveau aproape 6 luni.
La spital, ajunsesem la o faimoasa doamna, care ulterior a decazut total in ochii mei care mi-a pus mai multe intrebari. Am raspuns sincer la toate. Imi era foarte frica. Eram cumva paralizata de frica. Le tot ziceam ca eu nu vreau sa raman acolo. Au intrebat: are cine sa stea cu ea non stop? Cu ochii numai pe ea. Raspunsul era nu. Atunci cel mai bine pentru ea, pacient cu ganduri sinucigase, este sa ramana aici. In 10 zile o sa va externam, nu va faceti griji. Aveti depresie postpartum, aici sunteti unde trebuie.
10 zile? Stai. Pai parca ati zis ca nu raman aici. Nu vreau sa stau aici. Imi e frica.
La camera de garda mi-au cerut toate lucrurile de pe mine. Toate bijuteriile. Toti cerceii. Sper ca cine ma cunoaste o sa zambeasca un pic macar. Eram in chiloti doar. Pe un hol. Mi-au aruncat o camasa si au zis sa mi-o pun. Ma uitam pe geam si vedeam cum mama si C pleaca pe alee. Vorbeau. C ii zambea mamei, acum realizez ca mama era in ultimul hal de ingrijorata. Credeam ca sunt nebuna si m-au lasat acolo. Ca asta e.
M-au bagat intr-o camera micuta. Cu un pat. Si un geam mic cu gratii. Usa mare de metal?! Asa o vedeam eu. Mi-au zis: ia astea. O sa fie bine. O doamna, nu am mai vazut-o pe urma a venit sa imi puna niste intrebari. Voia sa para preietenoasa si intelegatoare, mie imi parea ca vrea sa scape mai repede de mine. Cand a plecat au incuiat usa cu cheia. M-am intins in pat si nu mai stiu nimic. Adormisem. Prima noapte dupa 2 saptamani de nedormit. M-am trezit dimineata. Debusolata. Eram tot acolo. Cat trecusera? 5 minute? Ma culcasem pe lumina ma trezisem pe lumina. De fapt trecuse o zi si o noapte. Am dormit ca un cal tranchilizat.
Mi-au dat un halat gros si urat si au zis: haideti cu noi. Mergem pe sectie. Mergeam teleghidata. Nu m-am opus niciodata cat am stat acolo. Faceam tot ce mi se zicea. Doar ca eram pe pilot automat. Am ajuns intr-un salon cu 6 paturi. Nu erau pline toate. Femei. M-au asezat pe patul langa fereastra. Ma uitam banuitoare la restul femeilor. Apoi ne-au inchis cu cheia. Nu a durat mult pana am realizat ca toate femeile de acolo erau grav bolnave, cu semne si comportamente clare. Ma gandeam: da, deci ai avut dreptate. Ce cauti aici? Esti nebuna. Altfel daca era doar depresie cum au zis ei, erau oameni ca tine, cu depresie. Acolo femeile vorbeau singure tare, fumau. Da. Se fumeaza in saloane desi scrie peste tot fumatul interzis. Radeau isteric, se balanganeau, tipau, plangeau. Langa mine statea o fata care vorbea mult. Foarte mult. Avea tulburare bipolara. Mi-a povestit o groaza. Eu ii raspundeam uneori, mai mult gandeam si taceam. Eram in defensiva. Imi zicea: colega tu nu prea vorbesti. Haide colega, ce ai, uite ce frumos e aici! Manca mult, foarte mult. Si apoi vomita tot. Noaptea facea galagie si imi era frica sa dorm. Tot nu dormeam. Ma gandeam ca poate ma strange vreuna de gat noaptea. Ramasese doar frica. Atat. Amorteala si frica. Nu mancam nimic.
Ati vazut filme de groaza cu spitale de boli mentale? Eh, voila! Veneau cu carucioare cu medicamente. Ma puneau sa le iau, parea ca imi dau multe. Se uitau sub limba sa vada daca le-am luat. Zilnic venea o doamna doctor sau o rezidenta sa ma intrebe ce fac. Nu aveam chef de ele. Nu fac nimic. Stateam doar in pat. Pipi si pat. Atat. Nu ma spalam. Nu faceam nimic altceva. Nici nu ma atingeam de mancare. Cred ca a doua zi, sincer nu imi dau seama, au venit M si mama in vizita. Eram disperata. Ma gandisem numai la ei. Voiam sa le explic unde m-au lasat. Imi facusem un fel de discurs. Nu cred ca am fost coerenta. Voiam sa le explic ca imi e frica sa raman acolo, vreau doar sa ies, nu mai fac nimic rau, iau pastile. Dar sa ies de acolo. Le-am zis: cum vreti sa imi revin aici? Nu vedeti ce oameni am in jur? Daca ma lasati aici si nu sunt inca nebuna o sa innebunesc. Cred ca ma agatam de ei si fizic cand le spuneam. Desi neputand sa plang, ma simteam falsa. Extrem de falsa, o cochilie goala. Doar ca instinctul imi zicea: fugi de aici. Pericol! Fugi cat poti. Mi-au explicat ca odata ce m-am internat de buna voie nu mai pot pleca pana nu cred medicii ca sunt ok. Imi venea sa vomit. M a zis ca s-a interesat, in Buc nu exista niciun alt spital pentru depresivi. In tara, pe langa Brasov, un sanatoriu unde nu te inchid cu cheia. Dar cine m-ar fi vizitat acolo? Nu aveau cum sa se imparta intre copii, serviciu si eu. Asta era singura varianta. O sa fie bine…
Nu credeam asta. Si va zic de ce. Intr-o zi unei femei i s-a facut rau in salon si a cazut pe jos. Ma uitam la ea si nu aveam nicio reactie. O voce in capul meu: bai, ce stai asa ca bleaga? Fa ceva pentru doamna asta. Striga dupa ajutor. Vezi daca are nevoie de ceva. Ce om esti tu? Ce om nu simte nimic cand vede alt om cazut pe strada? Aaaa. Stiu. Un psihopat. Ah, gata. De aia esti aici. Esti psihopata. Si mi-am amintit ca nici nu mai simteam iubire de ceva timp (cum va povestisem in prima parte). Am stat sa gandesc la toate emotiile. Opa…nu mai simt nimic. Doar frica. Dar frica asa, din aia animala, instinct de baza de fugi sau lupta. Sunt psihopata. Iti amintesti emisiunile alea la care te uitai in liceu cu criminali in serie? Eh. De aia puteau ei sa omoare. Ca nu simteau nimic. De aia esti aici cu femeile astea. Altfel, daca ar fi depresie, ai fi intr-un salon cu femei cu depresie, nu? Bun. Stabilisem in capul meu ca sunt nebuna. Ulterior am inteles ca din cauza lipsei de somn o parte din creier, cea responsabila de emotii s-a inchis temporar ca sa supravietuiesc. Eu eram absolut sigura ca nu imi mai revin. Ca asta sunt eu. Ca acolo “la nebuni” am sa mor.
Sa va zic cu inatarcatul fortat. Cand am ajuns in spital eu inca alaptam. Aveam sanii durerosi si plini de lapte. Mi-au dat o pastila de stopare a lactatiei, dar “desteptii” pamantului m-au pus sa ma mulg in acelasi timp. M-au trimis la un moment dat la un ginecolog care s-a purtat cu mine ca cu o vita de muls. Mi-a mai dat ala o pastila si a zis sa nu ma mai mulg. Dar asta dupa vreo 10 zile. Pana atunci mi-au pleznit sanii de durere. O asistenta blonda, draguta mi-a cumparat varza. Mai puneam pe sani cand imi aduceau. Multumesc daca ajungi sa citesti despre asta! Am plecat din spital avand lapte in sani. Stiu ca in secret mai storceam putin cand mergeam la baie ca sa vad daca e gata. Am plecat pe semnatura ca nu o sa mai alaptez. Asta a fost intarcarea mea “blanda”.
Dupa o saptamana in salonul respectiv in care tot nu reuseam sa dorm, le-am zis ca nu e normal ce fac. Sa ma mute in alta parte daca vor sa dorm. Ca se tot mirau ca nu dorm. Da, de parca ei ar fi dormit acolo. Noaptea auzeam cum urla, injura si bate cu pumnii si picioarele in usa o femeie de pe etaj. Auzeam cum vorbeau cu si despre ea. Horror. Mi se facea pielea de gaina. Si ma gandeam. Cine stie. Poate peste cativa ani eu o sa fiu femeia aia.
M-au mutat intr-un alt salon. Cred ca vizavi. Acolo parca erau mai putine paturi. Da, erau 4 paturi. O fata cu depresie, una bipolara care era in spital a 17-a oara si facea sex cu vizitatorii ei in baia salonului. Si langa mine o fetita la vreo 20 de ani de mult pierduta, inocenta si speriata. Imi spuneau fetele ca era copil de medic. Nu venea nimeni sa o viziteze. Sa va zic ca am aflat ca oamenilor bolnavi mental in tara asta li se da drumul pe strada liberi daca nu au facut (inca) nimic? Stau 10 zile in spital, isi iau acolo tratamentul (sau il arunca in wc ca au invatat cum sa fenteze asistentii) si apoi merg acasa. Unde nu isi mai iau tratamentul daca nu are cine sa aiba grija de ei. Si sunt pe strada, cu restul. Oameni bolnavi care nu au nicio vina. Dar e ca aia cu drobul de sare…
In salonul asta se fuma mult. Fetele aveau telefoane ascunse de la vizitatori (nu aveai voie cu tel). Intr-o zi nu a venit nimeni in vizita la mine. Mi-a dat una telefonul sa sun. Parca parca se intrezarea ceva acolo. O urma de Ilinca. Cred ca am inceput sa dorm. Nu sunt sigura. Dar tot stateam doar in pat. Nu vorbeam. Ascultam povestile lor. Am stat o saptamana acolo. Trecusera 14 zile. Am intrebat de ce nu sunt mai bine. Pareau nedumeriti. Cat am stat acolo m-au trimis de 2 , poate 3 ori la psihologul spitalului. Nu am simtit niciun beneficiu. Normal, ce sa simti din 3 sedinte? Nu aveam oricum chef sa vb cu nimeni.
Dupa cele 2 saptamani mi-au zis. Esti gata sa mergi “la liber”. La liber insemna pe un etaj numai cu femei care erau in saloane fara sa fie inchise cu cheia. Oameni internati benevol, care nu mai prezinta niciun pericol pentru ei sau ceilalti. In teorie. Mergeam singure sa ne dea medicamentele la ore fixe. Coboram in sala de mese si puteam sa iesim in curtea spitalului. Mie cred ca atunci mi-au modificat tratamentul. Faceam totul asa, in dorul lelii. Colegele de salon erau o doamna simpatica care ma scotea des afara, sa fumeze, o batrana care isi pierduse sotul de ceva ani (dar inca ii era greu sa accepte si luase pastile multe ca sa se sinucida) si o tipa care umbla mereu dezbracata prin salon si vorbea continuu la tel cu un barbat. Acolo am primit telefonul inapoi. Dar nu l-am deschis. Ce sa fac cu el?
Vreau sa va zic ca in tot timpul asta eu nu m-am gandit la fete. Adica nu ma interesa ce e cu ele. Mama imi arate filmulete cand venea in vizita. Ma uitam si ma gandeam: astia sunt copiii mei? A fost ft ciudat. La un moment dat nici nu ii mai simteam familiari.
Combinatia de pastile puternice m-au adormit intr-o noapte atat de profund incat am facut pe mine. M-am trezit in miros puternic de caca. Nu aveam chiloti pe mine. Eram curata. Dar tot mirosea urat. Nu intelegeam ce s-a intamplat. Am mers la baie si am gasit chilotii spalati pe calorifer. Stai, ce??? Incercand sa ma dumiresc am avut flashbackuri. Facusem pe mine. Am simtit cumva, am mers la dus. M-am spalat, am spalat chilotii si m-am intors in pat. Dar eram atat de sedata incat nu am realizat nimic din ce facusem. Am anuntat ce s-a intamplat. Imi era scarba de mine. Ma simteam neputincioasa. Scarba…emotie.
Dupa maxim 4 zile “la liber” ma trezesc intr-o dimineata. Sunt eu, Ilinca. Nu pot sa va explic. Dar stiam ca e gata. Suna probabil dubios, ca a fost peste noapte ceva, un declick. Dar eram eu. Am deschis telefonul. Am inceput sa raspund la toate mesajele. Sa intru pe fb. Sa sun lumea. Multa lume nu stia ce am patit. Am anuntat medicii si au zis ca ma externeaza luni. Era joi. Vineri era zi libera si in weeknd nu se faceau externari. Eram asa fericita. Plec. Gata. Sunt bine. Plec. Eram in al 9-lea cer.
Cand am ramas gravida aveam 63 de kg. Cand am nascut aveam 55 de kg (primele 3 luni am vomitat continuu). Cand am iesit din spital aveam 45 de kg. Dupa 6 luni de tratament aveam 84 de kg (in conditiile in care greutatea mea maxima fusese 63).
Am inceput sa merg la terapie la cineva cu care rezonam foarte bine. Psiholog. Ea colabora cu un psihiatru care si-a facut treaba de a-mi gestiona tratamentul perfect dupa parerea mea. Mergeam saptamanal la terapie, usor incepusem la 2 sapt, chiar 3 parca. Cand m-a vazut prima data psihiatra se uita la reteta cu care iesisem din spital. Se uita la mine. Si tot asa. A zis: nu inteleg cum erati cand ati intrat in spital. Ca nu am mai avut pacient cu atatea medicamente odata. 6 antidepresive toate doza maxima. Intr-un an si 4-5 luni nu mai luam nicio pastila. Usor, treptat, am scos din ele. La final nu am avut nicio problema sa dorm fara pastile. Pastilele nu sunt baubau. Pastilele regleaza dezechilibrele hormonale din creier. Eu fara pastile nu as fi putut sa mai dorm la momentul acela. Deci, voi, pentru care am scris scrisoarea. Daca va e frica de pastile e normal, si mie imi era. Da, pot avea efecte urate (m-am ingrasat). Dar nu trebuie sa plecati cu gandul ca o sa le luati toata viata. Si chiar daca, aia e. Vreti sa fiti ok? Daca cititi asta inseamna clar ca vreti sa fiti ok. Exista viata dupa depresie oameni buni!!!! Eu sunt dovada vie. Se poate! Chiar se poate! Stiu ca acum nu crezi asta, inteleg prea bine.
Atata timp cat nu ai murit sau ai o boala grava, exista solutii pt ORICE. Ma auzi?? Sunt aici. Sunt mai puternica decat am fost vreodata. Ma simt ca un batran intelept. Nu am crezut ca ma fac bine. Uite ca nu sunt bine, sunt foarte bine cu mine.
Acasa m-am bucurat sa imi revad familia, am inceput sa imi reiau din activitatile de mama. Am inceput sa ma indragostesc de comorile mele. Usor usor. Pas cu pas. Picatura cu picatura. Dormeam separat, sotul meu a avut grija noaptea de copii, ma inclin, domnul sot. Eu am dormit vreo 6 luni cele mai odihnitoare somnuri din viata mea. Divin era. Luam pastilele seara si picam ca o musca pana dimineata. Puteai sa tragi cu tunul sau sa treci cu tancul, eu dormeam. Asta m-a ajutat sa ma refac.
Nu a fost niciodata usor. Nici cu corpul meu transformat. Am trecut intr-o zi pe langa oglinda si m-am speriat (am scris despre asta la mine pe pagina separat). Nici cu copii, sau sotul, sau restul. Dar asta e viata. Sunt in viata.
Astazi, dupa aproape 3 ani de cand sunt mama ma simt fericita si recunoscatoare. Numai noi ne putem face fericiti. Nimeni nu vine la tine sa te traga de maneca si sa faca el in locul tau munca de a ajunge sa fii fericit. Ma iubesc ca niciodata in viata asta. Imi iubesc copiii ca pe ochii din cap. Mi-as da viata pentru ele! Vreau sa cresc ca om si sa fiu mereu mai buna.
Da, e greu, da, nu am o viata perfecta, da, am si eu probleme, da, imi vine uneori sa plec de acasa 3 zile sa nu mai stiu de nimic, da, plang (slava cerului), da, tip la copii, da, imi pare rau.
Exista viata dupa depresie! Te rog, fa ceva in directia asta! Acum! Nu mai tarziu, nu maine, nu peste un an. Copiii tai, sau familia ta sau cu siguranta ai si tu macar 1 prieten vor ca tu sa mai traiesti! Sunt sigura ca pe lumea asta e cel putin o persoana care te iubeste. Poate nu ti-a zis niciodata. Poate nu stie cum. Daca simti ca nu e, scrie-mi.
Te imbratisez! Sunt aici! Te vad! E greu, stiu. Dar se poate sa fie mai bine!